Cinema, 1971 (Anul 9, nr. 1-12)

1971-03-01 / nr. 3

pe ecrane din transpunerea lui Zeffirelli un film puţin obişnuit, un film pe care-l vom lua ca termen de comparaţie de-acum înainte, ori de cîte ori Shakespeare va pătrunde pe platourile cinematografice. Pentru că nu este vorba numai despre o concepţie asupra tragediei „Romeo şi Julieta", ci despre modul cum trebuia adusă în film o capodoperă veche de acum cîteva veacuri, în privinţa căreia lumea afirmă, in genere, că e „atit de cunoscută". M. AL. Romeo şi Julieta ★ ★ ★ Producţie anglo-italiană. Reg ia: Franco Zeffirelli. Scenariul: Franco Brusati, Masolino D'Amico. Ima­ginea: Pasquale De Santiis. Cu: Olivia Hussey, Leonard Whiting, Michael York, John Me Enery, Pat Heywood, Natasha Parry, Robert Stephens. Din nou, iată, tragedia Amanţilor Tineri, din nou, adică, Intr-adevăr, mereu nou magnificul text sha­kespearian, in versiunea intensă a lui Zeffirelli. Atit de intensă, incit iţi vine să-l previi pe Mercuţio: „Nu întinde coarda prea mult, lasă sclifoselile. Nu-l provoca pe Thybald"; Incit Iţi vine să strigi: „Frate Lorenzo, găseşte o altă cale, mai puţin riscantă, pentru a-i reuni pe îndrăgostiţi“; Incit îţi vine să urli: „Mai stai o clipă, Romeo, încă o clipă şi Julieta se va trezit" Julieta are intr-adevăr 15 ani şi detaliul n-ar interesa, dacă Olivia Hussey nu şi-ar juca şi trăi exact Virsta, cu toată patima, candoarea, impulsivitatea şi dezarmarea ado­lescenţei „blestemate" (binecuvînta­­te?) să fie electrocutată de cel mai înalt voltaj al iubirii. Romeo e şi el (în interpretarea lui Leonard Whiting) la graniţa dintre băiat şi bărbat, păstrind chiar resturile unei feminităţi încă neabolite, mai puţin puternic, mai puţin curajos decit perechea lui, dar total în fie­care reacţie, în violenţă, în exube­ranţă şi în slăbiciune. Mi se pare evident că principalul merit al lui Zeffirelli rezidă în descoperirea acestui cuplu, şi în viziunea pe care a avut-o despre el, viziune integral exprimată de partitura lui Shakespeare, dar nici­odată pînă acum revelată cu atita pătrundere. Versiunea in care au jucat Norma Shearer şi Leslie Howard ne-a ră­mas în memorie prin feeria cize­lată a Julietei şi rostirea pură, de intelectuală nuanţă, a lui Romeo. Versiunea engleză a lui Renato Castellani ne-a oferit o julietă ro­bustă, sinceră şi strălucitoare şi un Romeo pentru care Lawrence Harvey s-a dovedit prea anemic şi exterior. Oricîte interpretări ar urma, cu­plul propus de Zeffirelli va rămîne deplin convingător in naturaleţea (nu naturalismul) lui, în capacitatea lui de a fiinţa simultan în realitatea concretă şi în legendă; fiecare gest, fiecare cuvînt poartă o aureolă — iar prin transparenţa simbolului circulă, vital, flacăra sîngelui tînăr. Şi in conturarea altor roluri, regizorul italian s-a dovedit un „se­lecţioner“ îndrăzneţ şi un analist cu personalitate. Doica îşi pierde unele atribute dulcege şi cîştigă o enormă sănătate „rabelaisiană“ aş zice, dacă epitetul „shakespea­rian" n-ar fi suficient în toate sensu­rile. Ieşind din convenţie şi figu­raţie, mama Julietei capătă o stranie pregnanţă, ca şi cînd ar fi eroina unei drame paralele, nedezvăluite. Mai puţin izbutit mi s-a părut Mercuţio, a cărui complexitate tra­gică Zeffirelli o înţelege perfect, dar pe care îl încarcă inutil cu vul­garitate şi cu o seamă de accente degradante. Nu e vorba, fireşte, de adaosuri de text, ci de subli­nieri ale regiei agravate de subli­nierile actorului. In sfîrşit, o fiinţă proteică, alcă­tuită din sunet, culoare, atitudine şi dinamică, însoţeşte filmul, strada, piaţa, oaspeţii, prietenii, taberele, curtea, toate participă (uneori, chiar prin indiferenţă) la actul exploziv al iubirii şi al urii. Scenografia, costumele, gradaţia şi ritmul mon­tajului au excelat aici în a anima o realitate care nu mai poate fi numită decor şi o prezenţă umană care şterge orice urmă de tablou vivant sau de ornamentaţie core­grafică. Un puls uriaş bate de-a lun­gul acestei splendide naraţii-poem, interzicînd orice încremenire in „poză" şi orice acalmie artistică. Am remarcat totuşi o anumită scădere a intensităţii în partea a doua, aceea a declanşării şi consu­mării tragediei. Ciudaţi — dar de fapt, nu e ciudat că, o dată cu creş­terea copleşitoare a ponderii tra­gice în genialul text, regizorul, intimidat parcă, desfăşoară mai pu­ţină inventivitate, aportul lui creator transformîndu-se mai degrabă în supunere ilustrativă. Astfel imi ex­plic, intr-o măsură, şi absenţa mono­logului Julietei, aflată singură şi înfricoşată, în faţa licorii care-i va pricinui moartea aparentă. Zef­firelli ar fi ştiut cu siguranţă să înlăture eventualul „teatralism" al scenei, ar fi ştiut cu siguranţă să-i dea „firescul" filmic, dar se pare că, in anumite momente, anvergura tutelară a lui Shakespeare l-a depăşit, i-a creat zone de oboseală. Acestea sunt doar observaţii po­sibile la un film despre o poveste cunoscută şi răscunoscută şi ine­puizabilă, film excepţional căruia nu-i lipsea foarte mult ca să devină o capodoperă. Nina CASSIAN Pro sau Contra? Un singur punct pe care l-am interceptat, in acest rafinat, și sincer spectacol Shakespeare-Zeffirelli, din alt unghi decit cel al Ninei Cassian. Mercuţio nu mi-a părut deloc „încăr­cat cu vulgaritate". Personajul mi s-a părut, dimpotrivă, investit dibaci cu caracteristicile preluate dintr-o acută actualitate. Un Mercuţio ase­menea unui student contestatar de la californiana Berkley University, că­ut­ind în eterne adevăruri, prezente dezlegări. Scena intîlnirii din piaţă urmată de încăierarea dintre Thybald şi Mercuţio aduc in această poveste de dragoste, accentul social. Frag­ment surprins parcă — păstrind distanţa convenţiei — in Piazza di Spania sau in Piccadilly Circus, azi. Un tineret in căutarea mereu a altei renaşteri, chiar atunci cind căile către ea nu-i sint limpezi. ★ A.D. Din orice unghi ai discuta acest film şi oricîte preferinţe sau, even­tual, rezerve ai formula, fie în pri­vinţa unui personaj, fie a unei inter­pretări date unei scene, „Romeo şi Julieta" al lui Zeffirelli rămîne un Shakespeare viu. Drama celor doi tineri este atît de puternică și atît de descătuşată în exprimarea ei de orice formulă estetică, îneît văzînd filmul ai sentimentul unei întîmplări dramatice inedite. Aceasta este principala lui calitate, care face Clanul sicilienilor ★ ★ ★ Producție a studiourilor franceze. Regia: Henri Verneuil. Scenariul: Henri Verneuil, José Giovanni, Pierre Pellegri, după romanul lui Auguste Le Breton. Imaginea: Henri Decae. Cu: Jean Gabin, Alain Delon, Lino Ventura, Irina Demick, Ame­deo Nazzari, Elisa Cegani, Yves Lefebvre, Plippe Baronnet, Marc Porel. Fiecare film oferă regizorului po­sibilitatea unei demonstraţii artis­tice. O posibilitate ce poate fi fructificată sau nu. Pentru Henri Verneuil „Clanul sicilienilor" este posibilitatea posibilităţilor. Adică fil­mul pentru care s-a pregătit înde­lung, filmul din care ne-a picurat mereu cîte un strop (în filmele „Melodie la subsol", „100.000 dolari la soare" şi în altele) şi, credem noi, filmul pe care îi va fi greu să-l întreacă. Sigur că Verneuil n-a fost şi nu este nici pe departe un Hitch­cock. Dar de ce să-l comparăm neapărat cu Hitchcock şi să nu ne mulţumim cu Verneuil profesionis­tul corect, care de data asta a reuşit? „Clanul sicilienilor" este — de la un capăt la altul — un film poliţist bine construit dramatic, bine pus în cadru şi bine ritmat regizorat. „Clanul sicilienilor" este un film cu situaţia-suspens, un film care dozează cu meşteşug previzibilul şi imprevizibilul. Fără a deveni nici o clipă mono­ton, filmul are respiraţia necesară pentru a dezvolta personaje, pentru La vîrsta eroilor din Verona („Romeo şi Julieta") Un duel al durilor („Clanul sicilienilor") 18

Next