Contemporanul, ianuarie-iunie 1955 (Anul 9, nr. 1-25)
1955-01-07 / nr. 1
Era prin februarie, cind Marin Eftimie a lit să se angajeze in fabrică. Viscolul se ii domolise, dar rafalele de crivăț răcuiau încă pe la colțuri de stradă sau la înhisări. Lui Eftimie nu-i plăcea să intre deva rebegit de frig, cu miinile înlemnite cu nasul vîmăt. Stătu așadar la un mic fas cu portarul, piuă ce se dezmorţi bine începu să se simtă în apele sale. Atunci fă intr-un birou şi acolo i se spuse că ai angajat în secţia de instrumente mnedite şi că a doua zi poate să vină la lucru. Jimie primi vestea bucuros, măcar că numîntr-o secţie sau alta nu-i spunea deomdată mare lucru. Oricum, din clipa asta socotea angajat al întreprinderii „21 Dembrie“, ceea ce, firește, îl făcu să se ntă mai important. Peste cîteva clipe băi In uşa sediului organizației de partid. — Poftim, poftim. Tovarăşul Marin. Ernie ? — Eu sînt. Ia te uită ! Mă și cunoștea! ? Tovarăşul Dumitru Teleaşcă, secretarul arnizaţiei de partid, avea un aer niţel mulit care la urma urmei ar fi putut să intrne : „Te cred. Cine nu te cunoaşte pe mneata ?“ In realitate i se comunicase de cadre venirea noului angajat. Eftimie se eză pe scaun, plăcut impresionat de aceasprimire. Secretarul îi întinse pachetul cu țigări. — Nu fumez, tovarășe. N-am fumat nicîată. Eftimie era tare mîndru de asta. Unii se iau. ..Cum, omule, n-ai fumat niciodată ? har niciodată?“ Dar secretarul de partid păru să dea mare importanță acestei vicii. își trase scaunul mai aproape și zise : — Ne-am gîndit mult cind te-am repartit la secția de instrumente medicale. Am sculat și cu directorul și cu inginerul șef... In vocea lui era ceva grav. — Știi despre ce? Eftimie ridică o privire Întrebătoare spre cretar. Ii plăcea că repartizarea nu fusese mută la întîmplare. — Aici e de lucru, nu glumă, — continuă cretarul. Mai sunt comunişti in secţie, el Niculae Toma acolo. Să puneţi serios nărui şi să faceţi o secţie model... Cărei oblema ? Să-ţi spun... Cind ieşi de la organizaţia de bază, Efflie ştia ce avea de făcut. Vasăzică prima oblemă era cea a disciplinei printre tineri, • cealaltă era calitatea instrumentelor faliate. Nu poţi să rezolvi o problemă fără a rezolvi şi pe cealaltă, cum zicea tovaşul Teleaşcă, adăugind de două sau de trei : „E dialectic, tovarăşe , dialectic“, nu. Aşadar de mîine la lucru, şi să vedem. ★ In zilele care urmară, Eftimie făcu tot fel de cunoştinţe. Niculae Torna, de care-1 irbise Teleaşcă, era un om mărunţel şi vioi, ca oricind să spună şi să asculte o glumă, nmeni de felul acesta sunt îndrăgiţi iute. Agaratu! cel nou nu se oprni să-i arate din ima clipă lui Toma simpatia pe care înpuse s-o simtă pentru ei. Controlorul Dmitru Crăciunescu nu-i plăcea însă de loc. vezi ce mai om şi Crăciunescu ăsta ! cei mari era numai ..Să trăiţi, tovarăşe giner. Ce face doamna ?“ Pe tinerii din caie, şi erau o groază de tineri, îi înjura la Obor. „Nu e just, tovarăşe !“ se supără Jimie, încercînd să-i arate controlorului că irtarea asta nu-i face cinste de loc. Dar Căciunescu se cătrănea iute la faţă şi zicea obrăznicie, abia catadicsind să intoacă tol faţa spre Eftimie : „Ia să nu mă precrezi dumneata. Ştiu eu ce fac. Ce ?“ Eftime încercă să mai zică ceva, dar controlo- 1 i-o curmă repede : „Te rog, te rog. N-am ■voie de prelucrare“... Controlorului ii plăcea să vadă că oamenii feresc de dînsul, și făcea, afară din cale ! mulțumit . ..Ii vezi ? îmi știu de frică“... Voi adăuga, cuprins de o criză de admira, pentru energica sa persoană : „Ehe, unul Crăciunescu, săracul“... Eftimie începu să-l observe cu mai multă euţie. Sunt unii oameni care, ajunşi în posm de răspunsie,‘e încep să-şi dea aere, să-şi chipuie ca set buricul pămintului, şi se iartă ca nişte vătafi. Dacă e ceva sănătos ei, atunci critica, sancţiunile, îi aduc la alitate Dar curînd Eftimie ajunse la conuzia că Dumitru Crăciunescu nu era un ■tfe! de om şi observă că atmosfera nefarabdă pe care el o crea oamenilor era una n cauzele manifestărilor de indisciplină. In tta în care descoperi acest lucru se Intimă un fapt mărunt, dar care avu consecinţe raşteptate Dumitru Crăciunescu făcuse o greşeala dintr-o foaie de pontaj Eftimie. A scoperind-o, înştiinţa direcţia şi controlori Crăciunnescu se pomeni la r’ndul său cu control A roşit ptnă în vîrful urechilor, er a trebuit să arate nişte scripte şi să morte priveliştea unor socoteli. Fura. Fura ! în codru. L-au dat afară şi, fireşte, nu a plâns nimeni. Dar mai erau şi alte proeme în secţie. ■A După înlăturarea lui Crăciunescu, lucrurile î se îndreptară aşa cum se aştepta Eftimie într-oflată. Mai era încă mult de muncit fu anumită mentalitate Tinerii nu prea părau bucuroşi să vină la lucru Ce mai, era o poveste întreagă cu tinerii ăştia. Piesele lucrau de formă, să fie. Rebuturile erau modă, risipa de materiale la fel. Capul futăţilor era unul, Aurică Manea. Să-l fi ăzut numai. Se suia pe bancuri, juca „voii“ cu ocnele, tipa ca Tarzan. Ion Aurel îi rmăna bine. Intr-o zi a venit bietul taicăiu, ceferist bătrîn, şi s-a prins în gura mare dinsecţie: „Măi tovarăşi, nu mai ştiu să mai fac cu fii-miu. Ii spun cu duhul lindeţii, degeaba, îl bat, degeaba. Umblă iată ziulica haimana, acasă nu aduce un an Ce să fac, bre oamenilor?“ Intr-altă , s-au trezit cu tatăl lui Ion Dumitrescu, altădată au venit nişte chelneri şi s-au plîns că „băieţii lui Eftimie“ au făcut mare halimeră la o crîşmă de pe Pantelimon. „Băieţii lui Eftimie“ ea intr-un fel bine zis, fiindcă omul nostru era de citva timp şeful secţiei sindicale, şi agitator de partid pe deasupra. Acum, nu e vorbă, erau şi tineri mai cumsecade, dar şi ăştia trebuiau ajutaţi. Uite, Alexandru Matei se însurase, şi n-avea casă. Cind îl vedea — dar cind îl vedeai ? — ţi-o lua înainte: „N-am venit ieri, tovarăşe, că am fost după casă. Să vezi, îmi cere filodormă“. Altul, Ion Ilie, fusese tractorist pe la Buzău, şi aici se recalificase. Nu lucra bine, era cam încet, cam molcomuţ. Mai erau şi unii ca Tache, căruia îi sărea ţandăra din te miri ce şi nu-i plăcea să-i araţi. „Lasă-mă, domne, că ştiu eu şi singur. Nu sta aci pe capul meu...“ Ce era de făcut ? In organizaţia de partid discuţiile în Problema asta erau foarte aprinse. Niculae Toma primise sarcina mai demult să se ocupe de tineri, să stea pe capul lor, să-i ajute. Omul şezuse de vorbă cu unul şi cu altul, mai domolise pe-un nărăvaş, mai muiase pe cine ştie ce îndărătnic, dar problema disciplinei raminea încă problema numărul unu pentru comuniştii din întreprindere. Odată, cu prilejul unei adunări generale, tovarăşul Terească ii critică aspru pe comuniştii din secţie, şi atunci Eftimie se ridică in picioare şi zise, împurpurat la faţă ca niciodată : — Uite ce, măi tovarăşi. Eu m-am gmdit mult la chestia asta, m-am gîndit, m-am zbuciumat şi am ajuns la un capăt, după cum cred eu... Pinâ acum ne-am îngrijit răzleţ de unul şi de altul. N-am avut nici un plan. N-am stăruit... — Ce fel de plan poți să faci aici ?... întrebă intrigat cineva. — Nu știu dacă e vorba chiar de un plan, dar e un gind care mă frămintă, de mai mult timp. Uite ce. Eu cred că ar trebui să ne îngrijim fiecare de cite unul din tineri. Să nu ne speriem de nimeni, zic eu. Să începem cu cei mai răi... Oamenii ridicară privirile întrebătoare spre el. Eftimie întoarse capul şi se uită in ochii lui Toma, lung, stăruitor, cu înţeles. Apoi zise blajin : — Uite, tovarăşe Toma. E Pîrîu ăla, un zurbagiu. Să ne ţinem de capul lui. Să-l învăţăm să-şi petreacă tinerețea frumos. Așa, ca să nu-i pară rău mai tîrziu... — N-ai vrea să începi tu întîi? făcu secretarul de partid, bătind ușor în masă cu un creion roș-albastru. Eftimie nu răspunse numaidecît își pironi privirea spre masa din față, ca omul aliat în mare cumpănă. Răspunse tîrziu. — Ba, da. Dar să mă ajute şi tovarăşul Toma. A doua zi Eftimie intră vesel în atelier. Toma ii ieşi in întimpinare ca şi cum ar fi aşteptat niscaiva noutăţi de la preşedintele de secţie sindicală. Acesta avea aerul unui om din cale afară de nerăbdător. Ii spuse din nou lui Toma care era planul lui. Să ie fiecare, zicea el, cîte doi sau trei tineri, de educaţia cărora să se ocupe îndeaproape. Toma să-l ia dacă vrea pe Ion Pîrîu şi să-l mai ia în grijă şi pe Alexandru Matei. Dumitru Dragomir, utemistul, să se ocupe de Ion Ilie şi de Constantin Tache, să le cîştige încrederea, să-i transforme. — Ești de acord ? — De acord. Urma să se hotărască de cine se va ocupa Eftimie, dar spre necazul lui doctorii îl siliră să plece de grabă în concediu, sa-și îngrijească gastrita. Ideea lui insă începu să prindă viață. Toma a început de îndată să lucreze „cu oamenii lui“. Pe Matei l-a aşezat în faţa bancului, pe Pîrîu alături, şi a început să-şi vadă de trenurile sale ca şi curm nimic anume nu s-ar fi petrecut.Matei îi vorbea mereu de filodorme, zicea că unu i-a cerut cinci mii, iar Toma îl sfătuia să ceară ajutor de la întreprindere şi să-şi facă undeva casă nouă. Au început să vorbească şi de copii, şi Toma a scos din buletin o fotografie şi i-a arătat vecinului de banc doi puşti dolofani, „puştii lui“. Şi, pe nesimţite, s-au stabilit între vechiul muncitor şi tânărul său învăţăcel asemenea raporturi, că Matei începu să se deprindă cu un nou fel de a munci Cit despre Pîrîu, acesta continua să mai îmtirzie. Odată a plecat pe la nouă și s-a întors pe la unu, dar Toma s-a făcut că nu dă mare însemnătate unor „mărunţişuri“ ca de-alde astea . — Ai fost la cinema ? — Am fost, și ce dacă... — Te-am întrebat numai. Ce filme mai joacă în oraș ?... — Eu am văzut „Clochemerle“... — Am auzit că rîzi de te strici... — Hă, hă, să vezi cum a bătut bărbatul ăleia pe căpitan... Dar cînd vru să se apuce de lucru nu găsi nicăieri piesele pe care le începuse. La întrebarea lui, Toma dădu din umeri. Pîrîu a început să întrebe alarmat pe unul şi pe altul din secţie... Cînd s-a întors, piesele apărură pe banc ca prin farmec. In dreptul lor era un carton pe care scria ceva. Pîrîu citi : „Clochemerle“ şi nu îndrăzni să se uite la Toma. Aşa trecu vremea, şi amîndoi, atît Matei cît şi Pîrîu, începură să-l îndrăgească pe Toma. Tot ce făcea el le plăcea. Cum spunea o glumă, cum citea ziarul la prînz, cum lucra plin de încordare, la banc. Ar fi vrut să-i semene in toate și să le facă pe toate cu sprinteneala și voioşia cu care le făcea el. — Cum se pileşte aici, tovarăşe toma ? — Cum pileşti tu, nu e rău. Dar poate e şi mai bine altfel. Stai să-ţi arăt... De cînd cu „Clochemerle“, Pîrîu nu se mai ducea la cinema decit seara, cind nu mai era in producţie. Cinematograful era slăbiciunea lui. Odată, Toma a zis să meargă tustrei, şi el și Matei, să vadă în cartier un film cu marinari, pasiunea cea mare a lui Pîrîu. Foarte bine. S-au dus, şi cînd au ieşit de acolo, Toma a zis ca într-o doară, aprinzîndu-şi alene ţigara : — Hai să venim mîine mai curînd, să pregătim sculele. Sau vă e greu să vă sculaţi? — Ce tot vorbești ? se supără Pîrîu. Eu mă scol întotdeauna devreme... Din cind în cînd rămineau mai tîrziu, fiindcă Toma sta la fiecare operaţie cîte un procedeu mai bun decit cel obişnuit „care nici el nu era prea rău“. Tot staid aşa de capul băieţilor, Toma a dat, o săptămină sau două, mai puţine pense şi mai puţine foarfeci decit înainte. Acasă a dus mai puţini bani şi, fireşte, nevasta l-a mustrat: — Ce faci tu, Niculae? Nu mai eşti fruntaş ? Omul a zîmbit, auzind temerea nevestii. A liniştit-o cum s-a priceput... Cind s-a întors Eftimie, gastrita nu-l mai supăra deloc. După ce le-a povestit despre o excursie făcută in munţi, a întrebat ce mai e nou prin secţie. Noutăţi avea fiecare, şi mai ales Dragomir. „Află, tovarăşe Eftimie, că Tache nu mai dă nici un rebut, iar tractoristul nostru lucrează binişor şi repede, nici nu-ţi vine să crezi“. Eftimie s-a bucurat şi mai mult auzind că Pîrîu conduce un cerc de învăţămint pentru tineri. Pe la mijlocul lui septembrie, Toma a venit la Eftimie şi i-a spus : — Acum oamenii mei sînt „majori“. Pot să lucreze şi singuri. Ştii ce? Eu mă gîndesc la alţii. — La cine ? — La Pană, să zicem. N-ai văzut ? Cînd îl cauţi, nu e. „Unde e Pană“? „A plecat la ţară, la Titu“. Luni nu vine, marţi nu vine. Are nevoie de ajutor... — Ai dreptate. Toma „s-a ocupat“ şi de Pană. „S-a ocupat“ şi de alţii. La fel a făcut Eftimie şi Dragomir, Utemistul. Cînd în secţie n-au mai fost codaşi, chiulangii şi zurbagii, au ţinut o şedinţă la care au venit şi tovarăşii din celelalte secţii ale întreprinderii, ba au venit şi responsabilii de grupă de la fabrica de biciclete şi de la „Vasile Roaită“. Ideea lui Eftimie fecundase bine. Ea devenise în ochii celorlalţi o remarcabilă iniţiativă, iniţiativa antrenării în întrecerea socialistă a tuturor celor rămaşi în urmă. Aşa a şi devenit ea „iniţiativa grupei a 19-a“. Grupa a 19-a este grupa sindicală condusă de Toma. iar botezul cu pricina a vrut doar să aminteacă cine anume a fost cel dinţii care, practic, a dat viaţă unei idei fericite... H. Vălmaru Konstantin Simonov Z Î m b e t u ! E cite-un om pe lume, ce n-a zîmbit o viaţă crezînd că mutra asta, aşa se şi cuvine Că dacă omul are vreun rol mai mare-i bine Ca după rol să aibă şi-o mutră ca de gheaţă Nu simplă, — de răspunderi grozave încruntată Ce merge de minune cu „ştii tu cine-s eu“. Şi lui ii vine poate să rîdă cîteodată, Insă se stăpîneşte, oricît i-ar fi de greu. Intre surîs şi dînsul, a pus la vot în fine, Şi, cu majoritate de voturi, se abţine. A născocit, de unde anume, nu se ştie Că revoluţionarul aşa ar fi să fie. Stă-n cabinet cu-n aer sever, ca de bolnav Ca nişte rezoluţii e de uscat şi grav. H cabinet, anume a comandat portrete, Mai aspre, şi-ncruntate să puie pe perete, Ca nu cumva vreunul să nu se potrivească, Şi, spre deosebire de dînsul, să zâmbească. Tot timpul săptămînii, el stă pitit sub ele. Ca nu cumva să-l vadă portretele acele ! Duminica doar, singur, cutează în sfîrşit, Să iasă în natură, puţin, la pescuit. Şi cind priveşte peştii, zîmbeşte olecuţă, Şi pentru ei, acolo, surîsul nu şi-l cruţă. Că doar nu-l vede nimeni, şi e tăcută mreana, Şi nimeni nu ridică, nedumerit, sprinceana. Stă. Autoritatea nu-i nimeni să i-o sape, Stă şi zîmbeşte-n voie pe malul unei ape, Suride omeneşte, şi ochii-i rid sub gene. Nu-i nimeni să-i condamne duminica la lene. Dar pentru ziua asta cind peştilor zîmbeşte, Ce-ar fi cu-acelaşi zîmbet pe faţă să rămîna Şi cele şase zile ce sint in săptămână Zâmbind la fel la oameni, nu numai unui peşte ? In romineşte de DEMOSTENE BOTEZ PE ŞANTIERUL CREAŢIEI ÎN 1955 Bogata activitate a scriitorilor Editura Tineretului va scoate in cursul anului 1955 vol. I şi III ale romanului „Un om intre oameni" de Camil Petrescu, primul volum din trilogia „Frontul“ de Lauren iu Fulga, „Fetele noastre“ de Nagy István, „Cu fruntea sus" de A. G. Vaida şi A. lambrino, „Cu aripile întinse" de Petru Vinti la volumul II al romanului „Brazdă şi Paloş" de Radu Teodoru. Editura Tineretului va edita de asemenea volumele de versuri „Teodora lui Gună" de Mihai Beniuc, „Povestea sergentului Retate Alexandru“ de Dan Deşliu, „întoarcerea armelor" de Mitu Dragomir, două cîntece din „Povestea Poveştilor" de Manei Breslaşu, precum şi volume de versuri semnate de N. Iabiş, Ion Brad, Al. Andriţoiu, George Dan, Cezar Drăgoi. Pentru preşcolari vor apare lucruri semnate de Cicerone Theodorescu, Al Şahighian, Mioara Cremene, Sidonia Drăguşanu pic. O. Panculaşi scrie un roman pentru pionieri: „Cinciştii", Vladimir Colin un volum de basme: „Praştia năzdrăvană", Eusebiu Camilar o prelucrare a Şeherazedei. La E . P.L A. vor apare în colecţia „Versuri alese" volume cuprinzind creaţiile reprezentative ale poeţilor Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu, Horvath István, Marcel Breslaşu, Radu Boureanu, Letay Lajos, Nina Cassian. Se vor publica planeta „Ţie-ţi vorbesc, Americă“ de Maria Banuş, ,,Poemul generaţiei" de Veronca Porumbacu. Se vor publica de asemenea volume semnate de Virgil Theodorescu, Victor Tulbure, N. Tăutu, Petiţia Papu, Victor Fetea, Nicolae Tatomir. in 1955 vor vedea lumea tiparului lucrările ,,Zi de vară" de Zaharia Stancu. ,,Cronică de lamine" de Petru Dumiriu, „Poveste simplă" de Al. Iar, „Contele Csaty" de Horvath István. „Starea de asediu“ de I. Ludov , Filatorii" de Francisc Munteanu. Volume de publicistică vor semna Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Ion Vitner şi Eusebiu Camar Studii critice vor semna Paul Georgescu, O. S. Crohmălniceanu, Tudor Vianu, I. Mihăileanu, M. Novicov, Ion Vitner, Radu Popescu, Savin Bratu, M. Gafiţa, L. Földeş, M Zaciu, M. Sevastos şi alţii. Noi piesa originale Pină la sftrşitul acestei stagiuni vor avea loc pe scenele teatrelor noastre din Capitală şi din provincie noi premiere cu piese originale, multe din ele inspirate din realităţile zilelor noastre. La Teatrul Naţional „ L. Caragiale" vor fi montate piesele ,,Citadela sfărimată" de Horia Iovnescu şi „Trestiile de aur" de Mioara Cremene. „Furtună in cancelarie" — pesa lui Silvian Iosifescu şi Vera Călin va fi reprezentată de către Teatrul Municipal. La Teatrul Armatei se va pune in scenă lucrarea dramatică a lui Petru Dumitriu şi Sonia Filip „O parte din vnit noastră", iar la Teatrul ■ Tineretului piesa Anei No- ■ vac „La începutul vieții" Teatrul din Petroşani va reprezenta piesa lui Mircea Ştefănascu „Patriot ca romina", iar Teatrul Naţional din Iaşi „Ce naşte din pisică" de Tudor Şoimaru. Se vor mai prezenta piese ca : „Oraşul in flăcări" de Al. Davidoglu, „Urma alege" de N. Moraru, „Alenjiune, copii" de Lucia Demetrius, „Doamna noastră" de Augustin Horvath, „Fata apelor“ de Veronica Porumbucu, o piesă cu subiect din viaţa satelor de Tiberiu Vornic şi Ioana Postelnicu, „Avansarea şefului“ de B Naumele. Mai sunt In pregătire o serie de piese dintre care unele vor intra in repertoriu în stagiunea actuală, iar altele in stagiunea viitoare. 10 ani de la moartea lui Romain Rolland Drumul unui erou „Nu-i numesc eroi pe cei care au triumfat s prin gîmdire sau prin forţă. Ii numesc eroi I pe cei care au fost mari prin inima lor“ — însemna Romain Rolland pe frontispiciul lucrării sale închinate geniului creator al lui Beethoven. Un astfel de erou, mare prin forţa dragostei lui, prin tăria credinţei şi devotamentului său faţă de umanitate, prin curajul său intr-adevăr uimitor, prin pasiunea lui contagioasă şi dîrzenia sa în luptă, a fost şi Romain Rolland, „acest Tolstoi al Franţei, care nu ura raţiunea, încăpăţînat , şi îndrăzneţ“ — cum l-a caracterizat marele său prieten Maxim Gorki. Romain Rolland este un erou fiindcă s-a considerat şi a fost tot timpul un mare servitor al omului, al celor care „merg înainte“, al celor care „înaintează necontenit către îndepărtatele şi înaltele platouri ale viitorului“. S-ar putea intîmpla ca unii să nu-l considere un mare artist pe acest descendent al unei vechi familii de intelectual, ce au combătut sub sleagu' revoluţiei, deşi „Colas Breugnon“ e un adevărat poem în proză care într-o epocă de decadenţă, se încadrează în marea tradiţie rabelaisiană, un poam galic în accepţia cea mai înaltă a cuvîntului, „o carte uimitoare a zilelor noastre“ (Gorki), deşi şi „Vieţile oamenilor iluştri“ şi „Tragediile credinţei“ şi piesele închinate revoluţiei sunt străbătute de un suflu eroic care nu se prea intilnea în operele scriitorilor francezi ai vremii. Inamicii săi înverşunaţi, cei care îl combăteau pe planul ideilor şi susţineau sentenţios, ca Henri Massis, de pildă, că „întreaga omenire îşi bate joc de idealul domnului Romain Rolland“ — i-au spus-o mereu, fără nici un menajament, cu brutalitate. E firesc ca intelectualii care rîdeau cu hohote de idealurile sfinte lui Romain Rolland, să fi fost înclinaţi să-i acorde prioritate unui Marcel Proust sau André Gide. A lăuda însă inepţiile unui Henry Bordeaux şi René Bazin şi a ponegri în acelaşi timp ciclurile „Jean Christophe“ şi „Inimă vrăjită“—adevărate biografii a două generaţii — aceasta nu putea fi — orice s-ar spune — decît dovada cea mai evidentă a orbirii intelectuale a adversarilor acestui fecund scriitor, scutieri literari ai capitalismului. Să admitem însă — Împotriva opiniilor noastre — că Rolland n-ar fi fost un mare artist, — aşa cum el însuşi admisese prin absurd că Beethoven, Leonardo da Vinci şi Tolstoi n-ar fi fost mari prin gîndirea şi forţa lor artistică. Romain Rolland rămîne totuşi un erou. Un erou, prin Inima sia mare, prin forţia dragostei şi a curajului său, prin tăria sa sufletească. Romain Rolland e un erou, fiindcă a înţeles de la început, încă de atunci cînd şi-a dat seama de existenţa acelui „bilet din piaţă“ unde toate valorile sunt traficate, că prima datorie a unui intelectual e aceea „de a fi mare şi de a apăra măreţia omului“ , fiindcă el şi-a dat seama că intelectualul nu-şi poate alege sarcina, misiunea, „că ea i se impune“, îi este impusă de necesităţile epocii şi că ea constă în a pregăti viitorul, un viitor în care omul să fie liber şi puternic. Şi Romain Rolland a înfruntat toate riscurile, a trecut prin cele mai grele încercări, dar a fost şi a rămas totdeauna mare; n-a abdicat niciodată de la sarcina sa pe care, însă, din păcate, uneori, a înţeles-o greşit. Romain Rolland a fost mare şi prin curajul său. Prin curajul său de a lupta adesea „singur împotriva tuturora“ (astfel urma să se numească dealtfel şi romanul „Clerambault“, care poartă subtitlul grăitor : istoria unei conştiinţe libere). Prin curajul cu care-şi scruta conştiinţa, Rolland, care a avut o vreme destule dintre prejudecăţile castei sale de intelectuali, a cutezat totdeauna să-şi recunoască greşelile, atunci cînd îşi da seama de existenţa lor. Fără şovăire, şi fără teamă de a fi acuzat de inconsecvenţă, el le denunţa public şi trăgea concluziile ce se impuneau. Fără să se trădeze pe sine niciodată, nutrind mereu marele său vis umanist, Romain Rolland prin eforturi dureroase, care reliefează înălţimea lui morală, eroismul său, a evoluat mereu, şi a evoluat către baricada cea mai înaintată a omenirii luptătoare, către comunism. Drumul acesta merită să fie cunoscut, pentru că el nu este numai drumul lui Romain Rolland, el e drumul unei întregi pleiade de intelectuali cinstiţi care luptă astăzi pentru comunism ; e drumul care-i aşteaptă încă pe toţi intelectualii cinstiţi din apus, drumul pe care ei îl vor bate fără îndoială, căci realitatea ignorată de ei acum, cum a fost ignorată altădată şi de Rolland, le-o va impune. Dacă Romain Rolland n-ar fi fost un erou, dacă el s-ar fi mulţumit cu o existenţă plată, l-ar fi aşteptat ceea ce în lumea intelectualilor burghezi, gonind după comoditate şi oscioare, se numeşte o carieră strălucită. Făcuse doar studii excelente la Ecole Normale şi la Şcoala Franceză din Roma, îşi dăduse doctoratul cu o lucrare de specialitate mult apreciată, i se încredinţase o catedră de istoria muzicii,a Ecole Normale, apoi la Sorbona, era ginerele celebrului filolog Michel Bréal. Dar fostul student, care se adresase lui Tolstoi, era dezgustat de „briciul din piaţă“, era revoltat împotriva societăţii burgneze unde valorile se vindeau şi se cumpărau la tejghele. Revoltei, indignării i-a urmat acţiunea. Elevul lui Tolstoi se avîntă în luptă şi, cum cîmpul de acţiune ce i se oferea era prea strimt pentru energia de care dispunea fondează împreună cu Péguy şi Suares „Cahiers de la Quinzaine“. Aci, în aceste „caiete“ începe Rolland lupta pentru reabilitarea adevăratelor valori pe care învăţase să Ie preţuiască încă din fragedă copilărie, cînd îi descoperise pe Beethoven şi Shakespeare şi pe care ie va apăra pină la sfîrşitul vieţii. Franţa era atunci împărţită în două tabere: pentru şi contra lui Dreyfus. Rolland se aruncă in luptă cu tot elanul şi energia sa pentru ca adevărul să nu fie călcat in picioare, pentru ca dreptatea să nu fie batjocorită Acin aceste „caiete“ îşi publică Romain Rolland cele 10 volume ale romanului său „Jean Christophe“, dedicat „sufletelor libere din toate naţiunile care suferă, care luptă şi care inving“. El îşi propusese să arate „oamenilor obişnuiţi, viaţa obişmiă“, dar in fond se adresa intelectualilor care, în mijlocul ţipetelor asurzitoare din „briciul din piaţă“, trebuie să-şi găsească propria lor cale, intelectual lor nevoiţi să lupte pentru a găsi această cale şi cărora el le cere credinţă în viitor, dragoste de om, permanentă străduinţă către autodepăşire. Jean Christophe era o carte îndrăzneaţă, îndrăzneaţă, fiindcă într-o perioadă cînd atmosfera era încărcată de şovinism, avea in centrul ei un erou german, iar critica societăţii franceze a timpului, critică de care este străină literatura estetizantă a vremii, e făcută adesea prin intermediul acestui erou, îndrăzneaţă, prin caracterul ei demascator, prin înfăţişarea poziţiei tragice a intelectualiior in societatea burgheză, prin înfăţişarea mizeriei maselor, a samavolniciei conducătorilor politici şi spirituali ai Franţei. Tot în „Cahiers de la Quinzaine“, Romain Rolland va publica primele două „Vieţi ale oamenilor iluştri“: Beethoven şi Leonardo da Vinci Inia, tîrziu va scrie o carte închinată lui Tolstoi. Scrie aceste cărţi tot pentru „sufletele libere care suferă şi luptă“, cu intenţia de a oferi mari modele care să le călăuzească in viaţă, tovarăşi, din bărbăţia cărora să soarbă puteri. Rolland n-a încetat o clipă să pledeze pentru ideal, să arate necesitatea de a nutri un ideal şi de a lupta cu toate forţele pentru victoria lui, chiar dacă condiţiune nu-i favorizează încă victoria, fiindcă nici un efort nu-i zadarnic, pentru că adesea o înfrîngere de astăzi pregăteşte o victorie de mîine. Mai tîrziu, cînd va reproşa social-democraţiei germane faptul că prin pasivitatea ei a devenit complicele hitlerismului, înlăturînd obiecţia că orice încercare de rezistenţă ar fi fost sortită eşecului, Rolland scrie: „Trebuie să îndrăzni... să fim învinşi (sublinierea lui Rolland), dar cu armele în mină, luptind şi fără să cerem iertare şi nici să acceptăm un tratat. Este o lege a acţiunii elementare, pentru cei care vor să stabilească o lume nouă. Istoria întreagă o atestă. Nici una din puternicele victorii sociale n-a fost obţinută fără preţul anticipat al uneia sau mai multor infringeri sîngeroase“. Pentru a cultiva eroismul luptei pentru un ideal măreţ într-o societate în care intelectualii urmăreau de obicei interese meschine iar masele erau abrutizate şi înşelate prin diversiuni de tot felul, Rolland scrie „Tragediile credinţei“. Romain Rolland simte acum din ce în ce mai pronunţat necesitatea de a lua contact cu masele, de a contribui la educarea lor Şi de aceea, în Parisul teatrelor bulevardiere, el scrie un esseu în care pledează pentru crearea unui teatru popular, aşa cum l-au visat un Jean Jacques şi un Diderot, marii conducători ai revoluţiei, Robespierre îndeosebi, democraţi înflăcăraţi ca Michelet. „Trebuie, scria Rolland, să ridicăm un teatru prin şi pentru popor. Trebuie să fondăm o antă nouă, pentru o lume nouă“, un teatru care să fie totodată o „destindere“, o „sursă de energie“, şi „lumină pentru minte“, un teatru ale cărui condiţii capitale sunt: „bucuria, forţa şi inteligenţa“ Desigur, „Teatrul poporului“ marchează distanţa existentă incă între seriitor şi mase, vădeşte o oarecare neîncredere în posibilităţile maselor de a recepta o operă artistică. Meritul lui Rolland e totuşi enorm. El opune teatrului oficial, închistat şi teatrelor particulare care jucau melodrame ieftine şi imorale un teatru care să fie o şcoală politică, unde să se dezbată marile probleme sociale ale veacului şi să se facă educaţia patriotică a poporului. Pentru acest teatru scrie Rolland piesele „Triumful raţiunii“, „14 Iulie“, „Danton“, „Lupii“, toate inspirate din dramatica istorie a revoluţiei. Ţintă a tuturor atacurilor, mereu învins, Rolland părăseşte catedra, părăseşte teatrul, dar nu părăseşte lupta. El cere acum, in aceste condiţii, o carte optimistă, un poem al setei de viaţă, un imn închinat oamenilor simpli, care făuresc toate bunurile materiale, artiştilor anonimi, care au înălţat mame catedrale şi palate — mindria Franţei — ; el scrie „Colas Breugnon“ într-o limbă savuroasă, cu fraze rimate şi rimate, pline de un haz sănătos. O scrie fără „pretenţia de a transforme lumea sau de a o explica“. O scrie însă de fapt pentru a arăta un Jean Christophe popular, un om liber din popor căruia ii place să mănânce şi să bea, pe care nici o nenorocire nu-l doboară ; un om isteţ, de o perseverenţă diabolica, de un optimism molipsitor, un om care nu vrea să se închine nimănui, care ştie să-i biciuiască pe politicieni cu vorbele sale pline de duh, un om care ştie să-şi ascundă suferinţele prin glume, un francez care vrea ca „fiecare francez să fie rege“ ca „fiecare om cumsecade să fie stăpîn la el în casă“. Războiul nu-l surprinde pe Rolland. II vestise un „Jean Christophe“. Nu-1 poate însă aproba. Căci a-1 aproba înseamnă a trăda, a trăda toate valorile care-i sunt scumpe şi care acum sunt ameninţate; înseamnă a trăda Europa pe care el, intelectual crescut la şcoala lui Beethoven şi Shakespeare, a lu Rousseau, Diderot şi Voltaire, a lui Leonardo da Vinci şi Tolstoi, a lui Spinoza şi Erasm, o concepe ca pe o unitate. Retras la Villeneuve, în Elveţia, „deasupra învălmăşelii“, Rolland e un solitar care-şi ridică glasul împotriva războiului, un solitar care cere tuturor intelectualilor să se opună războiului, să păstreze tezaurul spiritualităţii europene, să nu se facă părtaşi la crimă. Umanistul nu e de fapt „deasupra învălmăşelii“, el lucrează la Crucea Roşie şi luptă pentru a pregăti, încă din timpul războiului, pacea. Înjurat de toţi, Rolland nu cedează, nu se mişcă de la postul său de luptă, înţelege foarte bine cine sunt acel care dezlănţuie războiul şi-l înfierează; e revoltat că intelectualitatea a abdicat de la datoria ei, că otrăveşte spiritele popoarelor. Nu înţelege însă necesitatea transformării războiului imperialist în război civil, dar, ca scriitor care s-a ridicat împotriva burgheziei, salută, primul dintre scriitorii francezi, revoluţia din Rusia, o salută, în acel zguduitor mesaj „Rusiei libere şi eliberatoare", cu entuziasm, ca pe un eveniment de o importanţă covîrşitoare: „Fraţilor din Rusia, care aţi înfăptuit marea voastră Revouţie, trebuie să vă felicităm! Mai mult, trebuie să vă mulţumim ! Cucerindu-vă libertatea nu aţi lucrat numai pentru voi, ci şi pentru noi toţi, fraţii voştri din vechiul occident... Mergeţi înainte ! Noi vă vom urma !“ Dar Romain Rolland, deşi intuieşte importanţa internaţională a Marii Revoluţii, deşi îşi dă seama că ea deschide omenirii drumuri noi, deşi o apără mereu împotriva calomniatori. .. cu pasiunea-i clocotitoarei deşi se înclină plin de respect în faţa acestor „grădinari încercaţi“ care erau Lenin şi Stalin, va merge încă multă vreme nu pe drumul revoluţiei, ci pe un drum paralel, care, nu odată, părea celor miopi a fi o cale opusă drumului lor. Omul care spursese : „nu vreau să urăsc; vreau să dau dreptate chiar duşmăniilor mei“, — nu înţelege încă duritatea luptei împotriva contrarevoluţiei, se ridică împotriva violenţei, iar mai tîrziu se va lăsa chiar cucerit de doctrina rezistenţei pasive a lui Gândi şî va încerca o conciliere intre apă şi foc, între gandism şi comunism. El, care denunţase ir! „Liluli“ ipocrizia intelectualilor ce se servesc de vorbe mari pentru a-şi masca interesele, mai are încă naivitatea să creadă la această intelectualitate şi s-o cheme printr-oa „Declaraţie a independenţei spiritului“ să se situeze deasupra evenimentelor, să le lumineze . Rolland mai crede încă în vorbele unor conducători burghezi, și se adresează lui Wilson, cerîndu-i să lupte pentru o pace dreaptă. E epoca cind scrie „Clerambault“, epoca cînd e „singur împotriva tuturor", cînd nu și-a găsit încă rostul. In același timp însă, Rolland protestează violent împotriva asasinării Rozei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, denunţă rolul mîrşav al socialdemocraţilor germani în această crimă, protestează împotriva asasinării lui Sacco şi Vanzetti, împotriva asasinării lui Mateotti şi a întemniţării lui Gramsci, luptă împotriva blocadei şi consideră revoluţia, aşa cum o arată în polemica cu Henry Barbusse, „casa lui". Cu prilejul celei de a 10-a aniversăria lui Octombrie, îşi reînnoieşte ataşamentul, arată din nou că nimic nu-l desparte de scopul revoluţiei. Rolland n-a fost niciodată în altă tabără. Lupta lui cu burghezia n-a fost o luptă intestină în sânul burgheziei. Chiar în epoca aceasta da confuzie, Rolland — aşa cum a arătat-o Lunacearschi, — „a fost duşmanul duşmanilor noştri". Şi dacă i-a îndepărtat o vreme pe unii simpatizanţi da la revoluţie, „a înălţat sufletele, a rafinat spiritele şi a fabricat o specie de produse umane pe jumătate pregătite“ pentru revoluţie. Urma numai ca aceşti ucenici ai lui Rolland să ia contact cu realitatea. Acest contact îi lipsea încă şi lui Rolland, aşa cum se vede foarte bine din prima parte a romanului „Inimă vrăjită“. Ii lipsea această legătură cu viaţa şi, ca oricărui intellectual crescut la şcoala burgheză, „îi era teribil de greu — aşa cum va mărturisi singur — să renunţe la comorile sale imaginare ; i-ar fi fost mult mai uşor să renunţe la cele reale, totul (puţinul) pe care-l are, şi chiar viaţa... In încăpăiţînarea de a le păstra, el nu vedea că ceea ce strînge la piept sînt nu ideile, ci vorbele: nuca e goală, el nu ţine decit coaja“. Tată spovedania unui om curajos, tare, cînd şi-a dat seama, datorită lui Gorki in primul rînd, că toate valorile reale, că „miezul nucii“ se află în lagărul revoluţiei, a trecut cu tot sufletul in acest lagăr şi a renunţat la toate prejudecăţile sale ! Iată spovedania unui mare umanist, care, cînd şi-a dat seama, cu prilejul procesului de la Şahtî, de necesitatea violenţei, a încetat să combată violenţa revoluţionara, a aprobat-o. „Adio trecutului !“ scrie Rolland fără nici un regret. Rolland vedea acum necesitatea luptei politice şi îi combate cu hotărîre pe intelectualii care se ridică împotriva ei, şi că va fac astfel jocul burgheziei imperialiste. El îşi dă seama că Pan-Europa este un instrument de luptă Împotriva U.R.S.S., pe care o consideră „patria noastră, a tuturora“, că Pan-Europa este o alianţă a imperialiştilor occidentali, germani şi francezi, împotriva omenirii de mîine, împotriva interes-»lor umanităţii, o nouă „sfîntă aianţă“ şi îi denunţă pe cei care se folosesc de acest paravan pentru a-şi ascunde planurile războince. Rolland, luptătorul pentru pace, sar ridică împotriva pacifismului burghez, împotriva „pirateriei păcii“ care pregăteşc războiul. El îşi dă seama că salvarea pacii se află în mîinile popoarelor, în unitatea lor, în lupta lor revoluţionară. „Prin revoluţie la pace“ — aşa se intitulează cartea în care şi-a strîns articolele, mesajele, confsrintele, apelurile din aceşti ani de luotă încordată. El denunţă nu numai crimele fasciştilor italieni şi hiorişti, dar şi barbariile colonialiştilor englezi şi francezi, planurile de cotropire ale celor americani, salută lupta poporului spaniol, activează în cadrul Ajutorului Roşu, protestează împotriva ternarei anticomuniste din Balcani, din Romînia, împotriva înscenării de la Leipzig, împotriva profeselor intentate lui Toler şi Thälmann. Intre Rolland şi masele muncitoare nu mai e nici un zid. El jură acum nu pentru o uniune a intelectualilor deasupra partidelor şi cl’siilor, ci pentru o uniune a intelectualilor şi a maselor muncitoare : „Ii chem pe toţi tovarăşii mei muncitori intelectuali. Locul nostru este cot la cot cu muncitorii proletari. Suntem acelaşi corp, independenţa lor, puterea lor, o face şi pe a noastră. Ei sunt tulpina arborelui ale cărui ramuri sunt munca ştiinţelor, a literelor şi artelor. Dacă arborele suferă, ramurile sa usucă. Privilegaţii Intelectualităţii care trădează cauza comună pentru onorurile şi asvantajeie pe care le risipesc exploatatorii, sunt ca florile rupte de plantă, întreţinute în borcane cu apă. După o strălucire de scurtă durată, ele se veştejesc şi vor fi gunoi şi vor fi aruncate la gunoi...“ Războiul popoarelor împotriva fascismului, război la care Rolland şi-a dat adeziunea, îl găseşte în Bourgogne, provincia si natală. Acolo îl găsesc şi ocupanţii nazişti, care iicearcă zadarnic să şi-l apropie. Rolland nu poate trăda. Rolland, ca şi eroii din „Inimă vrăjită“, Marc şi Anette, a ales de mul: ei sânt comunişti, şi comuniştii nu trădează. El mai trăieşte bucuria de a vedea victoria Armatei Roşii, iar în ziua de 29 noiembrie, cînd Maurice Thorez se întoarce în Franţa el îi spune: „Atît timp cit vocea dumitaie nu se auzea, Parisul nu se simţea pe deplin eliberat“. Peste o lună Romain Rolland a închis ochii pentru vecie. Acesta a fost drumul lui Romain Rolland* Un drum eroic. ’ Eugen Luca 3