Biserica şi Şcoala, 1944 (Anul 68, nr. 1-52)
1944-06-11 / nr. 24
Pag. 194. BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 24 di1 Iunie 1944, cât omul unit cu Dumnezeu. Inelul unităţii noastre spirituale rămâne spart, dacă nu vine să-l întregească smaraldul acesta de dumnezeiască frumuseţe care-i Dumnezeu însuşi“. De ce natură e spiritualitatea la care suntem rânduiţi să tindem, ne-o spune sf. Atanasie cel mare : „Dumnezeu s’a făcut om, ca pe noi să ne facă dumnezei“; iar cel mai extraordinar chip de sfânt pe care l-a rodit pământul răsăritului, sf. Simeon Noul Teolog spunea despre sine cu smerenie: „Eu sunt om după fire, dar după mila şi harul lui Dumnezeu sunt un dumnezeu-creat“. Să spună filozofii dacă poate exista ideal de supra-om mai înalt decât acesta!... Aci să ni se îngăduie o observare : E adevărat că noi suntem şi cu semenii noştri generoşi câteodată, cu noi înşine suntem însă indulgenţi şi generoşi totdeauna. Şi dacă se întâmplă să nu fi încercat niciodată să ne cunoaştem ce suntem cu adevărat, apoi ne împodobim cu cele mai false şi amăgitoare atribute. Ne credem buni, culţi, civilizaţi, sfinţi chiar, şi nu odată diavolul neavând de lucru, a isbutit se scoată din minţi asceţi învechiţi în pustie făcându-i să creadă că au ajuns îngeri în trup. Dar iată, Dumnezeu trimite încercări ca acestea de azi ca să putem verifica cine şi ce suntem în adevăr. Şi noi care ne credeam buni, civilizaţi şi culţi ne vedem constrânşi să recunoaştem că nu suntem nici măcar oameni de cinste şi de omenie ! Nu există chip să fie sfânt cineva, dacă nu e mai întâi om cinstit şi de omenie. Cinstea şi omenia sunt temelia de granit a celei mai înalte sfinţenii. Cea mai frumoasă aparenţă de sfinţenie se dărâmă ca o şandrama roasă de cari, dacă nu e întemeiată pe cinste şi omenie. Nu există, interes care să scuze înaintea lui Dumnezeu sălbăticia şi cruzimea. Nu există interes care să scuze lipsa de cinste şi de omenie. E adevărat, suntem chiemaţi la destine spăimântător de înalte. Dar cred că Dumnezeu nu s’ar supăra, dacă am mobiliza toate puterile noastre şi toate puterile harului divin ca să putem dărui lumii de astăzi, întâi de toate, oameni de cinste şi de omenie fără de care tot ce clădim e clădit pe nisip. Al doilea adevăr de ordin general priveşte metoda. Există o metodă care să ne ducă cu grămada şi în mod automat la scopul spiritual pe care-l căutăm ? Nu există. De ce ? Pentru că deşi avem toţi aceleaşi năzuinţe spirituale nu există doi oameni cari să fie exact la fel. Şi Dumnezeu are prea mult respect de personalitatea şi libertatea noastră ca să ne îmbrace pe toţi în aceiaşi cămaşă de forţă. Există însă altceva. Sfinţii Părinţi ne dau o direcţie şi nişte semne: „Mergeţi în direcţia şi după semnele acestea, ne spun ei, şi veţi ajunge la ţel“. Direcţia, drumul singur nu ne duce la scop. Trebue par cum să colaborăm cu drumul ca să atingem scopul. E ca şi când cineva ar călători pe un drum de pădure, a urma cărarea nu-i deajuns; ca să ajungă unde vrea, omul trebue să ia seama la semnele de la răspântiile cărărilor... Şi fiecare colaborează cu „drumul“ după zestrea personalităţii sale. Să vedem acum ce îndrumări ne dau sf. Părinţi pentru a ajunge la omul de omenie pe care-l căutăm. Pentru a fi însă cu desăvârşire fidel faţă de mărturiile sf. Părinţi trebue să mai adaug încă o lămurire : sf. Părinţi nu garantează reuşita îndrumărilor lor decât pentru o anumită categorie de oameni, pentru oamenii cari cred tot ce învaţă Biserica, cari practică ce porunceşte ca şi mai ales cari şi-au ales un duhovnic care să-i controleze şi în care să aibă absolută încredere. * Şi acum iată acele îndrumări, pe care, pentru mai multă înlesnire le-am redus la trei. Cea dintâi, e dorul şi căutarea unei vieţi de intimitate, de apropiere cu Dumnezeu, apropiere căutată cu sufletul limpede şi mereu proaspăt cum e sufletul cristalin de prunc. Nici că se poate mai înţeleaptă îndrumare. Toată Sfânta Scriptură ne arată cât de mult doreşte Dumnezeu această viaţă de apropiere, de intimitate cu noi şi ceea ce doreşte Dumnezeu e pentru noi poruncă, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu dă glas acestei dorinţe prin profetul său care zice : „Iată, vin zile când voi scoate din pieptul poporului meu inima lui de piatră şi voi pune în locul acestei inimi de piatră, o inimă simţitoare, de carne“. Cunoaştem apoi desgustul cu care Mântuitorul vorbea de acele „morminte văruite“ simbolul desăvârşit al omului corect numai la exterior. Pentru El nu-i deajuns a fi corect numai pe dinafară. El cere corectitudine lăuntrică, corectitudinea inimii. O spune cu altă împrejurare fariseilor: „Nu vă grijiţi până la atât de spălări şi curăţiri; grijiţi şi vă păziţi inima din ea ies : uciderile, hoţiile, calomniile, nedreptăţile şi desfrânările“. Iar altădată, a spus cuvântul acesta care şi azi încă ne zguduie câteodată: „Oricine din voi vede o persoană şi o pofteşte pe ea, a şi păcătuit cu dânsa, în inima sa“. E adevărat. Sunt oameni foarte corecţi la exterior cari în ochii lui Dumnezeu sunt însă adevărate putregaiuri