Buna Vestire, octombrie 1937 (Anul 1, nr. 178-203)

1937-10-14 / nr. 189

ANUL I. No. 189 Directori : DRAGOS PROTOPOPESCU TOMA VLADESCU S pagini 9 lel had ud&d deiypta n mu a tteaua Redacţia Şi Administraţia! 1 Administraţia_____ 4 86.82 , ABOAI Aid jsNTE. BUCUREŞTI 1 1 an Lai 700 I I TELEFOANE Direcţia Redacţia. . . 4^4.34 Comune urbane0 luni „ 350 I Comune rurale Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. I iuni (1 175 | ] Joi 14 Octombrie 1937 1 an Lei 500 fl luni , 280 3 luni . 125 GENERALUL Pe general, îl văd 1 — Alb, de o albeaţă orbitoare, cu onoarea nepătată fl lucind strălucitori încât cei neobişnuiţi cu acest alb, n*i'| pot privi, orbesc. —Roşu, ca sângele care simbolizează vitejia, caracteristică de nedespărţit a numelui lui istoric; roşu Ca sîngele pe care şi •** vărsat în apărarea patriei, ca sîngele pe care era gata în orice clipă să’l verse în drumul de vitejie neasemuită şi nedesminţită niciodată, până’n clipa morţii. — Galben ca aurul de preţ; galben ca aurul care nu se strică şi nu rugineşte, ca aurul căutat de lumea întreagă. G. CLIME 10.X.1937. Bucurați. La catafalcul unui prieten de GENERAL MORUZI S’a dus fi acest scump prieten, răpus de o boală nemiloasă, care l’a chinuit ultimele zece luni ale vieţii sale zbuciumate, — a privit moartea cu seninătate, care când i-a venit ceasul a făcut semnul crucei fi a murit ca soldat fi ca creştin. Boer prin naştere şi sentimente, generalul Cantacuzino a avut însușirile cele mai alese : o inteligenţă vie fi originală, un suflet viteaz, o energie neobosită, un caracter de bronz. Un om întreg ca dânsul, cu manifestări violente, care îmbrăţişase cariera disciplinei şi a supunerei, era menit să întâmpine multe greutăţi, mai cu seamă că nici nu a căutat ca să le ocolească. In lunga lui carieră s’a războit aproape fără întrerupere cu oportunişti şi cu slugarnici, dovedind acea independenţă de caracter, pentru care ne-a fost atât de drag şi care este apanajul sufletelor de elită. Nu a avut certuri decât cu acei puternici; celor mici şi oropsiţi le-a luat cu energie apărarea, atunci când erau victimele unei nedreptăţi. Căpitanul Cantacuzino a fost acela, care în 1908, a demascat pe maiorul Al. Sturdza, care abuzând de faptul că tatăl său era preşedinte de consiliu, îşi permitea atitudini, cu totul potrivnice datinelor ostăşeşti, atribuindu-şi rolul de îndrumător al întregei armate, criticând prin presă pe camarazii săi. Dacă noi, martorii căpitanului Cantacuzino, lucrând mână in mână cu el, nu am fi fost împedicaţi în acţiunea noastră de forţe oculte, oştirea română ar fi fost scutită in 1918 de ruşinea, ca un colonel să dezerteze la inamic. La declararea războiului generalul Cantacuzino s-a găsit în elementul său; a luptat vitejeşte cu grănicerii lui pe valea Oltului, unde a fost rănit de acelaş obuz, care l-a ucis pe neuitatul general Praporgescu. Subt aspectul său rebarbativ, generalul Cantacuzino avea o inimă simţitoare. In 1917, luptaserăm alături la Oituz; avusesem pierderi grozave : noi, călăreţii pe dealul Coşna, grănicerii la Sticlăria, pe Leşcuţ. După terminarea luptelor, ne-am întâlnit amândoi la Oneşti şi cu lacrimile în ochi. Cantacuzino arăta ■ că a perdut 2000 de oameni, tineri, frumoşi şi dornici de viaţă; era cu atât mai mâhnit, cu cât prevăzuse nereuşita atacului, dar nu fusese ascultat. De altminteri a reacţionat violent, cu curajul moral, care-l caracteriza faţă de şefi, care ordonaseră operaţia, căci gen. Cantacuzino nu era un om comod pentru aceia, care nu îi erau pe plac, dar pentru cine îi câştigase stima şi prietenia era sigur ca stânca. Dar cu sine însuşi, era la fel şi cu noi aceia pe cari ii iubea. Mi-amintesc că la faimosul proces al legionarilor ceruse ca să fiu chemat ca informator. In timpul depoziţiei mele, la o întrebare a unuia din judecători, am dat răspunsul că generalul Cantacuzino avea sentimentul onoarei despărtat la (Continuarea în pag. II-a) O mare energie s’a stins, dar s’a născut o pildă mare Amintirile mele despre Generalul Cantacuzino sânt vechi. Ele se leagă de un incident de acum treizeci și doi de ani, pe când eram docent la Universitatea din Viena. Cineva, care mă știa departe, mi-a trimis o scrisoare injurioasă. Voind să-i cer socoteala, am întrebat un prieten la Bucureşti, cui să mă adresez ca să mă secundeze. «Zizi» a fost răspunsul imediat. După violarea incidentului, nu l-am mai văzut. Dar niciodată nu voiu uita noaptea petrecută cu el, şi cu câţiva prieteni. Exuberant în vorbă şi în gesturi, el ne-a povestit de multele sale dueluri. Fără nici o umbră de lăudăroşie, râzând la amintirea primejdiilor prin care trecuse. Numai ochii lui, care se încrucişau parcă, căpătau un lucru neobişnuit când îşi fixa adversarul pe care în amintire îl vedea aievea înaintea sa. Astfel, cu ochii sinistru de strălucitori, trebue să fi privit el moartea de atâtea ori, drept în faţă, în timpul marelui războiu. Eroismul său comunicativ venea din alte vremuri, o moştenire sfântă de la strămoşi cu frica de Dumnezeu dar fără frică de moarte. Şi tot atât de firesc precum fusese gestul maiorului Zizi Cantacuzino, când primise să asiste pe tânărul pe care-l vedea intâia oară în viaţă, dar care, voind să-şi apere onoarea, avea dreptul la ajutorul cavaleresc al altui om de onoare, tot aşa a venit din toată inima ajutorul pe care Generalul acoperit de glorie l-a dat legionarilor huliţi, ofensaţi şi persecutaţi. Comandantul , deprins să păşească în fruntea ostaşilor tineri care mergeau la moarte, înţelese că piepturile ce vor apăra în războiul viitor ţara sânt aceste oţelite piepturi de legionari, care nu ţin la viaţa lor decât în măsura în care ea poate fi folositoare ţării. De aceea s-a pus cu toată vigoarea sufletului său rămas tânăr în fruntea celor ce vedeau în el simbolul vitejiei strămoşeşti. Moartea şi-a făcut în sfârşit datoria şi şi-a întins aripa asupra aceluia pe lângă care trecuse de atâtea ori simţindu-se mai slabă decât el. O mare energie s’a stins, dar s’a născut o pildă mare. Sextil Puşcariu Împărat al Vitejiei Coborîtor din împăraţi apărători ai Sfintei Cruci, coborîtor prin înrudiri de sânge din neamul de străveche nobilime getodacică a Basarabilor, urmaşul lui Şerban Vodă. Generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul a fost în toată viaţa lui pământească un adevărat împărat al vitejiei. In apărarea onoarei şi a demnităţii i-a zâmbit morţii în nenumărate duieluri, iar în războiul nostru cel mare a prins’o de piept, şi a scuturat-o cum n’a mai fost scuturată vreodată! Şi aceasta numai pentrucă primejduia viaţa, viitorul şi destinul naţiei româneşti. Pentru a spăla obrazul Ţării de ruşinea ambuscării, lăţită ca o bală otrăvitoare, a revenit la asalturile liniei întâia, după ce o schijă de obuz i-a luat un ochiu. In acelaş timp, pentru a pălmui pe şacalii îmbogăţirii de războiu, a arătat vitejia de a-şi fi închinat averea pe altarul nevoilor războiului sfânt al Neamului! Iar după războiu, văzând că Naţia continuă a fi primejduită, acelaş cult al vitejiei i-a arătat calea spre Legiunea înfruntătoare a tuturor primejdiilor. Spre tineretul hotărît să deie piept cu moartea, întru apărarea Neamului. Aici, în frunte, a fost locul Lui. Ca un mucenic al lui Hiristos Dumnezeu a suferit zâmbind cu vitejie senină toată mizeria şi chinurile închisorii şi ale prigoanelor! Cavaler fără teamă şi fără pată al Sfintei Cruci, a intrat din viaţa aceasta în slujba Marelui Arhistrateg al Cerurilor, şi va continua marea şi sfânta slujbă în vecii vecilor. Iar în România Legionară din generaţie în generaţie se va povesti despre marele General Grănicer prin sute de ani. A fost odată un împărat al vitejiei... ION ZELEA CODREANU Marele bătrân Cinen are un bătrân să şi-l caute, aşa spune sfatul venit de peste veacuri. Mişcarea legionară nu l-a căutat. El a venit singur trimes de Dumnezeu Generalul Cantacuzino a adus unor tineri singuratici şi împilaţi de o întreagă lume o îmbărbătare care nu le venia de nicăieri. El le-a dat legionarilor singurul semn venit din afară că nu greşesc. Pe General l-am văzut cea din urmă oară în săptămâna morţii, în săptămâna ascensiunii lui. Cu răsuflarea tăiată, cu vocea sfârşită, vorbea despre Corneliu al lui şi despre paşii spre viitor ai legiunii. Şi nu uita să amintească cu multă bunătate de străduinţele celor ce scriu această foaie românească. Dar după puţine vorbe puterile îl lăsaseră cu totul. Se lupta să stăpânească cuvântul . Să mai proiecteze în afară ceva — încă ceva — din focul şi din lumina sufletului lui tumultos pe care trupul istovit nu mai era în stare să-l cuprindă şi să-l păstreze. Această bătălie a fost singura pe care a pierdut-o. Generalul Cantacuzino a închinat pentru întâia oară steagul pe care-l ţinuse veşnic sus. Cu state de ani înainte Voivodul Şerban sub zidurile Vienei îşi pusese în cumpănă viaţa şi tronul pentru ca să ajute cauza dreptăţii creştine. In zilele noastre strănepotul lui a fost Grănicerul luptător pentru graniţi drepte şi legionarul luptător pentru aşezările drepte ale neamului. Numai în ziua când Destinul se va împlini întru toate aşa cum este scris şi când din mişcarea tinerească de astăzi va creşte izbânda neamului asupra lui însuşi în forme de strălucire augustină, numai atunci se va înţelege ce a însemnat acest nou Cantacuzin care a altoit cu altoi domnesc arborele verde ce stă să cuprindă toată zarea românească MIHAIL MANOILESCU Doerul şi ţăranii II îndrăgisem cu toţii, aici în Bucovina, pe generalul Cantacuzino-Grănicerul şi mai ales ţăranii începură să-l iubească pentru felul cum ştia să le vorbească şi să-i sfătuiască — deschis şi fără multă oratorie ca un adevărat ostaş şi un adevărat boer. Generalul Cantacuzino ise-a arătat cât de apropiaţi şi înrudiţi sufleteşte sunt ţăranii Cu adevăraţii aristotcraţi, cu adevărata elită militară. Şi lui îi plăcea să vină în Bucovina, în satele româneşti unde se păstrează încă amintirea vremurilor de glorie românească. Marelui viteaz, neînfricatului luptător politic, legionarului desăvârşit îi aducem acum la despărţirea sa de cele pământene, prinosul nostru de neţărmuită admiraţie şi dragoste. TRAIAN BRAILEANU profesor universitar Un viteaz de GENERAL GR. CONSTANDACHE S’a prăbuşit un tovarăş al unei credinţe curată, fără prihană, neînfricată, purtată într’un suflet clocotitor, credinţă, al cărui isvor era, Dumnezeu, Ţara şi Regele. Era soldat al datoriei şi al onoarei. De câte ori mă gândeam la acest soldat, care a închis ochii, pentru totdeauna, liniştit, poate singura lui clipă din o viaţă ce mereu şi-o sbuciuma, — gaeciul mă purta la priveliştea unor alte vremuri, trecute, par’că au fost ori, vremuri însângerate, de băjenie, de aprige lupte, fie prin părţile Olteniei, la Jiu, la Olt, la Coti, sau mai târziu, în părţile Moldovei, spre Putna, spre Neamţ, la Sticlăria. Şi gândul mai întrupa fiinţa aceasta, care stăpânea aşa de dârz câmpul de luptă şi înfrunta năvala gloanţelor, fără clipire de frică, par’că ar fi voit să arate tot mai puternic, aceia ce Bossuct, scria despre un ilustru soldat, viteaz la Rocroi: „un suflet războinic este stăpân pe trupul care-l însufleţeşte”. Sunt cuvinte ce se potrivesc aşa de bine cu faptele aceluia care a fost soldatul Cantacuzino. Trupul lui slăbit, dar neîncetat zguduit de flacără arzătoare a vieţii, n’a moleşit cu nimic puterea de vitalitate fizică şi morală care trăia în sufletul său, şi care invulnerabilă, a putut să rămână stăpână, totdeauna în picioare, până în clipa morţei. A murit la datorie şi pentru datorie. Generalul Cantacuzino era un suflet cald, un suflet de foc, care îl risipea în limpezimea privirii sale, a cărei lumină când blândă, când hotărită, pătrunzătoare şi persuasivă, devenia dintr’odată o flacără străbătută de energie. Numai astfel se explică de ce acest suflet era conducător de ostaşi, cu puterea de încredere nemărginită, iar mai târziu, conducător de oşti legionare. Şi aceştia, şi cei dintâiu, l-au înţeles şi l-au iubit. Generalul Cantacuzino, în întreaga sa viaţă de soldat, a împlinit cu sfinţenie rânduiala calităţilor ce se cerea unui ofiţer, abnegaţia, sentimentul onoareimai presus de toate, caracterul, şi peste toate aceste însuşiri, care îl împodobeau cu prisosinţă, un generator de mare putere, sufletul. Un muncitor harnic, un creer puternic, o inteligenţă bogată, poate deveni un mare om, niciodată însă conducător de oameni. Dacă unui şef i se cere energie, numai energie, pentru a conduce ostaşi, ce uşoară i-ar fi sarcina când ar putea trezi în ei devotamente. Cantacuzino a ajuns la acest rezultat prin devotamentul personal dăruit lor, arătându-le sufletul. „Orice alte ştiinţe, scrie un mare gânditor din vremuri depărtate, sunt păgubitoare pentru acela care nu are ştiinţa bunătăţii; când voiu putea să mă fac temut, iubesc mai bine să mă fac iubit”. In această sensibilitate, in tovărăşia bunătăţii şi-a trăit viaţa, însăşi dra(Continuarea în pag. l1-a) Aşa l-am L-am cunoscut în război, iubit Până la idolatrie de soldaţii săi şi temut de duşmani ca nimeni altul , într’o vreme când, vai, atâţi comandanţi erau temuţi de ai lor şi iubiţi de duşman. — Trecea prin prăpădul luptelor, prin calvarul retragerii grozave, prin încleştările de moarte ale bătăliilor din urmă, trecea ca o legendă vie, ca un viteaz de o potrivă fără teamă, încruntare și prihană. Mam apropiat apoi de el cu evlavie, în vremea luptelor mari legionare. Eram dornic să cunosc mai de aproape alcătuirea sufletului aceluia pe care-l admirasem cel mai mult în clipele de cumpene amare ale înfrângerilor din 1916, în modestia izbânzii de mai apoi. Cum aş putea descrie în Puţine cuvinte impresia mea durabilă şi mereu verificată? Poate aşa, înainte de a-l cunoaşte pe generalul Cantacuzino, eroismul ■uprindea pentru mine, indisolubil legată şi ideea de aspră constrângere, de ridicare încordată şi mai totdeauna chinuită de-asupra ta însăţi, de-asupra slăbiciunii şi durerii. Dar Generalul m’a învăţat să văd şi un alt prototip de erou, nu numai senin, dar mai uman, mai vesel Până la copilărie, în ceea ce are aceasta curat, iu vesela lipsă de făţărnicie. Şi pentru că îmi dau bine seama că vorbele sunt prea sărace în cazurile prea rare, cari ies prea mult din obicinuit, vreau să ilustrez noţiunea printrun simplu episod mărunt din viaţa lui. cunoscut.. de DAN RĂDULESCU Venise să ţină o conferinţă la Cluj, într’un rece început de Decern, bine, biciuit de o lapoviţă şi de crivăţ. Şi Generalul nostru era grijat Luase dejunul la noi. Nu mâncase mai nimic şi acum, în preajma conferinţei, tremura lângă sobă, zgribulit, cu ochii săi vii, deveniţi încă mai strălucitori de febră. Soţia mea îl întreabă: — Vă e rău, domnule General? — Ba fetiţo. Sunt gripat. Gripa dracului... I-am pus termometrul. Peste 39. — Dar e imposibil să puteţi vorbi. — Ba voi vorbi mult şi bine, deşi Banea... ia uite-te numai la el — a îngheţat de frică ce-i e cam să leşin sau am să aiurez în loc să vorbesc... Şi a vorbit, nu o oră istovitoare ca alţi conferenţiari, ci trei ore încheiate, cu o vervă, cu un farmec inegalabile. In aceiaşi seară a plecat, drum de o noapte întreagă, la altă datorie, pe alt front al luptei legionare. Iar în tot timpul acestui efort supraomenesc, pe faţa de ceară n am văzut nici o crispare şi un surâs limpede şi curat... Cu o glumă bagateliza boala, vârsta, slăbiciunea, suferinţa. Aşa l-am văzut în zeci, în sute de imagini de acest soiu, din cari se integrează făptura complexă şi bogată a acestui erou al Legiunii şi al Ţării. Dar nici o imagină nu mi-e mai vie, nici una mai sguduitoare, decât aceea care mi-a rămas de la proces. (Continuare în pag. III-a)