Cinema, 1984 (Anul 22, nr. 1-12)
1984-10-01 / nr. 10
O conjuncţie fericită unrea mea cu cinematografia, ca instituţie, şi cu Artistul cineast al ei. Trimis de întreprinsul meu profesor, încă de teatru, la „Romfilm"-ul de atunci, să iau un borderou de cărţi de film aduse de acesta de la studii din străinătate, am fost plantat într-o camera lîngă biroul de lîngă uşă. Pe birou era deschisă o carte rusească, aflată la tradus, cu schiţe ce prin linia nervoasă, simplă dar esenţială, fri-au atras magnetic privirea: ele arătau cum încadratură de film după încadratură liniile drepte ale unui chei deveneau curbele unor arcade, cum li se opuneau verticalele unor coloane, apoi unor catarge, cum ambele deveneau velele unor ambarcaţiuni extrem de dinamic stilizate... Apoi o punte, un tun, aceleaşi vele, aceeaşi antinomie... Nu mai văzusem aşa ceva... Nu puteam recunoaşte secvenţa plecării bărcilor cu provizii spre crucişător căci nu văzusem filmul. Nu ştiam că schiţele sunt de Eisenstein... In timp ce schiţele mi se imprimau în creierul ce-mi funcţiona ca o sugativă, privirea îmi era atrasă irezistibil de plutirea, prin faţa mea, a unui personaj care iradia acea forţă magică ce aveam să aflu mai tîrziu că era aura artistului. Faţa îi era de copil, zîmbetul aparţinea unei lumi dispusă la civilizaţie tandră, avea o chelie vibrantă la razele de octombrie ce pătrundeau, irizînd, praful biroului din Wilson, Jurjica, responsabila cinematografului „Dacia", a reuşit să alcătuiască un repertoriu de ţinută din filmele ce au rulat in reţeaua cinematografică în decursul anilor. Adică reluări, veţi spune? Da, reluări, pentru că multe creaţii valoroase au trecut pe sub ochii noştri fara a le acorda, la vremea lor, atenţia cuvenita; pentru că, intre timp, copii au crescut şi au dreptul — trebuie să facă şi ei cunoştinţă cu operele nemuritoare ale cinematografului; pentru că — să o recunoaştem — asemenea filme incintă sufletul şi mintea, ori de cite ori sunt revăzute. Şi, astfel, din luna aprilie încoace, Alain Resnais şi Milos Forman, Michelangelo Antonioni şi Serghei Eisenstein, Peter O’Toole şi Bette Davis. Alain Delon s-au perindat pe ecranul de la „Dacia", iar oaspeţii de la Bucureşti au adus cu ei reperele de ordin istoric şi estetic care să-i ajute pe spectatori să înţeleagă mai bine aceste filme. Extraordinară setea de cunoaştere care îi caracterizează pe cei 400 de abonaţi la „serile de cultură cinematografică" din Reşiţa, extraordinar interesul ce îi face pe aceşti oameni, de cele mai felurite ocupaţii şi profesii, să îl asculte cu încordare pe conferenţiar (chiar dacă acesta a depăşit de mult minutarul aleşi în mină ţinea, cam cum ţin unii preoţi cocheţi candela, un ciorchine de strugure din care oferea cu gesturi hieratice fiecărui funcţionar, cu specială curtenie doamnelor, cîte un bob auriu. (Cînd scriu, îmi reapare scena întîlnirii Rică-Ziţa pe maidan... plutire...). Nu mă privea, nu avea privire cum au toţi oamenii, avea acea vedere a realizatorului cînd regizează un cadru privire pe care aveam s-o cunosc mai tîrziu... Omul oficia o punere în fluxul unui film... dilata totul ca în filme... Cele două dilatări, ale spaţiului pe hîrtiaţii, a timpului, de gestica condusă a personajului, îmi pătrundeau ca o otravă în firea-mi ahtiată, deja excitată de intrarea mea pe tărîmul „cinemaului", în nişte biete, modeste birouri, deocamdată. Peste puţin timp, chiar în toamnă, primindsarcina" să fac fără nici o pregătire filmul de montaj Femeile lupţi pentru pace, am compus materialul în riguroase secvenţe montajiste de flux al compoziţiilor dinamice, ca în cartea aceea, iar serile mă plimbam pe Calea Victoriei cu omul original ce mă acceptase de acum ca omul, privind ca totdeauna, extaziat, cum „vede" el, Jean Georgescu... E nostim, dar sunt convins că maestrul n-a știut niciodată de desenele acelea ale lui Eisenstein și nici Eisenstein n-a regizat o asemenea plutire... ca a Maestrului Savel STOPUL cat, sau să rămînă şi după proiecţii la discuţii în care compară, propun, verifică... Aici ospitalitatea, organizarea, atmosfera de seriozitate, toate sînt exemplare. Cu un entuziasm de-a dreptul molipsitor, Ana Jurjica mi-a vorbit de planurile ambiţioase pentru această toamnă, pentru anul viitor. Aria preocupărilor se va lărgi: cinematograful şi celelalte arte — iată o relaţie despre care abonaţii ar dori să ştie mai multe. Mai multă istorie, de asemenea — a începuturilor cinematografiei, la noi şi la alţii. Cineaştii vor fi invitaţi ca să-şi prezinte filmele, cele care au însemnat ceva pentru evoluţia celei de-a şaptea arte în România. Şi iată cum această noutate în peisajul cultural reşiţean, privită de unii la început drept o curiozitate de primăvară, a devenit o obişnuinţă, se consolidează cu fiecare nouăseară". Pentru că ceva ce se clădeşte cu dragoste şi cu pricepere, râspunzînd unei necesităţi interioare reale, nu poate să nu fie validat de public. Or, în Reşiţa, cinefilia este o patimă autentică. Aura PURAN medalionul lunii Marcello sono iot oarte greu de „prins" Marcello Mastroianni... Pare că profilul sau de actor se dizolva în personajele interpretate imprumutînd de la fiecare cite o trăsătura de caracter, de fizionomie chiar, împrumutindu-le, la rîndul sau, ceva din firescul, din lipsa de ostentație care-l caracterizează (Mastroianni , nu s-a „bucurat" niciodată de anvergura publicitara a unui monstru sacru), din modestia bonomă a italianului mediu. La început a fost băiatul bun (şi frumos1) din comedia de sorginte neorealistă, mereu victima unor circumstanţe a căror potrivnica era mai mult sursă de umor Fetele din Piaţa Spaniei, Bigamul, Zile de dragoste. Păcat că este o canalie. Medicul şi vraciul... Apoi, italianul, înzestrat cu inepuizabile rersurse cordiale şi cu o cuceritoare simplitate, „devine intelectualul care meet, încet, renunţa la propria demnitate, la propriile idealuri, zis estul din La dole»- vita sci'torul din Nonpt**n regizorul din 8 1/2. intre timp, cîte un personaj din alt secol, Casa Ricordi, Nopti albe, din chiar in costum de epoca Mastroianni ramme unul dintre noi, prin jocul sau extraordinar tocmai prin refuzul extraordinarului El este „actorul firesc", aşa cum despre alţii s-a spus că sunt „explozivi, „cerebrali" totali” Actor de vocaţie. Mastroianii se adapteaza perfect rolurilor de cele mai diferite calibruri, fără a părea că face compoziţie, fără acea modernă „distanţare brechtiană", fara acea (nu mai puţin modernă) atitudine critică faţă de personaj, fiind, însă, la fel de modern prin realismul său Interpretul ideal al filmelor de cele mai deosebite genuri (doar filmul de anticipaţie i-a scapat, încă) şi al celor mai diferiţi regizori ai generaţiei sale. Mastroianii se confesează pe ecran împreuna cu Fellmni, Bolognini, cu Elio Petri şi Zurlini, cu Pietro Germi şi Monicelli, cu De Sica şi Blasetti, cu Marco Ferreri şi chiar cu cel mai puţin cordial dintre ei, Visconti. Desigur, punctul cardinal al carierei sale a fost întîlnirea cu Fellini care ar putea, cred, să declare, parafrazîndu-l pe Flaubert: „Marcello sint eu!". Dar nu numai el, ci şi Antonioni, şi fraţii Taviani, şi Marco Ferreri, şi eu şi dumneata, cititorulei Georgeta DAVIDESCU Patima Cinemateca acasă, la cinefilii reşiţeni. Se discută Blou-up de Antonioni (cu Vanessa Redgrave şi David Hemmings) La început de stagiune, o reîntîlnire cinematografică importantă cu Marcello Mastroianni (aici alături de Love Dunaway din filmul lui De Sica l n loc pentru îndrăgostiţi)