Cinema, 1970 (Anul 8, nr. 1-12)
1970-10-01 / nr. 10
ANUL panoramic 70 Un film de aventuri. Un film de dragoste. Un film de capă şi pistol. Şosea, kilometri de şosea de la Braşov spre Sighişoara. La stingă — printre două ziduri verzi de porumb. Preţ de încă cinci minute, o serpentină şi intrăm în Feldioara — Acolo-i locul de filmare — mi se arată. Deci cobor, cu ochii pe o pată pestriţă de culoare. Pulberea Abia apuc să fac cîţiva paşi, că trebuie să mă feresc. Din spate vin la pas — ceea ce aflu că nu mai linişteşte pe nimeni — doi armăsari nechezînd, ţinuţi cu trudă de insoţitori. Alţi vreo zece se preumblă agale şi somptuos prin platoul improvizat, cu sau fără călăreţi, ferind ca prin minune figuranţi, decoruri, spectatori. Aşteptînd începerea lucrului, cu mişcări încă lîncede, cei din platou au format fără voie, în virtutea inerţiei şi a sfielii, cîteva cercuri concentrice. In mijloc atrage privirea, pe un practicabil, aparatul de filmat, în preajma lui — o parte din membrii echipei. Apoi — cîteva zeci de figuranţi in uniformele militare ale anului 1789. Printre ei se strecoară anevoie, cu migăloasă încetineală, machieuri, peruchieri, costumieri, îndreaptă vestoane şi pălării, pudrează nasuri, piaptănă perciuni şi plete, în jurul lor, la o oarecare distanţă, se strînge pe furiş dar perseverent, cercul curioşilor ocazionali, al «civililor», cum îi numesc cei din echipă. Totul însă — de la oarecare distanţă — pare vag, haşurat parcă, din pricina unei pulberi fine şi uscate care pluteşte pretutindeni, învăluie şi estompează linii şi culori. Praful se aşează pe haine, pe piele, tulbură vederea şi înăspreşte vocea. La o primă impresie, haosul e desăvirşit,in acest ciudat amestec de imagini ce nesocotesc un interval de două secole. Şi tot acest haos se ordonează brusc, ca pulberea de fier atrasă de magnet, la sosirea în platou a lui Jean-Paul Belmondo. Pentru că — sunt ani de atunci — el şi-a pierdut dreptul la anonimat. A devenit simbol, abstracţiune. Apariţia lui are fascinaţia uşor dezamăgitoare a concretizării unei noţiuni — noţiunea de idol. — Jean-Paul, ce credeţi că este un idol pentru publicul său? — Idolul e ca un fel de oglindă ce incită oamenii la visare. (Fragment din interviul pe care îl veţi putea citi în numărul nostru viitor). Fortuna Au sosit pe platou şi regizorul Jean-Paul Rappeneau, însoţit de secunzii Pitt Popescu şi Marc Morette. Se începe pregătirea primului cadru, pentru că orice cadru cu atît mai mult cele cu figuraţie numeroasă — trebuie pregătit cu grijă. Pregătirea durează întotdeauna mai mult decît filmarea propriu-zisă, Nicolae Corjos îşi ia în primire haut-parleur-ul şi porneşte — mai cu haz, mai cu necaz — lupta cu morile de vînt, pentru a plasa figuraţia pe locul ce îi este destinat. Între timp, Claude Renoir supraveghează cu rigoare de matematician, punerea luminii. Un anume aer de familie este poate singurul indiciu ce aminteşte că acest om cu expresie severă şi preocupată, morocănoasă chiar, are la activul său, printre multe altele, imaginea unor filme ca «Iluzia cea mare» sau «Misterul Picasso». O dată lumina pusă, dublurile intră în acţiune, încep repetiţiile. Se repetă pentru definitivarea indicaţiilor regizorale, se repetă pentru exersarea mişcărilor de aparat. Se repetă pentru maşinişti, pentru actori şi în special se repetă, se repetă cu răbdare, pentru figuraţie. Planurile unui, doi şi trei se car sincronizate. Gesturile se cuvin dozate. Se ivesc în fiecare clipă zeci de detalii care trebuie puse la punct. în sfîrşit, totul e gata. Belmondo îşi înlocuieşte dublura, se mai repetă ultima dată pentru el şi... se constată că, dacă un minut mai devreme era soare, acum nu mai e. Peste o sută de oameni încremenesc în poziţii mai Istoria nu poate fi ignorată Jean-Paul Belmondo între cele două pălării regizorale (Jean Paul Rappeneau, Pili Popescu ) Poate un nou «Fanfan la Tulipe»p. 28