Cinema, 1969 (Anul 7, nr. 1-12)
1969-02-01 / nr. 2
Sculptorul se bate cu marmora, pictorul cu culorile, poetul cu vorbele. De ce ar reclama regizorul un statut aparte, cronica cineideilor UN RĂZBOI SECRET INTRE REGIZOR SI ACTOR Intre actorul si regizorul cinematografic, publicul nu stă pe gînduri către care din aceste două persoane să-și îndrepte simpatiile. Pentru prima e în stare să facă pariuri furtunoase, pe a doua, adesea, nici nu vrea să o cunoască. Să nu ne grăbim să-l condamnăm fiindcă reacţionează astfel. Regizorul rămîne în ochii spectatorului o făptură misterioasă, absentă din film. în mentalitatea comună, el e un fel de tehnician, înarmat cu o vizieră de celuloid verde, pus să se agite pe platou, printre obiective aţintite asupra protagoniştilor, proiectoare şi macarale, pornit să dea diferite comenzi bizare într-o limbă cifrată, veşnic nervos, excedat şi grăbit. Munca lui nu seamănă de loc cu arta. Privindu-l la lucru, l-ai lua mai degrabă drept un șef de șantier care nu stă o clipă locului și bate neîntrerupt la cap pe toată lumea. Cînd filmul s-a terminat, el dispare împreună cu întreaga „mizerie" a cinematografului: decoruri de mucava, mașinării complicate, machiori şi „script-girls“-uri, filtre optice şi mese de montaj. în schimb, actorul i se înfăţişează spectatorului trăind exclusiv într-o realitate fictivă şi pură. Nimic din ceea ce a contribuit la penibila ei elaborare nu-l mai urmăreşte. Sub ochii fascinaţi ai publicului, el îşi începe existenţa fabuloasă de pe ecran. O dată cu inimile spectatorilor, actorul îi „fură" regizorului o însemnată parte din roadele muncii lui. Interpretul e admirat nu odată pentru simplul fapt de a se fi lăsat bine „condus". Mă întreb dacă o mare parte din neîncrederea regizorilor cinematografici în actori nu e generată de această secretă gelozie. Omul cu vizieră asudă şi vedeta culege singură aplauzele, devine idol, aprinde imaginaţiile adolescentine pe întregul mapamond, cînd de multe ori îi datorează—practic —faima, creatorului ei rămas anonim. în amintirile sale, Sternberg şi-a vărsat o astfel de bilă îndelung adunată cu privire la cariera Marienei Dietrich. Sigur că şi alţi colegi ai lui au încercat sentimente similare, chiar dacă nu şi le-au marturit. între regizori şi actori există, orice s-ar spune, un război secret care pe lîngă memorii amare, sforării publicitare, sîcîieli de culise, îmbracă şi forme teoretice. Cum aceasta e pîinea criticii, pentru ce n-am vorbi puţin despre ea? Cinematograful fără actori Sînt regizori care-i socotesc pe actorii profesionişti o calamitate a cinematografului. Bresson, de pildă, refuză cu încăpăţînare să-i utilizeze în filmele sale. Părerile lui sînt foarte categorice în această privinţă. Actorului profesionist îi lipseşte spontaneitatea: el îşi „joacă" rolul şi lucrul se vede pe ecran. Iluzia vieţii autentice se spulberă, convenţia, artificiul, „învăţul" apare imediat. Soluţia e a alege ca interpreţi oameni care n-au trecut prin conservator şi n-au veleităţi actoriceşti. Ei singuri pot să se bîlbîie cu naturaleţe, să facă gesturi neaşteptate şi inimitabile ca în realitate. Regia are şanse — graţie lor — să scape de teatralitate şi, mai mult, să fie o permanentă descoperire a misterului sufletesc uman. Filmul nu rezultă dintr-o traducere exactă a ideilor preconcepute pe care le are creatorul lui despre felul cum ar trebui să se prezinte în detaliu. Materia rezistă, îşi exprimă natura ei specifică, furnizează sugestii artistului. Există o surpriză necontenită pe care interpretul neprofesionist o aduce şi actorul de meserie o exclude. O astfel de concepţie mizează, cum se vede, pe hazard şi inspiraţie în creaţie. Curios, la antipodul ei vom întîlni aceeaşi mefienţă faţă de arta actorului. Antonioni nu e atît de radical ca Bresson. El admite — aşa cum se ştie — să lucreze ca interpreţi profesionişti, ba a apelat nu odată la unii dintre cei mai reputaţi (Lucia Bosé, Massimo Girotti, Alida Valii, Marcello Mastroianni, Jeanne Moreau, Alain Delon, ş.a.) Le reclamă să n-aibă însă nici o iniţiativă, să-i execute fidel indicaţiile, să devină o materie plastică în mîiniile sale. Cînd Betsy Blair i-a cerut scenariul „Strigătului" pentru a cunoaşte întreaga acţiune a filmului şi a-şi „studia" rolul, Antonioni a intrat în panică şi n-a mai ştiut ce să facă să-i scoată din cap această idee. Aici, dimpotrivă, regizorul vrea să elimine orice spontaneitate. Totul urmează a fi îndeplinit riguros, matematic, aşa cum a fost gîndit de el, fără vreo surpriză, ambiţia artist Dan Nuţu, Ilarion Ciobanu şi, între ei, umbra nevăzută a lui Andrei Blaier Vedeta culege aplauze (Monica Vitti) 14