Cinema, 1963 (Anul 1, nr. 1-12)
1963-10-01 / nr. 10
GHEORGHE COZORICI Iubitorilor de teatru, amatorilor de spectacole televizate şi ascultătorilor emisiunilor de radio este imposibil să nu le fie cunoscut numele sau vocea actriţei Coca Andronescu (nu-i puţin lucrul). In teatru, tînăra actriţă dovedeşte un caracter meridional, desenează mişcări de o graţie copilărească, dar de netăgăduit umor, „umple“ scena, e totdeauna autentică, verosimilă. După ce a fost cîţiva ani actriţă „de provincie“ la Baia Mare, a debutat promiţător pe întîia scenă a ţării. Curînd, cu „Minunata pantofăreasă“ de Lorca izbuteşte o adevărată creaţie. — Ei, de-ar face fata asta film !... spunea cineva, ar eclipsa multe frumuseţi înţepenite, domnişoare trecute miraculos prin Conservator şi reeditînd seară de seară, o carieră întreagă, maniera în care au recitat, într-a treia primară, „Cîinele soldatului“... Şi fata a jucat foarte cinematografic, e adevărat, dar în... teatru („Hangiţa“, „Parada“, „Poveste din Irkuţk“). — De-ar face film... spunea altcineva, ar spori numărul actriţelor noastre de comedie, care nu sunt prea numeroase... Şi într-o zi... — Aţi fost chemată să daţi o probă... C.A.: Nu, asta s-a întîmplat mai demult, chiar la Baia Mare. Jucam într-un spectacol bun şi cînd, la sfîrşit, mi s-a spus că în sală a fost cineva de la cinematografie era gata să... leşin de emoţie. Acel cineva însă le comunicase deja colegilor că „am fost formidabilă“ şi că mă va solicita pentru un film. După spectacol a venit în cabină, m-a felicitat, dar mi-a spus că sunt „asimetrică“ și că „nu prezint interes pentru ecran“. Și a plecat. Ani de zile am stat cu spaima-n suflet că nu-s bună de film. De aceea m-am bucurat cînd am fost chemată la Bădăranii. Fiind ecranizarea unui spectacol de teatru n-am avut revelaţii noi faţă de ceea ce făcusem înainte. Mai apărusem eu în Telegrame, nu-i vorbă, dar acesta era un rol mai... mare. — Ce aţi jucat? C.A.: O slujnică nostimă care... jumuleşte o gîscă. Fiindcă filmările mergeau greu în ziua aceea eu, conștiincioasă, am repetat at.it de IN VIZITA LA mult încît am dat gata două gîşte pînă seara... — Apoi... C.A.: ... a urmat Nu vreau să mă-nsor. Se zicea că rolul mi se potrivește perfect, că sînt făcută să-l joc ideal. Mie mi s-a părut însă inconsistent, cu situații de un umor cam îndoielnic. Lucru pe care pot să-l spun şi despre colaborarea mea la filmul Post-restant. Şi cam asta e tot. — Nu e un exces de modestie? C.A.: Nu, nici modestia exagerată nu e bună, nu-l stimulează pe actor; totul e să ai o părere cît de cît exactă despre tine, să te urmăreşti, să-ţi stăpîneşti mijloacele de interpretare. Ce-am jucat pînă acum în film a fost fragmentat, n-am avut putinţa să realizez evoluţii de caracter. Uite, o piesă despre care nu se poate spune că e o mare reuşită (e vorba de „Surorile" de Sidonia Drăguşanu) mi-a oferit foarte mult, m-a atras, m-a obligat să fiu firească, să fiu convingătoare. Scenariştii noştri s-ar părea că ignoră filmele cu naraţiune precisă, clasică... — ... De dragul unei construcţii care se vrea originală, se substituie urmăririi unor destine umane, o înşiruire pretenţioasă de episoade Poetic şi spectaculos in C CODIN 28 La prima vedere, asociaţia pe care o stabileşte acest titlu ar putea părea curioasă, chiar contradictorie. Totuşi acesta este Ulmul Codin, o Îmbinare de poetic şi spectaculos, de lirism şi acţiune, de limpezime şi clar-obscur. De altfel, ultima lucrare cinematografică a lui Henri Colpi se pretează foarte puţin sau de loc la etichete. Dacă măsurăm filmul „cu rigla“ am putea ajunge la concluzia ca n-are un „stil unitar“. De fapt, atunci cind te îmbibi de atmosfera din Codrn, când ajungi să urmăreşti gândurile personajelor şi să descifrezi In ele sensurile pe care a vrut şi a reuşit să le accentueze Colpi, filmul nu-ţi mai lasă impresia de hibrid. In fond şi această non-unicitate In tratarea regizorală, aici nu vrem să facem doar un simplu joc de cuvinte, este tot un stil. Il regăsim In Codin pe discretul şi subtilul Colpi din Absenţă îndelungată, pe artistul-poet, pe cântăreţul speranţei şi al dragostei? Fără Îndoială, In tot ceea ce are liric filmul Codin, Henri Colpi dovedeşte aceeaşi sensibilitate, aceeaşi fineţe In analiza psihologică. Maestru al ambianţei, al cadrului caracterizant, ecranizatorul lui Panait Istrati ştie să dezvăluie universul Interior al eroilor şi prin Intermediul obiectelor care li inconjoară. Panoramicul insistent asupra Comorofcăi — „cloşcă a mizeriei“, cum o numea Istrati — nu serveşte doar la fixarea locului acţiunii, ci este o primă fereastră deschisă spre sufletul eroilor. Astfel, fără ostentaţie, Colpi dă spectatorului atent o primă cheie asupra a ceea ce va urma. Deşi spaţiile largi, Întinderile de pământ sau de apă sunt cultivate de Colpi în Codri, totuşi predominantă, esenţială pentru tratarea dramei rămâne circiuma Anghelinei. Colpi se simte aici la fel de lejer ca In bistroul folosit drept loc principal de acţiune In Absentă îndelungată. Circiuma Anghelinei este prezentă In patru secvenţe ample ale filmului, patru episoade deosebit de importante pentru acţiune. După o introducere în care se ţine seama de toate regulile clasice (sunt prezentate mediul şi eroii), Colpi se fixează la circiuma Anghelinei. Aici are loc confruntarea intre Codin şi Ştefan, şeful de echipă. Această primă dispută se duce din priviri, cu tăceri apăsătoare de o parte şi de alta. E mai mult o sugerare a ceea ce se va inttmpla, un conflict mocnit. Nimic spectaculos, senzaţional, in acest început al dramei. 11 simţi Insă pe regizor căutlnd să reconstituie aici, In pestriţa circiumă a Anghelinei, universul, preocupările locuitorilor din Comorofca. Clntecul lui Alexe Învăluie circiuma într-o vrajă. Colpi nu va filma nici o clipă Dunărea, nu va arăta freamătul valurilor ei, dar „fluviul fără habar“ trăieşte parcă aievea In această romanţă. Recunoşti In atmosfera secvenţei mina unui virtuos. Al doilea episod din circiumă surprinde personajele în pragul exploziei. Tensiunea a atins punctul culminant. Privirile au devenit insuficiente, se trece la acţiune. Secvenţa este o punte spre disputa spectaculoasă dintre Codin şi Anton ce avea să se petreacă pe uliţele Comorofcăi. Aceeaşi capacitate de a concentra Intr-un spaţiu limitat ecourile unui eveniment răscolitor este dovedită de realizatori in cea dea treia apariţie a circiumei. Holera, a cărei prezenţă fusese marcată de macabrul furgon ce străbătea in lung şi In lat Comorofca, apasă sufletele oamenilor din localul Anghelinei. Fără a fi goală, circiuma pare pustie. Cuvintele beţivului de la tejghea sună straniu. Eroii se pregătesc să fugă din Comorofca, iar cârciura parcă presimte restriştea ce o aşteaptă.