Ateneu, 1974 (Anul 11, nr. 1-7)

1974-01-01 / nr. 1

Viaţa socială Patru reportaje despre: IARNA LA CE FAC EU IARNA? MĂ G­IN­DE­SC LA GRÎU Glăvăneşti, pe Valea Zeleti­­nului, aproape o sută de kilo­metri depărtare de Bacău. Di­mineaţă geroasă de decembrie, pe şosea gheaţă ca oglinda, a­­bia te ţii pe picioare. Case ară­toase cu balcoane, curţi largi şi garduri de scîndură lucrate cu meşteşug. De jur-împrejur dealuri masive plantate cu vii şi livezi tinere­ Brusc ne amintim că n-am mîncat nimic, drept care cum­părăm două conserve cu car­ne de porc (14,60 lei bucata, cu cutie cu tot) şi le mîncăm urgent. Nea Cristea, „şeful sec­ţiei auto“ de la redacţie face cinste cu o sticlă de apă mi­nerală. Trai neneacă. La Consiliul popular îl gă­sim pe Gheorghe Mihăilescu, di­rectorul Căminului cultural­ Are o groază de t­reburi, pri­marul e în concediu de boală şi­ el îi ţine locul. E un om tî­­năr, excelent organizator, me­reu în căutare de noi forme de acţiuni culturale atractive, penetrante, eficiente. In pofida tinereţii, responsabilităţile care îi apasă umerii nu izbutesc să-l scoată din felul lui de a fi, calm, măsurat în cuvinte şi în gesturi, preocupat în perma­nenţă să-şi estompeze entuzi­­asmele. —Pentru perioada de iarnă ■—■ zice — am pus accent pe o mai mare diversificare a forme­lor de activitate în scopul cu­prinderii tuturor cetăţenilor din comună în sfera activităţii de educaţie. In vederea profe­sionalizării cooperatorilor am organizat prima universitate a­­gricolă din judeţ, cu caracter experimental, bineînţeles. A­­ceasta cuprinde 3 cursuri cu 9 filiale: curs de viticultură, curs de zootehnie, curs de cul­tură mare la care participă pes­te 9­00 ţărani din satul de centru şi din cele componente : Frumu­­şelu I şi II, Muncelu, Putre­­deni, Răzeşu. Pe lîngă univer­sitatea agricolă funcţionează şi cîteva cursuri ca : igienă şi puericultura ; probleme ale le­gislaţiei R. S. R. şi semnifica­ţiile ei actuale; părinţii şi e­­ducaţia copiilor; tineretul şi contemporaneitatea; gospodă­rie şi menaj ; ţesut-cusut. La t­oate aceste cursuri predau spe­cialişti în domeniile respecti­ve : ingineri, mediici umani şi veterinari, tehnicieni, cadre di­dactice, brigadieri. Tot pentru această perioadă am contrac­tat 20 de cicluri de filme docu­mentare, care sunt folosite în cadrul activităţii universităţii populare. Activităţi lunare efi­ciente sunt şi buletinele C.A.P. şi buletinele informative ale comunei. Lunar edităm foaia volantă „Belşugul", care cu­prinde apecte generale din acti­vitatea cooperatorilor, realizări ale comunei, un colţ al frunta­şilor, materiale critice, curiozi­tăţi ştiinţifice et­c. — Şi pentru intelectuali ? — întreb. — Am înfiinţat un club („Informatic-Club“) în cadrul căruia se prezintă periodic informări, au loc acţiuni de club plăcute, recreative. Mai sunt şi alte forme de ac­tivitate culturală la Glăvăneşti. Eu însă pun punct aici, nu înainte de a menţiona că toa­te acestea şi celelalte sunt con­duse direct de către Gheorghe Mihăilescu, pe care nu mă sfi­­esc să-l aşez între cei mai buni directori de cămine culturale din judeţul Bacău. Peste o oră ne aflăm în ca­sa lui Gheorghe I. Merlan din satul Frumușelu. Gazda noas­tră are 60 de ani, trup gros, puternic, ochi albaștri, păr alb ca zăpada. — Ce fac eu iarna ? — re­petă întrebarea pe care i-a­m pus-o. Mă gîndesc la grîu. în­totdeauna iarna mă gîndesc la grîu. Acum însă nu mă gîn­desc ca de obicei, ci cu gri­jă și supărare. In toamnă n-a plouat şi o parte din grîu n-a răsărit, pe urmă n-a nins şi cel care a răsărit nu-i acoperit şi-l mănîncă ciorile. Grîul e în pe­ricol. La asta mă gîndesc eu acum. Pauză lungă, apoi: — Frecventez cursurile agro­zootehnice de viticultură. Sînt bune. Chiar și cei mai bătrîni, care ştim multe, tot mai aflăm cîte ceva nou. Avem vii multe şi roditoare. Păcat, însă, că se scot viile care dau vestitul vin negru de Frumuşelu- Nu zic, viile nobile sînt mai bune, dar ar trebui plantate întîi spaţii­le goale şi pe urmă cele cu vii negre. Vinul negru e folositor ca un leac. La noi trăiesc oa­menii mult. Cred că și de asta. — Altceva ce mai faceți ? — Ce să mai fac ? Stau pe lîngă casă, îmi îngrijesc vaca și juncanul, asculti cîte o confe­rință, mă uit la televizor. Gro­zav îmi plăcea Mannix ăla. — De ce ? —­ Uite așa. Umbla printre oameni și făcea dreptate. De asta îmi plăcea. •—• Ce realizări s-au obţinut în Frumuşelu, în ultimii ani ? — Şcolile şi barajele care o­­presc eroziunea solului. Case şi drumuri erau ameninţate să se năruie. Acum oamenii s-au li­niştit. —* Şi ce ar trebui să se mai realizeze ? — Un cămin cultural, o bru­tărie, un sediu pentru coopera­tivă, o circumscripţie sanitară şi o agenţie poştală şi telefo­nică. Telefonul care există în momentul de faţă e la peste patru kilometri de capătul sa­tului. Pînă anunţi un incendiu, să zicem — doamne fereşte — arde tot satul. Priveşte pe fereastră, apoi se ridică şi intră în altă încăpere. Revine­­după cîteva minute şi pune pe masă, cu gesturi moi, de ritual, pline, nuci şi vin. Pîinea era caldă ca un obraz de copil, iar vinul bun şi ne­gru ca sîngele ursului­ Restul e tăcere. SERGIU ADAM ORE DE DUMINICĂ Duminică de iarnă la Podu Turcului. Zăpadă, ceaţă, uliţe pustii, lumea stă mai mult prin casă, vin sărbătorile de iarnă. La bufetul nr. 1, cîteva mese ocupate, se bea vin de unşpe în timp ce „două muzicii două“ execută un singur program de romanţe şi cîn­­tece de lume. A fost descu­iat, pînă şi separeul, dar acolo e frig, caloriferul electric e defect. Vizavi de bufet e piaţa, luni va fi zi de tîrg, se fac pregătiri, în piaţă se vînd curcani, cercei, mărgele, gră­măjoare de usturoi, parc-am fi la oraş. Ne îndreptăm spre Con­siliul popular, trecem pe lîn­gă case mici cu prăvălii la stra­dă, şiruri monotone de case ca în toate tîrguşoarele moldove­neşti. In biroul secretarului, doi bărbaţi fac o situaţie pent­ru judeţ, aud vorbindu-se de un plan de desfacere şi de nişte anexe defalcate pe trimestre. Pe sală stau vreo douăzeci d­e oameni, nu înţeleg ce caută ei acolo, duminică dimineaţa. — Ce se poate face dumini­că la Podu Turcului, dragă to­varăşe Ştefan Miron ? Interlo­cutorul meu este directorul Că­minului cultural. Nu ştiu de ce, îşi caută cu grijă cuvintele, construieşte fraze frumoase, ca şi cum ar susţine un raport de activitate. Toţi directorii de cămin ştiu că o dare de sea­mă expusă cu claritate face im­presie bună asupra organelor de îndrumare. Numai că eu nu mă aflu în control, eu sunt agă­ţat de un carnet de reporter şi vreau să ştiu cum se desfăşoa­ră activitatea culturală într-o comună peste care suflă duhul urbanizării. Mi se spune că duminică elevii au matinee la cinema, numai că acum cămi­nul e în reparaţie şi că lu­crurile se tărăgănează de prea multă vreme. Activităţile, mi se spune în continuare, se desfă­şoară diferenţiat, pe categorii profesionale, pentru că la Podu există 1250 de salariaţi, 800 de elevi, 90 de cadre didactice, două licee, ceva industrie lo­cală şi chiar o fabrică de cio­rapi. Vedeţi dumneavoastră, zi­ce la un moment dat directorul Miron, aici la Podu Turcului viaţa sătească propriu-zisă a cam dispărut. Brusc, devin foar­te atent. Mă aflu la ţară şi nu prea, pentru că populaţia e forf­ată din ţărani şi tîrgoveţi, muncitori şi intelectuali, pro­porţiile sînt greu de stabilit, deşi specificul comunei este net agricol. Aşadar, la Podu Turculu­i au dispărut aproape cu desăvîrşire obiceiurile de iarnă, mascaţii şi caprele se a­­flă mai curînd în vecini, de pil­dă la Glăvăneşti, dar acolo se documentează colegul meu Ser­giu Adam, aşa că, nu insist. La Podu Turcului, aflu în continu­are, nu sunt lideri de opinie. Expresia aparţine sociologiei şi denumeşte pe oamenii bine in­formaţi care reprezintă punc­tul de vedere al unui anumit grup. Directorul are o eviden­ţă precisă a liderilor de opinie şi eu notez numele lui Iancu Gheorghe din satul Sîrbi, al lui Palade Nicolae, secretar de partid din Căbeşti. Este vorba despre sate componente ale comunei, acolo da, acolo ne a­­flăm la ţară şi există lideri de opinie. Mai sunt şi alte semne ale despărţirii de sat. Oamenii nu apreciază turneele teatrale cu spectacole cu tematică ţără­nească. Ei sunt insă foarte bu­curoşi când îi vizitează teatrul din Bîrlad care vine cu piese „de la oraş", după cum sunt mulţumiţi cînd primesc vizite­le formaţiilor de muzică uşoa­ră. Desigur, toate aceste muta­ţii estetice se explică prin e­­xistenţa unui public eterogen şi reprezintă rezultatul unui implacabil proces de urbaniza­re. E bine, e rău, nu ştiu. Mulţi pot fi trişti înregistrînd acest exod sufletesc înspre un nou mediu, alţii, printre care şi re­porterul, întrevăd aici una din­tre legile aspre şi necesare ale progresului. Asta ar fi tot, docu­mentarea e ca şi terminată, vreau să închid carnetul, dar îmi aduc aminte că dincolo de uşă am văzut vreo douăzeci de oameni aşteptând. Aşteptînd ce ? Aflu că în fiecare dumini­că se desfăşoară şedinţele co­misiei de judecată de pe lîngă Consiliul popular. Prindem ul­timele două „procese“. Doi cio­bani se ceartă pentru „o oaie bleagă cu coada albă, poţi să o şi călăreşti de mare ce-i“. Oaia, mai spune reclamantul, a fost degradată şi el cere des­păgubiri. Secretarul comisiei, pensionarul Ion Şargu, îi în­deamnă pe cei doi în cuvinte simţite să se oprească aici, să nu mai meargă la Bacău la ju­decată- „îmi amintesc de o nu­velă, le spune secretarul, în care unul a pierdut o stînă pentru o oaie". Deşi literar, ar­gumentul prinde. Cei doi se înţeleg să pună mînă de la mînă şi să cumpere din piaţă un cîrlan tînăr. Reclamantul mai are de făcut un amenda­ment : va trebui să întrebe co­mitetul de stînă, dacă e de a­­cord cu hotărîrea. împricinaţii pleacă împăcaţi, însoţiţi de zîmbetele de uşurare ale noas­tre şi ale comisiei. Despre al doilea proces nici nu-mi vine să scriu. Dacă scriu totuşi, o fac numai pentru a evidenţia omenia şi bunul simţ a lui Leon Ciocoiu, preşedin­tele comisiei şi al secretarului Ion Şargu. Chestiunea în sine este odioasă. Un bătrîn chemat în judecată de căt­re propria sa nevastă şi de propria sa fiică, pentru că le-a bătut şi le-a furat o plapomă roşie din ca­să. După ce a făcut toate astea, omul a scris pe poartă o scri­soare de adio plină de insulte. Să spună tovarăşul dacă nu-i aşa, zice fata arătînd spre ta­tăl ei. Să nu credeţi ce spune doamna, zice omul despre ne­­vastă-sa. Lăsăm ochii în jos. Membrii comisiei fac la fel. Argumentele pline de bun simț nu ajută la nimic. Li se elibe­rează o dovadă cu care pot merge la tribunal. Cam atît. Apoi îl cunoaș­tem pe inginerul Tutoveanu. Vorbim despre toate. Despre grîu, despre porumb, despre cabernetul de anul ăsta care a ieşit grozav. După puţină vre­me discutăm ca între prieteni, parcă ne-am cunoaşte de mult. Este miracolul zilnic al con­tactului cu oamenii, al comu­nicării, atmosfera aceea destin­să, deloc idilică, pe care o a­­du­ce cu sine orice discuţie între bărbaţi. „Bătrîne, îi spun inginerului, ai un nume de poet", îmi răspunde că ştie şi zîmbeşte stînjenit, de parcă ar fi vinovat de această potri­vire. MIHAIL SABIN DEPARTE, PRINTRE DEALURILE NINSE Comuna Pînceşti, cca 28 km de Bacău. De la şoseaua naţio­nală, peste Siret, printre dea­luri de lut, spre comuna Pa­­rincea, apoi la dreapta încă 8 km, printre dealuri şi mai de lut, pe o şosea strimtă dar bi­ne pietruită. Contactul cu reşe­dinţa de judeţ : două curse zilnice I.T.A., plecări în jurul orelor 6 şi 13, sosiri la orele 12 şi 19­­ cu bicicleta pînă la Răcăciuni (cca 14 km pe şosea, sau vreo cinci pe scurtătură, peste podul umblător, iarna impracticabil uneori din prici­na sloiurilor), de aici cu tre­nul spre Adjud sau Bacău ; di­verse „ocazii“ ; cursele zilnice de navetişti; omul din Pîn­ceşti e învăţat să umble mult, cunoaşte oraşele, tîrgurile, pie­ţele, pentru că e un bun şi re­numit legumicultor. Acum, iar­na, îşi pregăteşte călătoriile, are mult de lucru în sat. Comuna are 5.300 locuitori şi şase sate trecute în nomen­clator, unele mici şi izolate , 80 de naşteri şi 32 de decese în 1973 (balanţa înclină mult în favoarea vieţii, dar câtă infini­tă existenţă ascund­ aceste ci­fre?). In Chilia Beneni-Sud ma­joritatea locuitorilor sunt năs­cuţi înainte de 1900. Iarna, cîmpia şi dealurile ninse sunt un factor de izolare doar pen­tru reporter. înainte de colec­tivizare barda sau cuţitul îl însoţeau pe om pretutindeni. Azi nu mai sunt lupi, nici vii nici morţi, nicăieri, ne spune primarul, oamenii sunt paşnici, umani, buni gospodari, bune gazde (cum am remarcat şi noi). 9 ian. 1974, orele 10, minus 400, la Căminul cultural directo­rul numără banii proveniţi din manifestările prilejuite de săr­bătorile de iarnă. Pe afişajul de afară un articol decupat dintr-un ziar pus la vedere : Cometa secolului ; numele frun­taşilor brigăzii nr. 3 ; un anunţ invizibil al Şcolii de şoferi profesionişti din Bicaz care-şi face cunoscută profilul şi con­diţiile de admitere- Va pleca cineva ? Strada e destul de animată, între sediul Căminului şi cel al Cooperativei (cîteva sute de metri) primarul e oprit în drum de cinci ori pentru rezolvarea diverselor chestiuni; tov. se­cretar ce facem... tov. primar, eu mă duc la Bacău pentru. .. tov. primar acuşi ninge tare şi... tov. primar mîine începe şcoala şi nu are cine vinde re­chizite şcolare, gestionara e bolnavă. Pînă seara se vor gă­si soluţii? Totuşi ce fac ţăra­nii iarna, ce se petrece în ca­se, ce fac astăzi, ce vor face mîine, poimîne ? Iarna cîmpul e gol, iarna se lucrează altfel, şi totuşi oamenii nu-s acasă (in casele lor cîndva din pa­iantă, acum din chirpici şi, de­sigur, peste mulţi ani chiar din cărămidă, cînd vor învăţa să ardă lutul, trebuie să se întim­­ple asta!). Se înţelege că oa­menii nu umplu toată ziua sa­la Căminului cultural, acum se fac alte lucruri importante, se pregăteşte vara ; mişcarea e imperceptibilă, fiecare cu trea­ba lui, la care se pricepe mai bine ; nu există norme de stat lîngă sobă. Oamenii, aşa cum îi vedem umblînd uneori singuri, fac parte din brigăzi (legumi­colă, viticolă, zootehnică, de cîmp) ; brigăzile au un plan, planul înseamnă mişcare, dato­rie înţeleasă, muncă, bani, via­ţă zilnică, existenţă , te scoli cînd trebuie şi te duci la trea­ba ta ; tăieri în vie, stropiri, pregăteşti răsadniţe, transporţi gunoi pe cîmp, aduni grani­­ţă; peste cîteva zile tai cel de al doilea porc sau pleci la tîrg să-l vinzi, acolo unde se vinde cel mai bine fiindcă-i munca ta. ★ Da, Pînceștii vor avea anul acesta o brutărie. S-a făcut pri­ma probă, a mers ca pe roa­te. Este chiar o brutărie mo­dernă cu malaxor, cu injector, motorina vine prin cădere. Dă omul grîu și capătă pîine. Aşa­dar nu vom mai vedea pîini ne­gre înfipte în coarnele bicicle­telor ; acele lungi şiruri de bi­­ciclişti în asfinţit, pe marginea şoselei, înotind prin praf. Pîn­ceştii vor avea şi o baie pu­blică cu despărţituri între du­şuri ; vor fi preţuri mici... Frizeria nouă e abia o funda­ţie. Numai să vină o vreme prielnică şi o ridicăm repede, spune primarul. Ştiu, o iau eu înainte, apa vine prin căde­re. .. E chiar aşa, s-a captat un izvor undeva în deal. Vom face şi o cişmea la intrarea în sat. Vom încerca să con­struim­ şi o punte pe cabluri peste Siret, avem tot ce ne tre­buie. Voi căpăta oare aproba­rea de la centru? se întreabă neliniştit primarul. Drumul pî­nă la Răcăciuni ar fi mai scurt cu zece kilometri. ★ Sala Căminului e plină cînd se dezbate planul de produc­ţie. La învăţămîntul agrozoo­tehnic oamenii nu se prea re­ped. .. Vin şi la alte acţiuni dar mai ales la filmele şi spec­tacolele bune. (Teatru, Filarmo­nică — O rugăm pe Maria Pietraru să vină să ne cîntez­e de la noi , baluri pentru căsă­toriţi etc­). ★ Inginerul agronom Mustaţă se confesează . Lucrăm tare la planul de producţie, întocmim listele de lichidare, sîntem doi şi unul pleacă... şi-apoi prin februarie mă mut şi eu, nu de tot dar mă mut la socri, acolo am casă, soţia naşte şi voi fa­ce naveta un timp, văd eu cum, dacă ar fi aici o casă a agronomului ar fi minunat dar casele astea se fac greu... e o problemă generală, a noastră. .. nu există materiale de con­­strucţie deşi casa a fost pusă In plan. .. şi vă rog să mă cre­deţi că dacă ar fi vorba să-mi aleg din nou o meserie tot as­ta m-aş face... stau cu chirie, sínt şi artist amator, joc tea­tru de cînd mă ştiu, am vă­zut Chiriţa de douăzeci de ori­.. sínt abonat la toate re­vistele bune. .. ce să vă mai spun ? E aşa de greu cu casa aia a agronomului, la cine şi unde trebuie oare intervenit ? Abia m-am învăţat cu oame­nii şi sunt nevoit să-i pără­sesc. .. în alte părţi s-a rezol­vat deşi înţeleg că nu-i toc­mai uşor. Cum să-l ajutăm şi pe agro­nom ? Scriind ce ne-a relatat ? S-a mai scris şi pînă acum în­deajuns despre aceeaşi proble­mă. . . Are doar şi agronom­ul dreptul la viaţă particulară, de familie ca toţi cei ce muncesc. ★ Cînd gazetarul trece pe un­deva şi cînd acest undeva în­seamnă departe de oraş, prin­tre dealurile ninse; cînd se­­ scrie despre iarna la ţară, el nu trebuie să uite nici o clipă că ar putea rata tema fixată într-un birou cald de redacţie în favoarea alto­ra pe care viaţa vie i le ridi­că. O. GENARU ZIUA PRIMARUL­UI în redacţie am hotărît să mergem la ţară, mai mulţi re­dactori, colegi cum ne spunem noi în semn de respect, vedem ce se întîmplă acolo într-o zi de iarnă şi pe urmă scriem. Iarna la ţară, am spus noi. Sub titlul ăsta cam idilic se poate ascunde o iarnă grea. Anchetă, reportaj, investiga­ţie ? Cum să-i spunem ? Am plecat împreună cu colegul Ge­­naru, descă tot atît de bătrî­­nă ca şi mine în felul ăsta de pătrunderi pe teren ! Am spus : stăm în acelaşi loc, vedem bi­ne tot ce putem vedea cu o­­chii noştri, ascultăm. Scrie fie­care ce poate. Dincolo de pu­terea de observaţie, dispozi­ţia, sănătatea, oboseala, aten­ţia fiecăruia dintre noi, dinco­lo de jocul gratuit dar nece­sar ca un exerciţiu de gim­nastică, rămân interesul nostru pentru realitatea văzută într-un fulger — un punct de reper pentru adevăratul reportaj, pen­tru o carte, cine ştie, realita­tea însăşi care uneori arată mai vie privirii spontane în ca­re mulţi nu prea cred. Pe drum, tot privind zăpada spulberată de vînt peste cîm­­purile negre, ne amintim de cunoscuta regulă a lui Uf şi Petrov, bună pentru toate genu­rile literare. Sigur, nu se pune chestiunea dar mai rîdem ! Ci­ne nu-şi aduce aminte de dis­puta de acum cîţiva ani : este sau nu este reportajul un gen literar? De atunci am citit prin gazete vreo cîteva sute de re­portaje. Cînd am dat de unul bun, care m-a pus pe gînduri, nu m-am gîndit dacă este sau nu literatură. Fel de fel de gînduri îmi trec prin cap, lîngă coleg. Cam de unde ar trebui înşfăcat reportajul polemic ? Primarul din Pîncești este un om tînăr. Este de două luni pri­mar şi nu i se pare prea u­­şoară treaba. Ca să dai un fleac de aprobare, trebuie să cunoşti trei legi, decrete, para­grafe etc. Felul lui de expri­mare este spontan, glumeţ, des­chis. Grijile sînt însă mari. Asta se vede chiar cînd se ascunde. Este ciudat, ori de cîte ori ajung într-un sat, da, un loc cu cîteva sute de case, o aşe­zare unde oamenii pot părea, unui ochi neatent, departe de lume, uitaţi de dumnezeu cum se spunea altădată, mă trezesc pe neaşteptate într-un univers problematic. O încordare, o tensiune abia simţită stăpîneşte oamenii şi lucrurile. Sub înfă- ŢARA­ ţişarea lui neutră, aparent ne­­păsătoare, ţăranul ştie aproape tot: ce se întîmplă în ziare şi ce se întîmplă în lumea lui, cine vine şi cine pleacă, pe un­de umblă, ce s-a mai spus etc. Iarna se mai stă pe cuptor, se mai merge la cămin şi la cursu­rile agrozootehnice (acolo unde se ţin) şi, pînă după sărbători, se bea o bună parte din vinul făcut toamna. Dar treburi sînt, slavă domnului ! Se cară gu­noiul, se pregătesc răsadurile, (grădinăritul este sectorul de rezistenţă la C.A.P. Pînceşti) se lucrează la noile clădiri (baia, brutăria — care e gata, nişte anexe gospodăreşti.) Oamenii trec încet pe ■ drum, treburi sînt destule. Plin de o viaţă aparte, intîmplări neaşteptate sau moc­nite îndelung, dramatice, vese- • le, ciudate —­ satul nu hiber­nează. El este viu şi viaţa lui este vie, se simte asta nu numai aici, în biroul primarului (unde este cam frig, abia s-a făcut focul, primarul nu prea stă lin­ge telefon •— noi am dat de el la cămin unde erau niște pro­bleme, da, probleme, cuvîntul circulă fără întrerupere, stră­bate mediile sociale ca apa, ca fumul) dar și în felul în care omul calcă pe drum în zăpa­da subţire, şi după cum vorbeş­te şi în felul în care deschide poarta ogrăzii. Nu, ţăranul nu­ este o prezenţă pasivă, în mat­ca lui străveche el schimbă, îşi apără felul de viaţă încer­­cînd să înţeleagă lucrurile noi. Tînărul primar Miron Con­stantin vorbeşte, o prezenţă e­­nergică, destul de singur în s­peranţa lui dar hotărît să fa­că totul. îl şi văd, în urmă cu puţină vreme, în mijlocul dru­mului, între casele făcute, du­pă instalare, cînd persoanele oficiale nu mai erau acolo, el, la începutul drumului. De unde să înceapă ? Scoate un carnet din buzunar, din car­net cade o foaie de hîrtie, schiţa unui pod pe cabluri fă­cută de el însuşi, o propunere : să înlocuim podul umblător, cînd se umflă apele Siretului oamenii ocolesc cale de 15 ki­lometri pină la linia ferată. Po­dul scurtează drumul până la mai puţin de 4 kilometri. Ca­blul îl avem recuperat din niş­te resturi, bun la ce ne trebuie nouă. Il facem. Dacă oamenii pleacă din sat ? Pleacă, lucrează pe şantiere, se califică, viaţa se schimbă, nu este uşor. Sigur, dacă treburi­le vor merge din ce în ce mai bine în cooperativă, vor pleca mai puţini. In ograda din spate, doi oa­meni taie lemne cu beschia. Nu se grăbesc. Ritm de iarnă. In­tră cu un braţ de lemne pazni­cul, omul de servici, un bătrîn, Iosub Frăsinescu. Cîţi copii ai moşule ? Opt ! Să vedem : do­uă fete, una învăţătoare, cea­laltă gestionară (în comună), patru băieţi, un şofer la I.R-T.A. (stă în comună, trans­portă navetiştii pe un şantier) un electrician (în comună) doi cooperatori, un muncitor califi­cat (Bacău), un arhitect. Da, iată o familie de ţărani. Ce se poate înţelege de aici ? Gîndi­­ţi-vă la fiecare din cei opt co­pii. Care a fost drumul fiecă­ruia, ce a făcut, unde se gă­seşte el acum. Veţi înţelege. Ce facem noi în comună ? Tot ce putem ! Trebuie să-l înţele­gem pe ţăran (cu vechile lui prejudecăţi care nu dispar în­­t­r-o zi sau într-un an) după cum el trebuie să înţeleagă că numai noile forme de existen­ţă îl pot duce spre un trai mai bun. Vedeţi însă, nu trebuie nu­mai „să pui problemele“ ci să le rezolvi! Asta încearcă să şi facă tînărul primar. Ce se în­tîmplă cu sate izolate, cum ar fi cele două Chilia Benei ? Aici lucrurile nu sunt uşoare şi nu pot fi ignorate. Nu putem tre­ce mai departe dacă nu le ve­dem în lumina zilei. Sînt locuri izolate, fiecare sat, doar cîteva case, împrejurări dintre cele mai diverse îl fac pe om să creadă că se simte bine acolo, departe de lume. Dar înlesniri­le de mică civilizaţie care se fac simţite în comună (electri­ficare, aprovizionare, baie etc.) nu pot ajunge pînă acolo. Ei ar trebui desprinşi de vechile locuri şi aduşi la lumină. Dar e greu. Aici este vorba de fap­te vechi, un mod de viaţă, o­­bişnuinţe, obiceiuri. Iată alte probleme. Cum găsim soluţia ? O căutăm ! Tînărul primar pare un om hotărît. Mijlocul zilei. Ninge fi­rav. Ziua primarului se sfârşeş­te tocmai tîrziu, noaptea. O zi lungă, în ciuda iernii cu zile scurte. G. BÂLÂIŢA ------ ateneu H 3

Next