Contemporanul, ianuarie-iunie 1950 (Anul 4, nr. 170-195)
1950-01-06 / nr. 170
Nr. m — Poetul A. TOMA a împlinit 75 de ani — CÂNTĂREŢUL VIEŢII „Cântecul vieţii” este titlul sugestiv şi totodată simbolic al volumului de poezii alese din cuprinsul întregii camere a lui A. Toma — fruct al unei activităţi creatoare de peste 55 ani. De la primele versuri din tinereţe (1894) plină astăzi, poetul mutează pe baricada luptei pentru o viaţă mai bună a poporului muncitor. A’ Toma încă din clipele, când începe să scrie este frământat de năzuinţele şi visurile părţii celei mai avansate a poporului. Frământările, căutările de drum, elanurile şi chemările la luptă din lirica poetului exprimă totodatăfrământările, epocii şi elanul de luptă al forţelor progresiste din ţara noastră, unite în jurul clasei muncitore. Poezia lui A. Toma atacă problemele esenţiale ale realităţii, ea caută şi dă răspuns problemelor ridicate de ■ viaţă tocmai într'o perioadă când capitalismul intră în descompunere, când apare imperialismul, când contrazicerile lumii capitaliste se ascut în mod deosebit. El cântă epoca în care clasa muncitoare porneşte la luptă pentru cucerirea puterii politice. Opera lui poetică de deosebită valoare nici nu poate fi concepută izolată de viaţa şi lupta socială, de vâltoarea ciocnirilor de clasă, de participarea activă a poetului în rândurile strânse ale luptătorilor pentru libertate. A. Toma este fiul vrednic al clasei noastre muncitoare. El a meşterit cu consecvenţă timp de peste 1 55 ani, a pus cărămidă cu cărămidă şi sub steagul proletariatului a luptat mereu pentru victoria cauzei poporului muncitor. Mărturie este opera sa care devine astăzi nu numai bunul de preţ al oamenilor muncii din ţara noastră, ci şi o putere călăuzitoare care dă elan, încredere şi te cheamă mereu să mergi înainte. Scriitorul avea dreptate, când acum doi ani nota: „Mă simt deţinătorul unui bun obştesc... pe care mă socotesc dator să-l înmânez Partidului meu şi prin el, stăpânului nostru poporul, de la care deţinem şi la care trebue să se întoarcă, crescut, orice bun”. Intr’adevăr, critica burgheză a organizat un complot al tăcerii faţă de opera poetului. Nu din întâmplare volumul apărut în 1926 a fost primit cu răceală, iar „Flăcări pe culmi” a întâmpinat ostilitatea criticii burgheze, care — în mod permanent a încercat să-l izoleze. Poemele lui A. Toma însă au pătruns adânc în masse, au devenit cântecele preferate ale muncitorilor, au străbătut zidurile închisorilor, purtate în suflet şi îndrăgite de deţinuţi politici comunişti. Poetul este preţuit şi iubit de popor. Ostilitatea criticei burgheze, faţă de poezia lui A. Toma este uşor explicabilă prin bogăţia de idei înaintate din opera poetului, prin poziţia sa de combatant în rândurile clasei muncitoare pe care el o ia cu hotărîre, prin spiritul de partid care i-a călăuzit opera. In creaţia poetului se desprind trei etape legate de lupta mişcării muncitoreşti din ţara noastră. Prima etapă corespunde începuturilor literare ale poetului şi ţine de la debutul său (1894) până în jurul anului 1900. Ea e caracterizată de elan revoluţionar, de încredere în viitorul victorios al luptei revoluţionare. A. Toma nu se desprinde, după trădarea „generoşilor”, de mişcarea socialistă, cum s’a întâmplat cu unii poeţi, ■ ci susţine — îrn câteva poeme scrise chiar în această perioadă — necesitatea continuării luptei. Cea de a două perioadă, care se întinde până în 1933, caracterizată prin lupta pe care o duceaioerul împotriva influenţelor antirealiste din poezia vremii. Valul revoluţionar care a urmat Marei Revoluţii din Octombrie şi în ţara noastră, lupta Partidului Comunist Român, au ajutat poetului să găsească drumul care trebuia să-l lege în mod definitiv de avantgarda clasei muncitoare. Această cotitură esenţială se produce în momentul revoluţionar din jurul anilor 1933, care culminează cu greva de la Griviţa. In anii cumpliţi ai războiului, atunci când o parte din intelectualitatea ţării noastre era cuprinsă de derută şi panică, iar unii s’au pus chiar în slujba fascismului, poetul A. Toma era un luptător hotărît împotriva războiului criminal antisovietic; el cheamă poporul să întoarcă armele împotriva lui Hitler, împotriva burgheziei şi moşierimii româneşti. In poemul „Marea preluare” scris în 1942 A. Toma leagă ideia îngonirii cotropitorilor de aceea a preluării mijloacelor de producţie de către oamenii muncii. Fără a putea publica versul său curajos în ziarele şi revistele legale, Toma crează totuşi mult şi cuvintele lui înaripate, pline de încredere nesdruncinată în victoria Uniunii Sovietice şi a oamenilor muncii din toată lumea se răspândesc în întreaga ţară. Eliberarea, lupta împpotriva forţelor reacţionare din ţari,upta împotriva imperialismului, lupta pentru construirea socialismului, dau elan nou poetului. Astăzi, împlinind 75 ani. Toma e plin de avânt creator, este mai tânăr ca mulţi din tinerii noştri poeţi. Lor, generaţiilor noui de barzi ai construcţiei socialiste, opera luptătoare a poetului Toma, trebue să le fie călăuză, ca de altfel tuturor scriitorilor, artiştilor oamenilor de cultură ce-şi pun talentul şi capacităţile în slujba marei cauze a ’ ’lunci'nare. Ce avem de învăţat fiului Toma, din le expresia poelviaţă şi faţă de poemul care ie arată atitu’ui, se expriume. Poetul cântă viaţa, şi viaţa o vede în luptă: „Tălăzueşte omenirea în pieptu-mi: luptă,speră, geme, —” el îndeamnă lasfărâmarea Bastiliilor, el cheamă: ,,’Nainte! Tăiaţi o poartă ’n ceru-albastru, intraţi trufaşi în cele sfinte!” In acelaş timp „Cântul vieţii" este un crez artistic, poetul definind rostul şi rolul artei : „Pe inima-mi plecaţi auzul, / o, fraţi de azi, o fraţi de mâine ! / Prin ea de veacuri taie plugul / trudită brazdă pentru pâine, / prin ea bat ritmic din ciocane / toţi robii palizi din uzine / şi urcă subteranul tunet / al uraganului ce vine”. Cu alte cuvinte poetul vede rostul său în descrierea vieţii celor ce muncesc, a luptei lor şi odată cu aceasta presimte şi vesteşte viitorul luminos. A. Toma ne învaţă să iubim viaţa, să iubim oamenii, să ne jertfim pentru ei, să luptăm pentru a face viaţa mai bună, începând cu primul poem din volum şi până la cel mai recent dragostea pentru oameni trece, ca firul roşu prin carte şi învaţă pe scriitorii legaţi de popor cum trebue să lupţi în slujba umanităţii. Astfel în poemul „Viaţa cheamă” poetul ne învaţă să iubim realitatea, să luptăm pentru transformarea ei, în „Chemarea” (1909) sunt versurile: „Acum, ia visul tău şi umblă ! / Sub paşii tăi sunt urme sfinte, / cu fruntea sus — mereu ’nainte!” /, poetul chemând la lupta călăuzită de un ţel precis: eliberarea de exploatare. In „Mustrări ?” poetul îşi cere sie însuşi mai mult, capacitatea jertfei pentru oameni. In poemul „Mamă”, A. Toma cântă dragostea pentru copii şi sbuciumul femeii muncitoare pentru viitorul ei, cum iarăşi în „Ora lecţiei” glorifică pe aceeaş mamă deschizătoare de drum copilului său. In „Abjurare” poetul condamnă pe acel care se rupe de massă şi în versuri răscolitoare vestejeşte atitudinea acestuia: „Sunt pâine care pentru voi se frânge, sunt cupa ce tot plânsul vostru strânge, sunt pomul plin, zâmbind spre mâini ce vin, — pomi sterpi se taie şi se-aruncă ’n foc — şi pietre ’n groapă pe un fals prooroc“. Totodată A. Toma cheamă pe poeţi la luptă în rândurile poporului muncitor. Dragostea pentru oameni e prezentă în „Lumină ! Bucurie!”, în „Descătuşare” (1937). „Popor- izvor renăscător” (1945) întocmai ca şi celelalte poeme leagă mereu orice ideie, orice frământare de viitorul omului muncitor, fie că este vorba de război, de exploatare, sau iubire încrederea în rolul istoric al clasei muncitoare străbate poezia lui A. Toma. încă în 1896, la aniversarea a 25 ani de la Comuna din Paris, poetul slăveşte lupta şi jertfa celor căzuţi şi încheie cu versurile îndrăzneţe: ....Dar din ucişii cei de ieri un nou norod răsare... / Că-i timp ca tronuri şi tirani să piară în nefire”. De atunci încă poetul crede cu tărie în revoluţia proletară şi în victoria ei. In 1903 apare poemul „Secerişuri sfinte” în care poetul sesizează fierberea revoluţionară care va duce la victorie chemând atunci pe acei care au prevăzut eliberarea: „Semănători de visuri, recoltele sunt coapte!“. „Cântecul luntraşului” este o chemare la luptă, la revoluţie, în ciuda „ostroavelor ce nu le ştim“. Din 1933 încrederea în dreptatea clasei muncitoare, întemeiată pe luptele mari ale proletariatului din ţara noastră duce la chemare directă pe baricadă. Astfel sunt poemele „Prin crunt bubuit de granate luptau” din care cităm versurile: „...Şi tânărul sânge ţâşneşte... o lume mai bună rodiva din el, — murim privind zorii izbânzii!”, poemul „Unei luptătoare" în care alaiuri, de îndemnul la luptă există şi definirea rostului vieţii pentru omul înaintat - „Să ajut poporul meu ce ’n bezne piere şi să-i întind întreaga mea putere”, poemul „Noi suntem făurari“ din 1938 ş. a. In poemele „Salar”, „Pâine”, „Şomerii”, „Cântă o ţesătoare”, autorul demască exploatarea capitalistă, spune adevărul despre viaţa de chin a oamenilor muncii din ţările burgheze, dar totodată arată drumul celor ce muncesc, îndeamnă la lupta deschisă împotriva exploatării. Aceste poeme sunt scrise în anii cumpliţi ai războiului (1941-1944). In poemul „Uriaşul” (1943) ne este înfăţişată clasa muncitoare subliniindu-se imensa ei forţă, în „Ciocan şi seceră“ obiectivele pentru care luptă proletariatul, în „Cântecul mâinilor“, forţa creatoare a celor ce muncesc şi lupta pentru eliberarea lor. Cu un an mai târziu, în 1944, poetul va anunţa victoria apropiată în poemele „Cine eşti ?”, „Adevăr zic vouă !”, iar în „Ne vine dreptatea” versurile se încheie prin : „Rob trudnic, fii gata ! Fii altul! Fii om! Dăm asaltul!” Poemele în care clasa muncitoare e glorificată culminează cu „Imn pumnului ridicat” (1947) unde ne e înfă-,fişată imaginea plastică, plină de măreţie, a clasei muncitoare în luptă. A. Toma ştie să iubească. Dar tocmai de aceea urăşte cu patimă pe asupritori, pe duşmanii clasei muncitoare. El demască asuprirea de clasă. In poemul „Acesta e cântecul pâinii amare” poetul arată chinul muncitorului şi huzurul patronilor. Câştigându-şi „pâinea amară” proletarul are în faţă, prin luptă, din drum liberator: „Sus, clăditori ai vieţii, sus! Aveţi un cântec nou de spus sub steagul cel roş al dreptăţii!“. In poemul „Pribeagul“ poetul demască rasismul iar în „Sună toaca dreptăţii’ arată că „Norodul e pus pe dreptate” şi va judeca pe asupritorii săi. In „Răvaş din Ucraina” se arată toată ura povv—' ' »•» de războiul criminal sil întorşi de pe front vor face dreptate la ei acasă. Poezia lui A. Toma este îmbibată de ură pătimaşă, partinică, împotriva asupririi, exploatării, fascismului, imperialismului. A. Toma iubeşte nemărginit avantgarda clasei muncitoare. Gândurile cele mai bune, versurile cele mai mişcătoare se îndreaptă către Partid. Poetul cântă măreţia Partidului, ideile sale biruitoare, forţa sa organizatoare, combativitatea, dârzenia, principialitatea, dragostea pentru om. Poetul cântă lumea nouă, socialistă, care se clădeşte prin lupta condusă de Partid. Partidului îi închină poemul „Avantgarde!” (1939) în care răsună versurile înaripate: „Voi desluşiţi, prin vremi şi spaţii, mijindul „mâine”, idealul, —menire forţei noastre daţi-i ! Daţi-ne zări să tindem peste încercuirile aceste, svârliţi spre ţeluri punţi de raze să spargem ţărmuri şi zăgaze, — deaceia v'am suit pe creste ca făclieri prin noapte adâncă ! Lumină ! Daţi lumină ! încă!” Zece ani mai târziu A. Toma slăveşte avantgarda clasei muncitoare în poemul Partidului: „Conducătorule ’nţelept, condu-ne ! Noi zi cu zi trăim câte-o minime . Vijelios noi te urmăm şi cu uimire Spre noua şi frăţeasca rânduire“. Poazia lui A. Toma este principială şi combativă. Chemând la acţiune, la luptă, el lămureşte scopurile ei. Urând pe duşmani el arată de ce trebue să-i sdrobeşti. Iubind pe oameni te arată pentru ce şi cum să lupte. Marele adevăr al luptei pentru pace, pentru democraţie, pentru socialism călăuzeşte drumul poetului, desvoltarea liricei sale. In „Revolta morţilor” (1943) poetul ajunge la imaginea sguduitoare a răscoalei celor căzuţi care: „să scoale — cu un răcnet de ură — pe morţii cei vii ce îndură“. In „Cântec de leagăn“ se revarsă întreaga ură împotriva răsboiului nedrept. A. Toma cântă victoriile clasei muncitoare, cântă construirea socialismului. In poemul „Azi e fiertul fierului“ se înalţă imnul muncii conştiente, muncii pentru popor: „Sbori suveică, strung, condei, daţi nădejdiilor temei, azi e fiertul fierului până 'n slava cerului !“ In poemul „Azi ţara ta e casa ta“ se cântă poporul nostru care transformă însăşi temeliile ţării, iar în „Cutează, tinereţe!...” se cântă munca plină de abnegaţie a tineretului care sub conducerea partidului construeşte viaţa de mâine. A. Toma este un adevărat patriot. El îşi iubeşte cu căldură poporul şi ţara, îi cântă frumuseţile şi vrednicia oamenilor; el e mândru de succesele dobândite şi este plin de încredere în ziua de mâine ; în poemul „Cântec pentru R.P.R.“ se îmbină această mândrie cu chemarea nestăvilită de a merge mereu înainte, înfruntând pe duşman, „sburând din izbânzi în izbânzi“. A. Toma ridică poezia la înălţimea unei gândiri intense, el o mobilează printr-o bogăţie de idei necunoscute poeţilor noştri înaintea lui, el îi dă fundamentul solid al idealului clasei muncitoare. Poetul munceşte enorm pentru ca ideile pentru care luptă să găsească expresia cea mai potrivită, se strădueşte cu migală asupra fiecărei imagini menită a trezi sentimente înalte, în sufletul cetitorilor. A. Toma ştie că valoarea deosebită a poeziei stă în transmiterea bogatului conţinut de idei prin declanşarea emoţiei puternice a cetitorilor. De aceia poetul dăltueşte îndelung versurile sale căutând să le transforme în puternice arme de luptă. In cuvinte simple care vorbesc direct inimii omului muncitor, poetul sugerează ideile mari. In imagini pe înţelesul tuturor sunt înfăţişate adevărurile vieţii. Poezia lui Toma pleacă din realitate, din viaţa însăşi şi o zugrăveşte în plina ei transformare revoluţionară. Poezia lui A. Toma e duşmană artei decadente, hermetismului, formalismului. Poetul a muncit continuu pentru de N. MORARU A. TOMA (Continuare în pag. 4) DOUA POEME de A. TOMA Şi urcă subteranul tunet Cântul vieţii Mi-e inima ca un ghioc ce-a strâns în el tot cântul vieţii, — Cu ciripirile de joc şi trilurile tinereţii, Cu dârzul zornet de război al bărbăţiei ce se-avântă Şi cu sinistrul ropot surd al bulgărilor ce ’nmormântă. Ca intr’o peşteră vrăjită ce după veacuri dă ecou, Din râs şi plâns de stinse neamuri se face ’n mine cântul nou, Căci tot ce-mi hohotă prin vine, — iubire, ură, ori durere, E din străbuni un glas prin mine, ce către cei ce vin se cere. Tălăzueşte omenirea în pieptu-mi: luptă, speră, geme, — Larg sună firele Eladei, plâng sclavi în lanţuri pe trireme, Un sculptor dăltueşte-o Venus, suspină mii de Crişti pe cruce, Icari cu fâlfâiri semeţe vâslesc spre-o ţintă ce străluce. Pe inima-mi plecaţi auzul, — o, fraţi de azi îţi de mâine! Prin ea de veacuri taie pi ,va“ trudită brazdă p' Prin ea bat ritmic din toţi robii palizi ai uraganului ce vine. Spre noi Bastilii, ea se-aruncă nainte-vă pe baricade, Printr’însa trece primul glonte, şi rând pe rând cu bravii cade. Dar renăscând mereu prin crezul în om vă strigă dârz : —,,’Nainte ! Tăiaţi o poartă ’n ceru-albastru, intraţi trufaşi în cele sfinte !” 1919 Avantgarde! Noi suntem valul, suntem forţa, Noi vă ’nălţăm, — voi ţineţi torţa, Pe noi ne îngrădeşte malul, Spumăm, ne sfâşiem de stânci — Avânt de sbor, căderi adânci —, Voi desluşiţi, prin vremi şi spaţii, Mijindul „mâine”, idealul, — Menire forţei noastre daţi-i ! Daţi-ne zări să tindem peste încercuirile aceste, Svârliţi spre ţeluri punţi de raze Să spargem ţărmuri şi zăgaze,— Deaceea v’am suit pe creste Ca făclieri prin noapte adâncă! Lumină ! daţi lumină ! încă ! Mai sus azi torţa —, ceasul este — ! Fierb surd în noi furtuni de veste ! Sus, sus, — azi viaţa de asaltul Spre ,“r’gul tot şi tot inaltul! de MARIA BANUŞ De câte ori „amintirea” lungul ei sul încet mi-l desfăşoară*■) de câte ori cavalcada sinistră a anilor 41—44 îmi trece pe dinaintea ochilor, de atâtea ori, printre întunecatele şiruri, se ivesc şi semnele luminoase care ne-au dat tărie şi mângâiere în acele cumplite vremuri. Chipul lui Alexandru Toma a fost pentru mine, cum a fost pentru mulţi, una din aceste lumini curate care iradiau puternic în adâncul întunecimii şi al restriştii. L-am cunoscut atunci când trecea prin suprema încercare a unui părinte: talazurile monstruoase ale fascismului îl azvârliseră departe de cea mai scumpă făptură, de unicul lui fiu. Nu mai ştia nimic despre el: de-i viu sau mort. Casa lui era „filată” de poliţie. Versurile — potrivit propriei sale mărturii — li apăreau în foi ilegale sau, închise în flacoane ermetice, erau îngropate în beciul locuinţei. Orice zi putea să aducă după sine închisoarea, lagărul, schingiuirile, sau mai înfricoşător ca orice, vreo veste de moarte despre cel drag. La vârsta, socotită îndeobşte, vârsta păcii şi a reculegerii, el trăia din plin primejdiile, greutăţile şi frământările legate de viaţa unui comunist în ilegalitate şi sub teroare. Primul lucru care m’a izbit atunci când l-am cunoscut şi care mi s’a întipărit ca o statornică impresie, a fost aerul acela de o nesfârşită seninătate care-l învăluia. De unde atâta limpezime? De unde luau ochii aceştia mici, albăstrui, şăgalnici, de copil, care râd, bucuria net stinsă a tinereţii? De unde luau, la 67 ani, încrederea aceea totală a adolescentului care ştie, care simte prin toţi porii, prin fiecare respiraţie a sa, că „mâine” va veni cu daruri, că ,,zilele de mâine vor cânta” — aşa cum avea să le audă luptătorul comunist francez Gabriel Péri înainte de a fi fost executat ? Asemenea întrebări îmi puneam, când l-am văzut întâia oară. Dar curând, cunoscându-l mai bine, am început să înţeleg. Alexandru Toma izbutise demult ceea ce alţi scriitori mai tineri deabia întrezăreau, sau erau deabia în curs de înfăptuire. El sfărâmase cochilia osificată a individualismului. Viaţa lui, eul lui, se contopise cu viaţa tuturor celor care sufereau, cu viaţa tuturor celor care luptau pentru o lume nouă, eliberată de exploatare, încrederea neţărmurită în Partid, încrederea în dreptatea şi victoria cauzei poporului, identificarea celor mai intime gânduri cu năzuinţele celor mulţi, îi dădeau acea lumină lăuntrică, ce se proecta în afară, învăluindu-l într’un nimb de seninătate. Cu o floare nu se face primăvară, se spune. Şi totuşi e deajuns să întâlneşti o singură brânduşe, într’un câmp de zăpadă, ca să simţi toată primăvara care va veni, şi aerul ei ameţitor şi şfichiul crenguţelor încărcate de muguri, tot, tot ce va aduce primăvara. Asemenea prefigurare a fost pentru noi, în pustietatea rece a anilor de fascism, Alexandru Toma. Prefigurarea viitorului tip de intelectual, făurit de clasa muncitoare şi de Partidul ei. Intelectual care va şti să se dăruiască, trup şi suflet, cauzei comune. Scriitor care va întâmpina orice cu bărbăţie, căci nu va fi niciodată singur. Alături, el va simţi totdeauna umărul tovarăşilor pentru care trăieşte şi pentru care scrie. Că ne-a desvăluit o asemenea primăvară în toiul îngheţului, cum i-am putea mulţumi marelui nostru tovarăş? Cred numai că făgăduindu-i ceva şi ţinându-ne cu sfinţenie făgăduiala. Să ne străduim cu toţii, meşteşugari într’ale versului sau ale prozei, tineri ori vârstnici, să nu ajungem cât, mai degrabă, în marşul către această lume nouă, pe care el printre cei dintâi a atins-o. *) Din „Amintirea” de A. S. Puşkin. 3