Ateneu, 1974 (Anul 11, nr. 1-7)
1974-01-01 / nr. 1
Viaţa socială Patru reportaje despre: IARNA LA CE FAC EU IARNA? MĂ GINDESC LA GRÎU Glăvăneşti, pe Valea Zeletinului, aproape o sută de kilometri depărtare de Bacău. Dimineaţă geroasă de decembrie, pe şosea gheaţă ca oglinda, abia te ţii pe picioare. Case arătoase cu balcoane, curţi largi şi garduri de scîndură lucrate cu meşteşug. De jur-împrejur dealuri masive plantate cu vii şi livezi tinere Brusc ne amintim că n-am mîncat nimic, drept care cumpărăm două conserve cu carne de porc (14,60 lei bucata, cu cutie cu tot) şi le mîncăm urgent. Nea Cristea, „şeful secţiei auto“ de la redacţie face cinste cu o sticlă de apă minerală. Trai neneacă. La Consiliul popular îl găsim pe Gheorghe Mihăilescu, directorul Căminului cultural Are o groază de treburi, primarul e în concediu de boală şi el îi ţine locul. E un om tînăr, excelent organizator, mereu în căutare de noi forme de acţiuni culturale atractive, penetrante, eficiente. In pofida tinereţii, responsabilităţile care îi apasă umerii nu izbutesc să-l scoată din felul lui de a fi, calm, măsurat în cuvinte şi în gesturi, preocupat în permanenţă să-şi estompeze entuziasmele. —Pentru perioada de iarnă ■—■ zice — am pus accent pe o mai mare diversificare a formelor de activitate în scopul cuprinderii tuturor cetăţenilor din comună în sfera activităţii de educaţie. In vederea profesionalizării cooperatorilor am organizat prima universitate agricolă din judeţ, cu caracter experimental, bineînţeles. Aceasta cuprinde 3 cursuri cu 9 filiale: curs de viticultură, curs de zootehnie, curs de cultură mare la care participă peste 900 ţărani din satul de centru şi din cele componente : Frumuşelu I şi II, Muncelu, Putredeni, Răzeşu. Pe lîngă universitatea agricolă funcţionează şi cîteva cursuri ca : igienă şi puericultura ; probleme ale legislaţiei R. S. R. şi semnificaţiile ei actuale; părinţii şi educaţia copiilor; tineretul şi contemporaneitatea; gospodărie şi menaj ; ţesut-cusut. La toate aceste cursuri predau specialişti în domeniile respective : ingineri, mediici umani şi veterinari, tehnicieni, cadre didactice, brigadieri. Tot pentru această perioadă am contractat 20 de cicluri de filme documentare, care sunt folosite în cadrul activităţii universităţii populare. Activităţi lunare eficiente sunt şi buletinele C.A.P. şi buletinele informative ale comunei. Lunar edităm foaia volantă „Belşugul", care cuprinde apecte generale din activitatea cooperatorilor, realizări ale comunei, un colţ al fruntaşilor, materiale critice, curiozităţi ştiinţifice etc. — Şi pentru intelectuali ? — întreb. — Am înfiinţat un club („Informatic-Club“) în cadrul căruia se prezintă periodic informări, au loc acţiuni de club plăcute, recreative. Mai sunt şi alte forme de activitate culturală la Glăvăneşti. Eu însă pun punct aici, nu înainte de a menţiona că toate acestea şi celelalte sunt conduse direct de către Gheorghe Mihăilescu, pe care nu mă sfiesc să-l aşez între cei mai buni directori de cămine culturale din judeţul Bacău. Peste o oră ne aflăm în casa lui Gheorghe I. Merlan din satul Frumușelu. Gazda noastră are 60 de ani, trup gros, puternic, ochi albaștri, păr alb ca zăpada. — Ce fac eu iarna ? — repetă întrebarea pe care i-am pus-o. Mă gîndesc la grîu. întotdeauna iarna mă gîndesc la grîu. Acum însă nu mă gîndesc ca de obicei, ci cu grijă și supărare. In toamnă n-a plouat şi o parte din grîu n-a răsărit, pe urmă n-a nins şi cel care a răsărit nu-i acoperit şi-l mănîncă ciorile. Grîul e în pericol. La asta mă gîndesc eu acum. Pauză lungă, apoi: — Frecventez cursurile agrozootehnice de viticultură. Sînt bune. Chiar și cei mai bătrîni, care ştim multe, tot mai aflăm cîte ceva nou. Avem vii multe şi roditoare. Păcat, însă, că se scot viile care dau vestitul vin negru de Frumuşelu- Nu zic, viile nobile sînt mai bune, dar ar trebui plantate întîi spaţiile goale şi pe urmă cele cu vii negre. Vinul negru e folositor ca un leac. La noi trăiesc oamenii mult. Cred că și de asta. — Altceva ce mai faceți ? — Ce să mai fac ? Stau pe lîngă casă, îmi îngrijesc vaca și juncanul, asculti cîte o conferință, mă uit la televizor. Grozav îmi plăcea Mannix ăla. — De ce ? — Uite așa. Umbla printre oameni și făcea dreptate. De asta îmi plăcea. •—• Ce realizări s-au obţinut în Frumuşelu, în ultimii ani ? — Şcolile şi barajele care opresc eroziunea solului. Case şi drumuri erau ameninţate să se năruie. Acum oamenii s-au liniştit. —* Şi ce ar trebui să se mai realizeze ? — Un cămin cultural, o brutărie, un sediu pentru cooperativă, o circumscripţie sanitară şi o agenţie poştală şi telefonică. Telefonul care există în momentul de faţă e la peste patru kilometri de capătul satului. Pînă anunţi un incendiu, să zicem — doamne fereşte — arde tot satul. Priveşte pe fereastră, apoi se ridică şi intră în altă încăpere. Revinedupă cîteva minute şi pune pe masă, cu gesturi moi, de ritual, pline, nuci şi vin. Pîinea era caldă ca un obraz de copil, iar vinul bun şi negru ca sîngele ursului Restul e tăcere. SERGIU ADAM ORE DE DUMINICĂ Duminică de iarnă la Podu Turcului. Zăpadă, ceaţă, uliţe pustii, lumea stă mai mult prin casă, vin sărbătorile de iarnă. La bufetul nr. 1, cîteva mese ocupate, se bea vin de unşpe în timp ce „două muzicii două“ execută un singur program de romanţe şi cîntece de lume. A fost descuiat, pînă şi separeul, dar acolo e frig, caloriferul electric e defect. Vizavi de bufet e piaţa, luni va fi zi de tîrg, se fac pregătiri, în piaţă se vînd curcani, cercei, mărgele, grămăjoare de usturoi, parc-am fi la oraş. Ne îndreptăm spre Consiliul popular, trecem pe lîngă case mici cu prăvălii la stradă, şiruri monotone de case ca în toate tîrguşoarele moldoveneşti. In biroul secretarului, doi bărbaţi fac o situaţie pentru judeţ, aud vorbindu-se de un plan de desfacere şi de nişte anexe defalcate pe trimestre. Pe sală stau vreo douăzeci de oameni, nu înţeleg ce caută ei acolo, duminică dimineaţa. — Ce se poate face duminică la Podu Turcului, dragă tovarăşe Ştefan Miron ? Interlocutorul meu este directorul Căminului cultural. Nu ştiu de ce, îşi caută cu grijă cuvintele, construieşte fraze frumoase, ca şi cum ar susţine un raport de activitate. Toţi directorii de cămin ştiu că o dare de seamă expusă cu claritate face impresie bună asupra organelor de îndrumare. Numai că eu nu mă aflu în control, eu sunt agăţat de un carnet de reporter şi vreau să ştiu cum se desfăşoară activitatea culturală într-o comună peste care suflă duhul urbanizării. Mi se spune că duminică elevii au matinee la cinema, numai că acum căminul e în reparaţie şi că lucrurile se tărăgănează de prea multă vreme. Activităţile, mi se spune în continuare, se desfăşoară diferenţiat, pe categorii profesionale, pentru că la Podu există 1250 de salariaţi, 800 de elevi, 90 de cadre didactice, două licee, ceva industrie locală şi chiar o fabrică de ciorapi. Vedeţi dumneavoastră, zice la un moment dat directorul Miron, aici la Podu Turcului viaţa sătească propriu-zisă a cam dispărut. Brusc, devin foarte atent. Mă aflu la ţară şi nu prea, pentru că populaţia e forfată din ţărani şi tîrgoveţi, muncitori şi intelectuali, proporţiile sînt greu de stabilit, deşi specificul comunei este net agricol. Aşadar, la Podu Turcului au dispărut aproape cu desăvîrşire obiceiurile de iarnă, mascaţii şi caprele se află mai curînd în vecini, de pildă la Glăvăneşti, dar acolo se documentează colegul meu Sergiu Adam, aşa că, nu insist. La Podu Turcului, aflu în continuare, nu sunt lideri de opinie. Expresia aparţine sociologiei şi denumeşte pe oamenii bine informaţi care reprezintă punctul de vedere al unui anumit grup. Directorul are o evidenţă precisă a liderilor de opinie şi eu notez numele lui Iancu Gheorghe din satul Sîrbi, al lui Palade Nicolae, secretar de partid din Căbeşti. Este vorba despre sate componente ale comunei, acolo da, acolo ne aflăm la ţară şi există lideri de opinie. Mai sunt şi alte semne ale despărţirii de sat. Oamenii nu apreciază turneele teatrale cu spectacole cu tematică ţărănească. Ei sunt insă foarte bucuroşi când îi vizitează teatrul din Bîrlad care vine cu piese „de la oraş", după cum sunt mulţumiţi cînd primesc vizitele formaţiilor de muzică uşoară. Desigur, toate aceste mutaţii estetice se explică prin existenţa unui public eterogen şi reprezintă rezultatul unui implacabil proces de urbanizare. E bine, e rău, nu ştiu. Mulţi pot fi trişti înregistrînd acest exod sufletesc înspre un nou mediu, alţii, printre care şi reporterul, întrevăd aici una dintre legile aspre şi necesare ale progresului. Asta ar fi tot, documentarea e ca şi terminată, vreau să închid carnetul, dar îmi aduc aminte că dincolo de uşă am văzut vreo douăzeci de oameni aşteptând. Aşteptînd ce ? Aflu că în fiecare duminică se desfăşoară şedinţele comisiei de judecată de pe lîngă Consiliul popular. Prindem ultimele două „procese“. Doi ciobani se ceartă pentru „o oaie bleagă cu coada albă, poţi să o şi călăreşti de mare ce-i“. Oaia, mai spune reclamantul, a fost degradată şi el cere despăgubiri. Secretarul comisiei, pensionarul Ion Şargu, îi îndeamnă pe cei doi în cuvinte simţite să se oprească aici, să nu mai meargă la Bacău la judecată- „îmi amintesc de o nuvelă, le spune secretarul, în care unul a pierdut o stînă pentru o oaie". Deşi literar, argumentul prinde. Cei doi se înţeleg să pună mînă de la mînă şi să cumpere din piaţă un cîrlan tînăr. Reclamantul mai are de făcut un amendament : va trebui să întrebe comitetul de stînă, dacă e de acord cu hotărîrea. împricinaţii pleacă împăcaţi, însoţiţi de zîmbetele de uşurare ale noastre şi ale comisiei. Despre al doilea proces nici nu-mi vine să scriu. Dacă scriu totuşi, o fac numai pentru a evidenţia omenia şi bunul simţ a lui Leon Ciocoiu, preşedintele comisiei şi al secretarului Ion Şargu. Chestiunea în sine este odioasă. Un bătrîn chemat în judecată de către propria sa nevastă şi de propria sa fiică, pentru că le-a bătut şi le-a furat o plapomă roşie din casă. După ce a făcut toate astea, omul a scris pe poartă o scrisoare de adio plină de insulte. Să spună tovarăşul dacă nu-i aşa, zice fata arătînd spre tatăl ei. Să nu credeţi ce spune doamna, zice omul despre nevastă-sa. Lăsăm ochii în jos. Membrii comisiei fac la fel. Argumentele pline de bun simț nu ajută la nimic. Li se eliberează o dovadă cu care pot merge la tribunal. Cam atît. Apoi îl cunoaștem pe inginerul Tutoveanu. Vorbim despre toate. Despre grîu, despre porumb, despre cabernetul de anul ăsta care a ieşit grozav. După puţină vreme discutăm ca între prieteni, parcă ne-am cunoaşte de mult. Este miracolul zilnic al contactului cu oamenii, al comunicării, atmosfera aceea destinsă, deloc idilică, pe care o aduce cu sine orice discuţie între bărbaţi. „Bătrîne, îi spun inginerului, ai un nume de poet", îmi răspunde că ştie şi zîmbeşte stînjenit, de parcă ar fi vinovat de această potrivire. MIHAIL SABIN DEPARTE, PRINTRE DEALURILE NINSE Comuna Pînceşti, cca 28 km de Bacău. De la şoseaua naţională, peste Siret, printre dealuri de lut, spre comuna Parincea, apoi la dreapta încă 8 km, printre dealuri şi mai de lut, pe o şosea strimtă dar bine pietruită. Contactul cu reşedinţa de judeţ : două curse zilnice I.T.A., plecări în jurul orelor 6 şi 13, sosiri la orele 12 şi 19 cu bicicleta pînă la Răcăciuni (cca 14 km pe şosea, sau vreo cinci pe scurtătură, peste podul umblător, iarna impracticabil uneori din pricina sloiurilor), de aici cu trenul spre Adjud sau Bacău ; diverse „ocazii“ ; cursele zilnice de navetişti; omul din Pînceşti e învăţat să umble mult, cunoaşte oraşele, tîrgurile, pieţele, pentru că e un bun şi renumit legumicultor. Acum, iarna, îşi pregăteşte călătoriile, are mult de lucru în sat. Comuna are 5.300 locuitori şi şase sate trecute în nomenclator, unele mici şi izolate , 80 de naşteri şi 32 de decese în 1973 (balanţa înclină mult în favoarea vieţii, dar câtă infinită existenţă ascund aceste cifre?). In Chilia Beneni-Sud majoritatea locuitorilor sunt născuţi înainte de 1900. Iarna, cîmpia şi dealurile ninse sunt un factor de izolare doar pentru reporter. înainte de colectivizare barda sau cuţitul îl însoţeau pe om pretutindeni. Azi nu mai sunt lupi, nici vii nici morţi, nicăieri, ne spune primarul, oamenii sunt paşnici, umani, buni gospodari, bune gazde (cum am remarcat şi noi). 9 ian. 1974, orele 10, minus 400, la Căminul cultural directorul numără banii proveniţi din manifestările prilejuite de sărbătorile de iarnă. Pe afişajul de afară un articol decupat dintr-un ziar pus la vedere : Cometa secolului ; numele fruntaşilor brigăzii nr. 3 ; un anunţ invizibil al Şcolii de şoferi profesionişti din Bicaz care-şi face cunoscută profilul şi condiţiile de admitere- Va pleca cineva ? Strada e destul de animată, între sediul Căminului şi cel al Cooperativei (cîteva sute de metri) primarul e oprit în drum de cinci ori pentru rezolvarea diverselor chestiuni; tov. secretar ce facem... tov. primar, eu mă duc la Bacău pentru. .. tov. primar acuşi ninge tare şi... tov. primar mîine începe şcoala şi nu are cine vinde rechizite şcolare, gestionara e bolnavă. Pînă seara se vor găsi soluţii? Totuşi ce fac ţăranii iarna, ce se petrece în case, ce fac astăzi, ce vor face mîine, poimîne ? Iarna cîmpul e gol, iarna se lucrează altfel, şi totuşi oamenii nu-s acasă (in casele lor cîndva din paiantă, acum din chirpici şi, desigur, peste mulţi ani chiar din cărămidă, cînd vor învăţa să ardă lutul, trebuie să se întimple asta!). Se înţelege că oamenii nu umplu toată ziua sala Căminului cultural, acum se fac alte lucruri importante, se pregăteşte vara ; mişcarea e imperceptibilă, fiecare cu treaba lui, la care se pricepe mai bine ; nu există norme de stat lîngă sobă. Oamenii, aşa cum îi vedem umblînd uneori singuri, fac parte din brigăzi (legumicolă, viticolă, zootehnică, de cîmp) ; brigăzile au un plan, planul înseamnă mişcare, datorie înţeleasă, muncă, bani, viaţă zilnică, existenţă , te scoli cînd trebuie şi te duci la treaba ta ; tăieri în vie, stropiri, pregăteşti răsadniţe, transporţi gunoi pe cîmp, aduni graniţă; peste cîteva zile tai cel de al doilea porc sau pleci la tîrg să-l vinzi, acolo unde se vinde cel mai bine fiindcă-i munca ta. ★ Da, Pînceștii vor avea anul acesta o brutărie. S-a făcut prima probă, a mers ca pe roate. Este chiar o brutărie modernă cu malaxor, cu injector, motorina vine prin cădere. Dă omul grîu și capătă pîine. Aşadar nu vom mai vedea pîini negre înfipte în coarnele bicicletelor ; acele lungi şiruri de biciclişti în asfinţit, pe marginea şoselei, înotind prin praf. Pînceştii vor avea şi o baie publică cu despărţituri între duşuri ; vor fi preţuri mici... Frizeria nouă e abia o fundaţie. Numai să vină o vreme prielnică şi o ridicăm repede, spune primarul. Ştiu, o iau eu înainte, apa vine prin cădere. .. E chiar aşa, s-a captat un izvor undeva în deal. Vom face şi o cişmea la intrarea în sat. Vom încerca să construim şi o punte pe cabluri peste Siret, avem tot ce ne trebuie. Voi căpăta oare aprobarea de la centru? se întreabă neliniştit primarul. Drumul pînă la Răcăciuni ar fi mai scurt cu zece kilometri. ★ Sala Căminului e plină cînd se dezbate planul de producţie. La învăţămîntul agrozootehnic oamenii nu se prea reped. .. Vin şi la alte acţiuni dar mai ales la filmele şi spectacolele bune. (Teatru, Filarmonică — O rugăm pe Maria Pietraru să vină să ne cînteze de la noi , baluri pentru căsătoriţi etc). ★ Inginerul agronom Mustaţă se confesează . Lucrăm tare la planul de producţie, întocmim listele de lichidare, sîntem doi şi unul pleacă... şi-apoi prin februarie mă mut şi eu, nu de tot dar mă mut la socri, acolo am casă, soţia naşte şi voi face naveta un timp, văd eu cum, dacă ar fi aici o casă a agronomului ar fi minunat dar casele astea se fac greu... e o problemă generală, a noastră. .. nu există materiale de construcţie deşi casa a fost pusă In plan. .. şi vă rog să mă credeţi că dacă ar fi vorba să-mi aleg din nou o meserie tot asta m-aş face... stau cu chirie, sínt şi artist amator, joc teatru de cînd mă ştiu, am văzut Chiriţa de douăzeci de ori.. sínt abonat la toate revistele bune. .. ce să vă mai spun ? E aşa de greu cu casa aia a agronomului, la cine şi unde trebuie oare intervenit ? Abia m-am învăţat cu oamenii şi sunt nevoit să-i părăsesc. .. în alte părţi s-a rezolvat deşi înţeleg că nu-i tocmai uşor. Cum să-l ajutăm şi pe agronom ? Scriind ce ne-a relatat ? S-a mai scris şi pînă acum îndeajuns despre aceeaşi problemă. . . Are doar şi agronomul dreptul la viaţă particulară, de familie ca toţi cei ce muncesc. ★ Cînd gazetarul trece pe undeva şi cînd acest undeva înseamnă departe de oraş, printre dealurile ninse; cînd se scrie despre iarna la ţară, el nu trebuie să uite nici o clipă că ar putea rata tema fixată într-un birou cald de redacţie în favoarea altora pe care viaţa vie i le ridică. O. GENARU ZIUA PRIMARULUI în redacţie am hotărît să mergem la ţară, mai mulţi redactori, colegi cum ne spunem noi în semn de respect, vedem ce se întîmplă acolo într-o zi de iarnă şi pe urmă scriem. Iarna la ţară, am spus noi. Sub titlul ăsta cam idilic se poate ascunde o iarnă grea. Anchetă, reportaj, investigaţie ? Cum să-i spunem ? Am plecat împreună cu colegul Genaru, descă tot atît de bătrînă ca şi mine în felul ăsta de pătrunderi pe teren ! Am spus : stăm în acelaşi loc, vedem bine tot ce putem vedea cu ochii noştri, ascultăm. Scrie fiecare ce poate. Dincolo de puterea de observaţie, dispoziţia, sănătatea, oboseala, atenţia fiecăruia dintre noi, dincolo de jocul gratuit dar necesar ca un exerciţiu de gimnastică, rămân interesul nostru pentru realitatea văzută într-un fulger — un punct de reper pentru adevăratul reportaj, pentru o carte, cine ştie, realitatea însăşi care uneori arată mai vie privirii spontane în care mulţi nu prea cred. Pe drum, tot privind zăpada spulberată de vînt peste cîmpurile negre, ne amintim de cunoscuta regulă a lui Uf şi Petrov, bună pentru toate genurile literare. Sigur, nu se pune chestiunea dar mai rîdem ! Cine nu-şi aduce aminte de disputa de acum cîţiva ani : este sau nu este reportajul un gen literar? De atunci am citit prin gazete vreo cîteva sute de reportaje. Cînd am dat de unul bun, care m-a pus pe gînduri, nu m-am gîndit dacă este sau nu literatură. Fel de fel de gînduri îmi trec prin cap, lîngă coleg. Cam de unde ar trebui înşfăcat reportajul polemic ? Primarul din Pîncești este un om tînăr. Este de două luni primar şi nu i se pare prea uşoară treaba. Ca să dai un fleac de aprobare, trebuie să cunoşti trei legi, decrete, paragrafe etc. Felul lui de exprimare este spontan, glumeţ, deschis. Grijile sînt însă mari. Asta se vede chiar cînd se ascunde. Este ciudat, ori de cîte ori ajung într-un sat, da, un loc cu cîteva sute de case, o aşezare unde oamenii pot părea, unui ochi neatent, departe de lume, uitaţi de dumnezeu cum se spunea altădată, mă trezesc pe neaşteptate într-un univers problematic. O încordare, o tensiune abia simţită stăpîneşte oamenii şi lucrurile. Sub înfă- ŢARA ţişarea lui neutră, aparent nepăsătoare, ţăranul ştie aproape tot: ce se întîmplă în ziare şi ce se întîmplă în lumea lui, cine vine şi cine pleacă, pe unde umblă, ce s-a mai spus etc. Iarna se mai stă pe cuptor, se mai merge la cămin şi la cursurile agrozootehnice (acolo unde se ţin) şi, pînă după sărbători, se bea o bună parte din vinul făcut toamna. Dar treburi sînt, slavă domnului ! Se cară gunoiul, se pregătesc răsadurile, (grădinăritul este sectorul de rezistenţă la C.A.P. Pînceşti) se lucrează la noile clădiri (baia, brutăria — care e gata, nişte anexe gospodăreşti.) Oamenii trec încet pe ■ drum, treburi sînt destule. Plin de o viaţă aparte, intîmplări neaşteptate sau mocnite îndelung, dramatice, vese- • le, ciudate — satul nu hibernează. El este viu şi viaţa lui este vie, se simte asta nu numai aici, în biroul primarului (unde este cam frig, abia s-a făcut focul, primarul nu prea stă linge telefon •— noi am dat de el la cămin unde erau niște probleme, da, probleme, cuvîntul circulă fără întrerupere, străbate mediile sociale ca apa, ca fumul) dar și în felul în care omul calcă pe drum în zăpada subţire, şi după cum vorbeşte şi în felul în care deschide poarta ogrăzii. Nu, ţăranul nu este o prezenţă pasivă, în matca lui străveche el schimbă, îşi apără felul de viaţă încercînd să înţeleagă lucrurile noi. Tînărul primar Miron Constantin vorbeşte, o prezenţă energică, destul de singur în speranţa lui dar hotărît să facă totul. îl şi văd, în urmă cu puţină vreme, în mijlocul drumului, între casele făcute, după instalare, cînd persoanele oficiale nu mai erau acolo, el, la începutul drumului. De unde să înceapă ? Scoate un carnet din buzunar, din carnet cade o foaie de hîrtie, schiţa unui pod pe cabluri făcută de el însuşi, o propunere : să înlocuim podul umblător, cînd se umflă apele Siretului oamenii ocolesc cale de 15 kilometri pină la linia ferată. Podul scurtează drumul până la mai puţin de 4 kilometri. Cablul îl avem recuperat din nişte resturi, bun la ce ne trebuie nouă. Il facem. Dacă oamenii pleacă din sat ? Pleacă, lucrează pe şantiere, se califică, viaţa se schimbă, nu este uşor. Sigur, dacă treburile vor merge din ce în ce mai bine în cooperativă, vor pleca mai puţini. In ograda din spate, doi oameni taie lemne cu beschia. Nu se grăbesc. Ritm de iarnă. Intră cu un braţ de lemne paznicul, omul de servici, un bătrîn, Iosub Frăsinescu. Cîţi copii ai moşule ? Opt ! Să vedem : două fete, una învăţătoare, cealaltă gestionară (în comună), patru băieţi, un şofer la I.R-T.A. (stă în comună, transportă navetiştii pe un şantier) un electrician (în comună) doi cooperatori, un muncitor calificat (Bacău), un arhitect. Da, iată o familie de ţărani. Ce se poate înţelege de aici ? Gîndiţi-vă la fiecare din cei opt copii. Care a fost drumul fiecăruia, ce a făcut, unde se găseşte el acum. Veţi înţelege. Ce facem noi în comună ? Tot ce putem ! Trebuie să-l înţelegem pe ţăran (cu vechile lui prejudecăţi care nu dispar într-o zi sau într-un an) după cum el trebuie să înţeleagă că numai noile forme de existenţă îl pot duce spre un trai mai bun. Vedeţi însă, nu trebuie numai „să pui problemele“ ci să le rezolvi! Asta încearcă să şi facă tînărul primar. Ce se întîmplă cu sate izolate, cum ar fi cele două Chilia Benei ? Aici lucrurile nu sunt uşoare şi nu pot fi ignorate. Nu putem trece mai departe dacă nu le vedem în lumina zilei. Sînt locuri izolate, fiecare sat, doar cîteva case, împrejurări dintre cele mai diverse îl fac pe om să creadă că se simte bine acolo, departe de lume. Dar înlesnirile de mică civilizaţie care se fac simţite în comună (electrificare, aprovizionare, baie etc.) nu pot ajunge pînă acolo. Ei ar trebui desprinşi de vechile locuri şi aduşi la lumină. Dar e greu. Aici este vorba de fapte vechi, un mod de viaţă, obişnuinţe, obiceiuri. Iată alte probleme. Cum găsim soluţia ? O căutăm ! Tînărul primar pare un om hotărît. Mijlocul zilei. Ninge firav. Ziua primarului se sfârşeşte tocmai tîrziu, noaptea. O zi lungă, în ciuda iernii cu zile scurte. G. BÂLÂIŢA ------ ateneu H 3