Cinema, 1972 (Anul 10, nr. 1-12)

1972-11-01 / nr. 11

filmul, document al epocii lui Joe Colombo şi îi propuse un ren­dezvous. Cine era Joe Colombo? In 1964, Colombo se impusese în lumea Mafiei newyorkeze încheind un armistiţiu între principalele două fa­milii mafiote adversare, devenind şeful uneia dintre ele. Tot Colombo partici­pase activ la înfiinţarea IACRL-ului şi se făcuse cunoscut prin presiunile exer­citate asupra Departamentului Justi­ţiei pentru a interveni pe lîngă FBI pentru ca nici Mafia, nici filiala sa ame­ricană, cunoscută sub numele de Cosa Nostra, să nu mai fie atacate de presă; tot Colombo era cel care determinase pe celebrul actor Frank Sinatra să con­certeze în folosul aceloraşi organizaţii. Dar atunci, la începutul anului 1971, cînd Albert Ruddy solicită întrevede­rea cu acest temut şef al Mafiei, nici­­unul dintre cei doi protagonişti nu pu­teau nici măcar bănui că această întîl­­nire va marca punctul de confluenţă al ficţiunii cu realitatea. Iată în relatarea săptămînalului bri­tanic «The Sunday Times Magazine» cum a decurs această întîlnire. «Naşul», istoria romanţată a uneia dintre cele mai puternice organizaţii criminale, Mafia, al cărei venit se ridică anual la 50 milioane dolari Cînd Ruddy sosi la elegantul hotel Park Sheraton, 1 500 de membrii ai Ligii erau instalaţi în marea sală de bal, iar Joe Colombo senior, împreună cu Co­lombo jr. îl aşteptau. Albert Ruddy explică tatălui că Paramount căzuse deja la învoială cu Colombo-fiul să ce­deze un procent din beneficiile filmului Ligii pentru apărarea drepturilor civile ale americanilor de origine italiană. Co­lombo replică scurt: «Nimeni nu poate cumpăra dreptul de a defăima pe a­­mericanii de origine italiană». Pro­ducătorul își apără filmul spunînd că nimeni nu doreşte aşa ceva. În spri­jinul său se puteau cita şi cîteva de­claraţii răsunătoare ale lui Brando care accentuau că «Naşul» va fi un film tipic pentru mentalitatea capitalistă americană şi că va denunţa corupţia şi violenţa pe scară naţională. Pater Colombo nu se lăsă convins. El ceru să i se dea scenariul pentru a-i aduce el toate modificările pe care le credea necesare. De asemeni interzise ca Mafia sau Cosa Nostra să fie măcar pomenite în vreun fel sau altul în dialog. In faţa acestei intransigenţe, Buddy cedă. Cea de a doua clauză esenţială a acestui atît de straniu acord cinemato­grafic avea să înrîurească distribuţia filmului. Colombo propuse ca figuranţii, rolurile mici sau mijlocii să nu fie distri­buite actorilor de profesie, ci membri­lor sus-nu­mitei Ligi. Abia atunci pro­ducătorul îşi explică prezenţa nume­roasei asistenţe. Colombo îi indică rînd pe rînd mai mulţi dintre cei pre­zenţi şi Buddy dădu din cap în sens afirmativ. «Băieţii» erau mulţumiţi. Tîrgul se încheie. Pe dată boicoturile încetară şi, ca la comandă, situaţia începu să se deruleze în sens invers. Un mare proprietar din Staten Island puse la dispoziţie imensul parc al vilei sale pentru secvenţa nunţii; proprie­tarii de restaurante se întreceau care mai de care să poftească la ei echipa de filmare şi nu o dată notele de plată Sărutul patern al Naşului... Ca cel mai paşnic cap de familie... atenţie! Melville filmează! Ultimul film al lui Jean Pierre Melville este gata să înfrunte publicul. De astă dată realizatorul schimbă unghiul de observaţie. In obiectiv nu mai este «Samuraiul» infractor. Este poliţistul. Samuraiul de ieri, Alain Delon, devine poliţist, un oarecare poliţist în destinul căruia Melville citeşte o condiţie a so­cietăţii moderne, o instituţie a ei şi prin ea pune reflectoarele pe o altă faţetă a lumii ei. Pentru acest film care se cheamă «Un poliţist», Melville a lucrat meti­culos timp de 8 luni de zile, montînd, demontînd, remontînd, mixînd cadru cu cadru. In bobinele care aşteaptă să treacă prin foarfecele de montaj ale meşterului, cadrele deja trase zac în­­tr-o ordine pe care numai autorul o ştie. Fiecăreia îi vine rîndul să fie pro­iectată pe ecranul sălii de montaj. Mi­nute în şir este analizată o secvenţă, apoi un singur cadru: Catherine De­neuve şi Alain Delon îşi «vorbesc» din privire. Este încărcată această privire? Comunică ea şi spectatorului comuni­carea dintre personaje? Şi din nou se reia această scenă, acest cadru, acest moment. Se pune banda sonoră aleasă cu atîta răbdare şi cu atîta grijă cum numai Melville e capabil s-o facă. Apoi se reia prima secvenţă a filmului, poate dintr-o plăcere pe care numai au­torul ei o resimte: «Un automobil alu­necă încet în revărsatul zorilor. Plouă. Dintr-o casă iese un om...» Aşa debutează «Un poliţist» de Jean Pierre Melville după scenariul lui Si­menon. Poliţistul Delon Ce spun aceste priviri? (Catherine Deneuve şi Alain Delon) 33

Next