Ateneu, 1971 (Anul 8, nr. 1-12)

1971-01-01 / nr. 1

în 1941. Redactor, acolo, la pagina literară, era poetul Miron Radu Paraschivescu, care încă de pe atunci se ocupa de depistarea talentelor, le încuraja, le facilita debutul. Asta era în timpul războiului cînd, după cum o parte din dv. știu, muzele trebuiau să tacă iar tunurile să bubuie. Totuşi în acele condiţii au debutat şi alţi scriitori din generaţia mea, ca poetul Ion Caraion, Const. Tonegaru, Geo Dumitrescu şi alţii. Aceeaşi schiţă am reluat-o cîţiva ani mai tîrziu într-o altă versiune, intitulată „O adunare liniştită". Aceasta constituie o suită de povestiri cu un personaj unic, o schiță de personaj mai închegat, în care se găsesc obiectivate primele trăsături ale personajului Ilie Moromete. Cu această povestire, împreună cu altele, am debutat în 1948, în volum. Un volum de o sută de pagini, un debut pe care îl poate invidia orice debutant astăzi, deoarece, marea majoritate a presei, care era prost orientată în materie de literatură, contesta nu însuşirile literare ale scriitorului ci, aşa cum credeau ei, orientarea lui ideologică. După apariţia acestui volum s-a conturat dorinţa de a face o pînză mai mare a vieţii ţărăneşti (şi în fond a scriitorului), era prin 1949, iar acest personaj care treptat s-a conturat de la o bucată la alta, ocupă deodată toată pînza largă pe care o concepuseră pe atunci în trei volume, şi în care viaţa şi psihologia şi personalitatea, şi la urma urmei, drama ţăranului român în secolul XX este atacată din plin, cu trăsăturile fundamentale ale unui ţăran contemplativ, posesorul unei spiritualităţi adînci, reprezentantul unei civilizaţii arhaice, tradiţionale, care nu acceptă dezvoltarea capitalistă de după împroprietărirea ţăranilor, făcută dupăprimul război, care se încheie în mod dramatic cu destrămarea familiei sale şi cu fuga a trei dintre copiii lui la Bucureşti, deci cu un eşec. Eşecul nu e numai pe planul familiei, pentru că un om obişnuit, care nu este un gînditor, un filozof, îşi realizează viaţa lui, înainte de toate, în familie. Dacă ceea ce gîndeşte şi simte el, lucrul la care aspiră el nu pare ecou în sinul familiei, adică nu-l înţeleg copiii lui, pentru el nu mai are nici o valoare faptul că vecinii, de pildă, îl înţeleg şi-l compătimesc. Drama s-a consumat, fiindcă noi totdeauna vrem să fim înţeleşi de cei ce ne sînt apropiaţi şi cu care am constituit o familie. Gin® iarcartt volumul II al Moromeţilor vede că Ilie Moromete este departe de a se împăca cu gîndul acestui eşec; chiar îl sacrifică pe fiul său mai mic, Niculaie, retrăgîndu-l de la şcoală, numai şi numai pentru a strînge bani ca să se ducă la Bucureşti, unde fugiseră ceilalţi băieţi ai lui, spre a-i convinge să se întoarcă înapoi. Iată drama : cu nişte bani strînşi prin renunţare la obiceiurile lui, la plăcerile lui cele mai intime, care sînt de fapt plăcerile spiritului (începe să devină negustor, se duce la munte, cîştigă bani) îi roagă pe cei trei fii să se întoarcă înapoi, unde ?, într-o familie cum o concepe el, patriarhală, în care toţi copiii sînt laolaltă într-o casă, muncesc pămîntul şi dispreţuiesc ceea ce aduce oraşul, adică pofta de avere. Bineînţeles că drama aceasta e mai complicată. Adică aceşti trţi copii sânt, de fapt, nişte nenorociţi. Eiar vrea să se întoarcă înapoi acasă, dar nu mai reuşesc, nu mai pot, perspectiva pe care le-o oferă tatăl lor nu este dintre cele mai încurajatoare pentru ei. Cu alte cuvinte, relaţiile sociale ale acelei vremi au pătruns adînc în conştiinţa acestor băieţi care să zicem că depăşesc ura existentă în familie, dar care vor să-şi facă altă viaţă, să-şi construiască o altă soartă. Moromete se întoarce înapoi în sat, lovit a douia oară, dar aici soţia lui care avea trei copii din prima căsătorie află la acest amănunt pe care Moromete îl credea secretul vieţii sale şi astfel Moromete, o pierde şi pe femeia cu care trăise pînă la 50-60 de ani, îl îndepărtează şi pe Nichulae pe care îl sacrificase. Şi dată-l pe acest om în vârstă în faţa unei drame de o asemenea violenţă, pe care numai cineva aflat la începutul vieţii lui ar fi capabil s-o suporte, pe care totuşi o suportă, cum o suportă nu mai povestesc, fiindcă nu vreau să răpesc plăcerea şi curiozitatea celor care încă n-au citit acest al doilea volum. Romanul se încheie în preajma anilor '60, cu un final pe care de asemenea nu vreau să-l amintesc şi care constituie istoria ţărănimii române în prima jumătate a secolului XX, ţărănime ce există şi azi. Iată deci care este istoria acestui personaj şi de fapt, după cum aţi observat, am povestit aici istoria unei cărţi, lucru pe care nu l-am făcut încă în presă. Consider însă că încă nu e timpul să vorbesc despre această carte care nu e încheiată, pentru că aşa cum am spus odată intr-un articol, nu consider încheiată istoria nu a lui Moromete, ci a fiului său, Niculae. Ca atare, e mai bine, pentru dv. ca cititori, să aflaţi istoria unei cărţi abia după ce ea este complet terminată. Totuşi, cartea e scrisă în aşa fel ca ea să poată fi considerată terminată în felul în care arată acum. Asta din prudenţă , există riscul de a ne răpune o boală sau alte nenoriciri fără să ne fii încheiat o carte iubită. Pentru ca acest risc să fie redus la minimum mulţi scriitori îşi scriu astfel cărţile. Acum scriu la o carte în care eroul principal e Niculae Moromete, după ce pleacă din satul în care se petrece acţiunea din vol. II şi în care aflăm ce se mai întîmplă cu el în continuare, dar care ar putea fi şi o carte de sine statoare şi volumul III al Moromeţilor. - - Impulsul a constat în intenţia şi necesitatea de a face anumite destăinuiri literare, considerînd că, în această etapă a scrisului meu, cititorul ar putea fi interesat de opiniile scriitorului, de punctele lui de vedere şi chiar de destăinuirile lui. — Cine citeşte pe Sadoveanu st fiu pe Rebruaniu cu greu şi-ar putea închipui că mai e posibil să se scrie literatură despre ţărani. Cu toate acestea, au apărut o serie de scriitori adevăraţi, care au atacat tot problema ţărănească. Părerea mea e că, la ora actuală, ţărănimea română trece printr-un proces radical, Incit merită cea mai mare atenţie din partea unui tînăr scriitor şi că, deşi săturată de pînze bine pictate din viaţa din trecut a ţăranului, totuşi în prezent viaţa şi situaţia lui nu este prea mult atacată. Pentru mine, problema aceasta, din punct de vedere literar, rămîne deschisă. — Tocmai mi s-a pus astăzi această problemă. Tovarăşul primsecretar al Comitetului judeţean Bacău al P. C. R., Gheorghe Roşu şi tovarăşul Radu Cârneci îmi spuneau că editura „Cartea românească" ar putea scoate un volum cu ocazia sărbătoririi a 90 de ani de la naşterea poetului. Vom face acest lucru.— Noi scriitorii sîntem foarte bucuroşi de orice fel de idee pe care o emite critica literară. Condiţia este ca ea să conţină o parte de adevăr. Adevărul total nu este posibil să-l exprime un singur critic. Părerea mea e că această idee a lui Eugen Simion reprezintă un adevăr şi anume că a existat intenţia descrierii clasei ţărăneşti cu civilizaţia ei tradiţională. O temă a volumului ar putea fi şi aceasta pe care o expun în fata dv. : destinul unei clase sociale în condiţiile în care progresul tehnic şi realităţile sociale brutale o deter(continuare in pag. 8) NOTES - bloc - notes * BLOC ■ NOTES - bloc - noti Gavras la un cinematograf de premiere din Bacău. In momentul cînd urma să apară pe ecran lista de interdicţii, se aprindea lumina în sală, spectatorii începeau să se agite spre ieşire, şi astfel se pierdea unul dintre cele mai remarcabile momente ale filmului. Nu era vorba de un accident la un singur spectacol ci de o practică ce a însoţit proiecţia filmului de-a lungul unei săptămîni de vizionare. Ajungem, aşadar, din nou la delicata problemă a relaţiei dintre cultură şi calitatea spectacolului de film la cinematografele locale. Tot în aceste coloane s-a atras atenţia, repetat, că afişajul, calitatea proiecţiei, programarea filmelor la cinematograful de artă „Flamura roşie", amenajarea holurilor sunt deficitare. Reclama continuă să fie întîmplătoare; acţiunile educative în sprijinul culturii cinematografice continuă să fie sporadice ; condiţiile de vizionare de la cinematograful „Tineretului" continuă să fie vitrege ; programarea filmelor de artă, la acelaşi cinematograf, continuă să fie accidentală. Se pare că întreprinderea cinematografică ,aflată între rigorile unei întreprinderi economice şi cele ale unei instituţii de cultură, se orientează în exclusivitate către primul criteriu. Altfel nu se explică, de pildă, de ce pelicula incertă și subartistică cu „Sfîntul" a fost programată la două cinematografe, ocupînd astfel locul unui film de artă. Nu se explică, de asemenea, repetata programare a unor filme valoroase la „Progresul", cinematograf periferic. Să mai arătăm că un cartier al oraşului — Cornişa Bistriţei —, unde se desfăşoară astăzi o mare parte a vieţii citadine nu are încă un cinematograf. După cîte ştim, nici nu există o astfel de intenţie în viitorul apropiat. Dezvoltarea artei filmului, caracterul profund actual şi angajat al acestei arte, ar merita din partea întreprinderii care difuzează filmul, ca şi din partea edililor municipali o atenţie specializată. Poate că atunci cînd personalul care lucrează în cinematografie ar participa la un ciclu de conferinţe de iniţiere, nu am mai fi martorii unor situaţii extrem de neplăcute : vociferări pe holuri şi în cabinele de proiecţie, tranzistoare deschise în timpul spectacolelor etc., etc. La Bacău, problema nu este nouă. Punctul muzeal „Nicu Enea“ Pornind de la substanţiala donaţie a Elvirei Enea, soţia pictorului Nicu Enea, donaţie constînd din peste patru sute de lucrări în ulei şi de grafică executate de acesta în diferite perioade de creaţie, şi preţuind moştenirea artistică lăsată de el, muzeografii băcăuani au transformat în Punct Muzeal casa din Bacău, din strada Nuferilor Nr. 31, în care artistul a trăiit şi a creat. Inaugurat la 10 ani de la moartea pictorului, Punctul Muzeal Nicu Enea este a doua mare acţiune a Muzeului de Artă prima fiind retrospectiva Nicu Enea din 1965 , menită să restituie patrimoniului nostru artistic un pictor de incontestabilă valoare. Mărturie a unui talent autentic, Punctul Muzeal Nicu Enea constituie un act de justă şi meritată recunoştinţă faţă de acest remarcabil pictor care a creat o artă adresată adevărului. Spectacole în pregătire Teatrul dramatic Bacovia pregăteşte în prezent două spectacole cu piese româneşti : „Fără cascadori“ de Mircea Radu Iacoban, în premieră pe ţară şi un vechi succes al teatrului interbelic, comedia „Lupul şi sania“ de Mircea Ştefănescu. Vor evolua în spectacolul „Fără cascadori“ (regia Victor Tudor Popa, scenografia T. Th. Ciupe) actorii Stelian Preda, Anca Alexandra Creţu, Marin Ionescu, Valeriu Pascu, Puiu Burnea, Nicolae Roşioru, Sanda Ghiculescu-Voica şi Gheorghe Şerbina. în piesa lui Ştefănescu, sunt distribuiţi : Constantin Coşa, Iory Cambos, Yurii Botoşescu, Mircea Isăcescu, Mircea Belu, Constantin Constantin, Doina Iacob, Ioana Ene-Atanasiu, Constanţa Zmeu-Peltin, Maria Elena-Iliescu şi Rodica Postelnicu. Regia I.G. Russu, scenografia : Ştefan Georgescu (decor) şi Lidia Radian (costume). Studioul tînărului regizor A existat la Naţionalul ieşean o iniţiativă care s-a bucurat de o largă popularitate în presă. Este vorba de „Studioul tînărului regizor" realizat în colaborare cu catedra de regie de la I.A.T.C. (prof. Ion Olteanu). Este adevărat că unele dintre producţiile realizate pe scena studioului au fost primite cu justificate rezerve. Dar nu această sittuaţie a contribuit, credem, la pulverizarea uneia dintre interesantele acţiuni — puţine, de altfel — din mişcarea noastră teatrală. De ce n-a rezistat iniţiativa ieşeană ? Dintr-un motiv foarte simplu : pentru că la Iaşi nu există un regizor animator, un regizor pedagog , factor catalizator, un maestru cu autoritate profesională, de la care tinerii regizori să înveţe. Şi atunci ne punem întrebarea firească :au existat criterii ştiinţifice care au călăuzit pe organizatori, atunci cînd s-a pornit la drum ? Nu cumva eşecul „Studioului tînărului regizor" de la Iaşi, continuă, de fapt, o stare de lucruri (ne referim la defunctele studiouri experimentale de la Timişoara, Galaţi, Botoşani, Teatrul C. I. Nottara Bucureşti, etc.), ce se manifestă în mişcarea noastră teatrală? Mai exact spus se adoptă formulări cu rezonanţă, fără ca acestea să fie călăuzite de un program estetic riguros. Direcţia teatrelor din C.S.C.A., nu are nimic de spus în această problemă ? Ioana PARAVA Publicăm, fără comentarii, o adresă primită recent din partea Direcţiei judeţene de poştă şi telecomunicaţii Teleorman şi un fragment din scrisoarea tînărului poet Rodian Drăgoi, din acelaşi judeţ : „în legătură cu difuzarea revistei „Ateneu“, în judeţul Teleorman vă facem cunoscut că în judeţul nostru se duce muncă de popularizare pentru toate publicaţiile R.S.R. Pe perioada ianuarie — iunie 1970 s-a comandat la revista „Ateneu“ cîte 5 exemplare la vînzare cu bucata, din care s-a returat lunar 5 exemplare. Pentru viitor ne vom strădui să popularizăm într-o mai mare măsură şi această publicaţie“. DIRECTOR, Ing. Georghiţă Ştefan Şef. Serv. Difuz. Presei Călin V. Nicolae „V-aşi mai fi trimis poezii, dar n-am putut din maii multe motive. Unul dintre ele, şi poate cel mai important, este acela că de vreo trei ani, revista „Ateneu“ nu mai soseşte la nici un chioşc de ziare şi reviste din Tr. Măgurele. Am încercat s-o obţin prin abonament, dar a fost imposibil: revista nu mi-a sosit nici în felul acesta. Zău că nu ştiu ce să mai fac pentru obţinerea ei! Vă rog şi pe dv. să mă ajutaţi, dacă vreţi“. Al dv., Rodian DRAGOI Stimate tov. Radu Cârneci ARGUMENT ateneu - 3 Premiile literare Începutul de an literar şi artistic constituie prin excelenţă un prilej de trecere în revistă a rezultatelor şi succeselor din anul precedent, o posibilitate în plus pentru a recomanda publicului autori şi opere demne de a fi reţinute. Anchetele cu cronicarii de specialitate, cu directorii de edituri şi publicaţii, sondajele în opinia publică asupra anului literar expirat, toate laolaltă concură în a defini calitatea şi locul celor mai bune creaţii spirituale şi, în ultimă instanţă, încununarea unora dintre acestea cu laurii succesului binemeritat. Este acesta un motiv de satisfacţie nu numai pentru cel asupra căruia furtuna (în persoana juriilor) s-a oprit, dar pentru toţi creatorii cinstiţi, pentru publicul cititor avizat. In dezvoltarea literaturilor moderne din multe ţări premiile literare au jucat şi joacă un rol important în recomandarea, afirmarea şi consacrarea unora dintre cei mai prestigioşi creatori. Acest lucru şi pentru că ele pot cuprinde, la un moment dat, un număr important de opere de inspiraţie diversă, din genuri diferite, şi care, toate la un loc, constituie miezul sau, poate, vîrful de aur al literaturii respective. Literatura interbelică românească, dezvoltarea şi strălucirea ei constituie din acest punct de vedere un exemplu demn de studiat. Existenţa unui apreciabil număr de premii de creaţie, diversitatea şi consistenţa acestora, au avut la acea vreme nu numai rolul de reconfirmare publică a unor talente deosebite, dar au şi stimulat profund spiritele, creînd, mai ales în rândul tinerilor scriitori, o permanentă şi importantă stare de efervescenţă creatoare. Faptul că în dezvoltarea unei ţări se instituie mijloace materiale cu totul stimulatorii, constituie o dovadă de adevărat patriotism. Se ajunge astfel la o permanentă emulaţie creatoare de care sunt cuprinşi deopotrivă creatorii ca şi cei care conduc destinele culturii respective. In felul acesta premiile literare sporesc, o dată mai mult, interesul şi exigenţa autorilor în realizarea de opere de adîncă originalitate, cuprinzătoare de mari dezbateri etico-sociale, stârnind totodată curiozitatea marelui public dornic de noutate şi cultură adevărată. Iată un mod nobil de a face în acelaşi timp cultură şi reclamă culturală. Este binecunoscută atenţia şi grija de care se bucură azi la noi, din partea partidului şi statului, dezvoltarea literaturii, artei şi ştiinţei, a culturii în general. Personal, conducătorul statului a dovedit cu diverse prilejuri o călduroasă consideraţie şi stimă faţă de creatorii de bunuri spirituale, numindu-i ajutoare de nădejde ale partidului. Şi pe drept cuvînt. Scriitorii au demonstrat şi demonstrează în permanenţă, prin cele mai bune realizări ale lor, apartenenţa totală la politica de făurire a vieţii noi în România. Prin însăşi fiinţa lor ei aparţin acestui pămînt, acestui timp puternic şi generos. Literatura, artele, ştiinţa cunosc o dezvoltare din ce în ce mai puternică, jucînd un rol principal în educarea moralpolitică a maselor tot mai avide de instrucţie superioară. Libertatea de creaţie, deschiderea către cele mai noi zone ale informaţiei şi cunoaşterii, inspiraţia din adâncul tumult al construcţiei socialiste au dat posibilitatea creării de bunuri spirituale dintre cele mai semnificative. Avem o literatură şi o artă care merită toată consideraţia şi sunt premise morale pentru o împlinire mereu mai înfloritoare a lor. La acest mers ascendent ar trebui, cred, o mai atentă împlinire a mijloacelor de stimulare, o mai permanentă ştiinţă în a încuraja şi determina pe creatorul de frumos spre o totală realizare a forţelor sale artistice. Căci dacă anii aceştia vor rămîne în istoria patriei noastre ca anii marilor izbânzi în industrie, a marilor prefaceri în agricultură, a împlinirilor sociale de toate categoriile, aceşti ani vor rămîne totodată ca anii în care s-a consolidat şi înflorit cultura nouă socialistă. Pentru o cit mai deplină şi cuprinzătoare dezvoltare în continuare a literaturii şi artei noastre sunt necesare noi măsuri de încurajare şi stimulare — ca şi în sectoar economice, de ce nu ? —, acestea ţinînd în primul rînd de diversificarea şi calitatea creaţiei spirituale. Printre acestea, premiul literar trebuie să constituie unul din mijloacele cheie. Trebuie să recunoaştem — discutînd această problemă — că astăzi avem, în comparaţie cu perioada interbelică şi cu situaţia la zi din alte ţări, mai puţine premii literare şi de interes minor. Se acordă cu regularitate doar premiile Uniunii Scriitorilor şi ale asociaţiilor acestora. De cîţiva ani premiile pe care le decerna Academia s-au suspendat, iar Comitetul de Stat pentru cultură şi artă acordă doar unele premii pentru teatru. Iniţiativa cu totul lăudabilă a Uniunii Tineretului Comunist, luată cu cîţiva ani în urmă, a avut doar o singură etapă : începutul. Consiliul naţional al pionierilor a acordat în 1970 primele premii literare , la fel revista de cultură „Argeş“ , să vedem cum vor continua. Pentru a se înfăptui şi în acest sector mai mult decit pînă acum, este imperios necesar ca indicaţiile de partid privind înflorirea culturii socialiste să fie total prinse în iniţiative şi măsuri eficiente. Printre acestea premiului de creaţie literară şi artistică trebuie să i se acorde o atenţie deosebită. Astfel se impune cu acuitate înfiinţarea unor premii naţionale de creaţie pe genuri, care să poarte numele unor creatori români de geniu (Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Enescu, Brâncuşi) şi care să se acorde anual, înfiinţarea sau reînfiinţarea unor premii ale principalelor organizaţii de masă, astfel : — premii ale Uniunii generale a sindicatelor, pentru opere care dezbat probleme sociale ; — premii ale U.T.C.-ului, care să se acorde unor scrieri despre şi pentru tineret ; — premii ale Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care să încunune cele mai interesante cărţi ale anului ; — premii ale altor ministere (Agriculturii şi Silviculturii, Turismului, Construcţiilor etc.), care să se acorde periodic cărţilor înalt realizate, inspirate din cîmpul de activitate respectiv ; — premii ale principalelor edituri, care să decearnă lauri celor mai bune cărţi de poezie de dragoste, patriotică, filozofică, sau unor experimente literare cu totul remarcabile ; — premii ale marilor cotidiene, ale revistelor literare şi de cultură, care să fie decernate scriitorilor din grupările acestor organe de presă, sau pentru genuri care trebuie numai decit încurajate, cum este cazul eseului, reportajului, scrierilor inspirate din istorie, sau a celor ştiinţifico-fantastice etc. — premii ale unor municipii şi oraşe cu recunoscută tradiţie culturală şi care să poarte unele unor mari personalităţi din acea parte a ţării etc. Acordarea acestor premii ar urma să se facă de către jurii exigente, dinainte cunoscute, după o prealabilă dezbatere în presă a cărţilor desemnate a concura pentru un premiu sau altul. Nimerit ar fi cu prilejul acordării premiilor să se tragă ediţii speciale, să se organizeze întâlniri ale concurenţilor şi laureaţilor cu publicul cititor, să aibă loc dezbateri publice, în presa cotidiană şi de specialitate. In felul acesta am putea face şi o bună şi motivată propagandă celor mai reuşite creaţii, am interesa nu numai publicul românesc, dar şi editurile străine care ar putea fi determinate şi pe această cale a ne fi parteneri în schimburi echivalente. Strădania noastră ar căpăta o dată mai mult o trăsătură patriotică, deoarece majoritatea lucrărilor premiate ar intra în fondul de aur al culturii naţionale. Animat de aceste gînduri, care în treacăt fie spus au mai fost formulate intr-un fel sau altul şi de alţi confraţi, am găsit potrivit să-mi încep argumentele cu problema premiilor pentru creaţia spirituală, problemă care după cum se înţelege nu este numai a scriitorilor, ci ea interesează sau ar trebui să intereseze foruri mult mai cuprinzătoare. Fie ca aceste gînduri, pornite dintr-o sinceritate absolut necesară, să aibă ecoul cuvenit. e Radu CARNECI