Ateneu, 1967 (Anul 4, nr. 1-12)
1967-01-01 / nr. 1
FISA DE ISTORIE CULTURALA în anul 1866 un grup de „ateneişti“ — fondatori cu un an înainte ai Societăţii „Ateneul Român" — nemulţumiţi că munca lor de culturalizare pătrunde numai în „sferele înalte" hotărau „constituirea unei vaste asociaţiuni cu scop de a instrui şi educa nu o clasă sau o parte restrînsă a societăţii, ci întregul popor român, fără distincţie de provincie, avînd mai cu seamă în vedere clasele de jos. Ei publicară în ziare un proiect de statut pe care îl puseră în discuţie în mai multe întruniri ale intelectualilor vremii. Iniţiativa suscită interes : „numărul persoanelor adunate fu foarte mare, discuţiile se ţinură mai multe zile", în toamna aceluiaşi an, la capătul unui şir de adunări, statutul înscris pe pergament era semnat de scriitori, pictori, muzicieni, arhitecţi, ingineri, medici, jurişti, şi mai ales profesori. Descifrăm numele lui Al. Odobescu, G. Sion, Em. Bacaloglu, P. S. Aurelian, Th. Aman, P. Ispirescu, B. P. Hasdeu, St. C. Michailescu, I. Papiu-Ilarian şi multe altele, în total 214, număr care apoi avea să mai crească. Aceasta era numai „secţiunea centrală" ; la apelul ei, în cîteva luni se constituiră secţiuni judeţene şi orăşeneşti pe tot întinsul ţării. Răsunetul „Societăţii“ întrecu orice aşteptări. „Pe unde a sosit, ideea proclamată în Capitală a deşteptat entuziasme generoase, aspiraţiuni mîntuitoare" — constata C. Esarcu, finul din iniţiatori, anunţînd în primăvara lui 1867 constituirea „Societăţii pentru învăţătura poporului român" pe întreaga ţară. Numeroase mărturii păstrate în arhive sau comentarii apărute în presa acelor ani atestă sprijinul şi simpatia de care se bucura noua societate. Pentru a nu se pierde o clipă, mulţi îşi trimit adeziunea telegrafic. înfiinţarea noii societăţi a fost salutată în „Gazeta de Transilvania", în „Albina", în „Familia" lui Iosif Vulcan sau în „Foaia Societăţii din Bucovina". Puternicul răsunet al „Societăţii“ este o dovadă că ea răspundea unor cerinţe obiective ale dezvoltării istorice a ţării. „Societatea pentru învăţătura poporului român îşi propunea să lupte pentru democratizarea învăţămîntului, să întemeieze şcoli de adulţi şi cursuri pentru înflorirea comerţului şi industriei naţionale, împotriva tendinţelor de progres manifestate în învăţămînt se ridicau reprezentanţii moşierimii. Din partea lor erau de aşteptat acele „măsuri lovitoare şcolilor" pe care îşi propunea să le combată „Societatea". La cîteva săptămîni după înfiinţarea „Societăţii", ministrul instrucţiunii publice şi al cultelor, Ion Strat — conservator, reprezentant al moşierimii şi teoretician al destinului nostru......eminamente agricol“ — îşi prezintă proiectul de buget prin care desfiinţează şcoli, suprimă catedre, reduce salariile cadrelor didactice (în special ale învăţătorilor). Aprobarea acestui buget însemna anularea a tot ce adusese legea instrucţiunii dată de Al. I. Cuza în 1864. în faţa acestei situaţii „Societatea pentru învăţătura poporului român" convoacă o adunare generală extraordinară, la 23 decembrie 1866, în sala Ateneului, cînd C. Esarcu prezintă un foarte documentat raport asupra proiectului de buget. Scris cu nerv, cu fermitate şi uneori chiar cu violenţă, raportul demonstrează că proiectul lui Strat „loveşte în mod grav instrucţiunea şi o dezorganizează acolo unde nu o izbeşte direct.“ Concluzia imperativă a raportului devine o deviză a zilei: nici o atingere să nu se aducă instrucţiunii! Curajoasa pledoarie a lui Esarcu este publicată în presă, susţinută prin articole, petiţii şi cuvîntări de alţi membri ai „Societăţii" şi provoacă o adevărată mişcare în apărarea şcolilor. După o dezbatere care durează săptămîni, aproape toate reducerile şi suprimările propuse de Strat sînt anulate, iar „Societatea triumfă în aplauzele ţării întregi", după cum constata cu mîndrie V. A. Ureche, unul din conducătorii ei. Stimulată de această victorie, „Societatea“ trece la o bogată activitate constructivă. Dezvoltarea învăţămîntului cerea impetuos pregătire de învăţători. Principala contribuţie a „Societăţii" la progresul învăţămîntului o constituie întemeierea mai multor şcoli normale. începutul îl face secţiunea din Ploieşti, a cărei şcoală se deschide la 8 februarie 1868 cu 70 de elevi şi la care se angajează a preda fără plată printre alţi pedagogi acel Basil Drăgoşescu al cărui portret ni l-a zugrăvit I. L.Caragiale. în 1870 „Societatea" înfiinţează şcoli normale la Bucureşti, Bîrlad şi Focşani. Aceste şcoli au de întîmpinat dificultăţi uriaşe şi îşi duc existenţa cu sprijinul direct al populaţiei, prin colecte de bani, îmbrăcăminte, hrană şi prin sacrificiul unor profesori inimoşi care, neputînd oferi bani, îşi oferă gratuit munca didactică, în munca acestor şcoli se remarcă numeroşi pedagogi talentaţi şi pasionaţi, ale căror cursuri, ulterior tipărite, ne apar ca lucrări pedagogice valoroase. La Bucureşti şcoala normală a „Societăţii“ a fost condusă de Şt. C. Michailescu, Barbu Constantinescu, Ion Manliu, Ion Bădilescu, Petre Sîrboviceanu şi alţii a căror moştenire pedagogică în curs de cercetare nu este lipsită de interes nici astăzi, în anul 1872, ministrul conservator al instrucţiei publice a hotărît desfiinţarea şcolilor normale. „Societatea pentru învăţătura poporului român" convocă întruniri, alcătui petiţii de protest cu mii de semnături din întreaga ţară, porni o campanie de presă. Preşedintele „Societăţii pentru învăţătura poporuluiromân", Petre Poenaru, care întruchipa în acel moment tradiţiile şcolii noastre, îşi ridică vocea: „A distruge pepinierele în care se formează învăţători destinaţi a se răspîndi în comunele ţării este a da instrucţiunii primare cea mai gravă lovitură ce i se poate da, este a lovi această instrucţiune în sorgintea sa". Adunarea deputaţilor, deşi în majoritate conservatoare, fu silită să revină asupra măsurii reacţionare. Printre activităţile organizate de diferitele secţiuni ale „Societăţii“ un loc important l-au avut cursurile pentru adulţi. Ele reprezentau în unele cazuri o acţiune de alfabetizare, iar în altele o formă de răspîndire sistematică a cunoştinţelor cultural-ştiinţifice sau profesionale. în sprijinul culturalizării, mai multe secţiuni ale „Societăţii pentru învăţătura poporului român" organizează cicluri de conferinţe, înfiinţează grădiniţe de copii (şcoli frebeliene), creează la Ploieşti o şcoală secundară de fete (1874) şi participă, cu competenţă pedagogică, la controlul obştesc al învăţămîntului. într-o vreme în care controlul oficial era adesea ineficient şi inechitabil, controlul neoficial al membrilor „Societăţii" era salutar pentru şcoală. Statutul prevedea „încurajarea elaborării de manuale didactice, mai cu seamă pentru şcoalele primare, cit mai bune şi mai puţin costătoare“. Pe această linie „Societatea" şi-a adus o contribuţie remarcabilă, publicînd la Iaşi „Metoda nouă" a lui Ion Creangă şi a altor învăţători, iar la Bucureşti manuale de St. C. Michailescu, Anghei Demetrescu, I. Atanasiade, ş. a. Revista „Societatea pentru învăţătura poporului român“, apărută între 1870 şi 1873, a publicat consistente studii pedagogice, precum şi articole de popularizare a ştiinţei semnate de mari cărturari ai vremii. O comisie a societăţii, alcătuită din Al. Odobescu, P. S. Aurelian, Barbu Constantinescu ş. a. a întocmit programe şcolare. Departe de a fi redat toate aspectele multilateralei activităţi a „Societăţii pentru învăţătura poporului român", cele arătate ne permit totuşi a aprecia această activitate ca pe o contribuţie de preţ la propăşirea învăţămîntului şi culturii româneşti. Mircea Ştefan „SOCIETATEA PENTRU ÎNVĂŢĂTURA POPORULUI ROMÂN” KM K IH Excelsior Un poem dintre cele mai frumoase apărute în ultima vreme, începe ca multe cîntece anonime, geniale şi triste, spuse de cînd lumea de ciobanii carpi: ,,Şi-am zis verde...“ Pînă la sfîrşit, niciodată, supleţea ritmului popular nu este trădată în versurile zidite pe o înaltă coloană, deşi „forma", în acest poem întrutotul de Nichita Stănescu, este doar un pretext. Poetul nu demonstrează teorema trecerii folclorului, prin asimilare, în poezia cultă ! (Nici Sadoveanu, nici Blaga şi nici Ion Barbu n-au făcut-o; desigur, cunoscînd literatura populară de la izvoare, orice demonstraţie li s-o fi părut de prisos). Să se înţeleagă: se disimulează în maniera cîntecului bătrînesc, cu toate acestea, paradoxal, cîntecul bătrînesc spiralează poemul. Victoria mi se pare fără echivoc. Ca şi tristeţea pe care adevărul poetului o încearcă în faţa indiferenţei organizate şi a răutăţii maligne ascunse sub masca falsei indignări a cutărui belfer. Singura compensaţie — neînsemnată, sublimă în acelaşi timp — rămîne chinuitoarea retragere în creaţie: „Şi-am zis verde de albastru mă doare un cal măiastru pe care mă ţin călare cu capul la cingătoare cu călcîiul la spinare şi cu ochiul în potcoave şi cu inima-n silabe de mă duc mări mă duc ca toamna frunza de nuc ori ca iarna frunză albă de la floarea de zăpadă..." Şi rămîne peste tot iubirea, ca o confirmare a încrederii, cîntecul total nefiind altul decît cel al sincerităţii. A se observa că acest scurt comentariu, departe de a se vrea un document estetic, este numai transcrierea spontană a unor impresii de lectură. (George Bălăiță). *) *) „Frunză verde de albastru" — de Nichita Stănescu — „Gazeta literară", nr. 45 — 1966, „Orizont nr. 10" Apărut într-o ținută grafică îngrijită, numărul 10 al revistei ,,Orizont" (ultimul sosit la Bacău !), oferă cititorului satisfacţia parcurgerii unor pagini interesante, elaborate cu discernămînt şi talent. Remarcăm (în acest sens) versurile semnate de Ion Caraion (Kogaionon, Uitarea — fiica mîlului), Ion Bănuţă (Panorama Timişoarei), Anghel Dumbrăveanu (Femeile fîntînnii, Intre anotimpuri, Arborii toamnei), George Suni (Văzute doar de mine, Cîntec bătrînesc) Mircea Micu (Nu-mi iert), traducerile din literatura universală, datorate lui A. Buteanu şi Damian Uredle, precum şi cronica literară susţinută de T. L. Birăiescu şi Şerban Foarţă. Util şi pe linia unei mai vechi şi salutare iniţiative a revistei, profilul poetic Anghel Dumbrăveanu — o prezentare atentă şi în general obiectivă a creaţiei tînărului poet timişorean. Materiale nespectaculoase, dar utile în economia revistei, mai semnează Nicolae Ţirioi, Andrei A. Lillin, Michael Marian şi Gheorghe Leahu. (A. S.) Simplă coincidenţă ...aşa considerăm faptul că în acelaşi număr al ,,Luceafărului" (nr. 47 din 19 noiembrie 1966) se publică o elogioasă cronică a lui I. D. Bălan (de altfel justificată, onestă, la obiect) Consacrată noii plachete de versuri a lui Ion Gheorghe, şi articolul unui gazetar de la Oradea, Gh. Grigurcu, orientat cu vădită reavoinţă contra unui alt poet de talent, Nichita Stănescu, încercările de a sublinia meritele şi calităţile poeziei lui Ion Gheorghe în dauna celei a lui Nichita Stănescu nu sînt noi, şi din păcate ele au pornit tot de la „Luceafărul", pentru care s-ar părea că ierarhiile stricte, sînt indispensabile actului Critic. La un moment dat cei doi poeţi şi-au dat mina in public, anulînd animozităţi la care, probabil, au fost incitaţi, şi arătînd limpede că se desolidarizează de detractori, de oficiile „galeriei". . Consecvenţa şi cavalerismul ar fi trebuit să-l determine pe Ion Gheorghe, credem noi, a refuza să fie recenzat (cu atîta căldură şi înţelegere), in acelaşi număr în care Nichita Stănescu e tratat cu asemenea maniere. „Exegetul" orădean al lui N. Stănescu, în juvenilul său zel polemic (dincolo de care bănuim o meschină gelozie, avînd în vedere veleităţi poetice ale semnatarului, sau poate setea după glorie , la Erostrat) împinge lucrurile atît de departe, incit parcă şi-ar fi propus să susţină despre N. S. exact contrariul celor susţinute de I. D. Bălan despre I. G. Iată numai cîteva exemple : Despre Ion Gheorghe se spune : „De altfel, însăşi structura cărţii, deşi se caracterizează prin mari profunzimi lirice, are in ea ceva din fibra epica a epopeilor homerice...". Ceea de e foarte bine şi uneori adevărat. Dar pentru asta e necesar să se „intre" în următorul mod în poezia lui Nichita Stănescu ? : „Un poet fără determinante, înseamnă un poet de oricînd şi de oriunde, la zenitul noţiunii. Iată-l dar pe Nichita Stănescu instalat cel puţin alături de Homer şi de Dante".Trecem peste descoperirea lui G. G., cum că marii poeţi ai lumii ar fi fără „determinante", ca şi peste tulburătoarea lui aserţiune, că Homer şi Dante sînt poeţi „de oricînd şi de oriunde". Pregătirea teoretică, sau mai bine-zis nepregătirea tinerilor care-şi descoperă chemarea pentru Critică literară nu e obiectul acestei note. Despre Ion Gheorghe : Eroul liric ,,e un fel de Ulisse modern". însuşirile poeziei lui I. G. ,,ne duc şi ele cu gîndul spre străvechea poezie a grecilor". Dar : ,,Poetul ştie să domine vechile mituri"... etc. Accesul la ,, mitologie” (într-o vreme criticii vorbeau despre demitizare, acum acelaşi s-au năpustit în sens invers) îi este refuzat categoric lui N. S., în nişte fraze de-a dreptul hilare. ..Mitologia, spune proaspătul descoperitor al acestor adevăruri inedite, naşte din suferinţă, din torturi ale cărnii şi spiritului, ascunse în miracole, iar nu din voinţa, oricît de tenace, de a o făuri". (Splendidă tautologie : mitologia, deci o lume a miracolelor, naşte din... miracole , afară de faptul că li se recomandă, astfel, tinerilor poeţi, renunţarea la zonele raţionale, conştiente, voliţionale, deci meşteşugăreşti, în zămislirea poeziei). I. D. Bălan scrie, mai departe, despre I. G. : ,,E o poezie de dezbatere filozofică, de meditaţie atentă asupra omului şi a lumii, asupra vieţii şi a morţii... versurile lui Ion Gheorghe închid în ele pulsaţia spirituală a unei epoci, multe din preocupările ei etice şi filozofice”. Aceleaşi aspiraţii şi preocupări, lui N. S. îi sînt refuzate normativ, ca decurgînd dintr-o veritabilă estetică grigurdiană . ..Nichita Stănescu nu se mulţumeşte cu onesta măreţie (observaţi alăturările !) a liricului, cu confesia stăpînă doar pe propria-i articulare, nesigură de drumul care-l va străbate. (Deci, poetul ar trebui să meargă orbeşte şi să se oprească la brodeală...). El (adică N. S.), continuă spre deliciile noastre ziaristul de pe Criș, îi prescrie acestuia (drumului) un... itinerar (sic !), teoretic fabulos (altă alăturare de termeni !)... O nesiguranță în vînjii (? - ?) naturali cărora li se substituie un complicat aparataj conceptual...". în poezia lui N. S. am fi deci împresuraţi de ..abstracţiuni" etc. Din păcate vînjii lui Grigurcu, prea siguri pe ei, îi joacă festă după festă. în continuare, cînd I. G. e lăudat fiindcă „nu jertfeşte niciodată profunzimea unui gînd... pentru nu ştiu ce podoabă stilistică”, N. S. e admonestat tocmai pentru că-şi urmăreşte gîndurile, cenzurîndu-şi emoţiile (vezi bogatele lecituri de biografii romanţate, ale lui G. G. reieşind din parafraza unui celebru adagiu gogesc : „lipsa emoţiei... naşte monştri”). Ceea ce supără nu e „severitatea”, cum îşi caracterizează, cu o prezumţie,... tonul polemistul orădean, ci lipsa de delicateţe, brutalitatea cu care bate pasul, în inutila-i demonstraţie de „forţă”. Asemenea maniere, în tărîmul complex al literelor, nu pot fi explicate decit printr-o elementară neînţelegere a poeziei, printr-un refuz troglodit de a scruta cu solicitudine lumea interioară a poetului, de a-i descifra momentele de şovăială, de a pătrunde sensul inevitabilelor crize de creştere, specificul mobil al timbrului şi gîndirii sale lirice. Indiferent de ce alte articole vor mai fi înserate la această rubrică, pamfletul ieftin al lui G. G. rămîne o jignire adusă poeziei tinere. (I. Parava). Cinemateca Să fie oare criteriul culturii o determinantă a activităţii celor care difuzează filmul ? Greu de presupus, mai ales dacă recapitulăm cîteva titluri de care D.R.C.D.F. s-a ocupat cu mult prea multă insistență. Este suficient să amintim ,,Minunata Angelica", care la Bacău (un exemplu) a rulat la două cinematografe din patru, înlocuind după două zile o peliculă mult mai bună. Așadar, criteriul culturii, chiar dacă există, nu este dominant. O dovedeşte şi totala lipsă de preocupare a celor în cauză pentru educaţia cinematografică a publicului. A trebuit să apară numeroase articole in presă pentru ca tovarăşii de la Cinematografie să catadixească a deschide ciinemateci la Cluj şi la Iaşi. Pînă acum cîteva luni ei credeau probabil că cinemateca trebuie să fie un apanaj al cinefililor din Capitală. Am dori să atragem atenţia că în ţara noastră există şi alte oraşe importante, centre regionale cu o bogată viaţă spirituală, cu spectatori dornici să-şi lărgească orizontul de cultură. Şi in definitiv nu este chiar atît de greu să se aducă filme mari din Arhiva Naţională La Bacău, la Galaţi ori la Timişoara. Cinematograful Tineretului din Bacău, actualmente profilat pe reluări, ar putea foarte bine, cel puţin pentru un singur spectacol pe zi, să programeze filme de cinematecă. , Altfel riscăm să reducem cultura noastră cinematografică la nivelul producţiilor poliţiste cu care suntem bombardaţi cu generozitate. (S. M.). Olimpul diavolului Prezenţa poetului Ion Bănuţă în coloanele mai multor publicaţii („Gazeta literară", ,,Luceafărul"„Amfiteatru") cu fragmente ale unui viitor volum intitulat „Olimpul diavolului" redescoperă un artist al cuvîntului de o remarcabilă originalitate, care într-o metaforă de culoare biblică sondează faţetele multiple ale sensibilităţii umane. „Panoramele" de inspiraţie diversă respiră sentimentul unei robuste încrederi în natura omenească, trăsătură care se uneşte împreună cu motivul Diavolului asaltînd dramatic şi intens pomul cunoaşterii. Ion Bănuţă este un ingenuu şi din această cauză recepţionează cu profunzime emoţiile lumii înconjurătoare. Speranţă, dezamăgire, mîndria de a aparţine pămîntului, dragoste şi alegorie se împletesc într-un vers de o stranie eleganţă formală. Simbolurile cu care operează poetul sînt limpezi, ele interpretează vechile motive biblice şi folclorice într-un sens umanist, contemporan ca în vibranta „Panoramă a morţii mele" : „Voi asista perfid la moartea mea lingă sicriu / rîzînd ascuns de acest splendid spectacol cîmpenesc". Există aici o detaşare filtrată de arderea spirituală, o savantă chirurgie a forţelor oculte cărora poetul le declară un război necruţător. Uneori elementele alegorice se împlinesc în versuri de o rară sobrietate : „Fumul e un şarpe şi se pierde-n sus, — popii spun că-i chica Domnului Isus". Alteori elementul folcloric, de natură haiducească se revitalizează cu forţă ca în „Panorama rănilor mele", citabilă în întregime : „Şase gloanţe m-au ajuns / m-au ajuns, nu m-au pătruns, / numai în a şaptea zi, — / cînd vrui a mă odihni — / unul rău mă găuri, / vai la rană nu ajung, — / mi-a căzut şi braţul sting". (Mihail Sabin). BREVIAR CRITIC _ ateneu BREVIAR CRITIC 2 |