Cinema, 1967 (Anul 5, nr. 1-12)

1967-01-01 / nr. 1

o putem realiza. Redactorii studioului şi-au însuşit cam după ureche acest deziderat şi, atunci cînd citesc un scenariu de actualitate, caută cu înfri­gurare să găsească acel fapt unic, zguduitor, atoategrăitor, să zicem ca într-un film eroic, cum ar fi «Lupeni 29»... IULIAN MIHU: Epopeea este cu totul altceva. ANDREI BLAIER: Unul din redacto­rii studioului, după ce a citit scenariul «Dimineţile unui băiat cuminte» de Constantin Stoiciu, îl cam lăsase de­oparte, cu un aer blazat. In general, scenariul nu i se părea destul de profund şi mai ales — aceasta era obiecţia la care redactorul ţinea mai mult — nu i se părea destul de curajos. Un membru al Consiliului artistic al studioului a încercat să concretizeze obiecţia şi, ca să mă convingă, a dat şi un exemplu de «curaj», zicînd că alta ar fi imaginea despre tinerii de astăzi, una mult mai realistă, dacă i-am arăta de pildă jucînd cărţi în dormitoare. Dar dacă în subiectul meu nu e necesar ca tinerii să joace cărţi? După mine, e la mijloc O CONCEPŢIE MINORĂ DESPRE CURAJ «Toată lumea» pare să aştepte de la un film de actualitate ca măcar într-un cadru să găsească o asemenea probă de «curaj», cel puţin un mic incident cu un miliţian sau o replică la adresa unui preşedinte de cooperativă. Curaj înseamnă însă altceva, înseamnă să fii consecvent cu tine însuţi, să cauţi adevărul despre om, uitînd cu totul de scheme. Falsul curaj, curajul minor despre care vorbeam reintroduce de fapt schemele, sub pretextul unei ati­tudini «curajoase» faţă de ele. IULIAN MIHU: Doar dacă faci satiră poţi să-ţi aminteşti de scheme... ANDREI BLAIER: Curajul ar fi ori­cum tardiv şi periferic dacă ar rămîne la nivelul exemplelor de mai sus, fiind­că rostul artei nu e să «pună la punct» cutare sau cutare fenomen curent. MIRCEA MUREŞAN: întotdeauna arta a implicat însă o atitudine faţă de fenomenele sociale ale timpului. ANDREI BLAIER: Un creator ade­vărat are în vedere în primul rînd per­fecţiunea morală... MIRCEA MUREŞAN: în raport cu ce? ANDREI BLAIER: In raport cu ceea ce crede el... MIRCEA MUREŞAN: Ceea ce crede el despre ce? ANDREI BLAIER: Mai întîi despre valorile general umane. Credeţi că Shakespeare, cînd a scris «Hamlet»... MIRCEA MUREŞAN: Perfecţiunea în raport cu o abstracţiune? Perfec­ţiunea morală nu se poate releva decît în raport cu o altă manifestare morală, concretă. IULIAN MIHU: Sînt de acord cu Andrei Blaier. Nu totdeauna poţi avea o atitudine critică netă, nu poţi recurge de fiecare dată la o apre­ciere categorică a personajelor şi a epocii ca atare. Unele procese de-abia se desfăşoară sub ochii noştri. De aceea se cere mai multă nuanţare în tratarea fenomenelor contemporane, IN NUMELE REALISMULUI, fiindcă esenţial este să observi, înainte de a eticheta. Adevărul uman viu nu poate fi redus la cîteva verdicte şi la înscenări dramatice tratate în alb şi negru, în filmul lui Blaier de pildă, «Dimineţile unui băiat cuminte», e vorba la un moment dat de raporturile dintre un tată şi fiu. Tatăl are dreptate, dar e şi nedrept în unele privinţe. La fel şi fiul. Şi sunt şi alte filme recent terminate în studioul nostru, care pre­zintă unele apropieri tematice cu filmul lui Blaier. MIHAI IACOB: Din păcate, aceste filme n-au văzut încă lumina ecranului şi o discuţie asupra lor ar fi poate pre­matură. Se pare că într-adevăr vom asista la un reviriment al filmului de actualitate dedicat tinerilor şi adoles­cenţilor: filmul lui Blaier — «Dimine­ţile unui băiat cuminte», filmul lui Lucian Bratu — «Această fată ferme­cătoare», filmul lui Savel Stiopul — «Ultima noapte a copilăriei». Acesta mi se pare a fi într-adevăr UN UNIVERS DE INVESTIGAT. Sper că nu mă hazardez prea mult atunci cînd îmi amintesc că începu­turile multor şcoli şi curente moderne ale cinematografiei au fost marcate prin apariţia, printre altele, a multor filme dedicate tinerilor, copiilor, noilor generaţii; aşa s-a întîmplat în filmul italian cu primele mari creaţii ale lui De Sica («Copiii ne privesc», «Scius­­cia» şi altele), în filmul francez al nou­lui val («400 de lovituri» al lui Truffaut, şi altele), în noul cinematograf ceh («Iubirea unei fete blonde» de Milos Forman) ş.a.m.d. Totdeauna aceste medii umane au atras atenţia asupra unor noi mişcări sufleteşti şi a unei noi dinamici sociale. De altfel litera­tura noastră , îndeosebi genurile scurte, schiţe, nuvele, probează fecun­ditatea acestei zone tematice, iar pre­ocupările din ce în ce mai marcate ale întregii opinii publice în ceea ce pri­veşte etica noii generaţii, consolidarea familiei, dovedesc că, prin filmele cita­te şi prin altele, de care va trebui să ne preocupăm, cinematografia noastră se orientează într-o perspectivă tematică de interes real. în ceea ce priveşte însă unele filme deja prezentate pe ecrane, aş semnala ClTEVA SCHEME care depersonalizează eroi şi anihi­lează bunele intenţii. Să luăm de pildă un film meritoriu — «Vremea zăpezi­lor». Există acolo un personaj — nu ştiu cum se numeşte, în general nu reţin bine nici un personaj din acest film — un personaj pe care-l inter­pretează excelentul actor Ştefan Mihăi­­lescu-Brăila, dar pe care nu-l înţeleg de loc ca individualitate umană parti­culară. El funcţionează ca un meca­nism, ilustrînd destul de primitiv, cum au mai făcut-o şi alte filme cu ani în urmă, o categorie socială care, cel puţin pe vremea acelor filme, era reală — chiaburimea. Nu reţin nimic de la acest personaj decît dorinţa sa de a face rău. ANDREI BLAIER: In schimb, un per­sonaj tot atît de schematic, preşedin­tele interpretat de Marian Ciobanu, după alte clişee destul de cunoscute, încearcă să echilibreze tabloul. MIHAI IACOB: Cu ani în urmă, în scenariul «Cinci oameni la drum» era vorba, de pildă, de o relaţie într-adevăr dramatică, între un şef de brigadă şi membrii brigăzii, care avuseseră cînd­­va o anumită comportare faţă de soţia brigadierului. Era un coflict etic foarte violent. Trebuia, evident, să se găseas­că o explicaţie diferenţiată a compor­tării tinerilor, trebuia găsit un mod de a reda pe ecran aceste comportări, eventual prin consecinţele lor, suge­­rînd tensiunea care s-a creat. Care a fost însă soluţia? IULIAN MIHU: Erau la început cinci tineri care atentau la pudoarea fe­meii. Apoi s-a convenit să rămînă­­ numai trei. Pînă la urmă a rămas unul singur. Iar acesta nu mai comite nici o faptă împotriva femeii, ci are doar intenţia să o comită. Pentru că trebuia totuşi să existe o consecinţă drama­tică, s-a găsit în schimb că e bine ca femeia să fie bolnavă de inimă, să se sperie şi să fie Internată la spital. MIHAI IACOB: Filmul, prin însăşi natura sa artistică, reclamă însă UN CONFLICT REAL, un conflict care nu se poate constitui afirmînd o singură latură — cea pozi­tivă şi sugerînd-o doar pe cea negativă. Se mai iveşte şi o altă problemă — simplă, elementară, dar decisivă pen­tru a conferi autenticitate şi vitalitate filmelor noastre de actualitate. Dacă arăţi într-un film un om obişnuit, care merge la lucru în mod obişnuit, îşi îndeplineşte sarcinile ca de obicei, se întoarce acasă şi se comportă obiş­nuit, întreagă această normalitate de­­săvîrşită nu poate interesa ca atare. Trebuie să se ivească într-un fel ceva neobişnuit sau mai puţin normal, să

Next