Ateneu, 1998 (Anul 35, nr. 3-12)

1998-03-01 / nr. 3

­Vă propun să începem acest dialog cu... începutul. Satisfacem astfel curiozitatea firească a multor cititori dornici să vă cunoască şi altfel decit vă cunosc din cărţile pe care le-aţi publicat. Vor­biţi-mi, deci, despre mediul familial , despre pri­mele cărţi citite, despre anii de liceu şi de facultate, despre tot ce consi­deraţi că ar putea reconstitui cli­matul în care v-aţi fo­rmat ca inte­lectual.­ ­M-am născut la Brăila, dar când încă nu împlinisem doi ani, ai mei s-au mutat la Constanţa, unde pot spune că am deschis ochii spre lume ca fiinţă conştientă de sine. Aici am locuit până în toamna lui 1940, aveam de-acum patru ani, când ne-am întors la Brăila, de unde, în 1953, eu am plecat la Bucureşti la facultate, şi în Bucureşti am rămas. începutul vieţii mele e legat aşadar de cele două oraşe porturi, cu cel de la mare legăturile fiind reluate intens mai târziu, deoarece, din 1970, părinţii şi sora mea s-au mutat iar la Constanţa, unde mergeam des să-i văd şi unde merg şi acum să-mi văd sora şi mormântul părinţilor, plecaţi între timp să întâlnească o lume mai bună. La Brăila ajung mult mai rar, dar sufleteşte tot de ea sun­t legat cel mai mult, pentru că acolo mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. N-am apucat, din păcate, vremurile bune ale acestui oraş, dar ştiu despre ele de le cei ce le apucaseră, părinţii, bunicii, unchii şi mătuşele mele, toţi brăileni get-beget, trăitori într-o lume, în tinereţea lor, care mie îmi apărea dre­pt mirifică. Nu va fi fost chiar aşa, în realitate, dar era una, în orice caz, în care nu se punea pentru nimeni problema pâinii de fiecare zi. Unii aveau mai mult, alţii mai puţin, fireşte, dar de avut toţi aveau pentru a putea trăi cel puţin decent,. Oraşul era bogat, din comerţul cu grâne, se învârteai; tot felul de afaceri, de muncit avea ce munci toată lumea. Se trăia şi vesel, se petrecea prin cafenele, cabarete, prin grădinile de vară care erau nenumărate. Era totodată în Brăila şi o destul de intensă viaţă culturală, despre care şi azi mărturisesc edificiile celor două teatre, "Comunal" şi "Lyra", după cum ar fi mărturisit şi frumoasa clădire a cinematografului Passalaqua, căzută victimă demolărilor din "epoca de aur" ceauşistă. Nici un turneu important al trupelor teatrale sau de­ operă, bucu­­reştene şi chiar străine, nu ocoleau Brăila. Erau apoi, ca elemente semni­ficative din viaţa culturală bogată, bibliotecile publice foarte bune, printre care "Petru Armencea" de pe strada Galaţi, era cercul de lectură "Voltaire", era şi o oarecare viaţă de presă întreţinută de mulţimea gazetelor care apăreau la Brăila, ale partidelor sau independente, chiar neverosimil de multe pentru un oraş de provincie mijlociu. După război, această viaţă atât de animată a vechii Brăile s-a stins, ca în toată România, şi ce am prins eu, în copilărie, până în 1947, erau doar ultimele ei tresăriri. Restul am reconstituit din amintirile celor ce au trăit în acea lume, cum spuneam, ca şi din lectura publicaţiilor brăilene de care am amintit şi pe care le-am certat mai târziu, din curiozitate, la Biblio­teca Academiei. Tatăl meu a fost librar şi mi-a adus în copilărie cărţi tot timpul, o­­rientându-se în alegere după prefe­rinţele cumpărătorilor pe care-i soco­tea avizaţi, profesori şi alţi intelectuali ai oraşului. Primele cărţi citite? Bineânţeles, de poveşti, Ispirescu, Creangă, îmi amintesc :e supărat am fost când, afundat în lectura unuia dintre cele mai antrenante basme ale lui Creangă, epic vorbind şi anume Făt- Frumos fiul iepei, am constatat că este neterminat. Menţiunea "Vestul lipseşte", de la sfârşitul­­ ultimei pagini,m-a umplut de ciudă. Ce-mi mai amintesc din lecturile copilăriei? M-a încântat minunata carte a Selmei Lagerlöf despre călătoria băieţaşului Nils Holgersson pe spatele­ gâştei sălbatice, îmi plăceau chiar şi naraţiunile mo­ralist-sentimentale ale contesei de Ségur despre păţaniile sărmanului Blaise şi, la fel, Cuore a lui Edmondo de Amicis. M-am ataşat ,apoi, fireşte, de genul aventurilor şi călătoriilor exotice: Karl May cu ciclul Vinetou, Valea morţii şi celelalte, apoi Jules Verne, tot ce a apărut în româneşte în seria cu coperţi albastre de la "Cugetarea", apoi aventuri pe fundal istoric: Dumas, Walter Scott, în fine toate lecturile "banale" ale vârstei. Să mai spun că am fost de timpuriu și un împătimit cititor de reviste, datorită unei publicații pentru copii cum n-a mai existat:Universul copiilor a lui N.Batzaria (Moș Nae). Mă introducea într-o lume populată de personaje extraordinare, în general cu trăsături comice: Haplea şi Coana Frosa, Porumbiţa şi Timofte, Lir şi Tibişir. Le şi puteam vizualiza, aceste personaje, datorită inspiratelor ilus­traţii a­le pictorului Pascal Rădulescu. Tot acolo am urmărit, cu sufletul la gură, în versiuni adaptate, povestea Nibelungilor sau a lui Lohengrin şi atâtea altele. în 1946 Universul co­piilor şi-a încetat apariţia şi a fost o "Un critic poate mulţumi şi nemulţumi cu acelaşi text" dramă pentru mine când mi s-a comunicat vestea la chioşcul de ziare de unde îmi procuram revista săptămânal. -Cînd şi cum v-aţi descoperit vocaţia de scriitor? -Vocaţia pe care mi-o recunosc este aceea de cititor. Simt profesionist al lecturii şi dau seama public, prin intermediul scrisului, despre o parte din lecturile mele. -Cărţile dumneavoastră lasă im­presia unei mari spontaneităţi atît în gîndire, cit şi In expresie. Dar, după cum bine se ştie, aparenţele înşeală adesea. In consecinţă, vă întreb: cit de elaborată este spontaneitatea dum­neavoastră?­­Am sentimentul că întrebarea nu pe mine mă vizează, ci pe altcineva. Ca şi aceea dinainte, în legătură cu vocaţia. Scrisul criticului, oricât de "impre­sionist", implică acţiuni pregăti­tocite ce reduc spontaneitatea. Te documentezi, redactezi fişe, compari, mergi la izvoa­re, consulţi ce au scris şi alţii despre subiectul tău. Impresia poate fi de spontaneitate - vezi G.Călinescu, N. Manolescu - însă dincolo de ea se află elaborarea, pregătirea, o anume "teh­nică". -Care va fi statutul scriitorului în lumea românească de mâine? -Nu prea ştiu. Ce se poate constata, după şapte ani de tranziţie care ne poartă spre ceva tot mai nebulos, în loc să fie tot mai clar, este deprecierea condiţiei sociale a scriitorului, a artistului în general, ca şi diminuarea importanţei sale în viaţa publică. Paradoxul este că sub dictatură scriito­rii erau mai ascultaţi şi uneori chiar temuţi, oricum luaţi în consideraţie de oficialităţi, ca factor potenţial desta­bilizator, dislocator al ordinii insti­tuite. Azi nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Literatura nu dă nici un fel de bătaie de cap omului politic şi de aceea ea este la periferia atenţiei sale. Numai scriitorii care fac ziaristică îi mai preocupă, în măsura în care opiniile lor critice le defavorizează imaginea. De aceea și este încurajat "apolitismul" scriitorilor, atât de vechea putere cât și de cea de acum, astfel cum se poate observa. -Ce ar trebui să se facă pentru ca literatura română să fie mai bine cunoscută în lume?­­Iată o întrebare-obsesie pentru literatul român, căreia i s-a răspuns în fel şi chip. S-au avansat soluţii, strategii, unele s-au şi pus în practică fără a se obţine însă mare lucru de pe urma lor. Eu cred că dacă se urmăreşte pătrunderea masivă şi concertată a valorilor noastre literare în lume, aceasta nu e cu putinţă decât în condiţiile unei afirmări de anvergură în plan politic a românilor, capabilă să atragă atenţia asupra lor ca naţiune. Ungurii au profitat de '56 al lor, cehii de ’68. Am fi putut şi noi profita de momentul '89, când am fost în centrul atenţiei, dar nu am făcut-o din motivele ştiute, a căror recapitulare n-ar avea rost să o mai fac. Sunt cunoscute prea bine, în plan individual, prin stăruinţă, relaţii personale bine fructificate şi, desigur, prin bună ofertă, se pot obţine succese şi se şi obţin. Aflându-mă la Paris pentru câteva zile, în decembrie trecut, am văzut înscrise pe afişul de spectacole de la Théâtre de Champs- Élysées, două piese ale compatriotului nostru Matei Vişniec. Cărţile lui D.Ţepeneag apărute în Franţa s-au bucurat de ecouri reale şi multiple, inclusiv ultima, Hotel Europa, în America Norman Manea, se pare, este un nume literar care începe să conteze. Sunt reuşite pe cont propriu care ar fi bine să fie cât mai multe. -Ce înseamnă curaj în literatură? -Vă gândiţi probabil la faptul că azi curaj literar trebuie să însemne altceva decât ieri, sub dictatură, când însem­na asumarea riscului unei împotriviri, fie şi elastice, la "comanda socială" (proslăvirea dictatorului) şi mai ales riscul rostirii, chiar şi parţiale, chiar şi numai sugerate, a adevărului despre lumea în care trăiam. Azi, schim­­bându-se totuşi condiţiile, literatura având dreptul la exprimarea­­ne­cenzurată, chestiunea curajului nu se mai pune, într-adevăr, în vechii ter­meni. Acum, ştiu eu? cred că e vorba de miza artistică şi existenţială pusă în joc, de capacitatea scriitorului de a descoperi care sunt marile teme şi de a miza pe ele. Curajoasă ar fi deci axarea pe esenţial, chiar riscând insuccesul de moment. Nicolae Breban îmi pare azi unul dintre cei mai curajoşi scriitori ai noştri. Ţintele lui sunt importante, în sens existenţial şi estetic, el nemulţu­­mindu-se cu puţin niciodată. Urmă­reşte tenace să atingă aceste ţinte mari. -Cite satisfacţii şi cîte insatisfacţii v-a adus profesiunea de scriitor? -Au fost şi satisfacţii şi insa­tisfacţii, dar nu le-am pus încă în balanţă pentru a vedea care au fost mai multe. Acţiunea criticului se îndreaptă către două medii de reper­­cutare, de unde îi pot veni semnale diferite despre felul în care a fost receptată. Vreau să spun că el se adresează atât cititorilor obişnuiţi, cât şi cititorilor-autori, despre ale căror scrieri îşi spune părerea. Primii pot reacţiona favorabil la ce scrie criticul, iar ceilalţi nefavorabil, dacă sunt nemulţumiţi de felul cum le-a apreciat produsul muncii lite­rare. Astfel că un critic poate şi mulţumi şi nemulţumi, cu acelaşi text, pe cititorii săi care sunt, cum spuneam, de două feluri şi cu două tipuri de "interese". Nu este uşoară viaţa criticului literar! -Care este relaţia ideală dintre artă şi politică? -De neamestec a politicului în artă, lucru lămurit de T. Maior­escu şi de toţi criticii care i-au urmat directiva în cultura română. O politică a spri­jinirii artei (culturii) trebuie să facă însă orice stat, în interesul propăşirii spirituale a naţiei. Dar sunt lucruri de multă vreme ştiute şi tot repetându-le riscăm să le demonetizăm.­­No­ puţini sunt cei care consideră că morala şi politica nu pot dialoga. Dacă este aşa, care dintre ele refuză dialogul şi de ce? -Refuz să cred în absoluta incompa­tibilitate dintre morală şi politică, teză pe care unii politicieni, o îmbrăţişează din pur cinism. E şi un fel de alibi pentru ei: dacă am fi morali n-am putea face politică, moralitatea e improprie acţiunii politice pentru că este ineficientă etc. Este adevărat că şi mulţi oameni oneşti cred acelaşi lucru, dezgustaţi de ce se întâmplă în viaţa politică, şi nu doar în viaţa noastră politică, într-adevăr dezgustătoare în multe zone. Fără a idealiza figurile trecutului, să recunoaştem totuşi că au fost în istorie momente în care politica a "dialogat" cu morala, lucru văzut în actele benefice pentru ţară ale unor mari oameni.­­"Preferi să fii bogat sau fericit?" - întreabă Epictet de aproape două milenii. Vă rog să răspundeţi la această întrebare ca şi cum filosoful grec v-ar fi adresat-o dumneavoastră, eu avînd doar rolul de poştaş. -Fericirea este o vocaţie şi nimic altceva. Poţi fi fericit în împrejurările cele mai cumplite, dacă ai vocaţia pentru fericire a unui N.Steinhardt. -Ce calităţi apreciaţi cel mai mult la un om? Dar la un scriitor? -Inteligenţa, bunătatea, sinceritatea, simţul dreptăţii. La un scriitor desigur că, înainte de toate, talentul. -Ce sfaturi îi daţi uneori scriito­rului care sînteţi şi cum reacţionaţi cînd el nu vă ascultă? -Să nu mă las condus în ce scriu nici de resentimente nici de parti­­zanate. Să fiu senin şi imparţial. Când simt că nu pot proceda astfel să pun jos condeiul. Aceasta nu înseam­nă că totdeauna am şi reuşit să mă comport în acest fel. Aspir însă tot timpul. -Ce aveţi pe masa de lucru în momentul de faţă? -Pregătesc un volum de critică şi memorialistică literară în care voi strânge o parte din ce am scris după 1990. Sergiu ADAM INTERVIU Gabriel DIMISIANU MARTIE 1998 ateneu PAG. 3

Next