Cinema, 1973 (Anul 11, nr. 1-12)

1973-11-01 / nr. 11

cinerama De ce se teme Monica Vitti? Muza sofisticată a filmelor lui Antonioni şi mai apoi interpreta atîtor filme trăznite, vesele, amuzante, se confesează: «Totul mă terorizează, moartea, întunericul, a­­vionul, maşina, lumea, răul care există in lume, răutăţile care mi se pot face. Şi atunci reacţionez cu ironia, cu gluma, mai ales pentru a mă consola pe mine însămi. Accept cu seninătate ideea că în acest domeniu, încercînd să pună mîna pe un mare pachet de acţiuni care i-ar fi dat dreptul să controleze o importantă societate specializată în exportul de ma­terial aeronautic civil şi militar. Eşecul a fost total. Deocamdată, poate! Aşadar, fermecătorul, misteriosul băr­bat cu ochi albaştri a devenit un foarte rece şi foarte calculat om de afaceri. Nu-i vom mai întîlni oare numele în paginile de scandal ale ziarelor şi revistelor mondene? Probabil. Căci ce alt răspuns s-ar putea da la întrebarea pe care el, cu faimosul şi maliţiosul său zîmbet, o adresa unui zia­rist: «Nu găsiţi că romantismul lumii in­terlope s-a cam demodat?» Mai mult, Alain Delon vrea să devină nu numai un businessman, ci şi un cetăţean «onora­bil» și mai ales un «francez între francezi». Nu demult, Delon s-a indignat aflînd că Jean-Claude Bouttier, un francez adică, nu-l poate întîlni pe argentinianul Carlos Manzon într-un meci pentru campionatul mondial de box la categoria mijlocie, din cauza unor meschine probleme financiare. Era în joc onoarea Franţei, nu? Şi atunci a organizat el acest meci, riscînd 1 700 000 de franci. Boxerul său a pierdut, în schimb, ce strălucită lovitură pentru Delon. Finan­ciară şi, mai ales, publicitară! Da, Alain Delon e bogat şi celebru. Admiraţia mulţimilor nu-i mai este sufi­cientă. Pe Alain Delon, susţin unii, îl fascinează puterea. Gustul puterii, mai ales. Va opta oare actorul Delon pentru businessman-ul Alain Delon? Deocam­dată nu se ştie. _____A îmbătrînesc. Niciodată nu mi-aş face o operaţie pentru a mă «reîntineri». De altfel, îmi place să cred că n-am făcut carieră în film, pentru că aş fi cine ştie ce frumoasă. O să fac film pînă pe la vreo 90 de ani. Vreau să joc şi roluri de mamă şi de bunică. Nu, vîrsta nu mă sperie Mă înspăimîntă doar ideea că aş putea îmbătrîni „pe dinăuntru” »* Mai ceva ca-n filme A fost odată un băiat cum sînt cu miile în America. Tînăr. Fru­mos. Visător. Marc Frechette era numele lui. El nu făcea nimic. Era un hippy. Contesta doar. Și într-o zi a apărut și zîna cea bună. Care purta chi­pul lui Michelangelo Antonioni. Care l-a ales pe el, pe Marc, să joace în «Zabriskie Point». Acum el nu mai contesta pe stradă, contesta în film. Asta a însemnat interviuri şi fotografii în ziare şi reviste, apariţii la televiziune, festivaluri, publici­tate, glorie, bani. Şi perspectiva unei lumi ameţitoare. Ba chiar şi contracte pentru încă două filme. Apoi n-a mai urmat ni­mic. Nici bani. Nici glorie. Ni­mic. Marc n-a putut suporta asta. El a început iar «să con­teste». împreună cu alţi trei «contestatari», a încercat să jefuiască o bancă din Boston, ca în cel mai banal film cu gangsteri. Dar l-au prins. Şi numele lui e iar pe prima pa­gină a ziarelor. Iar el medi­tează după gratii la marele vis de evadare pe care, pentru o clipă, l-a întruchipat pe ecran. Ca într-o poveste cu... a fost odată... Nu mă consider un dezastru Regina musical-ului și împărăteasa ste­pului de acum patruzeci de ani, faimoasa Ginger Rogers, nu se lasă detronată. Cînd şi-a pus în cui pantofii de dans, în 1950, şi şi-a început cariera de actriţă, mulţi i-au prezis sfîrşitul. Greşeau, în 1956, triumfa pe Broadway în «Hello Dolly». Astăzi face cu greu faţă numeroaselor contracte. Vrea să danseze pînă la adînci bătrîneţi. Chiar pînă la?... — «Dar n-am decît 63 de ani! îmi trăiesc a doua tinereţe. Şi trebuie s-o trăiesc, nu?» Cum se menţine în formă? — «Tră­iesc la ţară, îndrăgesc pămîntul şi cred că am o fire de ţărancă. Duc o viaţă cum­pătată, nu beau, nu fumez, joc tenis şi golf şi, mai ales, sînt foarte optimistă». Ce crede despre Barbra Streisand şi Liza Minelli: «Foarte bune actriţe. Dar pe vremea mea un star de musical însem­na mult mai mult, iar succesul era o fiară mult mai feroce». De ce s-a destrămat cuplul Ginger Rogers-Fred Astaire? «Pen­tru că a lucra într-un cuplu este ceva care te destramă. Publicul te vede ca pe o jumătate de măr, ceea ce te face să te îndoieşti de propriu-ţi talent. Şi am vrut să demonstrez că nu eram doar o pereche de picioare. Şi nu uitaţi, în 1940 am obţinut un Oscar pentru „Kitty Foyle". Iar pe vremea aceea, Oscar-ul era încă un lucru serios. De altfel, ca actriţă, în ciuda anu­mitor critici, nu mă consider un de­zastru». Marc Frechette: „contestatar“ într-o celulă Monica Vitti doar vîrsta «interioară» Ginger Rogers: o femeie pentru toate anotimpurile 53

Next