Bilete de Papagal, 1928 (Anul 1, nr. 1-232)
1928-06-11 / nr. 107
2 Bilete de F’apagal Se făcu o mare tăcere. Ea semăna cu o plimbare de reculegere pe o alee de cedri, după înmormântare. Nu știu ce se întâmpla în ființa sufletească a vizitatorului, care își lăsase capul pe piept, ascultând poate, morile lente ale neantului, deplasate de căderea eternităților lichide, dar începeam să mă plictisesc. Vizitatorul luase atitudinea auditorilor dintr-o gravură cunoscută, în care un cerc de admiratori stau trăzniți pe fotolii, pe când Beethoven cântă din inspirație la clavecin. A stat așa o jumătate de oră. Am crezut că adormise, hipnotizat de sticlirea vârfului de lac al ghetelor lui cu nasturi. Făcui ocolul mesei până la telefon și mă aplecai ca un om, care își caută papucii pe subt pat, ca să-i zăresc figura. Ochii vizitatorului erau holbați. Văzându-mă aplecat, el surâse și răspunse ca unui medic de teatru: —■ Na fost nimic; o ușoară emoție: mi-a trecut. Nu mai aveam ce să-i vorbesc vizitatorului, tăcui. Nici el nu mai avea ce-mi vorbi tăcu. Observând că o carte din bibliotecă ieșia din rând afară, o împinsei înăuntru, îndreptai un tablou. Mutai călimările din dreapta la stânga, trecui din stânga la dreapta tamponul, luai guma de șters din jghiabul de sticlă și o pusei pe o bucată de hârtie, pe masă. Și mă uitai la vizitator. Mă uitai la ceas. Mă mai uitai odată la ceas, pentru că uitasem ce oră citisem. Scosei ceasul din nou, din buzunar, și-i întorsei de 5—6 ori remontoarul, îmi examinai degetele și mi le numărai de câteva ori, din orice parte, erau câte cinci. Cu un chibrit îmi albii marginea unghiilor, rotunde ca niște paranteze. Mă apucai să șuier subțire și șoptit un vals din vechime, plimbându-mă prin odaie. Puțin mi-a lipsit să-mi pui degetele mari în răscroiala jiletcii și cu palmele ridicate în aer, ca niște aripi de heruvim, să încep să joc. Țineam la conservarea prestației. Nu știu de ce, elevul cel mai bun la botanica tatălui meu, se sculă în picioare. Perfect! — îmi zisei — o să plece. Surâsei grațios și mult. Surâse și el mult. — Țineam să vă mai spui ceva, zise vizitatorul. Eu surâsei din nou și el făcu din nou 15, poate 30 de minute. Aș fi vrut să-i spui: „Când o să mai am plăcerea să vă văd?“, cu făgăduiala că nu o să-l mai primesc în viața mea. N’am îndrăsnit. Putea să aibă impresia că vreau să plece. Obosit, mă așezai pe scaun. Se așeză și vizitatorul pe scaunul lui. Enervat, luai o hârtie și o cocoloșii violent. El se uită la mine, eu surâsei. Mă sculai în picioare, se sculă în picioare. — îmi dați voie, un moment? zisei surâzând și deschizând ușa. El răspunse cu un surâs aprobativ. In coridor, mă cuprinse vioiciunea mea normală și mă repezii la bucătărie. Servitoarea ținea răjnița de cafea în brațe. Construii doi ghionți cu colț și-i aplicai în maxilarele ei, subt bărbie. Servitoarea dete să urle: — Șși îi spusei pe șoptite. Nu face gălăgie că aude din biurou cel mai bun elev de botanică al ilustrului meu părinte. Cine ți-a spus să-l bagi în biurou, muiere? Vorbește acet că te anihilez. Ce ți-a venit? Servitoarea se puse să plângă și convinsă că-i curge sânge din măsele, făcu o demonstrație de șantaj cu scuipat pur. Era o sensație falsă, măselele erau intacte. — Abia te-am atins îi explicat, și zbieri ca un hanguru. M’am întors în biurou. Zâmbeam. Zâmbea și vizitatorul. Zâmbeam unul la altul. Trecuseră două ore, fără să ne mai spunem nimic. De mai multe ori ne-am așezat și ne-am ridicat. Lipsa de idei și de țel mă făcea să mă doară mușchii. Căutam o soluție și nu știam pe care să o aleg. De câte ori voiam să încep soluția, vizitatorul surâdea, surâdeam și eu și amânam. Auzii cucul ceasornicului din odaia de mâncare, strigând de nouă ori. Fără greutate puteam ajunge la miezul nopții și puteam trece în ziua următoare, surâzând amândoi. Tot surâzând, îl apucai de mână, el îmi strânse mâna surâzând. Deschisei ușa din sală surâzând și el surâzând, ținându-se de mâna mea, ieși după mine in sală. IIdusei surâzând la cuier, el se opri la cuier și surâse. Surâserăm la cuier încă un sfert de ceas. Luai pălăria lui din cuier surâzând și i-o pusei surâzând în cap. Ii dădui bastonul surâzând. El surâdea. Deschisei surâzând ușa de pe scară, îl apucai surâzând cu gentileță de cotul hainei și el ieși surâzând. In fața ușii stăm unul în fața celuilalt, eu înăuntru el afară, surâzând. Stăturăm acolo încă 15 minute. Mă aplecai su-