Ateneu, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)

1984-06-01 / nr. 6

Civilizaţie urbană Distinctă dintotdeauna în istoria acestor locuri, personalitatea oraşului Botoşani a că­pătat în ultimii patruzeci de ani statura înal­tă la care aspira de drept prin tradiţia sa. De la începuturile sale, Botoşaniul a fost cunoscut ca o urbe. Şi atunci cînd făina de aici, de trei nile, cîştiga la Paris medalia de aur — cei mai mulţi dintre locuitori mîn­­cînd mămăligă —, şi atunci cînd boierii che­mau arhitecţii italieni să le construiască vi­lele — o periferie întreagă numită „Calicime“ era ridicată din chirpici şi paiantă. Tot aşa era cunoscut Botoşaniul şi pe cînd odraslele celor avuţi învăţau în capitalele Europei pe banii adunaţi din munca analfabeţilor ră­maşi acasă. Botoşaniul se chema tot oraş pentru că şi alte aşezări ale Moldovei, şi din ţară împărtăşeau aceeaşi soartă adunînd pe-o palmă de pămînt contradicţii ce puneau în­tre oameni distanţe de nestrăbătut­ A trebuit să vină istorica zi de 23 August şi să treacă patruzeci de ani de la Elibe­rare. Eliberare care a însemnat în acelaşi timp ridicarea la treapta demnităţii umane a fie­căruia dintre noi, ca oraşul Botoşani să-şi cîştige adevăratele atribute urbane. Aceasta a însemnat, înainte de toate, o investiţie de peste 12 miliarde lei destinată asigurării locu­rilor de muncă pentru cei peste o sută de mii de locuitori — populaţie de peste trei ori mai mare decît cea din preajma răz­boiului al doilea mondial. Municipiul are a­­cum peste 51 mii locuri de muncă din care mai bine de jumătate în industrie. Astfel, producţia industrială a municipiului, de peste 5,8 miliarde lei în acest an — de 23 de ori mai mare decît în 1960 — înseamnă circa 65 la sută din industria judeţului, în struc­tura locurilor de muncă, peste 3 mii — de 4 ori mai mult decît în 1960 — sînt ocupate de cadre medicale de cele mai diverse spe­cialităţi care îngrijesc de sănătatea locuito­rilor în edificii noi, dotate după toate rigorile ştiinţei medicale de azi. Tot faţă de 1960, în învăţămînt lucrează acum de 4 ori mai multe cadre — aproape 2.300 — repartizate­ în 60 unităţi de învăţămînt. Şi încă un amănunt­: fiecare al patrulea botoşănean învaţă. Dar unde munceşte marea majoritate a botoşă­­nenilor ? La întreprinderea textilă „Moldova“, ca mărime — a doua uzină textilă din ţară —, la întreprinderea mecanică, la întreprin­derea de prelucrarea lemnului, la întreprin­derea de articole tehnice din cauciuc, la în­treprinderea mecanică pentru agricultură şi industrie alimentară, la întreprinderea de fire „Melana“, la Integrata de in, la întreprin­derea de confecţii şi altele, unităţi industri­ale construite în cea mai mare parte după Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. Şi unde locuiesc botoşănenii ? Desigur, nu puţini sunt cei care locuiesc în casele vechi în care s-au născut şi ei şi părinţii lor dar marea majoritate ocupă cele peste 22 mii de apartamente concentrate în cartiere bine do­tate edilitar cum ar fi „Teatrului“, „Octav Băncilă“, „Eminescu“, „Primăverii“, „Grivi­­ţa“. Dacă adăugăm că aceste spaţii de locuit sunt conectate la reţelele de termoficare şi gaze, vom vedea că botoşăneanul obişnuit trăieşte la un standard de civilizaţie dintre cele mai ridicate. Alături de Palatul justiţiei, Muzeul de is­torie, Casa Sofian, Liceul „A. T. Laurian“, nota­ distinctă a oraşului este dată de cele cîteva monumente de arhitectură construite în aceşti ani : Palatul politico-administrativ, Spitalul judeţean cuplat cu policlinică, Ma­ternitatea, Centrul stomatologic, Hotelul „Rap­sodia“, Magazinul universal „Botoşani“, Casa de cultură a ştiinţei şi tehnicii pentru tine­ret. Dar condiţia urbană este dată, în acelaşi timp de facilitarea accesului la actul de cul­tură.’ Ultimele date furnizate de Direcţia de statistică ne arată că într-un an fiecare bo­toşănean, cu mic cu mare, participa la patru piese de teatru sau concerte ale filarmonicii, vizionează 14 filme şi citeşte 9—10 cărţi pro­curat© din cele 81 de biblioteci existente in municipiu. E mult, e puţin ? .­.A locui la Botoşani este un privilegiu egal cu cel de a locui în oricare alt centru urban, viaţa social-economică şi cultural-artistica pulsînd cu aceeaşi tărie aici şi ca în orice aşezare a României de azi. Mircea OPREA şn­ revista Ateneu Anul 2, nr. 1, (13) iunie 1984 IUNIE 1984 [EDITORI: Comitetul judeţean de cultură f?­ educaţie socialistă Botoşani SiBMCBH—K—HM——BBBWÎWaBy.'»aaFa«ESXI­MBEgMESagWMBBliBiMt—­ Muntele patriei Nu-i o corabie această fără plutind cu vietăţi întru salvat, ci poate-i raza-n care se pogoară acel de-o viaţă munte ararat. In goana lui nencărunţită, timpul de-şi caută-un reper către pămînt, străbuna patrie-şi înalţă nimbul şi limba ei de ceas domol şi sfînt. Cum cresc deodată din silabe pietre una pe alta pînă-n infinit şi soarele îşi plimbă-ale lui ghete prin jnepenii vocalelor, uimit că dincolo, sub sunetele grele, prin subterane galerii de vis, oameni dezlecă aburinde stele urcîndu-le pe cerul — paradis. Poate că însuşi cosmosul de-o clipă şi cel dintotdeauna s-au născut numai din patria în care ţipă scînteile iubirilor de lut. Poate că înseşi apele şi focul s-au despărţit şi s-au­ împreunat numai acolo unde ne e locul menit pe­ acest al nostru ararat în care în armură de candoare ca o sămînţă încolţim din nou, iar cînd vreodată­ un trup sub nori dispare de fapt un vultur se preface-n ou. Dumitru ŢIGANIUC , PAG. 8­­ Amintiri de Alexandru GRAUR 0 Dicţionarul botoşănenilor O scrisoare a lui Tudor ARGHEZI • PAG. 6­7 Arhiva : Vasile CLEM Cartonaşul alb La cincisprezece ani Ne adunaserăm atunci, in acel iunie al a­­nului 1969, în sala mică a Teatrului „Mihai Eminescu“, un grup de entuziaşti. Mai lo­cuiau încă la Botoşani Ion Murgeanu, Stelian Cârstean, Alexei Rudeanu, Corneliu Fotea. Mai trăia Nicolae Cîntec, excepţionalul ga­zetar şi animator al vieţii culturale botoşă­­nene. Şi mai erau încă nişte tineri pe care nici nu ştiam bine cum îi cheamă. Cu toţii am hotărît înfiinţarea unui cenaclu literar, căruia i-am dat numele Luceafărului poe­ziei româneşti. Asociaţia Scriitorilor din Mol­dova n-a întîrziat şi ne-a aşezat lîngă inima ei. Editura care abia se înfiinţase, purtînd numele celei mai extraordinare confrerii de spirit din cultura română — Junimea — ne-a deschis larg uşile şi, de atunci, mai ales, mulţi tineri, au devenit nume sigure scrise pe coperte ele cărţi. Aici au debutat Dumitru Ţiganiuc, Dorin Baciu, Dumitru Ig­nat, Lucia Olaru Nenati. Aici au tipărit cărţi — Alexandru Bardieru — povestitor pentru copii de aleasă spiţă moldovenească, Mihai Lupu, I. D. Marin. Aşa ar trebui să fie orice editură pentru un scriitor, o a doua lui casă. Am tipărit patru cărţi la „Junimea“ şi m-am simţit în­totdeauna acasă. Gazdele se numeau Mircea Radu Iacoban, Corneliu Sturzu, Virgil Cu­­ţitaru, Gheorghe Drăgan, Doina Ciornei. Ul­tima mea carte, abia ieşită de sub teascurile tipografiei poartă girul acelui admirabil om şi scriitor care este Andi Andrieş — unul dintre puţinii directori de edituri pe care-i cunosc şi care-i iubeşte şi pe scriitori, nu numai cărţile lor, acceptate aiurea, nu odată, în funcţie de interese... neliterare. Directorul de la „Junimea“, Andi Andrieş duce mai departe tradiţia purtării de grijă pentru destinul tînărului scriitor din provin­cie. De curînd au apărut cărţi de poezii de Elisabeta Vartic — DE VORBĂ CU MNEMO­SYNE . Constantin Dracsin : — SINGURĂ­TATEA SIMBUNLELUI, un roman poliţist de Eugen Hruşcă. Sunt aşteptate volumele de de­but ale tinerilor poeţi Gellu Dorian şi Victor Teişanu, un nou roman de Dorin Baciu. In condiţiile acestui avînt creator, în iunie 1983, Cenaclul „Mihai Eminescu“ a devenit Cenaclu al Uniunii Scriitorilor — al patrulea pe ţară. Conducerea Uniunii a adăugat, o­­dată cu firma, un spor de prestigiu. In acest răstimp CAIETELE BOTOŞĂNENE au de­monstrat că la Botoşani se maturizează o grupare literară de tineri scriitori, integrată firesc în rîndurile celei mai tinere generaţii. Aniversăm 15 ani simţind lîngă umărul nostru umărul prietenilor noştri. Ei, se nu­mesc Uniunea Scriitorilor, Asociaţia de la Iaşi, Editura „Junimea“ şi, de fapt, multe, foarte multe din editurile şi revistele ţării. Lor le adăugăm pe cei care aici, în Boto­şanii marilor tradiţii, ne sprijină şii ne iu­besc. Cine­ a zis că 15 ani înseamnă puţin ? Pentru cei mai mulţi dintre noi 15 ani echi­valează cu începuturile unui destin literar! Restul de muncă îndîrjită pe manuscris şi credinţa nestrămutată în miracolul unic al limbii româneşti, care ne sfinţeşte pe toţi. Lucian VALEA Convorbiri Ion Murariu „Pictura a educat ochiul omenesc“ — Se vorbeşte d­espre pictorul Ion Murariu şi despre acuarelistul Ion Murariu. Dacă zicem, după tradiţie, că acuarela e o specie a gra­ficii, să aflăm direct de la sursă dacă Ion Mu­rariu e pictor sau grafician... — Sínt pictor ! Iar acuarela nu e grafică. Sau nu e numai grafică. Adică e pictură cînd e fă­cută de un pictor și grafică cînd e creația u­­nui grafician. Fiecare specie de artist rezolvă în chip diferit-Eu, repet, sínt pictor. Sínt cunoscut ca pictor de peste 40 de ani şi am făcut mereu pictură. Acuarela are un auxiliar. Dar ea a părut mul­tora interesantă şi am dorit să fac acuarelă bună, care e tot pictură. Unii au vorbit despre mine şi despre acuarela mea chiar la superlativ. Dar cel mai bun nu există. Eu sunt bun, dar buni sunt şi alţii, chiar dacă nu mulţi. De altfel cre­dinţa mea e că în orice domeniu al muncii şi creaţiei superlativul n-are ce căuta. Cel mai bun are totdeauna egal. Mi-amintesc ceva din Brecht, destul de vag, dar care parcă ar suna cam aşa : „Alexandru a cucerit lumea ! Singur ! Cezar a cucerit lumea ! N-avea nici măcar un bucătar cu el !“ Poate că acestea nu cad chiar aşa de exact pe ce-am vrut să zic — dar cad ! — însă ideea e că nu trebuie să dăm buzna la superlativ (relativ). Am cam ocolit. Pictura pe care am făcut-o şi o fac­e în linia tradiţiei româneşti, care îşi respectă uneltele şi specificul. Am rezistat cu­rentelor, valurilor, tuturor ispitelor şi am mers necurmat, pe drumul meu, în lumina sau um­bra popularităţii. Compoziţiile mele, în care tră­iesc de fapt drama mea şi a lumii mele, sunt lău­date pentru o profesionalitate de netăgăduit, dar nu răspund gustului mediocrităţii. Poate că timpul lor nu e prezentul, ci viitorul. — Chiar aşa . Cum vedeţi viitorul picturii în contextul feluritelor tehnici noi, să zicem holo­grama şi altele ? — Aceste tehnici se slujesc şi ele de cele fotografice şi ultimele creaţii ale tehnologiei ac­tuale, au folosit şi folosesc cuceririle picturii. Pentru că pictura a educat ochiul omenesc. Ea a modificat modul în care ochiul omului pri­veşte lumea, natura, obiectele-Tehnicile care urmează şi care au şi ele ceva de spus, se adresează aceluiaşi ochi, educat de pictură, rămas cu prejudecata — în sens supe­rior — a picturii. De altfel lumea a avut întotdeauna nevoie de pictură şi de pictori, chiar cînd trăia în peş­teri — vezi Altamira — sau cînd construia pi­ramide. Omul are nevoie de ambianţa, de atmos­fera, de intimitatea picturii. Deci, dincolo de orice tehnici, pictura nu va dispare. Cum nici poezia, înţelegi c-am vorbit despre arta picturii. Mă incită un demon polemic şi am să-ţi spun că există şi industria picturii, împotriva căreia sunt. Nu se poate face într-un an sau doi pictură de umplut o sală de expoziţie de mărimea sălii Dalles. Există autori de picturi grăbite, instinc­tuale, fără adîncime şi fără muncă. O pînză albă, cu ceva vinarom şi cu ceva semne pe ea, nu e pictură. Spun asta ca să mă de­­art şi teoretic de industria picturii. Ce e repede fă­cut, durează puţin. La o operă durabilă tre­buie trudit ceva mai mult. Adevărat, să produci mult, să vinzi mult e profitabil băneşte, să pro­duci mai puţin, dar bun, e profitabil artisti­ceşte. Sunt pentru profitul din urmă. Şi de a­­ceea am toată admiraţia pentru marele Cor­neliu Baba, care lucrează zilnic, dar care iese rar cu o operă făcută cu desăvârşire profesio­nală. — Ion Muariiu e, pentru prieteni, bădia Nică. Şi bădia Nică are o mulţime de prieteni- Ce sunt prietenii dv. ? Tot pictori ? — La început, cînd am venit la Bucureşti, am avut prieteni pictori : Gheorghe Şavu, Naum Cor­­cescu, regretatul Stelian Borteanu şi alţii. Erau prieteni buni. După aceea, amiciţiile mele s-au mutat mai spre scriitori şi un compozitor : Con­stantin Chiriţă, Alecu Ivan Ghik­a, Radu Cârneci, Nichita Stănescu, Paul Everac, Vasile Nicoro­­vici şi alţii. Şi Radu Şerban, compozitorul care a trecut nu demult în nemărginit. — De ce opţiunea asta ? Vă simţiţi bine în­tre scriitori ? — între aceştia, da ! Se potrivesc cu mine, pe o lungime de undă de sinceritate şi de al­tele, pe care nu le mai spun ca să nu par rău cu cîte altcineva. — Mai aveţi un prieten , ghitara Aţi dat a­­cum vreo doi ani un interviu la televiziune după care am crezut că sînteți mai degrabă ghita­­rist decît artist plastic... •— Chiar da ? Ei, să lăsăm asta. Dar pot să-ți spun că dacă n-aș fi făcut pictură, poate s-ar fi ales din mine un compozitor. Iar ghitara... ghi­tara e cel mai complex instrument. Și sună ca nici un altul­— Mie-mi place saxofonul tenor... — Asta-i un instrument din altă muzică. Cînd sufli, e altceva. — Am întîlnit mulţi botoşăneni de origine, astăzi oameni de marcă, ce poartă în ei nostal­(Continuare în pag. 6) Dumitru IGNAT

Next