Buna Vestire, ianuarie 1938 (Anul 2, nr. 253-275)

1938-01-01 / nr. 253

«BUNA WESTERE» Pe la ora 2 sau 2V* soră-mea foate speriată la uşă: «Armata!», înţeleg că e poliţia şi săr din gât să aprind lumina. In aceiaşi clipă uşa e sgâlfâitu­l violent. Deschid. In odae năvă­lesc cinci sau şase comisari. Nevastă-mea s’a sculat şi ea- Şi-a aruncat un şal pe umeri. E palidă dar deloc speriată. In schimb, mama­ mea şi soră mea nu-şi revin uşor în fire. Stau în hali ţinute «la respect» de baio­netele celor doi jandarmi care străjuesc intrarea camerii. Tatăl meu, bătrân, e însă furios. Pre­tinde mandate de arestare, pro­curori şi alte bazaconii. înjură guvernul. 11 trimit la culcare. Cel mai în vârstă dintre comi­sari — cum am aflat mai târziu — mă întreabă ceremonios: — D-voastră sunteţi d. avocat Mihail Polihroniade? — Da. E vorba de o percheziţie sau de o arestare? — îmbrăcaţi-vă. — Aveţi mandat de arestare? î- Avem! *— Pot să-l văd? -1- - Lăsaţi că vi-l arătăm noi mai târziu. Noroc că nam­ prea multe scrupule legaliste. De altfel îmi dau seama că orice opunere ar fi zadarnică şi ca adept al forţei, cedez forţei, încep să mă îmbrac ş­­ nu mă slă­beşte din ochi. E înalt, gras, cu faţa roşcovană şi părul cărunt. Pare «un bon papa» dar are experienţă şi nu m-aşi mira dacă din când în când îşi răcoreşte palmele solide pe faţa vre­unui delicvent pirpiriu. Ceilalţi comisari au început să cotrobă­iască prin odae. Pernele sunt «palpate», sal­teaua supusă unui examen de e­­lasticitate, somiera întoarsă pe dos. Draperiile ferestrelor sunt viguros scuturate. Soba pare a fi un obiect foarte primejdios. E cercetată în fel şi chip. Pereţii sunt ciocăniţi ca din întâmplare. Mai greu e cu cărţile care tre­­buesc scuturate toate. Noroc că se ocupă trei comisari cu această importantă operaţie. La birou s’a instalat persona* gini cel mai interesant nre vre-o patruzeci de ani,, o statură mij­locie, ras, faţa tânără şi părul alb colilie. Tip de poliţist din filmele ame­ricane. Incontestabil inteligent şi cu mult 4 ore. Pare că m’a cân­tărit repede. Pentru el sunt o gâscă în ma­tei ■ie de comploturi. Răscoleşte totuşi conştiincios vre-un sfert de oră printre fişe, hârtii, dosare. — Ce faceţi cu atâtea hârtii domnule avocat! Ne pierdem o grămadă de vreme! N’a găsit nimic! Plecăm domnule şef? D-­ are însă ex­perienţă şi... răbdare. Ia el în primire biroul în timp ce d-l se așează în fotoliu și a­­prinde o țigare. Imediat a găsit ceva suspect — De unde vine asta? îmi întinde o scrisoare primită acum patru ani de la Mircea E­­liade de la Calcuta. — Din India! D-l­­ pune scri­soarea suspectă deoparte. — Dar ăsta cine e? — Hotărît, Mircea Eliade mi-a părut întotdeauna dubios. Poliţia îmi confirmă simţimin­­tele obscure. Fotografia e tot a lui Mircea Eliade cu barbă şi în­velit întrun cearceaf murdar. E fotografia lui de Joghin dintr’un ashram în Himalaia. Vrednicul poliţist nu-i satisfă­cut de explicaţiile mele deaceia pune şi poza deoparte. Peste vre-un ceas s’a făcut o grămăjoară de lucruri suspecte : o agendă, o scrisoare de la Petru Comarnescu de la Los Angeles, un coet de notiţe şi rezumate din cărţi citite, câteva fişe. Percheziţia în cameră s’a ter­minat. Ieşim acum pe sală. La fiecare uşă câte un jan­darm­ cu baioneta la armă. D-l cercetează cu luare aminte dulapul. Răstoarnă toate rufele, scutură hainele şi le scotoceşte prin buzu­nare, îşi bagă nasul în pantofi, le pipăe pielea şi le ciocăneşte talpa. Trecem acum în odăile părin­ţilor. Apoi în pod, pe urmă la beci, în bucătărie, în bae. Pe la cinci suntem gata, îmi iau ziua bună de la ai mei. Sunt sigur că peste două, trei ceasuri voi fi înapoi. Mi se va lua o de­claraţie şi atât. O nevoe mă sileşte să mă abat din drum. Cel întâi îngăduinţa d-l­ui D-sa mi-o a­cordă graţios dar... mă însoţeşte. Ciudată senzaţie! Sunt oarecum jenat. D-l mă priveşte calm dar insistent. Renunţ. Pornim la chestură. Alaiul nostru e destul de mare, alţi trei sau patru subcomisari, un agent în civil şi doisprezece jandarmi. Nu-mi închipuiam că sunt a­tât de periculos. Drumul până la chestură îl fa­cem în tăcere. Singur­u-l exclamă într’una: Părintele Georgescu - Edineţi, mic, slab, palid, cu o bărbuţă rară, cu ochii blajini pare des­prins dintr’o icoană. A fost luat mult mai brutal şi preuteasa-i bolnavă. Se apleacă abătut spre mine: — Mi se pare că ne duce la Ji­lava! — La Jilava? Nu se poate. — Ba da. Așa am auzit. Și după o clipă de tăcere: — Cunoști pe chestorul — Da. — Roagă-1 să dea ordin să nu ne bată. — Să ne bată!? — Da. La Jilava se bate. Am să fiu bătut! Mi se pare imposibil. Totuși, în definitiv de ce să nu fiu bătut? Un domn civil, elegant, cntre două vârste, ne strigă la catalog. N a fugit nimeni. — Putem pleca, declară dom­nul elegant. — Jandarmi luaţi-i în primire. Unu de om. Suntem luaţi în primire. Jandarmul îşi înfige solid mâna în gulerul cămăşii, a hai­nei şi a paltonului. Am impresia că e puţin nedelicat. Mă întorc către domnul ele­gant: — Nu înțeleg să fiu luat da ceafă. Merg şi singur. — Domnule avocat, eu v’are dat în primirea jandarmului! îmi răspunde amabil domnul elegant. Jandarmul îşi înfige mai sdra­­văn pumnul în ceafă şi presează solid, cu genunchiul, şezutul dom­nului avocat protestatar. Scoborâm astfel scările. In faţa chesturii aşteaptă mai multe autobuze. Sunt suit într’unul din ele îm­preună cu Părintele Edineţi, cu Vasiliu Restul au­tobuzului e înţesat de jandarmi. Pornim. Autobuzul iese în Bulevardul Pache. Mergem probabil la Pre­fectură. Autobuzul o ia pe Calea Moşilor. Vom coti pe semne de la Piaţă la stânga, spre Văcăreşti. Autobuzul trece de Piaţă şi se în­dreaptă spre Belu. Mergem la Jilava! Trecem pe lângă Belu, pe lân­gă Cimitirul Ovreiesc, înainte pe şoseaua Giurgiului. E încă întunerec beznă — să tot fie şase sau şase jumătate. Nimeni nu vorbeşte. Totul mi se pare aşa ciudat. In trei ceasuri violare de domiciliu, percheziţie ilegală, sechestrare şi deportare... cu destinaţie necu­noscută. De ce nu m­ai bate? Dar bine că nu trăim sub te­roarea ţaristă sau — ferească Dumnezeu — hitleristă ci într’o adevărată democraţie. Şi că gu­vernul liberal e apărătorul civili­zaţiei pe aceste oropsite melea­guri. După o jumătate de oră de drum în noapte autobuzul se o­­preşte. Am ajuns. Mai multe autobuze roşii stră­lucesc la lumina farurilor. Ne dăm seama că alţii ne-au precedat. Domnul elegant coboară pri­mul, după ce ne-a ordonat să nu ne mişcăm. Se dau jos apoi câţi­va jandarmi, în sfârşit descindem şi noi, fiecare cu jandarmul res­pectiv în Ceafă. Odată operaţia terminată un ordin scurt ne porneşte înainte. Coborâm pe un fel de alee înspre gura fortului. De o parte şi de alta a drumului sunt înşiraţi soldaţi cu baionetele la armă, în poziţie de atac. Din cinci în cinci soldaţi unul ţine o faclă. Facem vre­o cincizeci, şaizeci de paşi până în gura fortului, unde e instalată o mitralieră în poziţie de tragere, cu servanţii lângă ea. In gura fortului, un gang larg având în fund poarta de intrare în închisoare — la dreapta cor­pul de gardă şi la stânga un cu­loar. Stopăm. Jandarmii se dau de o parte. Santinela, un soldat mic şi ţigănos zâmbeşte cu prie­tenie şi mă îmbie cu gesturi largi înspre culoarul întunecos: — Poftiţi pe aci, poftiţi pe aci Am un moment de ezitare. A­­tâta politeţă zâmbitoare mi se pare suspectă. Probabil că în acest culuoar întunecos vom fi bătuţi şi e greu omului să se obişnuiască cu gândul primei bătăi. Strâng dinţii şi pornesc înain­te. Fac câţiva paşi, fără să mă lovească nimeni, şi dau pe stân­ga într’o cameră slab luminată complect goală, cu pământ pe jos. Rând pe rând sosesc Părintele Georgescu-Edineţi, Va­siliu, Moş Bârsan şi ceilalţi. Sunt uimit! N’am fost bătut deşi concluzia logică a eveni­mentelor petrecute în această noapte, începând cu năvala po­liţistă într’o casă paşnică şi cul­minând cu presiunea genun­chiului jandarmeresc, era o bă­­tae scl­­­avană. Peste puţin suntem trecuţi în corpul de gardă. Aci atmosfera e chiar cordială. Soldaţii ne pri­vesc cu vădită simpatie, unul spune tare: — Au ajuns aici din cauza ji­danilor. — A «v X Suntem predaţi administra­ţiei închisorii. Fiecare e strigat pe rând. Depunem banii şi ac­tele . In timp ce se efectuează a­­ceastă operaţie îşi face apariţia în semiîntunericul corpului de gardă un personagiu ciudat. Mic, gras, cu ochii strălucitori, are o figură de tătar, o căciulă trasă adânc peste urechi. Pare autoritar şi hotărât. Zâmbeşte şi el. La început cred că e vreun inspector de poliţie, imediat văd însă tresele de colonel. Este colonelul Izet Ali Kádár, co­­mandantul închisorii Militare şi de-acum încolo stăpânul nos­tru. în sfârşit formalităţile s’au ter­minat. Ne ia în primire Dom’ Major Călin. Păşim pragul în­chisorii. Poarta se lasă după noi. Se crapă de ziuă. Străbătem o curte largă și, după ce traversăm al doilea gang, ne înfundăm într’un cu­loar întunecos şi întortochiat. Trecem pe lângă mai multe ce­lule din care se aude sgomot până să ajungem la o celulă în faţa căreia Dom Major Călin se opreşte precaut, scoate o cheie, o potriveşte binişor în broască şi apoi, brusc, trânteşte nas de perete. Intru buimăcit înăuntru şi deodată aud o exclamaţie ve­selă: — «Uite-l şi pe Polihroniade!» Era glasul lui Ionel Moţa. ÎNCHISOAREA Jilava! Odinioară când îi au­zeam numele par’că simţeam cum îmi intră frigul şi umezeala în oase. Acum aveam prilejul s’o cu­nosc. Jilava e un fort, face parte din linia de centură a Bucureş­tilor. După război fortul a fost transformat în închisoare. Pro­priu zis spatele fortului, partea ,­­dinspre Bucureşti, cazarma şi reduitul. Partea dinspre inami­cul eventual, faţa fortului, bate­riile şi turelele, sunt neîntrebu­inţate şi despărţite de închisoa­re printr’un solid baraj de sâr­mă ghimpată. Tot fortul e construit sub ni­velul pământului. S’ar putea spune că toate clădirile sunt ri­dicate într’o groapă adâncă, să tot aibă vreo şapte-opt metri. De aceia accesul în închisoare se face pe un drum înclinat, lung ca de vreo treizeci de metri, care te duce la suprafaţă jos, la gura fortului. Cum cobori, la stânga, e o cameră mare care serveşte drept corp de gardă, la dreapta o alta, tot atât de mare, ce e întrebuinţată ca «vorbitor», în fund înaltă, lată, solidă, poar­­ta închisorii. Intrat pe poartă dai în curtea exterioară, lungă de vreo 500— 600 de metri şi largă de vreo 20—30. Din curte îţi dai mai bine seama că eşti într’o groa­pă. Zidul de pământ se ridică drept iar când ajunge la supra­faţă se prelungeşte cu un gard de lemn de încă 2 metri. In to­tal vreo 8—9 metri. Din două­zeci, în douăzeci de paşi, deasu­pra gardului se ridică o plat­formă şi o gheretă pentru santi­nelă. Deasupra porţii, domi­nând toată curtea un post de mi­traliere Suntem bine păziţi! In curtea exterioară, ochii în­tâlnesc, în faţă, o clădire lungă de câteva sute de metri, înşi­­rându-se pe aproape toată lun­gimea curţii, e cazarma sau mai bine zis fosta cazarmă. Din curte intri direct într’un gang mare având, în fund, o nouă poartă iar pe­ dreapta şi pe stânga două coridoare întunecoase pe care dau celulele. Celule e un fel de a vorbi. Sunt came­re mari, înalte, bine luminate care ser­veau drept dormitoare soldaţi­lor. In fiecare din ele pot să încapă uşor 10—14 oameni. Zi­durile cu o grosime de aproape un metru, la ferestre zăbrele de fier groase, ușa masivă c­u o broască cât toate zilele. Ciment pe jos. Pe poarta din gang dai în curtea interioară. Mult mai mi­că, cuprinsă între zidurile înal­te, — fără ferestre spre interior — ale cazărmii. Zidurile înalte — circa 6 metri — ale fortului şi pereţii reduitului, curtea in­terioară are formă circulară, ea înconjoară reduitul, imensa clădire formând un cerc per­fect. Numai jumătate din reduit e folosit ca închisoare. Deasemeni curtea interioară e barată — de o parte şi de alta a reduitului — cu sârmă ghimpată. Aşa­dar la dispoziţia deţinuţilor răbrăne un semicerc. De la un capăt al se­micercului la celălalt sunt apro­ximativ 150—200 metri iar lăţi­mea e de vreo 10 metri. Pe zi­durile cazărmii şi ale reduitu­lui, gheretele cu santinele, în dreptul barajelor de sârmă câte o mitralieră în poziţie de tra­gere. Senzaţia sinistră de închisoa­re o ai mai ales în curtea inte­rioară. Zidurile înalte care te înconjoară, bucata de cer strâm­tă deasupra, zăpadă murdară pe jos, lipsa oricărui orizont vizual, mitralierele ameninţătoa­re îndreptate asupra ta, totul contribue la crearea unei at­mosfere deprimante. Intrarea în reduit se face tot print’un gang, peste un pod so­lid sub care e apă. La dreapta şi la stânga un culoar mult mai întunecos ca cel al cazărmii. Pe culoar, atât la dreapta cât şi la stânga, câte două cazemate, cu plafonul boltit, lungi cam de douăzeci de metri, late de șase, luminate fiecare prin câte un singur geam, bine zăbrelit care dă în curtea interioară. La ex­tremitatea culoarului, de fie­care parte, câte o ușă prin care intrai în trei cazemate mari — dând una în alta — iar în fund o poartă mai mică. Pe noi ne-a băgat în prima dimineaţă în celulele din aripa stângă a cazărmii. Apoi, către amiază, ne-a trecut în cazema­tele reduitului. Cu prilejul ce­lei de a doua «treceri» pe la Ji­lava am stat câteva zile într’una din cazematele mari iar pe la 4—5 Ianuarie, am fost mutaţi. — d. general Cantacuzino, Ni­­chifor Crainic, Dragoş Protopo­­pescu, Neagoe Flondor, — în cazemata mică din fund. Faţă de alte închisori Jilava oferă avantagiul unei oarecare libertăţi. D® dimineaţă, pe la ora opt, până seara pe la şase ai libertatea să te plimbi pil­i­cuite. Eşti închis în celulă sau cazemată, numai 12--14 ore, restul timpului te poţi mişca, e­­vident într’un spaţiu restrâns, dar te poţi mişca. Această libertate se datoreşte în primul rând faptului că Ji­lava e una din închisorile cele mai straşnice din lume — după părerea mea. Evadarea e quasi­­imposibilă. Ori pe unde ai voi s’o iei ochiul santinelelor te ur­măreşte de sus. Ca să fugi ar trebui să spargi uşa sau zăbre­lele celulei, apoi — admiţând ca în curte nu te-ar vedea san­tinelele ceea ce e imposibil — să te caţări pe un zid drept de vreo opt metri înălţime şi să izbu­teşti să treci printre santinelele aşezate la douăzeci de paşi una de alta în sfârşit pe urmă — pe toată raza fortului — treci prin­­tr’o adevărată pânză de santi­nele. Iată dece — după spusa lui dom’ major Călin expert în ma­terie — în cincisprezece ani n’a evadat decât un comunist şi... ! un pseudo-legionar. Alt avantagiu al Jilavei, celu­lele de pedeapsă nu există. Sin­­ura pedeapsă — într’adevăr istrugătoare — e să te ţie zi şi noapte închis în celulă într’un frig de crapă pietrele Iarna la Jilava e un frig sibe­rian. Trebue să arzi vagoane de lemne ca să se încălzească ca­zematele. Vara e şi mai rău. Pe pereţi curge apă. Toate clădi­rile fortului fiind acoperite cu un strat de circa 2 metri de pă­mânt, îndată ce se desgheaţa u­­mezeala nu mai poate fi stăvi­lită. Jilava devine cu adevărat ji­lavă. Reumatismele sunt zestrea tuturor deţinuţilor. Iată «casa» în care vom locui luni de zile, trăind clipe vesele şi triste, mo­mente mari şi momente tragice, zile de dezamăgiri şi zile de în­sufleţire. (Din volumul «Amintiri din Jilava, c­e va apare în curând). JILAVA I^K­^i^wsH­­ffl^tiQ^L VBCtSSrvVitSB liiiMiillMk J^i?rSfjyi­BB HPHrwInt 4?B3p5Ki^^3| ^ft^a i|^g^ft|­|||^pp^^aB| BwSr*w%fc aiTPpBpftffffl Scrisoare de Crăciun boierului Sunt cel mai cinstit boierule, cel mai drept Nu mă iau cu nicio umbră de gât, cu nimeni de piept, Îmi muncesc singur ogorul, singur mi-l ar Toamna, porumbul singur mi-l taiu, singur mi-l car, îmi vâd de casa mea ca nimeni altul. Copiilor mei Le spun ţi acum poveşti despre zâne şi despre smnel, Ii învăţ şi acum să se închine, îi învăţ rugăcunni. Şi seara stau singur cu capul în mâini, ceasuri întregi lângă doi trei tăciuni. Sunt Cel mai drept om din sat boierule, cel mai sărac De nimic nu mi-e frică şi ştiu şi să rabd şi să tac. N’aşi ridica niciun deget contra cuiva, contra vreunui boier Şi ca să-mi apăr pământul m’aşi duce cu drag şi în cer. Dar ce-ai zice Măria-Ta, dacă 'ntr'o zi prins de ură, Nemai­putând răbda să-mi vând mămăliga din bătătură. Pentru porumbul meu dus, în alte ţări, pentru dreptate, Pentru toţi cei cărora li se ia liniştea, li s’a făcut strâmbă!‘ale*. Ce-ai zice, boierule, dacă mi-aşi lăsa nevasta.*. Şi aşi pleca să mă răsboiesc cu toţi ciocoii din ţara a stat VIRGIL CARIANOPOL ÎNDEMN rrăbdare, camarade ! curând de tot lumina va rupe ţăndări bolta ş­ sorii biruinţei lucind te vor orbi. Atunci va fi, bădie, pe pragul tău de ţară în loc de lacrimi albe o mare de belşug, cu plugul te vei duce­ sub cer de primăvară şi cântul biruinţei îţi va rodi sub plug. Va fi atunci ogorul o pace nesfârşita, porumbul tău va creşte mai ’nalt spre cer senin şi din albastra care, pe fruntea ta lovită, va coborî sărutul lui Moţa şi Marin. Miron Sânger Vreţi să cunoaşteţi: Începutul vieţii parlamentare în România ?­ Situaţia armatei noastre înainte de războiul independenţei? Viaţa de curte şi de familie a primului Rege al Românilor? Frământările politice şi culturale; progresele technice; campaniile de presă; oamenii politici de acum 60 de ani? Citifi spledidul volum de 400 de pagînî şî 50 de planşe Domnia C­a r o I­I MIHAIL POLSHRONIDE Şi alexandru cr. tell

Next