Cinema, ianuarie-iunie 1938 (Anul 15, nr. 357-382)

1938-06-11 / nr. 380

2 O PRODUCȚIE CARE MOARE Nimic mai impresionant ca schimbarea atmosferei in Austria productivă a încân­tătoarelor filme vieneze. Ac­tualul regim, cu vederi abso­lut noui, a destrămat obiceiu­rile vechii tradiții. Viena, Strauss, Schubert și Prater —­­se vor numi altfel? Oricât ar căuta noua stăpânire să păstreze ritmul Vienei d­e altădată, filmele așa zise vie­neze s'au refugiat, s’au des­ființat chiar. Parte din crea­torii acestui gen sunt la Praga, parte de azi încolo, la Budapesta. ,,o producție vieneză“ va fi o excepție ca și celebrele tablouri dispă­rute și apoi devenise fai­moase pentru că erau foarte rare. O temă vieneză, lucrată în stilul Schönbmnului, cu actori și regizori vienezi, in atmosfera reală a vremurilor — va fi un Stradivarius , iar cele câteva filme lucrate in altă țară unde refugiații din studiourile vieneze vor primi de nevoe a juca, vor fi su­rogate. Vremurile grele prin care trece producția vieneză pot fi comparate cu agonia unui om. Bruma de filme, prinsă incă un lucru de actualul re­gim, mai are o scurtă pe­rioadă de trăit. Cele câteva filme rămase incă de pe vre­mea vechiului regim și tri­mise sau închiriate în țările europene, vor fi senzațiuni pentru admiratorii filmelor vieneze. De curând a rulat la noi un nou film vienez (lucrat la Praga). Am avut ocazia să vorbesc cu o parte din spectatori. Cu toții și-au măr­turisit emoția, l-am asigurat că nu va trece multă vreme și filmul original vienez va dispare. Dacă n’ar exista decât o putere în lume și aceasta ar domina întregul glob sub ba­gheta zeiței Thalia — Arta — desigur că n’am fi înregis­trat această cădere a unei ra­muri a artei. Cu ea o gene­rație sau două, vor trăi în visurile vechii atmosfere vie­neze, iar apoi și aceste vi­suri se vor șterge din mintea lor. Cutiile cu filme vieneze vor trece in rafturile mu­zeelor de documente, sau poate vor fi arse! Și e păcat, pentru Schu­bert, pentru Strauss și pentru toată Viena de altădată! NESTOR CASSVAN e éorma Singura revista cinematografica din țara Director: TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA: Apare Sâmbăta in 24 pagini, tipărite in heliogravură PREȚUL ABONAMENTELOR: pe un an, Lei 200 pe șase luni. Lei 100 Tariful de publicitate : 1 pagină. Lei 4000 1/2 pagină. Lei 2000 1 /.1 pagină. Lei 1000 Anunciurile se primesc la ad­ția revistei BUCUREȘTI Str. Consta Mille: 5-7-9 Telefon: 3.84.30 Cec postai 2741, syprimn PiiR Tifii li ImmlH>iii­.ii< In liilliiiiiliiilililimmii IIlililliiiliiilli Imiiliillilillillililill ImiilillEhim iilnill UN AN DE LA MOARTEA JEANEI HARLOW doi, cel mult... După aceasta, memoria noastră va refuza să-i mai ofere ospi­talitate. Când a murit Valentino, multe dintre admiratoarele sale, sfâșiate de durerea clipei — Valentino era un zeu cu o putere de seducție pe care toți junii­­primi de azi n'o au laolaltă — au spus că nu vor putea indura și-și vor tăia firul vieții, altele că-i vor păstra amintire neștearsă, in sfârșit s'au ținut sumede­nie de logosuri de circumstanță... Astăzi, cine mai pomenește de fru­mosul italian, a cărui glorie va rămâne , fără pereche în cartea cinematografu­lui ? Cine mai varsă o lacrimă, fie ea falsă, la căpătâiul mormântului pe care doar tabela: Rodolfo Guglielmo Valen­tino il distinge de celelalte? Nimeni. Când a închis ochii Jean Harlow, William Powell logodnicul ei a afirmat că nu va mai turna niciodată. S'a ținut de cuvânt? Astfel se va întâmpla și cu Jean." peste doi, trei ani. Dar numai cu Jean" * * * Vânătorul nostru de noutăți din Hol­­­lywood ne-a pus de mult in posesia amănuntelor impresionante pe care le publicăm aci. In vreme ce Jean Harlow, istovită de lupta împotriva morții, plecase stea­gul in schimbul unei liniști atât de mult râvnite, din toate colțurile lumii soseau scrisori de dragoste, rețete, medica­mente... „Luați aceste pastile, beți acest sirop, vă vor vindeca“ — ii scriau înflăcărați­ ei admiratori. Sce­nariști anonimi i-au trimis subiecte de fil­me, gag-uri, dansuri și cântece originale. Dar niciuna dintre aceste înflăcărate mărturii de admirație și iubire n’au mai putut încălzi trupul rece al fru­moasei Jean­ L­­eass. Presa franceză a tăbărât pe René Clair, acuzăndu-l că a rebetat pe ecran scenariul „Mort en fuite", pe care Andre Berthomieu l-a mai transpus odată. Un cunoscut critic Parisian de specialitate se tângue în gazeta sa: „N’avem juni-primi n’avem ingenue. D'apoi noi ce să mai spunem?... Muzeul de artă din New­ York expune, pentru prima oară, un film, sau mai degrabă fazele facerii unui film, de la ideia inițială până la pelicula finală. Aceasta, nu un scop de propagandă, ci pentru a așeza cinematograful la locul pe care-l merită, în rândul artelor. Expoziția se bucură de un mare succes de cu­riozitate. S'a scurs un an de când, intr'o după amiază mohorâtă cu nouri plumburii — decor funerar in fața căruia s'ar fi inclinat insuși cel mai abil artist in materie — fețe triste și rătăcite, au dus in pas mecanic o tovarășă de somn etern lui Rudolf Valentino, in cimitirul Forest Lawn din Hollywood. Jean Har­low, făptura minunată, fusese desprinsă din albumul stelelor imaginare de o boală neiertătoare și parolistă, la o vârstă în care abia se cuibărește in tine dorința de a trăi... 26 de ani... Primăvara vieții, anotimpul îmbietor spre fericire, spre frântura de bucurie la care platinata Jean avea, mai mult decât oricine, dreptul... Dar legile Purgatoriului nu cunosc Influența sentimentelor. ...Și când bulgării de pământ s’au rostogolit precipitat pe sicriul sărma­nei Jean, făurind zgomotul acela si­nistru, durerea celor de față n'a mai putut fi zăgăzuită. Ochii injectați de tragicul spectacol care li se desfășura inainte­ se s'au umplut de lacrimi ce s'au prelins pe obraz și apoi pe țărâna ce avea sa fie asvârlită in grabă deasupra celeia ce­ a fost Jean Harlow. A trecut un an. Uimitor lucru, Jean Harlow, cu silueta ei ispititoare, cu surâsul blajin și vocea stridentă de mahalagioaică, mai stătite In mintea noastră. In avalanșa de evenimente ce ne-a copleșit, o regăsim, fără a scor­moni prea mult, pe drăgălașa stea fal­nică, maiestuoasă, așa cum am cu­­noscut-o pe soclul ei făurit de admi­rația publicului. Dar cât timp o vom mai purta un gând? E greu de spus. Incă un an.

Next