Contemporanul, ianuarie-iunie 1954 (Anul 8, nr. 1-26)
1954-01-01 / nr. 1
Trepte’nguste printre ziduri sure Tot urcând prin beznă am ajuns — Golia, o, turn de cetățuie Prin uitarea anilor pătruns Până’n raza stelei noastre roşii, Turn, înalt, în vârful tău şuii Să privesc şi să-mi ascult strămoşii Care dorm în hrubele pustii. Sus dar, pe terasa ta pătrată lată stau privind bătrânul Iaşi, Niciodată, sigur niciodată Soarele arzând peste oraş N’a rămas atât prin pomii galbeni Ca un vis al frunzelor’ de tei. Toamna prin cetate-aruncă salbe’n Calea trecătoarelor femei. Dar un fluier a înebunit Şi cântând cu sunete bizare Turnul l-a schimbat şi în sfârşit Altă lume’n ochii mei răsare. Sunt demult, cândva, mai ştiu eu când? Flăcări mari în Iaşi se văd arzând Copleşind biserici şi palate... Clopotele, clopotele bat, Oşti streine umblă prin cetate Colindând cu pas halucinat. Turcii şi tătarii vin să fure, Fetele se mistuie’n pădure, Călărefii se arată’n zare Ca un nor.... E timpul, iată vin, Vin răzeşii lui Ştefan cel Mare De săgeţi, de lănci văzduhu-i plin, Moldovenii’n pâlcuri se revarsă. Fug duşmanii — drumul li-i pustiu, A secat fântâna, iarba-i arsă, Valea s’a deschis ca un sicriu. Drumuri, drumuri, moldovene drumuri, Caii pier în valuri pe Siret. Pier duşpianii destrămaţi ca fumuri Când adie vântul toamnei ’ncet. II Câte nu se văd din acest turn ! Dar coboară soarele spre seară, In curând cu sborul lor nocturn Bufniţele vor ieşi afară, Lilieci şi fluturi mari şi mici Vor sbura uşor de prin unghere, — Numai eu voi rămânea aici Contemplând oraşul în tăcere, umblă vântul — au pierit, s’au stins Luptele şi robii de-altădată. Doar pe Ştefan vremea l-a atins Cu aripa ei cam fermecată Prefăcând un bronz făptura lui... Celor care trec pe străzi le pare Că adesea umbra lui călare Trece noaptea ’ncet peste Bahlui. Noi vorbim ades de-acest părinte Când zidim din nou bătrânul Iaşi. Iată, ard frunzare pe morminte Amintind incendiul uriaş, Amintind războaie, canonade — Apoi, liniştea cu paşi de fum, Poate dansul stelei care cade Urmărind privirea mea de-acum. Printre ziduri şi cupole, iată Ce-a rămas din vremi de altădată. Un oraş viteaz şi legendar. Şi în jur privesc departe’n zare Ziduri roşii, schele suitoare Vremii noastre semnele-i răsar. Primele lumini se’nfiripară, Cei plecaţi în zori, se’ntorc acum, Printre ei în fiecare seară Mă întorc şi eu pe-acelaşi drum, Fost-a ziua grea şi sbuciumată. Poate totul izbuti deplin. Poate numai semnele se-arată Desluşite’n zilele ce vin. Mâine iarăşi vei urca şi iar Cântecele noastre te vor prinde... Dar acum ce noapte ! Cum răsar Stele călătoare, tremurânde, O, Moldova, apa trece lin,. Pasăre să fiu să sbor aiurea Murmurând puţin câte puţin Cântecele care-adorm pădurea. Uite câmpul, seara nu se vede, Dealuri mari şi ruginite vii, Ce de vin la crame-o fi şi ce de Cântece departe auzii! Greu ar fi să dormi în aste vremi, Poate noaptea să colinzi pe stradă, Să atingi un zid, să nu te ,temi, Să te uiţi spre Nord să-aştepţi zăpada. Să’nconjori bătrânele statui Pipăind cu mâna bronzul rece, Să priveşti cum doarme in Bahlui Umbra ta — şi-a vremii care trece, Stelelor şi lunii să te dai Fără sens, vre-un nume drag de fată... Sau în Turnul Golia să stai " Iscodind oraşul câte-odată. E târziu şi clopotele sboară Totuşi mai rămân aici, rămân, Poate faţa mea e ca de ceară Poate ochii ard, poate-s bătrân — Nevăzut de moartea mea şi nici De furia celor ce s’ar teme O, de-atâtea secole aici Stau în turn şi-aştept această vreme ! O, tu Iaşi viteaz şi legendar Chiar prin besnă ochiu-şi taie cale Astăzi când pe’ntinderile tale Vremii noastre semnele-i răsar. III Acest turn cu piatra lui străveche Dăinui-va însă foarte mult; Vremea-i care-mi spune la ureche Când m’aplec cuvântul să-i ascult. Mulţi vor mai urca aceste trepte Prin întunecatul coridor — Turnul însuşi pare să-i aştepte Inălţat spre cer întrebător. Iată va fi seară ca şi-acum, Iaşul luminat va arde’n vale, Fabrici fără sgomot, fără fum, Blocuri mari suind spre mahalale, Toate câte astăzi ni se par Visuri depărtate şi ceţoase. Vor trăi sclipind adânc şi clar In priviri, în suflete, în case. O, cum simt din gândul meu ceva De pe-acum în vremuri viitoare —• Printre mari lumini cu rază grea Sfâşiind albastre seri în zare, Vor fi ei, urmaşii, vor privi Cum privesc şi eu în astă seară, Cum priveşte'n fiecare zi Lumea care suie şi coboară. Ochii lor ce vor vedea atunci ? Toate-or fi atâta de schimbate, Veşnic doar Siretul, printre lunci Rătăcind, Moldova o străbate. Dar privirea lor va învia Anii noştri, lumea noastră toată, Cum învie azi privirea mea Legendarul Iaşi de altădată. Şi-or visa din turn de-aici urmaşii Visele ce bântuiră Iaşii Şi vor auzi atunci aproape Sbuciumul acestor zile mari, Glasul primelor căderi de ape Răsunând în codrii de stejari... Şi spre noi vor flutura uşor Albele lor pălării de paie, Ca un stol de pescăruşi în sbor Mistuiţi de-a soarelui văpaie. Cam acesteale gândeam în noapte Stând în Turnul Goliei târziu — Le-am rostit, le-am murmurat în şoapte. Vântul auzind m’a pus să scriu. Noaptea era palidă, înceată, Isvorau din lună şerpi de-argint, Fiecare stea era o fată. Arborii scoteau câte-un cuvânt... Apoi vag luceafărul de zori. Ca o floare-și desfăcu lumina. In tramvaie, primii muncitori, Fluierând, treceau spre Nicolina. A. E. Baconsky Din Turnul G o l i a Celor din urmă ruini Clopote’n Iași se leagănă spre seară, Dansează pe cupole visul meu, Pierdut prin lumea care mă'nconjoară Colind peste covorul toamnei greu. Ivite pe vre o stradă undeva Mi-apar încă ruini de prin răsboaie, Era demult, nu prea demult — se’ndoaie Agale’n ramuri, amintirea mea. ■ Citesc pe cărămida afumată Anii se’ntorc cu cât privesc mai mult Şi sborul unei păsări îmi arată Ca o săgeată, drumul. Şi ascult, Şi parcă’n piatră desluşesc fiori Şi vuietul răsboiului se-aude Cum marea’n scoici se-aude uneori Vuind In preajma cheiurilor ude. Ruini, puţine câte mai sânteţi, Voi nu sânteţi vestigii de cetate, Din sânul vostru n’au pornit săgeţi, Şi n’au lătrat pistoale-automate. Aţi fost atât, o şcoală sau o casă In care-au râs şi s’au jucat copii Ori vre-o elevă se ivea sfioasă Când auzea un glas din stradă: — Vii? La geamuri, iarna când venea tiptil Cu paşi de nea, albastră dimineaţa Cu mâna mică poate vre-un copil Topea corola florilor de ghiaţă... Oricum, voi sunteţi ultime ruini, Trec tinerii pe străzi cu târnăcoape Şi arborii din parcuri şi grădini In ramuri şi’n uitare-o să vă ’ngroape. Soarele toamnei nu va’nvălui Nicicând contururile voastre sumbre Şi nici pe caldarâm n’or mai dormi Aceste lungi şi-apăsătoare umbre. Iar zidurile noi cuprind anume Ceva din viaţa noastră zi de zi Ca nici un foc din câte ard pe lume Să nu le poată mistui. înainte de sfârşitul acestui an — s’ar impune sub o formă ori al,ta acoperirea unui asemenea gol regretabil. Adică măcar patrucirvci pagini care să indice lectorului român în ce proporţie nebănuită, primele amintiri, primele impresii, primele experienţe, primele proiecte, chiar schiţarea primelor personagii ale lui Tolstoi din această trilogie a amintirilor romanţate, ca Nehliudov de pildă, aveau să-i urmărească şi să revină în opera sa creatoare de nenumărate ori, până la bătrâneţe, până la acea grandioasă operă a maturităţii, Învierea, de-un răsunet universal. Valoarea trilogiei lui Tolstoi nu este astfel numai, literară — cartea' dedebut, făgăduielile, imul geriiu, care în decurs deta jumătate de veac avea să dea literaturii din patria ,sa şi literaturii mondiale, 'zeci şi zeci de opere de-o importanţă şi 'de-o desăvârşire, mereu în creştere. Nu se mărgineşte această valoare nici numai la datele autobiografice, la crizele şi la procesele de creştere, ale autorului marţii copilăriei, adolescenţei , şi tinereţe!, deghizate într’o formă’ romanţată, pentru a-i îngădui să se privească oarecum din afară, să analizeze respectivele crize şi procese decreştere cu oarecare libertate, atribuindu-le unui personagiu central interpus, cu o stare civilă fictivă, Colea Irteniev. Valoarea cea mare a trilogiei scrisă de Lev Nicolaevici în anii primelor sale creaţii literare,, pe când se afla , în1' Caupăz, stă îndeosebi în precizarea câtorva premize ale operei sale de mai târziu Aici, în aceste amintiri,e cheia celor mai multe întrebări, răspunsuri şi limitări, dintr’o operă uriaşă care a frământat şi a dominat conştiinţele vreme de-o jumătate de vere ■ NU e locul cel, mai nimerit pentru a evoca mai, cuprinzător această operă in toată vastitatea ei, nici personalitatea lui Tolstoi până la finele vieţii. Studiile scrise de Lenin între 1608 şi 1911 definesc importanţa socială şi istorică a operei lui Tolstoi." Marele Lenin cu extraordinara sa putere de pătrundere a spus tot ce era despus şi trebuia spus, în şapte articole care nu şi-au pierdut nimic din vivacitatea actualităţii imediate care le-au provocat, şi sub a căror impresie au fost scrise. Iar amintirile lui Maxim Gorchi despre Tolstoi’evocă personalitatea veneratului geniu al literaturii ruse şi atmosfera ambiantă în care vieţuia, cu o pana magistrală şi fără rival, dispensând lectorul sa mai apeleze la alte surse de informaţie asupra ultimilor săi ani, a vigoarei de creaţie, a ochiului lui ager şi a indignărilor acerbe, cu care-şi privea, îşi cântărea şi îşi judeca epoca şi contemporanii. Ne vom restrânge deci înainte de încheiere la conţinutul şi la semnificaţiaprimei cărţi din opera lui Lev Nicolaevici, tipărită acum de „Cartea Rusă" pentru a inaugura editarea „Operelor“ în cele 14 volume anunţate. Este interesant ce-au scris contemporanii contelui Lev Nicolaevici Tolstoi la apariţia primelor sale opere. Este interesant şi aproape uimitor cum le-au primit şi ce-au descifrat în ele, atunci când nimeni încă nu puteaşti ,în ce direcţie se va orienta personalitatea autorului şi ce amploare, ce măreţie, ce importanţă va căpăta cu anii şi cu deceniile opera sa. Nu ne oprim la Turgheniev.. .care a simţit de îndată, că pe pământul Rusiei se ivise un mare scriitor al pământului şi al poporului rus. Dar şi Cernâşevschi a subliniat acelaş eveniment confirmat ulterior de toată opera, de întreaga viaţă şi de toate luptele tânărului conte, care abia mai târziu, avea să ajungă marele Tolstoi. Cronicile sale scrise atunci uimesc ,astăzi cititorul, prin luciditatea atâtor previziuni pe care, le-a adeverit timpul. Iar D. I. Pisarev, care a murit la 28 ani — înainte de a-şi da toată măsura — după ce 4 ani din cei 28 trăise între zidurile temnicii , D. I. Pisarev a scris cu acest prilej, pagini de o ascuţime , extraordinară tocmai despre stigmatele psihologiei de clasă cu care vor avea de luptat pe viitor Colea Irteniev, şi Dmitri Nehliudov, cealaltă versiune a luiTolstoi, încarnată în alt personagiu al Amintirilor, ce-avea să revină la atâtea povestiri şi nuvele de mai târziu, până la învierea de la finele vieţii. Scria, atunci, Pisarev, mărturisindu-şi curajos erorile unor judecăţi pripite, prea tinereşti, în al doilea studiu întitulat „Greşelile unei gândiri necoapte“ şi scris de altfel la 1864, la vârsta de 24 ani, când nici atunci nu era deci, la vârsta şi la experienţa lui Matusaiem : • . . „In articolul meu Flori de Humor nevinovat, amintind în treacăt despre activitatea literară a contelui Tolstoi; observam că publicul a avut faţă de ea o atitudine destul de indiferentă, şi explicam indiferenţa prin faptul că în operele contelui Tolstoi nu se găseşte nimic în afară de artă pură. Această explicaţie este cu totul falsă. In anul în curs au apărut operele lui Tolstoi, in ediţia domnului Stelivoschi. Am citit Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea, Dimineaţa unui moşier şi Lucerna. M’au uimit bogăţia, adâncimea, forţa şi prospeţimea ideilor. Mi-a venit în minte că adevărata pricină ,pentru care critica noastră a tăcut asupra lui Tolstoi sau, ceea ce e și ma rău încă, a spus nimicuri amabile despre el, trebuie căutată în becisnicia și imbecilitatea ei recunoscută. Dobroliubov se jena să vorbească peste măsurăde mult despre un colaborator permanent al Sovremennicului (Contemporanul). Dar în afară de Dobroliubov?—Nimeni. Apollon Grigorievici — care avea cu toată zăpăceala şi dezordinea lui intelectuală, străfulgerări foarte vii şi de gândire şi de simţire — Apollon Grigorievici îşi dădea seama că operele lui Tolstoi pun probleme foarte mari şi foarte importante; îşi dădea seama că ar fi trebuit să încerce a gândi asupra acestui lucru şi a lămuri măcar câte ceva. Şi a început să publice în Vremia o serie de articole despre Tolstoi. Dar bineînţeles că n’a lămurit nimic. Tuturor articolelor acestui critic le-a fost hărăzit să rămână nişte simple introduceri, la ceva despre care nici Grigoriev şi nici cititorii săi n’au avut, nu au şi nu vor avea niciodată vreo ideie. Tolstoi a continuat să rămână în umbră. E citit, e iubit, e cunoscut ca un psiholog fin şi ca un artist plin de graţie, e respectat pentru activitatea merituoasă pe care o depune la şcoala dela Iasnaia Poliana; dar până acum nimeni n’a descoperit, n’a cercetat şi n’a supus unei analize atente comoara de observaţii şi de idei pe care o cuprind admirabilele nuvele ale acestui scriitor. In legătură cu fiecare roman al lui Turgheniev se face zarvă şi se discută cel puţin jumătate de an. Pe Tolstoi oamenii îl citesc, se cufundă în gânduri, nu ajung la niciun rezultat şi termină printr’o tăcere prudentă. Voi încerca să curm această tăcere. In articolul meu cititorul nu va găsi bineînţeles nici elogii, nici mustrări aduse scriitorului. Va găsi numai o analiză a acelor fenomene vii, asupra cârora a lucrat gândirea creatoare a contelui Tolstoi“. Nu surprinde o asemenea maturitate de cugetare a tânărului critic de la 1864, când Pisarev avea numai 24 ani, şi când Tolstoi avea numai 36 ani? In acest prim volum al operelor cunoaştem cleştele, cătuşele psihologiei, educaţiei, mentalităţii şi moravurilor din care trebuia sa evadeze contele Lev Nicolaevici Tolstoi, alias Colea Irteniev şi alias Nehliudov, pentru a deveni marele Tolstoi de mai târziu, conştiinţa literaturii ruse şi a literaturii universale, care a dominat omenirea o jumătate de veac. Ce-ar mai fi de adăugat? Cititorul le ştie toate din viaţa de mai târziu şi din opera de mai târziu a genialului scriitor şi neobositului luptător. Premizele, rădăcinile, le va afla însă din acest prim volum, al primelor sale opere din tinereţe. 3 Unele din cele mai împlinite stihuri din volumul Laude recheamă în mintea cititorului familiarizat cu poezia lui Miron Radu Paraschivescu atmosfera volumului de versuri anterior al acestui poet, — apărut în 1941, — Cântice ţigăneşti. De o tulburătoare originalitate, acel volum conţinea un număr de poezii ce zugrăveau sub diverse aspece, mediul ţigănesc, văzut de autor ca un „rai beteag". Un critic estetizant a! vremii găsea că această carte nu reprezenta alceva decâtdoar un exerciţiu livresc menit să reînvie o specie literară minoră a poeziei populare : cântecul de lume, lăutăresc. Pentru lectorul nepervertit de mirajul „artei pure“, cânticele lui M. R. Paraschivescu căpătau însă o semnificaţie mult mai adâncă. Asemeni lui Federico Garcia Lorca „privighetoarea Spaniei“, care în poeziile cu ţigani combătea în chip ocolit fascismul, şi căruia îi sunt dedicate câteva poezii din volum, — autorul Cânticelor ţigăneşti dădea prin versurile sale o ripostă bestialei politici de discriminare rasială, de persecuţii naţionaliste, dusă deguvernele burghezo-moşiereşti. Nu atât lecturile din Văcăreşti şi Anton Pann, cât cunoaşterea şi îndrăcirea acestei populaţii atât de prânsPe altădată, îl mânau pe poet să cânte „ţigănia“ în versurile poetului, duioşia, dragostea pătimaşă, setea de acţiuni temerare, nostalgia după o libertate pierdută, etc„ purtând amprenta mediului şi graiului Romilor, desvăluiau umanitatea adâncă, fondul sufetesc frumos, curat, al unor oameni deveniţi pariu ai societăţii, în condiţiile în care blestematele orânduiri din trecut îi osândeau să vieţuiască. Eroul unei balade, „Rică, fante de obor“, un cuţitar ucis într’o încăerare, era în felul său un erou existau adică în el, în stare latentă, virtuţi care — educate de o societate ce eliberează omul de sllavia materială şi spirituală — ar fi putut forma un caracter de luptător pentru o cauză înaltă. In Fata neagră, poetul condamna prigoana rasială, fata de ţigan din această poezie sugerând soarta tuturor acelor care, pe motiv că vorbeau o limbă străină, se puteau aştepta în orice moment la o primejdie din partea oricărui zvon ce venea „prin vâltoarea nopţii, rece". In Cântice ţigăneşti, poetul a strecurat discrete, dar — pentru cei care, în vremea când erau scrise acele poezii, ştiau să le descifreze sensul — evidente accente de chemare la acţiunea împotriva asupritorilor „fetei negre”. In una dintre cele mai frumoase poeme ale noului volum, în Ropote, din ciclul Cântarea României, poetul readuce elementele din Cântice. Viziunea poetului e acum, desigur, mult mai largă, înţelegerea fenomenelor sociale mai profundă. Redând ca în versurile scrise în urmă cu mai bine de un deceniu, protestul împotriva exploatării moşiereşti şi capitaliste, poetul prezintă acum nu doar câţiva indivizi rebeli, ci masele ponorului în plină luptă pentru eliberare. Poetul sugerează tăria urii popotului exploatat în trecut, găsind comparaţii plastice care redau soarta aceea latentă, mânia surdă, abia ghicită sub aparenţele de supuşenie, umilinţă şi resemnare : Cum pe sub câmpia culcată’n zăpadă/ Holdele ce-o’mpung nu-i ochi să le vadă, Cum vântul cu-al mării murmur se 'mpreună / Spre tării să urce'n vuiet de furtună, I Cum pe-un cer scăldat in iute văpaie ! Tainici, din senin, cresc norii cu ploaie, / Cum pocalul dulce pe-o bură bolnavă ! Preschimbă nectarul in stropi de otravă, / Aşa a crescut / In taină, / Furia poporului, grozavă. Poetul îşi închipuie cum s’a adunat valul mâniei în anii lungi de suferinţe ; paharul răbdărilor s’a umplut treptat şi versurile sugerează apropierea momentului de declanşare, de izbucnire a revoltei celor obidţi , ca din biciul plesnit in obraz. / O urmă, o crâncenă urmă rămâne / ...Aşa cum se coace tăcerea in cuvinte, / Şi gândul tot creşte'n tăcere, / Ca fagurul plin nu de miere, ci fiere, / Aşa rabdă norodul; şi-şi tot aduceaminte, împrumutând schema şi limbajul unui pluguşor, M. R. Parasctivescu descrie în „Ropote" episoade din răscoalele lui Horia. Tudor, Iancu, din revoluţia de la 1848. Pătimirile maselor ţărăneşti afrimate se exprimă în minunate strofe construite după modelul doinelor haiduceşti. Poetul îşi manifestă atitudinea de dispreţ, de desgust, faţă de lumea „lenei şi a trufiei“, el detestă huzurul claselor stăpânitoare, se tânguie că frumuseţile patriei au fost pângărite de cei care jefuiau poporul şi-i iroseau bogăţiile Originala fructificare a folklorului formează una din însemnatele calităţi artistice ale acestor pasagii. Poetul ştie de asemenea să construiască imagini noi, inedite, pornind de la elementele din texte ale marilor scriitori din trecut. Cântul prim din Cântarea României vădeşte amândouă aceste însuşiri. Invocarea poetului către Muză conţine strofe care sunt adevărate plângeri pe un ton cronicăresc, împrospătat cu elemente de lexic popular alături de pasaje pline de mânie, ce osândesc pe stăpânii de ieri ai ţării noastre în versuri sacadate, nervoase, în care vorbirea curat ţărănească musteşte o mare vi,goare : De-i Cantacuzin, / Or’de-i Budiştean, / Or’ Marghiloman, / Or' de-i Brătian I Or’din Bădăcin, / Tot neam de tâlhari, I Cei mari boieri mari, / De poartă ilari I Or'de-s nădrăgani, / De pare ţărean I Or , Domn ardelean, / tot n’ai ce alege... In „Preludii", descriind tabloul patriei subjugate, poetul reconstituie, cu elemente din „Cântarea României" a lui Alecu Russo, reorganizate într’o viziune personală nebănuită, peisajul „slăvitului pământ" al României, cu holde și vii stropite’n sudoare, / unde frâng metanii sui culegătoare / cu pline grădine scăldate în soare, cu plaiuri şi luncile ’n floare / Unde pasc domoale, Din vârf până’n poale / Ci cu ţundra moale / Şi’n poeni pe vale / Grelele cornute / Sărută tăcute / Iarba din imaş... Ecourile follclorice şi cele din scrierile unor autori culţi sunt topite în sensibilitatea specifică a acestui poet în aşa fel, păstrându-şi cu toate acestea coloratura particulară, încât e cu neputinţă de fixat hotarul între reminiscenţe şi contribuţia poetică proprie; de fapt, totul e creaţie, ecourile eterogene fiind prefăcute în parte constitutivă a fiinţei poetului. Numeroase versuri ale lui Miron Radu Paraschivescu ar putea intra — şi vor intra cu timpul — ca nişte piese rare, de lux, în tezaurul folklorei r’Folkloric, în poezia lui M. R. Paraschivescu nu e doar modul de organizare a materialului artistic; poetul recurge la acest mod de organizare şi nu la altul deoarece simţirea pe care el o exprimă îl pretinde pe acesta, ca fiind cel mai adecvat. Intriadevăr, în „Cântarea României", realitatea secolelor trecute e văzută cu ochii haiducului ; temperamentul eroului liric e acela al unui pătimaş răzvrătit împotriva nedreptei orânduiri. Spre a desvălui ascuţimea extraordinară a sensibilităţii eroului liric, poetul îl prezintă pe acesta ca având „inima beteagă” de dragoste: Vino lună / Lună dragă ! Şi m’adună, / Mă desleagă / Că mi-e inima beteagă / După a care mi-e dragă! Intr’o asemenea stare sufletească, „omul sărac” cu „năcazu mare” va urî de moarte „haita” exploatatorilor : Strigă, inimă, mereu, I Să răzbească focul meu / Din tine, unde vreau eu ! / Prin pădurea’nfiorată / Viscol glasul tău să bată, I Să alunge haita toată / De vătaji şi de jivine / Ce te-au fugărit pe tine, / Să se ducă mult şi bine! / . . . . Duces’ar cu-a brănzii zece, / Spulbaata ’n viscol rece, / Cum se şterge noaptea ’n zare / Peste tufe şi ogoare / Când răsare mândrul soare... In cântul al doilea al „Cântării României", versurile remarcabile sunt tot cele de inspiraţie populară, ca de exemplu cântecul care — amplificând, şi concretizând stihurile : „Bate vântul prin gutui, printre ramurile lui" din Fata neagră, sugerează activitatea ilegală a comuniştilor în perioada sângeroasei dictaturi fasciste: I-auzi — ce s’auzi! / E vara prin duzi, / Or’mugurii cruzi / Au pornit lehuzi, / Or’ prin cucuruzi / Ce foşnet auzi? Trec stoluri de sturzi... / I-auzi, nu-i auzi / Tu, ce nu asuzi / Şi n’ai ochii uzi, / La ce stai ursuz ! Cu ceilalfi mofluji? / I-auzi, nu-i auzi? / Doar n’aţi rămas surzi: Trec ai voştri juzi... Afară de Cântarea României, ce ocupă aproape jumătate din spaţiul cărţii, în „Laude" mai sunt reproduse o parte din poeziile publicate de M. R. Paraschivescu după 23 August 1944. Un prim merit al acestor poezii este efortul de înnoire pe care îl depune poetul. Neputându se mulţumi să exprime doar sentimente şi pasiuni trăite de oamenii sortiţi în trecut, prin apartenenţa lor socială, să stea ascunşi în codri şi să „pună mâna pe pistol”. M. Paraschivescu se strădueşte să exprime gândurile, frământările spirituale mai complexe ale omului eliberat, făuritor al societăţii noi, al civilizaţiei şi culturii socialiste. Cele mai izbutite poezii din volum sunt cele cu caracter filozofic Ideia măreţiei vieţii şi a omului, a plenitudinii aspiraţiilor şi preocupărilor sale spirituale se încadrează în larga viziune a poetului, îl definesc ca un poet al umanismului socialist. Cu profundă emoţie, poetul se apleacă peste leagănul copilului născut într’o orânduire socială în care exploatarea omului e menită să dispară pentru vecie şi descifrează în ochii lui senini însăşi lumina vremii viitoare. Contemplând pe acest nou născut, cugetarea poetului se avântă în asociaţii neaşteptate între soarta puiului de om şi aceea a poporului care l-a zămislit :" El vine de departe: nouă luni s'a tot sbătut în lupte nevăzut, / S’a smuls ca o furtună de pe culmi / Spre un tărâm necunoscut. Destinul noului om rezumă aşadar, soarta poporului său care după veacuri de zbatere în lupte cumplite, se avântă astăzi vijelios spre culmile visate; de acum, acest copil, împreună cu întregul popor,vor stăpâni universul : Priveşte-l! Poate să te vezi în el / Cu anii tăi trecuţi, iar cei de mâine / Sunt scrişi în carnea lui ca spicu’n pâine, / Ca’n străveziul sânge, un drapel. / Priveşte-l ! El e universul mic, / Planeta ’ntreagă pentru el roteşte, / Stele şi sori în ochi ii oglindeşte. / Să crească ’n el un vrednic bolşevic (Pruncul). In „Flacăra", poetul, surprinzând jocul cu zăpadă al unor copii, împinge viziunea pe un plan mai vast şi în voioşia tinerelor vlăstare umane întrezăreşte elanul gigantic al poporului nostru care, în decursul viitoarelor cincinale, va avea o lume ale cărei frumuseţi întrec toate visurile . .. în jocul lor eu par’că întrezării / când aruncau cu albele ghiulele / Ori bulgări mari rostogoleau pe brânci, / Că-mi văd poporul printr’un roi de stele /, urnind planeta pe orbite-adânci... Faptul că timpul minunat de mâine își are izvorul în încordarea muncii pe care o depunem astăzi inspiră poetului sentimentul înfioratei mândrii de a trăi zile a căror bogăţie poate fi evaluată doar cu durata anilor din aite vremuri : încă un an se apropie în zbor / Cu fulgii dintr’ai cerului tavan / Ca să trăieşti acum nu e uşor, / Dar fiecare zi e cât un an / Poate pământul a pornit mai iute, să-şi îndeplinească drumul lui rotat, /Ori e puterea noastră ce se-ascute ! / Şi’n ea tot timpul nostru-i adunat. Sesizând complexitatea sufletească a omului nou, autorul „Laudelor" relevă momente de mare tensiune sufletească, pentru a căror exprimare, lacrima se dovedeşte adesea mai elocventă decât cuvântul. Lacrimile sunt văzute ca o erupţie a unor comori morale ascunse în adâncimile fiinţei omeneşti, comori ce vor străluci în lumină doar o clipă : Fluid sicriu / Cadavrul câtor vise, Leagănă o lacrimă şi moare, / Doar cât scânteie în negrele abise / Prin bezna căruia steaua arzătoare. Lacrimile nu sunt însă toate la fel. Unele se ivesc doar pentru a irosi gratuit tezaurul emoţiilor — şi pe acestea poetul le detestă—, altele însă izvorăsc din plinătatea excesivă a sufletului cutremurat de măreţia vieţii Au vă iubesc, o lânce de cleştare / In care duhul faptei n’a premers / Dar ştiu adânca bucurie in care / cu ochii ’n lacrimi vezi în univers înclinat să privească orice fenomen dinrealitate sub un unghiu filosofic, poetul sugerează încleştarea forţelor vrăjmaşe din viaţa socială printr’o formă alegorică, redând lupta între nou şi vechi. Desvoltând, în „Pro pace" imaginea mărului rumen, ros de un vierme desgustător, poetul îi aseamănă pe duşmanii păcii cu omizile ce pustiesc roadele primăverii ; el cheamă oamenii muncii — purtătorii vieţii înnoitoare — să lupte pentru stârpirea „stafiilor morţi. •l,n „Celor de la „Llaş", comuniştii zăvoriţi de burghezie în închisori sunt comparaţi cu sevele din pământ care, „sub viscole tăioase, de zăpadă", rodesc toată bogăţia viitoare a câmpurilor. . , , Prin tot ce are mai realizat, volumul Laude vădeşte în Miron Radu Paraschivescu, pe lângă atât de subtilul poet liric, cunoscut încă din Cântice ţigăneşti, un poet cu vaste posibilităţi de aprofundare şi generalizare filosofică a problemelor vieţii noastre de astăzi. E un merit de seamă al acestui scriitor faptul că, astăzi,când prea puţini poeţi se încumetă să fixeze în versuri înţelesul înalt nosofic al diferitelor fapte şi evenimente din actualitate, al prefacerii sufleteşti a oamenilor — se avântă curajos spre înălţimile gândirii artistice. Cu toate acestea, cititorul încearcă şi unele decepţii străbătând paginile „Laudelor". Dacă această carte cuprinde câteva pagini de mare tensiune, ea numără destule pagini ce trădează o păgubitoare îndepărtare de problemele mari, esenţiale, ale actualităţii Nu vrem să-i imputăm poetului alegereatemelor ; destul de multe poezii din volum se situează tematic, în plină actualitate, cântând lupta pentru pace, ziua de 1 Mai, alegerile de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională, etc. Trăirea în actualitate, militarea de pe poziţiile de luptă cele mai avansate, nu echivalează însă cu celebrarea evenimentelor cele mai proaspete. Pentru M. R Paraschivescu, a fi în pas de, actualitatea ar însemna a urmări, de pildă, ce au devenit eroii săi din poeziile mai vechi, cum a evoluat sensibilitatea, gândirea lor, cum li s’au transformat caracterele. Floresc ar fi fost ca un poet care a izbutit să dea în „Flacăra" o atât de înaltă expresie artistică a sentimentului de admiraţie faţă de măreţia vremii noastre, să dezvolte această idee, s-o adâncească, în alte poezii, şi să reliefeze atitudinea sa lirică în faţa fenomenelor diverse ale realităţii. Din păcate însă, poezii ca „Flacăra", „Pruncul", „Maternitate", „Pro Pace", etc., rămân nişte insule izolate în creaţia poetului Şi aceasta nu fiindcă autorul ar fi renunţat a mai scrie poezii cu problematică filosofică, dar fiindcă poezii ca Pâinea, Tâmplarul, Lăutarul, ş. a„ nu mai au la bază o problemă de viaţă, ci se complac în speculaţii abstracte, in afară de timp şi spaţiu. In „Pâinea", bunăoară, cititorul găseşte comparaţii şi metafore de o originalitate reală ca aceea a pâinii ce „se rotunjeşte din apă, humă, sare”, cum „Helios răzbeşte pintre nori” sau a „armatelor ţepoase de spice... forvindu-şi mătăsoase mustăţi de mandarini”. Dar cititorul rămâne, în urma lecturii, cu senzaţia penibilă de a fi căutat în van un înţeles, un substrat emoţional acestor bijuterii imargistice. Căutând să-şi actualizeze consideraţiile abstracte, poetul alunecă în obscuritate, când în final scrie: Şi când in jurul mesei, sub geana lămpii trează / Cu arsele lor palme, prind coaja sa-i desmierde, / Popoarele întregi de muncitori semnează / Pactul solemn al păcii şi al frăţiei lor / Adânc dospind prin pâine un secol viitor. Legătura între pâine, pactul păcii, secolul viitor, apare aici printr’o imagine ceţoasă. Tendinţa spre contemplare gratuită, vădeşte îngustarea conţinutului de idei. In acest sens se poate vorbi despre rămânerea în urmă a poetului, care nu întotdeauna a reuşit să prefacă unele probleme ale vieţii noi înc arzătoare pasiuni proprii; insuficienta participare în unele cazuri la problemele ce răscolesc conştiinţele oamenilor înaintaţi din ţara noastră, îl împinge uneori pe poet să-şi macine cugetarea în speculaţii sterile a căror expresie sunt nişte versuri reci, formaliste. Puţinătatea ideilor prejudiciază în chip simţitor valoarea „Cântării României”. Cu toate pasajele excepţional de frumoase, acest poem ciclic e alcătuit în bună parte din episoade ce nu satisfac aşteptările cititorului. Prea diluat, poemul — mai ales în cântul II — devine o revărsare sentmentală de amintiri, evocând atmosfera sumbră a trecutului de robie, lipsită de suportul unei concepţii, al unei idei fundamentale. De fapt, însăşi denumirea de poem, pe care i-am dat-o e convenţională. Este vorba în fapt, de mai multe poezii lirice, evocând episoade din istoria patriei sau exprimând sentimente ale poporului oropsit, sub regimul burghezo-moşieresc. De aceea ar fi şi fără sens o încercare de apreciere a „Cântării României” cao operă împlinită,, observaţii putându-se face doar asupra ununui fragment sau altul, detaşate ca piese de sine stătătoare. Astfel, dacă doinele haiduceşti din „Ropote", precum şi numeroase pasaje din alte poezii, constitue pagini antologice, în schimb „1907'', cu toate frumuseţile de amănunt, oboseşte prin lungimile şi repetiţiile sale, prin prolixitatea stilului (o singură comparaţie se întinde pe mai multe pagini), şi nu reuşeşte să sugereze dramatismul marilor lupte ale ţărănimii pentru pământ. Iată, de pildă, cum redă poetul imaginea ţărănimii, din punctul de vedere al boierului, pe o pagină alcătuită din următoarele versuri de câte un singur cuvânt: Toţi nătaţi, Pârliţi, / Sburliţi, / Păroşi, / Flocoşi, / Furioşi, / Sdrenţăroşi, / Cipturoşi, / Noduroşi, / Bărboşi, / Fioroşi, / Zănateci, / Bezmetici, / Strâmbi, / Uriaşi, / Ciolănoşi, / Şi frenetici I Cu copilaşi / Cu petici, / Cu ţăpi / Şi cu seceri... Diluat, vag, descriptiv, e întregul aşa zis „cap, al do’ha”. Pornit-au oştile ca vii corăbii, / Cu flamuri roşii, lucitoare săbii, / Ca să ridice ţara din cenuşe, / Măneră tancuri, luară’n mâini cartuşe... A fost atunce-i marea sărbătoare / A primei noastre paste proletare... etc. Miron Radu Paraschivescu, poet dotat cu nebănuite resurse lirice,şi va da seama, fără doar şi poate că oricât de excelent mânuitor al versului ar fi — nu va putea realiza creaţiile pe care cititorii săi i le doresc din toată inima, decât dândul şi osteneala să fie întotdeauna interpretul măritor pasiuni ale oamenilor de astăzi, decât împrospătându-şi inspiraţia mereu din sursa inepuizabilă a vieţii poporului. In poezia „Ars poetica", ,M. R. Paraschivescu amintind un îndemn al poetului său preferat, Emil Isac : „Din inimă să-ţi fie versul rupt!“, îşi exprimă năzuinţa de a lega cu cântecul său „a inimilor rană”, iar la nevoie, „ca pe-un cuţit în inimă să-l împlânt”. Dacă va dezvolta ceea ce are valoros, înaintat, în creaţia sa, dacă va şti să pătrundă adâncurile conştiinţei oamenilor celor mai buni ai zilelor noastre, făcând din frământările lor propria frământare, autorul „Laudelor" va izbuti de bună seamă să dea încă multe, nespus de multe cântece, care să înalţe sufleteşte pe făuritorii vieţii fericite şi care să se împlânte ca nişte pumnale în inima duşmanilor, l.stafii ale morţii”. Dumitru C. Micu Cronica literară „LAUDE“ de Miron Radu Paraschivescu