Cinema, 1973 (Anul 11, nr. 1-12)

1973-11-01 / nr. 11

Veni, vidi, viei! La început a fost dansul. Şi apoi a venit filmul. Aşa ar trebui să înceapă o eventuală scurtă istorie cinematogra­fică a Ludmilei Savelieva. Serghei Bon­­darciuk a văzut în ea pe Nataşa Rostova, din vasta lui epopee cinematografică «Război şi pace». Şi odată cu el, milioa­ne de spectatori au văzut o Nataşa Ros­tova surprinzătoare prin frumuseţea şi fragilitatea ei de sălbăticiune nelinişti­tă, venită parcă din albul straniu al pă­durilor de mesteceni. A fost un triumf pe care a ţinut să-l confirme, în «Floa­rea Soarelui», într-un rol de mai mică întindere, Savelieva juca de la egal la egal cu Sophia Loren şi Marcello Mas­­troianni. Recent,Ludmila Savelieva a terminat filmările la noua producţie a studioului «Lenfilm», «Cavalerul fără cap», în regia lui Vladimir Vladimirov, încă un rol de fată frumoasă, dar voluntară, fiica unui plantator lipsit de scrupule, într-un Texas aflat la începuturile co­lonizării. Un afiş trebuie să ofere pietonului, dis­trat, grăbit şi atît de solicitat vizual, titlul filmului, numele vedetelor şi al realiza­torului. Pentru asta afişul trebuie să fie frumos, ingenios, să fure ochiul, să atragă privirea, să intrige, să-l facă pe om să zăbovească o clipă, să-l informeze despre ceea ce el nu ştia în urmă cu o secundă, în fine, dacă se poate prin limbajul său de semne şi simboluri, afişul ar trebui să-i dea privitorului o idee despre ce fel de film e vorba, despre ce se întîmplă acolo. Dramă? Comedie? Melodramă? La modul ideal, afişul trebuie să fie prima cronică a filmului. O cronică scurtă, concisă, laconică. O cronică de trei se­cunde, am îndrăzni să spunem, iată două afişe excelente, unul polonez şi altul românesc, pentru acelaşi film, «Trafic» de Jacques Tati. în primul, înaintarea bravului domn Hulot e încetinită, stopată de puzderia semnelor de circulaţie care interzic, avertizează, îndrumă şi zăpăcesc, în cel de al doilea, fermecătorul domn e cu desăvîrşire pierdut în labirintul stră­zilor şi autostrăzilor moderne, care, ce frumos, alcătuiesc şi titlul filmului. Cine a văzut filmul, poate uşor constata că aceste afişe spun totul sau aproape totul despre ceea ce se întîmplă acolo. Alegerea acestor două afişe «exem­plare» n-a fost uşoară. Dintr-o sută de afişe poloneze, ingenioase, pline de fan­tezie, e foarte greu să te opreşti la unul, fără să le nedreptăţeşti pe altele! P£NfHQlOT WOROD SAMOCHODOW Ludmila Savelieva, limbetul unei învingătoare timide ! o poveste pe lună Citizen Delon Ce-i lipseşte lui Alain De­lon? Banii? îi are. Gloria? îl copleşeşte. Atunci ce-l roade pe Alain Delon? Ce-l face să se agite neîncetat pe scenă şi pe ring, pe ecran şi în viaţa de toate zilele, la dreapta şi la stînga, se întreabă revista «Le Nouvel Observateur»? La atîtea întrebări, un posibil răspuns ar putea fi găsit într-un vechi interviu acor­dat în exclusivitate revistei «Paris Match». Acolo, Delon reproşa presei şi chiar pu­blicului că s-ar fi bucurat, dacă ar fi ieşit implicat dintr un proces cu largi ramifi­caţii în lumea interlopă şi la care el a asis­tat, totuşi, numai ca martor. «Distrugerea unui idol — exclama el — ce subiect de senzație! Sînt sătul de meseria asta. Cred că o să mă retrag cel mai tîrziu la 45 de ani. Ce o să fac cînd o să mă retrag din film? Toată lumea o să rămînă trăznită! Dar nu e încă momentul să-mi dezvălui intenţiile». De fapt, Alain Delon a şi început să facă toate demersurile, imbinînd abil uti­lul cu plăcutul, pentru ca nu peste multă vreme lumea să rămînă într-adevăr trăz­nită. Delon adoră cinematograful, deşi sus­ţine că filmul nu-l mai amuză. Mai precis nu-l mai amuză să-l facă aşa cum l-a făcut pînă acum. Drept care şi-a întemeiat propria sa casă de producţie cinematogra­fică. Astăzi «Adel-Films» produce al şap­telea film, «Doi oameni în oraş», realizat de Jose Giovanni. Pe generic,două vedete de prima mînă: Gabin şi Delon. Lui Delon îi place să bea un păhărel într-un restaurant bun. Probabil că din această cauză a şi devenit acţionarul unui foarte select local de noapte parizian. Delon e nebun după cai. Aşa că a cum­părat vreo zece cai de curse. Din păcate, i-a fost refuzată participarea la marile derbiuri în calitate de proprietar. A trebuit să se asocieze cu un personaj ceva mai cunoscut in lumea turfului. Deocamdată. Lui Delon îi place să zboare cu propriile lui aripi. Nimic mai simplu, mai ales dacă ai propria ta societate de transporturi aeriene. Şi o are. Se numeşte «Transuni­­on» şi în hangarele ei se află trei avioane «DC-6» şi două «Caravelle», încercarea de a cumpăra şi două «Boeing 707» a eşuat. «Air France» n-a văzut cu ochi buni pe frumosul concurent. Autorizaţia de cum­părare i-a fost refuzată. Deocamdată, în fine, Alain Delon are şi un «hobby». Colecţionează arme, lucru nevinovat şi plăcut. Piese vechi, rare şi scumpe. S-a arătat interesat însă și de ultimele noutăți Alain Delon: Gustul mieriu ş gustul puterii.

Next