Contemporanul, iulie-decembrie 1955 (Anul 9, nr. 26-52)

1955-10-14 / nr. 41

SAPTĂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL , ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Nr. 41 (471) • Vineri 14 octombrie 1953 1 1­6 pagini 35 bani Mihai Beniuc LUI PABLO NERUDA cînd a împlinit 50 de ani de viaţă Se scurse jumătatea ta de veac. — Din nemurirea ta o picătură. Cordilierii-ţi sînt suport de steag, America te-adoră ori te-njură. Din Zara Focului la Labrador Te-adoră tot ce-i cinste şi popor. Te blesteamă cu fiere şi te-njură Tot ce e jaf, necinste, căzătură. Fii mîndru ca şi munţii tăi, Neruda, Nu e zadarnic versul tău, nici truda. Pe globu-ntreg, pe pămînteasca scoarţă Cu cei nedrepţi tu te-ai luat la hartă. Prin tine-şi cîntă milioane forţa De oameni ce ridică-n viaţă forţa Dreptăţii, libertăţii, vieţii pline, Cum celui ce lucrează se cuvine. Din Clutul tău, măreţ şi general, Fiori de moarte trec prin capital. Cînd tu vorbeşti de struguri şi de vint, Bancherii la picioare văd mormînt, Şi-ar vrea să bea-ntr-o lingură de apă Ori barem să-i adune într-o groapă Pe proletarii toţi din lumea toată. S-arunce domnii ultima lopată De lut pe ei, să pună şi un bloc De fier pe ei şi-apoi să-l arză-n foc. Dar se trezeşte, iată, Pădurarul, Şi nu-i de scos din lume proletarul. Te ştie, Pablo, cine nu te ştie ? In sate, in oraşe, in pustie. Subt Crucea Sudului, subt Steaua polară, Pe globul pămîntesc nu este ţară In care cintul tău, a vrejii slavă, Să nu fi răsunat bogat şi plin, Ca vîntul primăverii în dumbravă. Păsări vestind şi flori şi cer senin. Pe unde munca e la rangu-ntîi, Ţi-e cartea între cărţi de căpătîi. Răsună verbul tău în limba rusă, Popoarele din China-l au pe buză. De la Pacific pînă-n Budapesta Se răspîndeşte cîntecul acesta. Din Marea Lapte, pînă­-n Sud, la Pind, Răsunetele cîntului se-ntind. Romîni, bulgari, poloni şi cehi Iţi ştiu Poemele ce-şi mişcă argintul viu, înalte ca podişul chilian, Ciudate ca ostroave de mărgean, întinse ca păşunile din pampa. Atrăgătoare ca în beznă lampa, Cu zbor de condor peste creste sure, Cu-nfiorări de mare şi pădure, Cu tresăriri de r­uri mari subt lună, Cu zvon de bucium ce viteji v-adună, Cu duh de luptă şi cu duh de fală, In drumul spre victoria finală. Pablo Neruda, poet pornit din Chile Pe aripile slavei pe pămînt, Eu Iţi urez să ai atîtea zile, Cite silabe-n Generalul Cint, Citite-ncet ori recitate-n cor, De limbile şi neamurile toate, De-ntregul glob, popor după popor, De azi şi pînă-n vremuri depărtate. PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, M­IZI-VA. Un sector al istoriografiei noastre rămas în urmă Formarea limbii şi a poporului român Una din problemele cele mai spinoase şi dificile ale istoriei trecutului este, după cum e ştie, problema etnogenezei, problema for­­mării popoarelor, fie că e vorba de vremurile mai vechi ale antichităţii, fie că ne referim a fenomenul întîmplat în epoca medievală sau la începutul epocii moderne. Importanţa itudierii acestui fenomen, atît de complex, nu a scăpat şi nu poate scăpa nimănui. El a preocupat timp îndelungat pe istorici şi m­ai preocupă încă intens istoriografia zilelor noastre. E de ajuns să ne gîndim la atenţia deosebită ce se acordă de mai mulţi ani a­­cestui fenomen în istoriografia sovietică ia­rt pentru unele popoare din epoca sclava­gistă cît şi pentru naşterea popoarelor slave­ sau la recentele dezbateri desfăşurate, de pildă, în jurul formării poporului italic, cu ocazia congresului de ştiinţe istorice ce a avut loc, nu de mult, la Roma. Este limpede, iarăşi, că într-o problemă cum este etnogeneza şi formarea unei limbi — categorii istorice de o complicată struc­­tură şi evoluţie — concepţiile asupra carac­terului acestor fenomene ca şi metodele de rezolvare a chestiunilor ce se ridică nu pot fi considerate întotdeauna ca juste şi ştiinţi­fice. Faţă de orientarea de bază idealistă, rasistă, migraţionistă etc. a istoriografiei burgheze, teoriile pseudomarxiste ale lui Ma­r nu au reuşit să impună o concepţie mai bună, mai ştiinţifică în această direcţie a cercetărilor. Şi în acest domeniu al cerce­tărilor istorice şi lingvistice singurul îndrep­­tat just ni-l oferă concepţia marxistă, mate­rialistă, a istoriei, concepţie aplicată cu suc­ces de învăţaţii sovietici, istorici, etnografi şi lingvişti. Ea va trebui să stea şi la baza studierii problemei formării limbii şi poporu­lui român, problemă care — oricît de surprin­zător ar apărea celor mai mulţi — nu e încă definitiv rezolvată, ba nici nu e măcar lămurită în unele aspecte fundamentale ale ei. Să ne explicăm puţin ! De obicei, pentru cei care îşi pun, în general, întrebarea asu­pra originii limbii şi poporului, afirmaţiile curente, învăţate în şcoală, auzite sau citite de la cărturarii noştri, sunt, oarecum, luate drept adevăruri necontestate, simple şi cu totul satisfăcătoare: limba romînă e o limbă ce derivă din latina „vulgară“, mult influen­ţată, ca vocabular, mai ades de limba slavă, dar şi de alte limbi, iar poporul român e un amestec de daci şi romani la care s-au adău­gat şi alte neamuri cu care poporul nostru a venit în contact în cursul veacurilor. Cît pri­veşte locul în care a luat naştere poporul ro­mân, aproape nimeni nu se îndoieşte că el, dintru-nceput, s-a zămislit pe locurile unde se vorbeşte azi romîneşte. Timpul formării lim­bii şi poporului român e şi mai simplu solu­ţionat: cîndva, după cucerirea romană. Dar, din păcate, toate aceste răspunsuri, pe cît de simple şi de fireşti ar apărea, conţin o serie întreagă de nepreciziuni şi o bună doză de afirmaţii, cel puţin îndoielnice pentru oamenii de ştiinţă,­­sau, mai bine zis, pentru o rigu­roasă ştiinţă istorică şi lingvistică. Există, într-adevăr, o mulţime de lacune şi puncte obscure în privinţa felului cum şi cînd a luat fiinţă limba romînă. Sînt nedu­meriri în privinţa caracterului ei specific de limbă romanică, ca şi în ce priveşte valenţa influenţei slave etc. Cînd a încetat limba, grăită de o anumită populaţie, de a mai fi latina „vulgară“ şi cînd a luat înfăţişarea ei precisă de limbă romanică, de limbă ro­­mînească ? Şi de ce, anume, are această înfăţişare curioasă de limbă romanică cu elemente atît de precumpănitoare de ori­gine slavă şi de altă origine ? Se igno­rează, după cum vedem, chiar din aceste cîteva întrebări indiscrete — şi ele pot fi înmulţite cu altele şi mai dificile, — o serie întreagă de aspecte din complicatul iproces al formării limbii şi, totodată, a po­porul­uî român. ‘ Acad. prof. G Daicoviciu Să nu uităm, apoi, că, în afară de faptul unei vagi precizări a perioadei de timp în care s-a născut limba romînă, mai exista şi marea întrebare unde, pe ce teritoriu anume, a luat fiinţă poporul român pe care-l vedem populînd şi unele regiuni care niciodată n-au fost supuse imperiului ro­man. Să ne amintim că tocmai această în­trebare cu bucluc a stîrțit în trecutul în­depărtat, dar şi în cel mai apropiat de noi, atîtea discuţii, răscolind patimi şi porniri ce nu aveau nimic a face cu miezul ştiinţi­fic al chestiunii. Iar dacă ne amintim bine — şi nu e chip să nu ne amintim — de toate aceste discuţii, începînd, am putea zice, încă de pe vremea cronicarilor noştri şi durînd pină mai ieri, alaltăieri, nu e cu putinţă să nu recunoaştem că întrebarea n-a fost rezolvată în chip absolut mulţumi­tor de nici o partidă şi cu atît mai puţin de partida adepţilor continuităţii. Partizanii ambelor teorii au rămas pe poziţiile lor, unii susţinind stăruirea neîntreruptă a po­porului român în vechea Dacie (adepţii aşa­­zisei teorii a „continuităţii“) iar ceilalţi persistînd în a nega hotărît această conti­nuitate şi opunîndu-i teoria imigraţiei tîr­­zie din sudul Dunării, din Balcani. Adevărul este că fiecare din aceste două teorii îşi are punctele ei slabe, peste care nu se poate trece atît de uşor. Dacă pentru o stăruire pe meleagurile băştinaşe a popu­laţiei daco-romane există, la nevoie, sufi­ciente dovezi arheologice, istorice şi de or­din social, spre a înlătura bizara concepţie a adversarilor continuităţii despre o catas­trofală şi organizată dispariţie a populaţiei Daciei cu prilejul retragerii armatei şi ofi­cialităţilor romane, pentru secolele din a doua jumătate a mileniului întîi asemenea dovezi nu mai sînt atît de uşor de identifi­cat. In faţa teoriei imigraţiei se ridică, pe de altă parte, o serie de întrebări la care cu greu se poate da un răspuns mulţumitor, cînd a avut loc această imigraţie de care izvoarele nu pomenesc de loc şi ale cărei urme materiale nu se păstrează pe teren? In ce împrejurări istorice şi sociale şi din care anume parte a Peninsulei Balcanice a pornit valul acestei populaţii romanice care la nordul Dunării a ajuns să întreacă în număr aproape totalitatea populaţiilor din Balcani ? Atît problema toponimiei cît şi a elemen­telor comune din limba romînă şi limba al­baneză îşi au părţile lor umbrite de în­doieli. E evident pentru orice om de ştiinţă obiectiv că fără o aprofundare a tuturor aspectelor problem­iei şi fără studierea mul­tiplelor componente ale fenomenului de et­­nogeneză, îmbrăţişînd variate domenii ştiinţifice (ca etnografia, antropologia, isto­ria dreptului vechi scris şi nescris), un răs­puns categoric şi o soluţionare convingă­toare şi definitivă a mult frămîntatei pro­bleme nu este cu putinţă. Că între aceste două teorii s-a încercat, de unii şi de alţii, o soluţie de compromis fie în ce priveşte locul de formare a po­porului român — preconizînd ca teritoriu atît malul sting (Dacia) cît şi malul drept (Balcanii) al Dunării — fie în ce, priveşte timpul imigrării din sudul Dunării (datînd această imigrare cu cîteva secole mai înainte) nu schimbă întru nimic situaţia nelămurită a problemei. Ea răm­îne o pro­blemă încă deschisă. Deschisă, fireşte, pen­tru ştiinţa istorică şi nu pentru tendinţe sau răfuieli naţionaliste. Dreptatea ne si­leşte să pomenim, totuşi, că nu toate dis­cuţiile din trecut au avut ca îndemn atitu­dinea politică, naţionalistă şi că printre par­tizanii teoriei imigraţiei au fost şi istorici şi lingvişti romîni iar printre străini mulţi au împărtăşit teoria continuităţii. Cu atît mai puţin poate fi vorba, acum, între istoricii marxişti, de o altă preocu­pare decît aceea strict ştiinţifică în rezol­varea acestor nelămurite laturi ale proble­mei formării limbii şi poporului român. Dar tocmai acest caracter pur ştiinţific al problemei constituie şi obligaţia peremptorie a istoricilor şi lingviştilor noştri de a ataca această problemă capitală din istoria noastră. Specialiştii romîni trebuie să aibă şi curajul şi obiectivitatea istoricului mar­xist de a o aborda şi soluţiona. De aceea, nu poate fi îndestul de elogiat faptul pornirii hotărîte pe această cale a oamenilor noştri de ştiinţă, înscrisă în planul de lucru pe anul 1955 al Secţiei de Istorie a Academiei R.P.R. la începutul acestui an, ca o sarcină a insti­tutelor de istorie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, problema a reuşit să antreneze, încă din pri­mele luni, la o acţiune şi mai largă pe isto­ricii şi lingviştii din cele două secţii (astăzi subsecţii) ale Academiei, ducînd la constitui­rea unei Comisii speciale pentru studiul formării limbii şi a poporului român. (Continuare în pag. 4­ a) FLORICA CORDESCU­­ Ilustraţie la „Ţie-ţi vorbesc, Americă!" de Maria Bănuţ. Concertele noastre în Cehoslovacia George Georgescu Artist al poporului din R.P.R. Laureat al Premiului de Stat — Cele 7 concerte pe care Orchestra Simfo­nică a Filarmonicii de Stat „George Enescu" din București le-a dat în Cehoslovacia între 21 septembrie — 2 octombrie 1955 au însem­nat o mare izbîndă pe plan artistic. Atît pentru orchestră cît şi pentru solişti, ele au fost o consacrare, o recunoaştere a eminen­telor lor calităţi şi aceasta, într-o ţară cu vechi tradiţii muzicale şi în oraşe ca Praj­ga, Bratislava, Brno etc., unde se cultivă muzica de zeci şi sute de ani şi unde vin să dea concerte toate celebrităţile lumii. Pretutindeni, artiştii noştri au fost ovaţio­naţi, primiţi şi înconjuraţi cu dragoste, s-au cerut suplimente în afară de piesele din pro­­gram, s-au spus cuvinte calde, s-au organi­zat recepţii oficiale în cinstea lor, la care au participat personalităţi de seamă din lu­mea artistică şi­­politică, precum şi membri a­­corduri diplomatic, iar presa a fost unanimă în a releva sonoritatea excelentă a orche­strei, omogenitatea şi echilibrul dintre com­partimente şi, pe de altă parte,­ măiestria interpretativă a celor trei solişti : violonis­tul Ion Voicu, pianistia Silvia Şerbescu şi violoncelistul Vladimir Orlov. Am dat în total 7 concerte în Cehoslovacia : două la Praga, unul la Marianske Lazné (Marienbad), unul la Brno, unul la Gottwal­­dov, unul la Bratislava şi unul la Kosice. S-au executat — alternativ — lucrările : Simfonia I-a de George Enescu, suita „Cînd strugurii se coc“ de Mihail Jora, „Nunta în Carpaţi" de Paul Constantinescu, Rapsodia l-a d-l George Enescu, Simfonia l-a de Brahms, poemul simfonic „TUI Eulenspiegel“ de Richard Strauss, uvertura la opera „Mi­reasa vîndută“ de Smetana, Simfonia spa­niolă de Laio, Concertul pentru pian în la minor de Rachmaninov şi Concertul pentru violoncel de Haciaturian. Muzica romînească a fost foarte călduros primită : Simfonia I-a de George Enescu, atât de bogată în substanţă muzicală şi atît de magistral orchestrată, a fost o revelaţie pen­tru publicul cehoslovac, care — în majoritatea sa — nu o cunoştea şi care a admirat avîotul eroic, bogăţia melodiilor şi optimismul vi­guros al ei. Suita de Mihail Jóra, care s-a executat acum pentru prima oară în străinăta­te,­a făcut o puternică impresie asupra cu­noscătorilor prin prospeţimea şi vioiciunea te­melor de esenţă populară romînească. Lucra­rea mai veche „Nunta în Carpaţi“ de Paul Constantinescu, cunoscută în Cehoslovacia d­in alte turnee ale noastre, a fost ascultată din nou cu plăcere, iar Rapsodia I-a de George Enescu, foarte cunoscută pretutindeni, a pro­­­­vocat entuziasmul ascultătorilor prin exube­­­­ranţa ei şi prin frumoasele melodii populare care abundă în ea. Celelalte lucrări au fost de asemenea urmărite cu interes ; toţi colegii mei — orchestra şi soliştii — s-au străduit să pună în lumină conţinutul lor emoţional şi plasticitatea imaginilor muzicale. Succe­sele obţinute în faţa unui public pretenţios ca acela, ne-au umplut inimile de bucurie şi de mîndrie. Felicit din toată inima pe colaboratorii mei din Filarmonica de Stat „George Enescu" care au participat la acest turneu, pentru înalta lor conştiinciozitate, abnegaţia şi perseve­renţa lor în muncă, pentru nivelul artistic excepţional la care au menţinut toate concer­tele, pentru sentimentul patriotic adînc şi sincer arătat în toate împrejurările. Mulţumesc Guvernului Român, Ministerului Culturii, pentru sprijinul neprecupeţit pe care­­ni l-au dat aşa ca deplasarea noastră să se facă în condiţiile cele mai bune. Şi mulţumesc în mod cu totul călduros au­torităţilor cehoslovace pentru felul ireproşabil cum a fost organizat pe teritoriul Republicii prietene, întregul nostru turneu. In fiecare clipă am simţit dragostea şi grija de a fi cît se poate de mulţumiţi ; am fost obiectul a nenumărate atenţii delicate şi semnifica­tive din partea lor şi am înţeles cu toţii cît de adevărată, cît de sinceră este prietenia pe care ne-o poartă admirabilul popor ceho­slovac. Le trimit tuturor expresia recunoştinţei noa­stre şi asigurarea că nu vom uita niciodată clipele petrecute împreună. despre literatura pentru copii Era o seară de april neprietenoasă, plo­ioasă. Prin geamurile casei de pe strada Maiakovski, luminile răzbăteau cu greu. Oa­menii stăteau in uşă, Ungă pereţi, în fața geamurilor. Sala era plină pină la refuz. Ca in fiecare an, la 15 aprilie, ziua morţii poe­tului iubit, au venit in casa-muzeu in can a trăit şi şi-a petrecut ultimele clipe Maia­kovski, foştii lui prieteni, profesori şi pio­nieri, artişti şi rude şi mult, mult tineret. Erau în acea seară de faţă şi mama poetu­lui, şi sora sa Olga Maiakovskaia, şi foştii săi prieteni : poetul Kirsanov, criticul Per­­fov şi admirabilul interpret al poeziilor sale, artistul Balaşov. Toți ascultau în tăcere, emofionafi. In fața mesei prezidiului stătea u­n bărbat înalt şi slab, cu față lunguiaţă, cu o frunte înaltă, sub care străluceau, de după ochelari, doi ochi vioi şi inteligenţi. Vorbea încet, făcind din cînd in cînd cite-un gest ca să sublinieze vreo idee. îşi depăna amintirile despre bunul său prieten, Vladi­mir Maiakovski. Vorbitorul■ era Lev Kassil. Aşa l-am cunoscut prima oară, povestind despre Maiakovski. Mai tirziu, atunci cînd Lev Kassil a început să conducă la Institu­tul la care studiam, seminarul de literatură pentru copii, l-am in­­tilnit des in sălile de curs, pe culoarele casei lui Herten. De curind m-a trr­­u­mpinat bucuros in casa de oaspeţi de pe şoseaua Kiseleff. — Ei vedeţi, spu­neam eu că o să ne intilnim la Bucureşti. Şi discuția despre profesorii Institutului, despre colegi, despre cunoştințe şi noutăţi moscovite, s-a înfiri­pat firesc. — Să nu uit un lucru foarte impor­tant... am venit şi cu o sarcină oficială. — Oficială ? — Da. Un interviu pentru „Contempora­nul". Lev Abramovici mă măsură cu ochii săi strălucitori şi ridicînd din umeri, mă invită apoi cu un gest al mii­ii să mă aşez: — Un interviu. Ce pretenţii ?... Ce ne a­­şezăm. Şi despre ce anume să discutăm ? — Cred că ar fi interesant să ne vorbiţi despre specificul literaturii pentru copii. Este una din problemele cel mai mult discutate la noi. De altfel nici la Plenara Uniunii Scriitorilor in care s-au dezbătut, nu de mult­ problemele literaturii pentru copii, pro­blema specificului n-a avut un loc de cenu­șăreasă. Lev Abramovici surise. — Da, despre specific se vorbește in­tr-adevăr mult. Poate chiar prea mult. Și nu întotdeauna tocmai potrivit. Pentru unii scriitori acest specific­ misterios a ajuns ca o sperietoare. Dacă-i ascultă pe acești „teo­reticieni", unui scriitor care n-a mai scris pentru copii îi trece pofta să mai scrie vreo­dată. — Totuși, — ca să evit cuvintul „specific“ — există o deosebire intre literatura pentru copii şi aceea destărată adulţilor. — Cred că da. In primul rind, trebuie să iei in considerare posibilităţile de înţelegere ale tinărului cititor, iar in al doilea rind, să-i cunoşti bine interesele şi preocipările. — După această recomandare, fiecărei virste i s-ar cuveni literatura ei. — Bineînțeles că nu-i aşa. Etapele de v­irstă trebuiesc privite in linii mari. Şi apoi, cred că, în genere, literatura pentru copii poate interesa micul cititor doar atunci cind il va depăşi pe acesta. E necesar să depă­şim cu o nuanţă aproape imperceptibilă gradul lor de înţelegere. Numai atunei car­tea le va putea îmbogăţi cunoştinţele, educa sentimentele, cultiva vorbirea. — Mi se pare binevenită această preci­zare, cu atît mai mult cu cît şi la noi se confundă de multe ori simplitatea cu sim­plismul. Pe foaia albă a mapei, Lev Abramovici trase atent cu creionul un cerc. Apoi își ri­dică ochii aruncîndirși privirea undeva, in- tr-un coif al camerei. — Da... asta-i o boală grea. Veche, și grea. O mare problemă a literaturii pentru copii. Ce crezi, vom scăpa curind de ea? — mă fixă el întrebător. Am surîs optimist. — Sînt sigur că da ! Lev Abramovici clătină din cap. — Mai avem încă mult de lup­tat cu concepțiile simpliste. Unii, scrii­tori confundă încă destul de des sim­plitatea expunerii, forma accesibilă, cu tratarea simplistă, primitivă, cu cocoloşirea greutaţilor vieţii, cu cocoloşirea acelor greu­tăţi pe care trebuie să le spunem micului nostru cititor. De altfel, eu cred că pentru micul cititor o operă pe care o înţelege fără nici o greutate, care nu-i trezeşte interesul ca să priceapă fenomenele complexe din ju­rul său, e ca şi o mişcare mestecată pe care o dai copilului „ca să nu-i zgirie gingiile". In cercul de pe hirtia albă au apărut a­­cum doi ochi şi o gură mică de copil. — Dar cum credeţi că ar trebui zugrăvite greutăţile din viaţă ca să fie pe înţelesul co­piilor ? Lev Abramovici mă privi întrebător. — Realist. Cum altfel să fie zugrăvite ? Ai învățat doar la Institut. — Bine, dar suntem­ în interviu — i-am amintit — ar trebui să explicați mai amă­nunțit. — Ah, da, interviul. Lev Abramovici schiță un zimbet în virful buzelor. Să fiu mai concret. Bine. Am rămas deci la zugră­virea greutăţilor. Da, ele trebuiesc zugrăvite. Dar nu naturalist, de dragul de a le zu­grăvi. Ci pentru a le depăşi, pentru a le în­vinge. Naturalismul este in literatura pentru copii la fel de periculos ca şi in literatura maturilor. Socot că a ocoli greutăţile, a trece uşor peste ele, a ocroti copilul de laturile aspre ale vieţii, este o crimă. Viaţa nu se vrea linguşită, şi copiii surprind foarte sen­sibil falsul, tonul duios, dulceag, de care su­feră încă mult cărţile pentru copii. — Cred că in această privinţă avem mulţi de învăţat de la Maiakovski. — De la Maiakovski, da, ai dreptate, răs­punse mulţumit Kassil. Marii clasici ai lite­raturii pentru copii, Gorki, Maiakovski şi, după ei, Gaidar, ne-au arătat prin exemple nemuritoare cum poţi vorbi copiilor deschis şi simplu, despre problemele cele mai com­plexe ale realităţii. Ei au înlocuit compăti­mirea cu stima şi exigenţa romantică. Vla­dimir Vladimirovici sublinia întotdeauna ne­cesitatea de a vorbi copiilor pe faţă despre marile probleme ale contemporaneităţii. Această tradiţie o urmează astăzi cei mai buni literaţi sovietici care scriu pentru copii. — Deoarece greutăţile trebuiesc zugrăvite pentru a le putea învinge, v-aş ruga să ne spuneți cîteva cuvinte şi despre acela care ii poate învăța pe copii cum trebuie în­­frunte greutăţile. — Vrei să discutăm desigur despre eroul pozitiv? mă întrebă Lev Kassil, punind de o parte hirtia pe care a apărut un cap de copil. Eroul pozitiv... O discuție mare. Una din problemele cele mai însemnate ale lite­raturii pentru copil. Cum să creezi un erou tinăr, puternic, com­­­plex, luminos și activ, care să fie In același timp de-o virstă cu tl­­nărul cititor ? Gaidar a rezolvat bine această problemă, creind tipul lui Timur. Numai dacă ne gindim că, după pilda acestui erou literar au acţionat mi­­lioane de copii sovie­tici, organizing, echi­pele timuriene", putem să ne dăm seama de forţa pe care o poate avea un erou pozitiv. Plin de farmec­e şi eroul lui V. Kataev, micul Gavrik, tinărul erou care ajută revolu­ţionarilor să lupte cu poliţia­­aristă din „O pinză şi depărtare Copiii noştri îl iubesc mult şi pe Vanea Soliţev, ciobănaşul care devine „Fiul regi­mentului", pe „Malisok“, harnicul învăţăcel al unei şcoli de meserii din povestirea nu de mult defunctului Likstanov, pe Sanea Kon­­şakov, tinărul colhoznic din cartea lui Alexei Musatov: „Stejari...“ — Pe Volodia Dubinin, astăzi bunul prie­ten şi al şcolarilor romîni, pe Ceremiş... Autorul „Străzii Mezinului" al lui „Cere­­mis, fratele eroului", al volumului de istorisiri ,,Dragii mei copii", al romanului „Sub sem­nul lui Marte“, al povestirii „Răsărit timpu­riu“ mă întrerupse speriat: — Nu cumva vrei să-mi înşiri din politeţe toţi eroii ? — Aici nu-i vorba de postețe — am fost luna trecută într-o școală. Elevii m-au în­trebat ce face astăzi Volodia Dubinin... — E foarte interesant. O să-mi povestești mai tirziu. Să ne continuăm interviul. — Atunci... atunci... ce părere aveți despre eroul ideal ? Lev Abramovici mă scrută cu privirea sa pătrunzătoare, de astă dată cu o vădită nuanţă de ironie. — Vorbeşti serios sau ai pus întrebar­ea, pentru că te-am luat prea repede? — Cum să spun, la noi s-a vorbit mult despre eroul ideal. — Ca şi la noi. De fapt este şi explicabil. Pentru că preocuparea noastră cea mai de seamă în momentul de faţă este crearea unui erou care să răspundă zilelor noastre. Părerea mea este că acest erou nu trebuie să slujească ca un model ideal pentru toate împrejurările vieții. Astfel de copii nu sunt nici acasă, nici la şcoala, nici pe străzi! De aceea tinărul cititor n-o să creadă nici in­existenţa lor şi nici în carte. Eroii noştri copii trebuie să fie curajoşi in momentele ho­­tărîtoare, trebuie să aibă calităţi pe care şi tinărul cititor să şi le dorească. Dar in acelaşi timp, acest erou nu trebuie să fie un „supracopil“, ci un copil adevărat, viu, cu slăbiciunile şi calităţile omului care abia se formează. — Dar despre prezenţa adulţilor ca eroi ai cărţilor pentru copii, ce părere aveţi ? Sunt unii scriitori care creează o lume apa­­le în care trăiesc parcă numai copiii. îmi pare nefirească această separaţie. — Da, e nefirească. E un pericol vechi în literatura pentru copii. Noi îl numim „avan­gardism copilăresc". Suprapunerea copilului erou adulţilor, este,, fără îndoială, un proce­deu nerealist. Căci oricît de înzestrat ar fi acest erou, el trebuie totuşi să acţioneze in condiţiile reale ale vieţii, şi in viaţă, orice-ai spune, rolul conducător­ii au totuşi adulţii. Părinţii, învăţătorii, prietenii mai mari... Lev Abramovici îşi luă mapa de pe pian şi începu din nou să deseneze pe foaia albă.­­ — Dar acum ce lucraţi ? — Desenez. Te interesează probabil ce scriu? Am terminat nu de mult povestirea de aventuri „Cupa de cristal“ şi continui să lucrez la o povestire mai mare din viata şcolarilor. — Ce cărţi vor apare in viitorul apro­piat ? — Pot să enumăr cîteva titluri: De Foe: „Robinson Crusoe“; Jules Verne: „Copiii că­pitanului Grant" ; Fenimore Cooper : ,,Călă­reţul fără cap“; Stevenson: „Comoara din insulă" şi alte romane iubite de tineretul tu­turor ţărilor. Printre cărţile pentru copii care s-au bucu­rat de un mare succes este şi basmul lui Ni­kolai Nosov: „Aventurile lui Niznaika“. Bas­­mul „Aventurile lui Niznaika" nu este numai povestea veselă şi interesantă a unei mici ființe originale, Niznaika, dar are și un pu­ternic caracter satiric. — Cine este acest Niznaika ? — Un fel de liliput, o ființă inventată, un personaj de basm. Introducerea acestor c­e­­mente originale de basm cred că este un fapt important și îmbucurător in literatura pentru copii. , Tom­a George Maiorescu (Continuare în pag. 4-a) Desen de BECA RIND IN ACEST NUMĂR: • ECATERINA OPROIU : Chipul lui Peciorin pe ecran (Festivalul filmului sovietic) (pag. 2-a) 0 TITUS POPOVICI :La horă (Fragment din romanul „Mitru") (pag. 3-a) O 20 de ani de la moartea lui C. I. Nottara (articole de ION MANO­­LESCU şi S. ALTERESCU (pag. 4-a) 0 AL TANASE şi M. LUPAN: Polul istoric al Conferinţei Naţionale a P.C.R. (pag. 5-a) 0 EMIL BOLD­AN : Un răspuns pripit (pag.5-a) 0 ILYA EHRENBURG: Drumul veacului (pag. 6-a)!

Next