Contemporanul, iulie-decembrie 1955 (Anul 9, nr. 26-52)
1955-10-14 / nr. 41
SAPTĂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL , ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Nr. 41 (471) • Vineri 14 octombrie 1953 1 16 pagini 35 bani Mihai Beniuc LUI PABLO NERUDA cînd a împlinit 50 de ani de viaţă Se scurse jumătatea ta de veac. — Din nemurirea ta o picătură. Cordilierii-ţi sînt suport de steag, America te-adoră ori te-njură. Din Zara Focului la Labrador Te-adoră tot ce-i cinste şi popor. Te blesteamă cu fiere şi te-njură Tot ce e jaf, necinste, căzătură. Fii mîndru ca şi munţii tăi, Neruda, Nu e zadarnic versul tău, nici truda. Pe globu-ntreg, pe pămînteasca scoarţă Cu cei nedrepţi tu te-ai luat la hartă. Prin tine-şi cîntă milioane forţa De oameni ce ridică-n viaţă forţa Dreptăţii, libertăţii, vieţii pline, Cum celui ce lucrează se cuvine. Din Clutul tău, măreţ şi general, Fiori de moarte trec prin capital. Cînd tu vorbeşti de struguri şi de vint, Bancherii la picioare văd mormînt, Şi-ar vrea să bea-ntr-o lingură de apă Ori barem să-i adune într-o groapă Pe proletarii toţi din lumea toată. S-arunce domnii ultima lopată De lut pe ei, să pună şi un bloc De fier pe ei şi-apoi să-l arză-n foc. Dar se trezeşte, iată, Pădurarul, Şi nu-i de scos din lume proletarul. Te ştie, Pablo, cine nu te ştie ? In sate, in oraşe, in pustie. Subt Crucea Sudului, subt Steaua polară, Pe globul pămîntesc nu este ţară In care cintul tău, a vrejii slavă, Să nu fi răsunat bogat şi plin, Ca vîntul primăverii în dumbravă. Păsări vestind şi flori şi cer senin. Pe unde munca e la rangu-ntîi, Ţi-e cartea între cărţi de căpătîi. Răsună verbul tău în limba rusă, Popoarele din China-l au pe buză. De la Pacific pînă-n Budapesta Se răspîndeşte cîntecul acesta. Din Marea Lapte, pînă-n Sud, la Pind, Răsunetele cîntului se-ntind. Romîni, bulgari, poloni şi cehi Iţi ştiu Poemele ce-şi mişcă argintul viu, înalte ca podişul chilian, Ciudate ca ostroave de mărgean, întinse ca păşunile din pampa. Atrăgătoare ca în beznă lampa, Cu zbor de condor peste creste sure, Cu-nfiorări de mare şi pădure, Cu tresăriri de ruri mari subt lună, Cu zvon de bucium ce viteji v-adună, Cu duh de luptă şi cu duh de fală, In drumul spre victoria finală. Pablo Neruda, poet pornit din Chile Pe aripile slavei pe pămînt, Eu Iţi urez să ai atîtea zile, Cite silabe-n Generalul Cint, Citite-ncet ori recitate-n cor, De limbile şi neamurile toate, De-ntregul glob, popor după popor, De azi şi pînă-n vremuri depărtate. PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, MIZI-VA. Un sector al istoriografiei noastre rămas în urmă Formarea limbii şi a poporului român Una din problemele cele mai spinoase şi dificile ale istoriei trecutului este, după cum e ştie, problema etnogenezei, problema formării popoarelor, fie că e vorba de vremurile mai vechi ale antichităţii, fie că ne referim a fenomenul întîmplat în epoca medievală sau la începutul epocii moderne. Importanţa itudierii acestui fenomen, atît de complex, nu a scăpat şi nu poate scăpa nimănui. El a preocupat timp îndelungat pe istorici şi mai preocupă încă intens istoriografia zilelor noastre. E de ajuns să ne gîndim la atenţia deosebită ce se acordă de mai mulţi ani acestui fenomen în istoriografia sovietică iart pentru unele popoare din epoca sclavagistă cît şi pentru naşterea popoarelor slave sau la recentele dezbateri desfăşurate, de pildă, în jurul formării poporului italic, cu ocazia congresului de ştiinţe istorice ce a avut loc, nu de mult, la Roma. Este limpede, iarăşi, că într-o problemă cum este etnogeneza şi formarea unei limbi — categorii istorice de o complicată structură şi evoluţie — concepţiile asupra caracterului acestor fenomene ca şi metodele de rezolvare a chestiunilor ce se ridică nu pot fi considerate întotdeauna ca juste şi ştiinţifice. Faţă de orientarea de bază idealistă, rasistă, migraţionistă etc. a istoriografiei burgheze, teoriile pseudomarxiste ale lui Mar nu au reuşit să impună o concepţie mai bună, mai ştiinţifică în această direcţie a cercetărilor. Şi în acest domeniu al cercetărilor istorice şi lingvistice singurul îndreptat just ni-l oferă concepţia marxistă, materialistă, a istoriei, concepţie aplicată cu succes de învăţaţii sovietici, istorici, etnografi şi lingvişti. Ea va trebui să stea şi la baza studierii problemei formării limbii şi poporului român, problemă care — oricît de surprinzător ar apărea celor mai mulţi — nu e încă definitiv rezolvată, ba nici nu e măcar lămurită în unele aspecte fundamentale ale ei. Să ne explicăm puţin ! De obicei, pentru cei care îşi pun, în general, întrebarea asupra originii limbii şi poporului, afirmaţiile curente, învăţate în şcoală, auzite sau citite de la cărturarii noştri, sunt, oarecum, luate drept adevăruri necontestate, simple şi cu totul satisfăcătoare: limba romînă e o limbă ce derivă din latina „vulgară“, mult influenţată, ca vocabular, mai ades de limba slavă, dar şi de alte limbi, iar poporul român e un amestec de daci şi romani la care s-au adăugat şi alte neamuri cu care poporul nostru a venit în contact în cursul veacurilor. Cît priveşte locul în care a luat naştere poporul român, aproape nimeni nu se îndoieşte că el, dintru-nceput, s-a zămislit pe locurile unde se vorbeşte azi romîneşte. Timpul formării limbii şi poporului român e şi mai simplu soluţionat: cîndva, după cucerirea romană. Dar, din păcate, toate aceste răspunsuri, pe cît de simple şi de fireşti ar apărea, conţin o serie întreagă de nepreciziuni şi o bună doză de afirmaţii, cel puţin îndoielnice pentru oamenii de ştiinţă,sau, mai bine zis, pentru o riguroasă ştiinţă istorică şi lingvistică. Există, într-adevăr, o mulţime de lacune şi puncte obscure în privinţa felului cum şi cînd a luat fiinţă limba romînă. Sînt nedumeriri în privinţa caracterului ei specific de limbă romanică, ca şi în ce priveşte valenţa influenţei slave etc. Cînd a încetat limba, grăită de o anumită populaţie, de a mai fi latina „vulgară“ şi cînd a luat înfăţişarea ei precisă de limbă romanică, de limbă romînească ? Şi de ce, anume, are această înfăţişare curioasă de limbă romanică cu elemente atît de precumpănitoare de origine slavă şi de altă origine ? Se ignorează, după cum vedem, chiar din aceste cîteva întrebări indiscrete — şi ele pot fi înmulţite cu altele şi mai dificile, — o serie întreagă de aspecte din complicatul iproces al formării limbii şi, totodată, a poporuluî român. ‘ Acad. prof. G Daicoviciu Să nu uităm, apoi, că, în afară de faptul unei vagi precizări a perioadei de timp în care s-a născut limba romînă, mai exista şi marea întrebare unde, pe ce teritoriu anume, a luat fiinţă poporul român pe care-l vedem populînd şi unele regiuni care niciodată n-au fost supuse imperiului roman. Să ne amintim că tocmai această întrebare cu bucluc a stîrțit în trecutul îndepărtat, dar şi în cel mai apropiat de noi, atîtea discuţii, răscolind patimi şi porniri ce nu aveau nimic a face cu miezul ştiinţific al chestiunii. Iar dacă ne amintim bine — şi nu e chip să nu ne amintim — de toate aceste discuţii, începînd, am putea zice, încă de pe vremea cronicarilor noştri şi durînd pină mai ieri, alaltăieri, nu e cu putinţă să nu recunoaştem că întrebarea n-a fost rezolvată în chip absolut mulţumitor de nici o partidă şi cu atît mai puţin de partida adepţilor continuităţii. Partizanii ambelor teorii au rămas pe poziţiile lor, unii susţinind stăruirea neîntreruptă a poporului român în vechea Dacie (adepţii aşazisei teorii a „continuităţii“) iar ceilalţi persistînd în a nega hotărît această continuitate şi opunîndu-i teoria imigraţiei tîrzie din sudul Dunării, din Balcani. Adevărul este că fiecare din aceste două teorii îşi are punctele ei slabe, peste care nu se poate trece atît de uşor. Dacă pentru o stăruire pe meleagurile băştinaşe a populaţiei daco-romane există, la nevoie, suficiente dovezi arheologice, istorice şi de ordin social, spre a înlătura bizara concepţie a adversarilor continuităţii despre o catastrofală şi organizată dispariţie a populaţiei Daciei cu prilejul retragerii armatei şi oficialităţilor romane, pentru secolele din a doua jumătate a mileniului întîi asemenea dovezi nu mai sînt atît de uşor de identificat. In faţa teoriei imigraţiei se ridică, pe de altă parte, o serie de întrebări la care cu greu se poate da un răspuns mulţumitor, cînd a avut loc această imigraţie de care izvoarele nu pomenesc de loc şi ale cărei urme materiale nu se păstrează pe teren? In ce împrejurări istorice şi sociale şi din care anume parte a Peninsulei Balcanice a pornit valul acestei populaţii romanice care la nordul Dunării a ajuns să întreacă în număr aproape totalitatea populaţiilor din Balcani ? Atît problema toponimiei cît şi a elementelor comune din limba romînă şi limba albaneză îşi au părţile lor umbrite de îndoieli. E evident pentru orice om de ştiinţă obiectiv că fără o aprofundare a tuturor aspectelor problemiei şi fără studierea multiplelor componente ale fenomenului de etnogeneză, îmbrăţişînd variate domenii ştiinţifice (ca etnografia, antropologia, istoria dreptului vechi scris şi nescris), un răspuns categoric şi o soluţionare convingătoare şi definitivă a mult frămîntatei probleme nu este cu putinţă. Că între aceste două teorii s-a încercat, de unii şi de alţii, o soluţie de compromis fie în ce priveşte locul de formare a poporului român — preconizînd ca teritoriu atît malul sting (Dacia) cît şi malul drept (Balcanii) al Dunării — fie în ce, priveşte timpul imigrării din sudul Dunării (datînd această imigrare cu cîteva secole mai înainte) nu schimbă întru nimic situaţia nelămurită a problemei. Ea rămîne o problemă încă deschisă. Deschisă, fireşte, pentru ştiinţa istorică şi nu pentru tendinţe sau răfuieli naţionaliste. Dreptatea ne sileşte să pomenim, totuşi, că nu toate discuţiile din trecut au avut ca îndemn atitudinea politică, naţionalistă şi că printre partizanii teoriei imigraţiei au fost şi istorici şi lingvişti romîni iar printre străini mulţi au împărtăşit teoria continuităţii. Cu atît mai puţin poate fi vorba, acum, între istoricii marxişti, de o altă preocupare decît aceea strict ştiinţifică în rezolvarea acestor nelămurite laturi ale problemei formării limbii şi poporului român. Dar tocmai acest caracter pur ştiinţific al problemei constituie şi obligaţia peremptorie a istoricilor şi lingviştilor noştri de a ataca această problemă capitală din istoria noastră. Specialiştii romîni trebuie să aibă şi curajul şi obiectivitatea istoricului marxist de a o aborda şi soluţiona. De aceea, nu poate fi îndestul de elogiat faptul pornirii hotărîte pe această cale a oamenilor noştri de ştiinţă, înscrisă în planul de lucru pe anul 1955 al Secţiei de Istorie a Academiei R.P.R. la începutul acestui an, ca o sarcină a institutelor de istorie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, problema a reuşit să antreneze, încă din primele luni, la o acţiune şi mai largă pe istoricii şi lingviştii din cele două secţii (astăzi subsecţii) ale Academiei, ducînd la constituirea unei Comisii speciale pentru studiul formării limbii şi a poporului român. (Continuare în pag. 4 a) FLORICA CORDESCU Ilustraţie la „Ţie-ţi vorbesc, Americă!" de Maria Bănuţ. Concertele noastre în Cehoslovacia George Georgescu Artist al poporului din R.P.R. Laureat al Premiului de Stat — Cele 7 concerte pe care Orchestra Simfonică a Filarmonicii de Stat „George Enescu" din București le-a dat în Cehoslovacia între 21 septembrie — 2 octombrie 1955 au însemnat o mare izbîndă pe plan artistic. Atît pentru orchestră cît şi pentru solişti, ele au fost o consacrare, o recunoaştere a eminentelor lor calităţi şi aceasta, într-o ţară cu vechi tradiţii muzicale şi în oraşe ca Prajga, Bratislava, Brno etc., unde se cultivă muzica de zeci şi sute de ani şi unde vin să dea concerte toate celebrităţile lumii. Pretutindeni, artiştii noştri au fost ovaţionaţi, primiţi şi înconjuraţi cu dragoste, s-au cerut suplimente în afară de piesele din program, s-au spus cuvinte calde, s-au organizat recepţii oficiale în cinstea lor, la care au participat personalităţi de seamă din lumea artistică şipolitică, precum şi membri acorduri diplomatic, iar presa a fost unanimă în a releva sonoritatea excelentă a orchestrei, omogenitatea şi echilibrul dintre compartimente şi, pe de altă parte, măiestria interpretativă a celor trei solişti : violonistul Ion Voicu, pianistia Silvia Şerbescu şi violoncelistul Vladimir Orlov. Am dat în total 7 concerte în Cehoslovacia : două la Praga, unul la Marianske Lazné (Marienbad), unul la Brno, unul la Gottwaldov, unul la Bratislava şi unul la Kosice. S-au executat — alternativ — lucrările : Simfonia I-a de George Enescu, suita „Cînd strugurii se coc“ de Mihail Jora, „Nunta în Carpaţi" de Paul Constantinescu, Rapsodia l-a d-l George Enescu, Simfonia l-a de Brahms, poemul simfonic „TUI Eulenspiegel“ de Richard Strauss, uvertura la opera „Mireasa vîndută“ de Smetana, Simfonia spaniolă de Laio, Concertul pentru pian în la minor de Rachmaninov şi Concertul pentru violoncel de Haciaturian. Muzica romînească a fost foarte călduros primită : Simfonia I-a de George Enescu, atât de bogată în substanţă muzicală şi atît de magistral orchestrată, a fost o revelaţie pentru publicul cehoslovac, care — în majoritatea sa — nu o cunoştea şi care a admirat avîotul eroic, bogăţia melodiilor şi optimismul viguros al ei. Suita de Mihail Jóra, care s-a executat acum pentru prima oară în străinătate,a făcut o puternică impresie asupra cunoscătorilor prin prospeţimea şi vioiciunea temelor de esenţă populară romînească. Lucrarea mai veche „Nunta în Carpaţi“ de Paul Constantinescu, cunoscută în Cehoslovacia din alte turnee ale noastre, a fost ascultată din nou cu plăcere, iar Rapsodia I-a de George Enescu, foarte cunoscută pretutindeni, a provocat entuziasmul ascultătorilor prin exuberanţa ei şi prin frumoasele melodii populare care abundă în ea. Celelalte lucrări au fost de asemenea urmărite cu interes ; toţi colegii mei — orchestra şi soliştii — s-au străduit să pună în lumină conţinutul lor emoţional şi plasticitatea imaginilor muzicale. Succesele obţinute în faţa unui public pretenţios ca acela, ne-au umplut inimile de bucurie şi de mîndrie. Felicit din toată inima pe colaboratorii mei din Filarmonica de Stat „George Enescu" care au participat la acest turneu, pentru înalta lor conştiinciozitate, abnegaţia şi perseverenţa lor în muncă, pentru nivelul artistic excepţional la care au menţinut toate concertele, pentru sentimentul patriotic adînc şi sincer arătat în toate împrejurările. Mulţumesc Guvernului Român, Ministerului Culturii, pentru sprijinul neprecupeţit pe careni l-au dat aşa ca deplasarea noastră să se facă în condiţiile cele mai bune. Şi mulţumesc în mod cu totul călduros autorităţilor cehoslovace pentru felul ireproşabil cum a fost organizat pe teritoriul Republicii prietene, întregul nostru turneu. In fiecare clipă am simţit dragostea şi grija de a fi cît se poate de mulţumiţi ; am fost obiectul a nenumărate atenţii delicate şi semnificative din partea lor şi am înţeles cu toţii cît de adevărată, cît de sinceră este prietenia pe care ne-o poartă admirabilul popor cehoslovac. Le trimit tuturor expresia recunoştinţei noastre şi asigurarea că nu vom uita niciodată clipele petrecute împreună. despre literatura pentru copii Era o seară de april neprietenoasă, ploioasă. Prin geamurile casei de pe strada Maiakovski, luminile răzbăteau cu greu. Oamenii stăteau in uşă, Ungă pereţi, în fața geamurilor. Sala era plină pină la refuz. Ca in fiecare an, la 15 aprilie, ziua morţii poetului iubit, au venit in casa-muzeu in can a trăit şi şi-a petrecut ultimele clipe Maiakovski, foştii lui prieteni, profesori şi pionieri, artişti şi rude şi mult, mult tineret. Erau în acea seară de faţă şi mama poetului, şi sora sa Olga Maiakovskaia, şi foştii săi prieteni : poetul Kirsanov, criticul Perfov şi admirabilul interpret al poeziilor sale, artistul Balaşov. Toți ascultau în tăcere, emofionafi. In fața mesei prezidiului stătea un bărbat înalt şi slab, cu față lunguiaţă, cu o frunte înaltă, sub care străluceau, de după ochelari, doi ochi vioi şi inteligenţi. Vorbea încet, făcind din cînd in cînd cite-un gest ca să sublinieze vreo idee. îşi depăna amintirile despre bunul său prieten, Vladimir Maiakovski. Vorbitorul■ era Lev Kassil. Aşa l-am cunoscut prima oară, povestind despre Maiakovski. Mai tirziu, atunci cînd Lev Kassil a început să conducă la Institutul la care studiam, seminarul de literatură pentru copii, l-am intilnit des in sălile de curs, pe culoarele casei lui Herten. De curind m-a trrumpinat bucuros in casa de oaspeţi de pe şoseaua Kiseleff. — Ei vedeţi, spuneam eu că o să ne intilnim la Bucureşti. Şi discuția despre profesorii Institutului, despre colegi, despre cunoştințe şi noutăţi moscovite, s-a înfiripat firesc. — Să nu uit un lucru foarte important... am venit şi cu o sarcină oficială. — Oficială ? — Da. Un interviu pentru „Contemporanul". Lev Abramovici mă măsură cu ochii săi strălucitori şi ridicînd din umeri, mă invită apoi cu un gest al miiii să mă aşez: — Un interviu. Ce pretenţii ?... Ce ne aşezăm. Şi despre ce anume să discutăm ? — Cred că ar fi interesant să ne vorbiţi despre specificul literaturii pentru copii. Este una din problemele cel mai mult discutate la noi. De altfel nici la Plenara Uniunii Scriitorilor in care s-au dezbătut, nu de mult problemele literaturii pentru copii, problema specificului n-a avut un loc de cenușăreasă. Lev Abramovici surise. — Da, despre specific se vorbește intr-adevăr mult. Poate chiar prea mult. Și nu întotdeauna tocmai potrivit. Pentru unii scriitori acest specific misterios a ajuns ca o sperietoare. Dacă-i ascultă pe acești „teoreticieni", unui scriitor care n-a mai scris pentru copii îi trece pofta să mai scrie vreodată. — Totuși, — ca să evit cuvintul „specific“ — există o deosebire intre literatura pentru copii şi aceea destărată adulţilor. — Cred că da. In primul rind, trebuie să iei in considerare posibilităţile de înţelegere ale tinărului cititor, iar in al doilea rind, să-i cunoşti bine interesele şi preocipările. — După această recomandare, fiecărei virste i s-ar cuveni literatura ei. — Bineînțeles că nu-i aşa. Etapele de virstă trebuiesc privite in linii mari. Şi apoi, cred că, în genere, literatura pentru copii poate interesa micul cititor doar atunci cind il va depăşi pe acesta. E necesar să depăşim cu o nuanţă aproape imperceptibilă gradul lor de înţelegere. Numai atunei cartea le va putea îmbogăţi cunoştinţele, educa sentimentele, cultiva vorbirea. — Mi se pare binevenită această precizare, cu atît mai mult cu cît şi la noi se confundă de multe ori simplitatea cu simplismul. Pe foaia albă a mapei, Lev Abramovici trase atent cu creionul un cerc. Apoi își ridică ochii aruncîndirși privirea undeva, in- tr-un coif al camerei. — Da... asta-i o boală grea. Veche, și grea. O mare problemă a literaturii pentru copii. Ce crezi, vom scăpa curind de ea? — mă fixă el întrebător. Am surîs optimist. — Sînt sigur că da ! Lev Abramovici clătină din cap. — Mai avem încă mult de luptat cu concepțiile simpliste. Unii, scriitori confundă încă destul de des simplitatea expunerii, forma accesibilă, cu tratarea simplistă, primitivă, cu cocoloşirea greutaţilor vieţii, cu cocoloşirea acelor greutăţi pe care trebuie să le spunem micului nostru cititor. De altfel, eu cred că pentru micul cititor o operă pe care o înţelege fără nici o greutate, care nu-i trezeşte interesul ca să priceapă fenomenele complexe din jurul său, e ca şi o mişcare mestecată pe care o dai copilului „ca să nu-i zgirie gingiile". In cercul de pe hirtia albă au apărut acum doi ochi şi o gură mică de copil. — Dar cum credeţi că ar trebui zugrăvite greutăţile din viaţă ca să fie pe înţelesul copiilor ? Lev Abramovici mă privi întrebător. — Realist. Cum altfel să fie zugrăvite ? Ai învățat doar la Institut. — Bine, dar suntem în interviu — i-am amintit — ar trebui să explicați mai amănunțit. — Ah, da, interviul. Lev Abramovici schiță un zimbet în virful buzelor. Să fiu mai concret. Bine. Am rămas deci la zugrăvirea greutăţilor. Da, ele trebuiesc zugrăvite. Dar nu naturalist, de dragul de a le zugrăvi. Ci pentru a le depăşi, pentru a le învinge. Naturalismul este in literatura pentru copii la fel de periculos ca şi in literatura maturilor. Socot că a ocoli greutăţile, a trece uşor peste ele, a ocroti copilul de laturile aspre ale vieţii, este o crimă. Viaţa nu se vrea linguşită, şi copiii surprind foarte sensibil falsul, tonul duios, dulceag, de care suferă încă mult cărţile pentru copii. — Cred că in această privinţă avem mulţi de învăţat de la Maiakovski. — De la Maiakovski, da, ai dreptate, răspunse mulţumit Kassil. Marii clasici ai literaturii pentru copii, Gorki, Maiakovski şi, după ei, Gaidar, ne-au arătat prin exemple nemuritoare cum poţi vorbi copiilor deschis şi simplu, despre problemele cele mai complexe ale realităţii. Ei au înlocuit compătimirea cu stima şi exigenţa romantică. Vladimir Vladimirovici sublinia întotdeauna necesitatea de a vorbi copiilor pe faţă despre marile probleme ale contemporaneităţii. Această tradiţie o urmează astăzi cei mai buni literaţi sovietici care scriu pentru copii. — Deoarece greutăţile trebuiesc zugrăvite pentru a le putea învinge, v-aş ruga să ne spuneți cîteva cuvinte şi despre acela care ii poate învăța pe copii cum trebuie înfrunte greutăţile. — Vrei să discutăm desigur despre eroul pozitiv? mă întrebă Lev Kassil, punind de o parte hirtia pe care a apărut un cap de copil. Eroul pozitiv... O discuție mare. Una din problemele cele mai însemnate ale literaturii pentru copil. Cum să creezi un erou tinăr, puternic, complex, luminos și activ, care să fie In același timp de-o virstă cu tlnărul cititor ? Gaidar a rezolvat bine această problemă, creind tipul lui Timur. Numai dacă ne gindim că, după pilda acestui erou literar au acţionat milioane de copii sovietici, organizing, echipele timuriene", putem să ne dăm seama de forţa pe care o poate avea un erou pozitiv. Plin de farmece şi eroul lui V. Kataev, micul Gavrik, tinărul erou care ajută revoluţionarilor să lupte cu poliţiaaristă din „O pinză şi depărtare Copiii noştri îl iubesc mult şi pe Vanea Soliţev, ciobănaşul care devine „Fiul regimentului", pe „Malisok“, harnicul învăţăcel al unei şcoli de meserii din povestirea nu de mult defunctului Likstanov, pe Sanea Konşakov, tinărul colhoznic din cartea lui Alexei Musatov: „Stejari...“ — Pe Volodia Dubinin, astăzi bunul prieten şi al şcolarilor romîni, pe Ceremiş... Autorul „Străzii Mezinului" al lui „Ceremis, fratele eroului", al volumului de istorisiri ,,Dragii mei copii", al romanului „Sub semnul lui Marte“, al povestirii „Răsărit timpuriu“ mă întrerupse speriat: — Nu cumva vrei să-mi înşiri din politeţe toţi eroii ? — Aici nu-i vorba de postețe — am fost luna trecută într-o școală. Elevii m-au întrebat ce face astăzi Volodia Dubinin... — E foarte interesant. O să-mi povestești mai tirziu. Să ne continuăm interviul. — Atunci... atunci... ce părere aveți despre eroul ideal ? Lev Abramovici mă scrută cu privirea sa pătrunzătoare, de astă dată cu o vădită nuanţă de ironie. — Vorbeşti serios sau ai pus întrebarea, pentru că te-am luat prea repede? — Cum să spun, la noi s-a vorbit mult despre eroul ideal. — Ca şi la noi. De fapt este şi explicabil. Pentru că preocuparea noastră cea mai de seamă în momentul de faţă este crearea unui erou care să răspundă zilelor noastre. Părerea mea este că acest erou nu trebuie să slujească ca un model ideal pentru toate împrejurările vieții. Astfel de copii nu sunt nici acasă, nici la şcoala, nici pe străzi! De aceea tinărul cititor n-o să creadă nici inexistenţa lor şi nici în carte. Eroii noştri copii trebuie să fie curajoşi in momentele hotărîtoare, trebuie să aibă calităţi pe care şi tinărul cititor să şi le dorească. Dar in acelaşi timp, acest erou nu trebuie să fie un „supracopil“, ci un copil adevărat, viu, cu slăbiciunile şi calităţile omului care abia se formează. — Dar despre prezenţa adulţilor ca eroi ai cărţilor pentru copii, ce părere aveţi ? Sunt unii scriitori care creează o lume apale în care trăiesc parcă numai copiii. îmi pare nefirească această separaţie. — Da, e nefirească. E un pericol vechi în literatura pentru copii. Noi îl numim „avangardism copilăresc". Suprapunerea copilului erou adulţilor, este,, fără îndoială, un procedeu nerealist. Căci oricît de înzestrat ar fi acest erou, el trebuie totuşi să acţioneze in condiţiile reale ale vieţii, şi in viaţă, orice-ai spune, rolul conducătorii au totuşi adulţii. Părinţii, învăţătorii, prietenii mai mari... Lev Abramovici îşi luă mapa de pe pian şi începu din nou să deseneze pe foaia albă. — Dar acum ce lucraţi ? — Desenez. Te interesează probabil ce scriu? Am terminat nu de mult povestirea de aventuri „Cupa de cristal“ şi continui să lucrez la o povestire mai mare din viata şcolarilor. — Ce cărţi vor apare in viitorul apropiat ? — Pot să enumăr cîteva titluri: De Foe: „Robinson Crusoe“; Jules Verne: „Copiii căpitanului Grant" ; Fenimore Cooper : ,,Călăreţul fără cap“; Stevenson: „Comoara din insulă" şi alte romane iubite de tineretul tuturor ţărilor. Printre cărţile pentru copii care s-au bucurat de un mare succes este şi basmul lui Nikolai Nosov: „Aventurile lui Niznaika“. Basmul „Aventurile lui Niznaika" nu este numai povestea veselă şi interesantă a unei mici ființe originale, Niznaika, dar are și un puternic caracter satiric. — Cine este acest Niznaika ? — Un fel de liliput, o ființă inventată, un personaj de basm. Introducerea acestor cemente originale de basm cred că este un fapt important și îmbucurător in literatura pentru copii. , Toma George Maiorescu (Continuare în pag. 4-a) Desen de BECA RIND IN ACEST NUMĂR: • ECATERINA OPROIU : Chipul lui Peciorin pe ecran (Festivalul filmului sovietic) (pag. 2-a) 0 TITUS POPOVICI :La horă (Fragment din romanul „Mitru") (pag. 3-a) O 20 de ani de la moartea lui C. I. Nottara (articole de ION MANOLESCU şi S. ALTERESCU (pag. 4-a) 0 AL TANASE şi M. LUPAN: Polul istoric al Conferinţei Naţionale a P.C.R. (pag. 5-a) 0 EMIL BOLDAN : Un răspuns pripit (pag.5-a) 0 ILYA EHRENBURG: Drumul veacului (pag. 6-a)!