Contemporanul, ianuarie-iunie 1956 (Anul 10, nr. 1-26)

1956-01-06 / nr. 1

I. ) bătaie discretă în uşă m-a făcut să tresar. Las vara şi, întorcîndu-mă, strig:­ — Poftim, poftim intră! Prin oglinda ovală văd cum uşa se deschide in şi, în cadrul ei, apare un obraz de fată fă­­d nişte grimase caraghioase. E Aurora. Zarin­­■mă în faţa oglinzii şi părîndu-i-se că m-a sur­as într-un moment de intimitate, fata îşi strîn­­buzele şi, uşurel, se strecoară afară, închizînd­­ încet. Mă amuză această timiditate­­, ca să-i­­ curaj, o chem, îndemnind-o să intre. Auzin­­dmi glasul, păşeşte în cameră privind cu sfială jur. Se aşează pe un taburet, cu num­ire pe ge­­nchi, ca o fetiţă cuminte, şi prinde să mă mus­­. Îmi aminteşte că e ora şapte şi că nu e po­­cos să o primim fără să fim schimbaţi şi gata plecare. Văzîndu-mi pantalonii de doc boţiţi, mă reabă înciudată de ce îmi potrivesc cravata, io arăt într-un asemenea hal. — De-abia a adus-o Veniamin, o încerc.... — O să pierdem începutul festivității. Plec fără­­. Unde-i Veniamin ? Ii arăt baia, de unde se aude zgomotul dușului, ia se bosumflă mai rău și îmi mai dă un răgaz un sfert de ceas. O îmbunez și mă jur că vom gata. Foindu-mă prin cameră, mă gîndeam că poala asta îmi va aduce de bună seamă o surpri­­: un nasture, lipsă la cămaşă, batista uitată... I, parcă Aurora poate să înțeleagă burlăcia? te-o cum s-a bosumflat, dar habar n-are cu­ a­­rgat bietul Veniamin după cravatele noastre. Ne tărîsem să ne cumpărăm fiecare cîte-o cravată uă de mătasă naturală. Cinci magazine a colin­­t şi, în sfîrşit, a găsit două pe gustul nostru... intalonii trebuiau călcaţi şi ei. Două ceasuri ■am chinuit să le fac dungă. Poţi merge la o in­vitate fără cravată de mătasă naturală şi fără ngă la pantaloni? Bineînţeles că nu... Se întunecase de-a binelea cînd am pornit spre fiul minerilor. Am rămas puţin în urmă, lăsîn­­i-mi prietenii să-şi consume în doi mica ceartă imită de dragul mult discutatelor ore fixe de tîlnire, care trebuiesc respectate. Ştiam că totul uneşte dintr-un orgoliu. In definitiv, se schimbă ceva un sentiment dacă întîrzii zece, cincispre­­ce minute ? Am lăsat pe seama lor aceste neîn­­mnate probleme, dăruindu-mi gîndurile toamnei ce își revărsa farmecul din plin. Nu sînt un sentimental și o frunză veștedă, că­ită, nu stîrnește în mine gînduri apăsătoare. Nop­­te cu lună niciodată nu m-au predispus la păl­­­ăgeală. Toamna mai degrabă îmi pune probleme actice, iar cerul înstelat îmi creează bucurii de­­ fel deosebit. Mintea mea născocește calcule, a­­b­iații matematice, planuri despre cucerirea acelor anete care se văd ori sunt ascunse în umbra vi­­nitului. Visurile acestea se întruchipează în cit­­ite nave astrale conduse prin telemecanică. Nici­­ mă miră acest fel de a privi cerul, sunt vngi­­­r, un om lucid, crescut în lumea calculelor şi a rimulelor pe care eu le consider mai frumoase de­­­ cea mai frumoasă poezie. Doar uneori, ca şi în aeastă seară, un sentiment puternic face inima i-mi bată mai repede şi asta pentru că îmi aduc ninte de o dispută cu o fiinţă dragă despre infi­­t. Ea nu concepea infinitul, îi era teamă de a­­lastă noţiune. Eu îi arătam nesfîrşitul cerului şi-l­­uneam, şi totuşi, priveşte, există! încercam să-i­mplic matematic. II chemam de martor pe Kepler,­­ Newton, pe Einstein. Nu ştiu de ce se supăra­­totdeauna pe Newton şi mă ruga să nu-l mai po­­cnesc. Săracul Newton ! Aici în munţi, unde noi în cinci ani de zile am instruit un oraş pentru mineri, nu m-am schimbat e fel. Poate o mai accentuată înclinaţie spre un­­ire a luat locul zburdălniciei din ultimii ani de cultate. La noi totul e prielnic pentru a cultiva aeastă înclinaţie. Citebdată, cred că n-aş putea fi altfel şi în alt loc. Mi-e drag şi cerul acesta e un albastru intens şi pădurile bătrîne, pline de­­ouri, ce ne înconjoară, şi aerul tare, reconfortant, ar mai cu seamă oamenii aceştia blînzi care au ai viaţă orăşelului nostru. Aici toamnele sînt lungi. Ploile vin tîrziu, se urnesc cu greu, dar o dată sosite, pădurile şi ireşinile caselor plîng cu picuri egali, neîntrerupt, îptămîni în şir. E a cincea toamnă ce o petrecem ici Sîntem la mijlocul lui octombrie şi se apropie t­ocul ploilor. Prietenii mei s-au oprit şi mă aşteaptă. Mă uit l ceas şi văd că într-adevăr am întîrziat. Atunci, e ce să mă grăbesc? E aşa de plăcut să păşeşti ir şi să te gîndeşti. Veniamin şi Aurora mă îm­­­b­ină gălăgioşi. „Hai, vino o dată! Păşeşti parcă­­ fi adormit“. Mă uit la ei şi, în sinea mea, su­­d. Sînt veseli, nerăbdători. Se vede că s-au înr­­ăcat. Merg alături de dînşii fără să scot o vorbă mă gîndesc — nu fără oarecare tristeţe — că, în curînd, voi rămîn­e fără un prieten bun. Se iu­besc prea mult ca să trăiască despărţiţi. Meseria lor — amîndoi arhitecţi — i-a legat şi mai mult. Din discuţia pe care o poartă, înţeleg că Aurora vrea să danseze. O întreb dacă este şi un aseme­nea punct în program. — Eşti teribil!... Pe ce lume trăiţi voi? Nici Ve­niamin nu ştia, nici tu. A­i îmbătrînit prea devre­me, băieţi! Urcînd scările clubului, puternic luminate, mă gîndeam că sîntem învinuiţi pe nedrept. Primisem în mijlocul săptămînii invitaţ­i pentru o adunare festivă şi nicidecum pentru un bal­­ala imensă a clubului, cu balcoane mari, sus­pendate, este cufundată intr-o semiobscuritate plă­cută. Pe scena mare, împodobită sărbătoreşte cu flori şi ghirlande, se află prezidiul, format din cîţi­­va mineri bătrîni, secretarul raionului de partid, pe care îl cunosc din vedere, şi cîţiva ingineri şi arhitecţi, şefii şantierului noului oraş. Tocmai vor­beşte inginerul-şef Şirlir­can. Ascult distrat cuvin­tele amplificate de megafon, dar privesc cu atenţie oamenii ce urmăresc cu­ interes discursul bătinu­­lui inginer. Mă uit apoi la această bijuterie, lu­crată in stucatură. Cu ornamentaţii discrete şi pline de gust, cu lustre de cristal strălucitoare şi mă copleşeşte un sentiment de mîndrie. . Liniile pline de fineţe ale zidurilor, forma graţioasă a balcoanelor, e munca mea. Doi ani sunt de cind mi s-a încredinţat construcţia clubului şi iată-i a­­cum găzduind în prima seară oaspeţi. Şi eu sînt un musafir. Aş fi vrut să-i spun lui Veniamin că mă simt nespus de fericit. II înghiontesc uşor, dar el, atent la discursul inginerului Şirlincan, nu-şi întoarce privirile spre mine. Revin ca dintr-o călă­torie din adîncuri, renunţînd la conversaţia cu mine însumi şi ascult şi eu vorbitorul. E pe sfîrşite şi urează locuitorilor noului oraş multă fericire. Pe un ton care vădea părere de rău, bă­­trînul Şirlincan ne povesteşte nouă, celor din sală, că în curînd va trebui să se despartă de acest oraş, căruia i-a dăruit toată ştiinţa şi dragostea lui. Dar aplauzele care au încheiat cuvîntarea risipesc u­­şoara tristeţe şi lumina puternică,, revărsată de lustre, înveseleşte pe toţi. Trecem în sala de dans cu pardoseală lucitoare, de mozaic Am dansat pînă noaptea tîrziu cuceriţi de farmecul muzicii şi de veselia minerilor. Fete frumoase ne au scăldat într-o baie de confetti şi serpentine, vinul tare de Tîrnave ne-a ameţit şi, spre dimineaţă, ne-am îndreptat spre casă. Aerul rece ne răcorea obrajii. Vîntul tomnatic ne răsco­lea părul. Ne-am încheiat fulgarinele pînă la gît şi, braţ la braţ, ca trei prieteni buni, păşeam uşor pe străzile proaspăt pavate, stăpîniţi de un tainic sentiment de mulţumire. — Nu merg acasă ! — spune Aurora, oprindu-se în drum. Vreau să mă plimb. Astăzi e o zi impor­tantă. Am inaugurat oficial noul oraş. Veniţi să vagabondăm. Am să vă arăt blocurile la care am lucrat. Hoinărim pe străzi şi ne oprim din cînd în cînd în faţa vreunui bloc. Ne lăudăm peste măsură şi nimeni nu se supără. Totul ni se pare atît de fru­mos acum şi trecem cu vederea micile neajunsuri pe care fiecare le observăm, dar printr-o înţelegere tacită nu le mărturisim. Descopăr, ascultînd co­mentariile prietenilor mei, un sentiment nou care mă bucură: toate sînt ale noastre! Nu intr-o ac­cepţiune îngustă, egoistă, îmi aduc aminte de pla­nul extravagant al unui inginer american, nu o­ somitate, ci un fantezist, expus într-o revistă fran­ţuzească de artă, despre oraşul viitorului. Revăd desenele: blocuri colosale, cu zeci de etaje cobo­­rînd în trepte pînă la strada de beton. Cul­mi uria­şe de beton, străzi de beton, poduri de beton, totul, totul, pînă la delir, din beton. Şi nici măcar un copac, o brazdă de verdeaţă. Ce monstruozitate ! Şi iată orăşelul nostru. L am împînzit cu verdeaţă. Aici se poate respira în voie. Dacă vrei, te poţi tă­văli în iarba din scuar. Şi din nou acel sentiment tulburător mă cuprinde şi încerc să mi-l explic. Oraşul nostru nu e tentacular, nu te copleşeşte prin spaţii şi întindere. Dar­­ am construit noi, prin forţele noastre! E un fel de mîndrie. Ii opresc în drum şi le explic. Aurora mă priveşte şi simt cum mîna ei îmi strînge braţul. Şi ca să arate că e de acord strigă : — Da, da, da, ai dreptate! Numai Veniamin, ca să mă necăjească şi să-mi potolească patosul, îmi spune rîzînd : — Ești un sensibil ! Am terminat hoinăreala. Veniamin a devenit ro­mantic şi e pornit pe declaraţii de dragoste. Ii las să plece înainte, singuri, şi mă fac că sînt preocu­pat de lucrările unui scuar neterminat. Cînd se to­pesc în lumina tulbure a dimineţii, ocolind cîteva străzi, mă întorc spre casă. Frunze veştede, smul­se de vînt, îmi lovesc obrajii. Copacii au împlinit trei toamne, mă gîndesc. Sînt firavi încă şi vîntul se joacă în voie cu ei. Mă stăpîneşte un sentiment de dragoste pentru crenguţele mlădii, privindu-le în lumina zorilor cum, cu fiecare răbufnire de vînt, rămîn mai golașe. Acum, pentru prima oară simt că a venit toamna. Ridic gulerul fulgarinului mai sus și pășesc alene pe covorul vegetal, stîrnind din cînd în cînd grămezile de frunze. II. Eram în bucătăria mică și făceam omletă cînd Veniamin a intrat în casă. Nu l-am auzit cînd a deschis uşa şi m am trezit cu el în prag. Mantaua de ploaie şi pălăria îi erau ude, iar din borurile late, apa picura pe ciment. Nu ne văzusem de di­mineaţă. L-am întrebat dacă e flămînd şi el a clă­tinat din cap. S-a întors, i-am auzit paşii grei pe parchet, apoi zgomotul mantalei aruncate undeva, la întîmplare. îmi era foame și am mîncat cu pof­tă, pe îndelete, ascultînd zgomotul picurilor de apă ce se izbeau de geam Norii prinseseră să cearnă de două zile o ploaie măruntă și stărui­toare. Un vînt aspru și rece bătea necontenit în fe­restre. Adio, toamnă frumoasă, cu nopţi senine ! Era frig şi toate lucrurile, cînd Ie atingeam, erau reci. Parcă îmi lipsea de cîteva zile ceva şi mi-am dat seama că mi e dor de căldură. M am hotărît să fac din seara asta ioc Am luat lădiţa cu căr­buni şi am trecut în cameră. Veniamin scria la măsuță — E prima seară cînd facem foc, i-am spus. O să fie din nou plăcut în cămăruța noastră. Mîine e rîndul tău, i-am amintit rîzînd, cînd focul a prins să duduie. — Cine știe, poate mîine, noaptea nici n-o să ne prindă aici, îmi răspunse. Stăm rezemat de teracotă, pîndind căldura. El terminase de scris și vîntura o filă. —■ Am scris bătrînilor să mi aranjeze camera. — mă informă placid. Se pare că plecăm L-am privit mirat. Nu m-am gîndit niciodată că voi părăsi acest oraș drag, cu toate că știam că nu vom rămîne veșnic aici. Totul îmi părea deo­camdată stabil, de neclintit, normal. Omul lucid care mă credeam a devenit pe neașteptate posac Unde să se fi pierdut controlul acela rece care îmi înfrîna toate impulsurile și care era mîndria mea ? — Te întristezi zadarnic — încercă să mă mîn­­gîie Veniamin. — N-ai înțeles tu bine, ești un alarmist — îi strig. — Iţi spuneam că eşti un sensibil ! Priveşte la mine şi la exemplu, eu ţin fruntea sus. Nici o veste nu mă întristează. încerca să mă înşele simulînd indiferentă. Dar eu îl cunoşteam atît de bine. Ştiam cînd e supărat, ori frămîntat de gînduri tainice, sau e pornit pe glume răutăcioase Acum era trist. Ghiceam din privirile lui, din mişcările­­ nervoase, din indife­rența cu care îmi vorbea, încercînd să ascundă o durere care îl copleşise. Ştiam că n-o să-mi spună alte amănunte. L-am lăsat să scrie mai departe. In odaie se făcuse o căldură moleşitoare, care te În­demna la somn. Pe mine mă supăra însă liniştea din cameră. Mă irita pînă şi scîrţiitul peniţei. Mi-am luat în grabă impermeabilul şi şapca şi am ieşit. Aud în urma mea glasul lui Veniamin, care mă întreabă unde plec. Nu răspund, cobor scările în grabă. Afară mă întîmpină ploaia rece şi vîntul. Trec domol pe străzi, ca un om care n-are nici o ţintă. Picurii reci mi se lovesc de frun­te şi obraji. Mă şterg cu batista şi îmi dau seama că am înfăţişarea unui om care plînge. Ca să­ uit tot ce mi-a spus veniamin, concep planul unei hidrocentrale, fantastice, acţionată de acumulările precipitaţiunilor. Calculez în minte dimensiunile colosalelor bazine, debitul, compar ploile­, zăpezile, cu cursurile rîurilor­, rectific mintal totul şi le a­­bandonez, dîndu-mi seama că sînt preocupat de prostii. Ploaia mă biezuie, vîntul mă îngheaţă. Trec nepăsător străzile pustii, încercînd să mă înşel. Dar tot mai puternic răbufneşte în mine, copleşin­­du-mă, un sentiment necunoscut: tristeţea. Şi îm­potriva­ ei acum nu pot lupta. III. Omul de servici, grăbit ca întotdeauna, a ve­nit să mă anunţe că sînt chemat de tovarăşul in­­giner-şef. Toată dimineaţa am privit absent îm­binările hilare ale liniilor pe care le trăgeam me­canic pe o planşetă Eram nervos şi fără chef de lucru. Dincolo, în sala de proiectare, oamenii lu­crează conştiincios. Veniamin lipseşte. A plecat să controleze dacă interioarele ultimului bloc care trebuie să fie dat în folosință au fost executate conform proiectului. Constructorii aveau cu el un diferend stîrnit de un proiect care prevedea ame­najarea unor nişe-bibliotecă Se plîngeau că nu au material lemnos potrivit. Dar el cerea să fie executate. Era o inovaţie neînsemnată de altfel, dar la care ţinea mult. Aurora, cu părul răvăşit, e preocupată de pro­iectarea parcului copiilor. E ultima lucrare, ce se va executa abia la primăvară. Cînd dau să plec, mă strigă. — Parcă lipseşte un havuz în parcul ăsta. Vino te rog şi Vezi. O însoţesc şi-i urmăresc explicaţiile. — Arbuştii şi florile ornamentale creează un gol prea mare în mijloc Cred că am putea mări puţin bugetul de investiţii al lucrării. Vreau să aşez un havuz de beton. Are să coste ieftin, zău, e păcat să nu-l facem — încearcă să mă convingă şi promit că am să vorbesc cu inginerul Şirlin­can și plec. Bătrînul inginer mă primește rîzînd. Se uită la mine și îmi spune glumeț: — Se vede că a venit toamna. Te-ai mohorît ca un copac desfrunzit. Ride. Eu mă întreb, ca niciodată, de ce re-a chemat. El mă ia de braț și amîndoi ne îndreptăm spre fereastră. Dă la o parte perdeaua de ghipiură şi priveşte casele învăluite de o ceafă transpa­rentă. — Ei, ce zici, îţi place peisajul ăsta citadin ? îmi dau şerbia că întrebarea e inutilă, că dîn­sul vrea să-m­i spună cu totul altceva şi nu ştie cum să înceapă. Atunci mi se întăreşte convinge­rea că Venihmin a avut dreptate acum cîteva seri. Nu ştiu ce să-i răspund şi bolborosesc timid : — E al nostru ! Inginerul şef mă privește cu dragoste. — Ai dreptate. Am construit altădată clădiri în multe localităţi din ţară, dar niciodată nu le-am îndrăgit. Uite, acest oraş ridicat, ştii bine, pe un loc sălbatic, m-a cucerit. Cunoşti legenda lui Pygmalion ? înclin capul în semn de aprobare. El continuă: — Şi acum, trebuie să-l părăsim... Tăcem amîndoi. înţeleg pentru prima oară că noi sîntem oameni aparte, că dragostea noastră nu izvorăşte din orgoliul meseriei, ci e generată de convingerea profundă a dragostei faţă de acest pămînt, de patria noastră, încă un oraş pe harta ţării! Cuvintele îmi sună limpede şi aici, văzîn­­du-1 străjuit de ceţuri, îi simt materialitatea. — Voiam să-ţi spun că plecăm. Te-am chemat să-i anunţi pe ai noştri că după amiază vom avea o şedinţă. Veţi primi şi noile repartizări. Ce să faci, aşa e viaţa noastră. Trăim împreună ani şi apoi ne răspîndim ca potîrnichile... Am plecat să nu mă vadă cit de tulburat sint. Veniamin se întorsese şi, zărindu-mă, mi-a stri­gat: — Au executat nişele-bibliotecă! Era fericit. IV. Deci plecăm... In odaia noastră e întuneric. Doar prin gratiile uşii de la teracotă se preling raze de lumină. Afară plouă tot aşa de năpraznic şi vîntul bate tot atît de neîmblinzit. Eu şi cu Veniamin, întinşi pe paturi, ascultăm zgomotele nopţii. Flacăra focului mîngîie pledurile şi masa din mijlocul odăii, încărcată cu cutii de conserve şi hîrtii inutile. Nici unul din noi nu poate adormi. In patul de alături, Veniamin stă nemişcat. Toată seara a zăcut aşa, fără să rostească un cu­­vînt. „Ce-i cu tine ?“ l-am întrebat enervat. N-am scos nici un cuvînt de la el, dar îl înțelegeam. Sătul de gînduri, urmăresc jocul flăcărilor pe pe­retele din dreptul patului lui. In lumina moale a razelor, apar ca pe un ecran fanteziile desenate de noi în cărbune în zilele de odihnă , planul unei fîntini arteziene în zece trepte, o halucinaţie geo­metrică în lumini şi umbre, profilul lui Veniamin făcut de mine... Toate se vor pierde de acum în amintire. Peretele va fi vopsit şi cineva poate va spune: aici au stat demult doi tineri... Ce trist e să părăseşti un oraş iubit... Trenul te poartă pe lîngă case pe care le-ai văzut de multe ori, pe lîngă străzi ce le-ai străbătut gră­bit sau în pas domol, apoi, treptat, toate se topesc, înghiţite de orizont... Mă uit la ceas: mai avem o jumătate de oră pînă la plecare. Ii spun lui Veniamin că ar fi timpul să împachetăm şi pledurile, singurele lu­cruri care ne-au mai rămas, pînă nu vine Au­rora El se ridică greoi și culege pledul cu vădit necaz. Aranjăm tot calabalîcul, fără să schim­băm o vorbă. Apoi, împinși parcă de același gînd, ne așezăm pe geamantane. — Stinge lumina — îmi spune Veniamin. Vreau să privesc din nou pîlpîirile flăcărilor. Ii înţeleg dorinţa. Cele mai frumoase nopţi ale anotimpurilor reci le-am petrecut privind jocul fantastic al flăcărilor. Atunci ne-am cunoscut mai profund, povestindu-ne întîmplări din tînăra noastră viaţă. întunericul ne cuprinde iarăşi. Flă­cările joacă vesel în odaie. Undeva departe, si­rena sună chemînd muncitorii în schimb. De la toţi prietenii noştri ne-am luat rămas bun şi ei ne-au rugat să venim cit mai des la dînşii... Nu se mai aude nici un zgomot de maşină pe stradă Simt nevoia să privesc pentru ultima oară ora­şul din înălţimea etajului. Deschid fereastra. Ploaia cerne picuri mici. Asfaltul umed sclipeşte îţi lumina becurilor. Nu zăresc nici un om... Cînd îl voi revedea oare? Atunci, cu siguranţă, melan­colia care fac acasă va fi trecut de mult. Am să t­iu cit mai curînd în oraşul nostru drag. Aici, mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii. De aceea, poate, plecînd, ne lăsăm pradă melan­coliei. Dar ea este trecătoare. Cîte oraşe nu vom ridica din temelii în anii ce vin ? Fiecare ne va dărui amintiri şi de aceea ne vom despărţi de ele cu părere de rău. Poate pen­tru că le îndrăgim... O bătaie mă trezește din visare. Uşa se des-­ chide, lăsînd să pătrundă în cameră un fascicol de lumină. In prag stă Aurora. A sosit ceasul ple­cării. Undeva, pe cîmpie, ne aşteaptă un nou şantier. Adio, oraş drag ! Schiță de CORNEL BOZBICT Bibliografie * * * — Antologia poeziei sovietice. Editura Cartea Rusă, 974 pag., 35 lei MIHAIL SADOVEANU: „Opere" vol. IV. E.S.P.L.A. 622 pag., 15,60 lei CAMIL PETRESCU : „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răz­boi". E.S.P.L.A. 358 pag., 6,15 lei MI­HAI DEN­IC: „Trăinicie" (versuri) E.S.P.L.A. 184 pag. 2,45 lei ZAHARIA STANCU: „Cete de taur", volumul II din ciclul „însemnările şi amintirile unui ziarist". E S.P.L.A. 520 pag . 6,95 lei VERONICA PORUMBACU: „Genera­ţia mea" (versuri). E.S.P.L.A. 180 pag., 3,20 lei I. POPESCU-PUŢURI: Din copilărie .(ediţia, a cincea). E.S.P.L.A. 188 pag., 1,75 lei LETIŢIA PAPU : Anii iubirii. E.S.P.L.A. 208 pag., 2,95 lei GR. URECHE: Letopiseţul Ţării Mol­dovei —, cu un studiu introductiv de P. P. Panaitescu — E.S.P.L.A. Colecţia „Clasicii romini", 244 pag., 5,05 lei Literatură pentru copii şi tineret EDMOND ROSTAND: Co­rano de Ber­gerac — traducere de Mihai Co­­dreanu, Editura Tineretului, Colec­ţia „Biblioteca şcolarului", 264 pag., 5,75 lei JÓZSEF ATTILA : Versuri. Editura Ti­neretului, Colecţia „Biblioteca şcola­rului", 112 pag., 2,50 lei IERONIM ŞERBU: Nunta in stepă. E-S.P.L.A. Colecţia „Luceafărul", 200 pag., 2 lei N. MINEI.: Furtuna, Editura Tineretu­lui, 16 pag , 035 lei GR. ŢEPEŞ: Luşa Viţeluşa, Editura Tineretului, 32 pag., 1,50 lei MIC ÎNDREPTAR de Dumitru Corbea Am apucat în viaţă multe: Orînduirea veche s-a surpat. De asta nu sînt supărat Să ştie lumea şi s-asculte... Ba, cum să zic, am ajutat şi eu Să dau un brînci la putregai, Căci nu aştepţi să zică nimeni hai Cînd buturuga-i mare, drumul greu... La ranguri şi la glorii nu mă-ndes, Căci masa mea de lucru îmi ajunge — Nici nu-ţi dai seama timpul cum se scurge Cind printre fire cauţi înţăles. Cind pomul înfloreşte şi-i cu rod Mai cade cite-o piatră-n ram, Din care stricăciune n-am Căci mintea nu-ţi poţi pune c-u­n nerod... Pe plac la toată lumea nu pot fi Şi nici nu ţin să fiu pe plac... De tot ce-i rău în mine mă dezbrac, Mai cu folos, în scris, să pot trudi. LA GARA de Marki Zoltán Trenuri din noapte soseau. Şi în noapte, Porneau mai departe, porneau către moarte Plin era totul de fum şi de scrum, Şi oameni şi ziduri şi ceruri şi drum. Monştri de piatră păreau că-s pereţii Şi printre ruine, în umbră, „sticleţii". Vorbele morţii şi vorbele urii Urlau ca jivinele-n miezul pădurii. Vedeam cum afişul de sus se răsteşte Deodată spre mine : „Vorbiţi romîneşte !“ Şi voci împrejuru-i la ură te-ndeamnă, Rostite egal, cum cad frunzele-n toamnă. O, pururea tînără gintă latină. Nu numele tău ridicat în lumină, Cu litere sumbre, cu plisc de erete, Ţipau hămesite de sus, din perete, — In bezna căzută pe-ntinderea firii, Să stingă lumina nestinsă-a gîndirii. Dar luptele noastre aveau să renască O nouă lumină, o cale-om­enească.­­..Şi azi Timişoara se vede din gară: Oraşul în noaptea senină şi clară, Şi gîndu­l mi-e liber nu voie să zboare Sub stelele bolţii etern sclipitoare. Uşor e s-aştepţi orice tren de departe, Privind la tablouri, citind într-o carte. Mă uit gînditor la afişe-albăstrii Cu albi porumbei şi atiţia copii. Şi-ascult megafonul vorbind romîneşte, Vorbind ungureşte, sîrbeşte, nemţeşte; Doar voi înţelegeţi, voi, robi de-altădată, Că inima-ncepe mai tare să-mi bată. Traducere de IO­AN HOREA TRĂNCÂNEȘTII C­ineva ar putea spune că cele ce vi le voi povesti se intimplă in zilele noastre. Credeţi-mă că toate, dar toate, s-au petrecut tare demult. Iar dacă s-or găsi potriveli, asemă­nări, nu-mi râmine alta decit să zic ce-a zis un copil pe care maică-sa, ţinind să-l răsplătească pentru nis­caiva fapte bune, a nimerit o jordie uscată . — Nu-mi pare rău, a zis pramatia bucurindu-se, că s-a rupt jordia. Aşa zic şi eu. M-am nimerit intr-o zi, intr-un sat, ales in felul­ lui. Satului i se spunea Trăncăneşti. Aveau oamenii din satul acela de­­demult un dar de-a înşira verzi şi uscate, de te mirai de unde le mai scot. Te intilneai, bunăoară, pe drum cu un trăncănean. Incepe­a numaidecit să-ţi toace: cum că el s-a mai întîl­­nit o dată cu un om aşa şi pe din­colo, că la ei în sat... asta şi ailalta; că are o capră şi-o oaie, cum nu se mai află; de s-a întimplat o istorie că de aia-i bine ca omul să vadă intîi ce şi cum să... turuia de zvînta şi dacă băga de seamă că ţi s-a urit de trăn­căneală o lua de la capăt, cu mai mult foc, pînă-ţi făcea gaură în cap şi, dacă scăpai, te duceai aiurit mai departe. Trăncănea, de-ţi venea să te naşti a doua oară, moaşa comunală, trăn­cănea moleşitor vînzătorul de la coo­perativă, dulce de tot trăncănea con­ducătoarea de copii, trăncănea cum nu s-a mai pomenit de ademenitor a­­gentul veterinar şi trăncănea pe nas ţircovnicul, mă rog, toţi, cu mic şi cu mare, pe drum, acasă, la cîmp, în car, ori pe jos, în şură, la moară, trăncăneau in aşa fel încît de la ho­tarul comunei auzeai un fel de zum­zăit ca-ntr-un stup de albine. De nu ştiai despre ce-i vorba şi a­­jungeai în comună, apoi trebuia să te ţii! Ieşeai mototolit de nu te cu­­noşteai Cei păţiţi o dată, nu uitau nici morţi Să fi fost cum ar fi fost, dacă se rătăceau cine ştie cum pe-a­­proape de sat, tresăreau : — M-am îmbătat! altfel nu nime­ream aici. Hi, pe dos că-i poznă. Să nu mă descinte iar... Eu n-am ştiut şi am păţit-o. Copiii, în satul ăsta, începeau să vorbească de la trei luni. încă de la naştere li se cerceta cu mare luare aminte guriţa. Dacă tremură buza de sus, dacă bărbia-i destul de rotundă, dacă năsucul e destul de ridicat ca să lase guriţa slobodă, dacă gîgîie într-un fel pe care numai trăncănenii îl puteau deosebi. Adică neapărat să gigiie, ti, ti. Mamele înainte de a-i alăpta sporovăiau cum o să-i crească pe mititei. Nici mirii nu se ţineau de datinile pomenite şi statornicite prin alte părţi, de cînd îi lumea lume. Porniţi pe trăncăneală uitau de toate şi-şi în­şirau zile întregi unul altuia, de ce-or vorbi în fiecare an, pînă la moarte. Copiii, cum zic, se învăţau de mici să trăncănească. De jucat, se jucau rar, mai degrabă trăncăneau despre cum ar fi mai nimerit să se joace pen­tru buna lor creştere, cum îi mai bine şi pentru ce-i mai bine să înveţi. Vre­me de mers la şcoală şi de joacă nu le mai rămînea. Nici învăţătorii nu prea aveau vre­me. De cîteva luni se adunaseră să trăncănească într-un sfat pedagogic despre: „Cu ce mină trebuie să întoarcă foaia de carte un trăncă­­nean", sau „care deget trebuie mai cu folos muiat in gură înainte de-a-n­­toarce foaia" și altele. Am stat şase luni în Trăncăneşti. Nu se terminase încă primul sfat, dar se hotărîse ca din manualele de şcoa­lă să se scoată toate zicătorile care-s potrivnice trăncănenilor ca „vorbă lungă, sărăcia omului" şi altele, şi să rămiie nu­mai zicătoarea: „vorba dul­ce mult aduce". Au hotărît să ceară mai marilor tor să fie schimbat alfa­betul și prima literă a noului alfa­bet în loc de „a" să fie „t". Mai era acolo un caiet pe care scria : ,,Dovezi de netăgăduit că lite­rele „t" și „r" formează un singur sunet „tr", scump fiecărui trăncă­nean". Se is tăi­ea mai jos Avisalon Trăncăneșteanu, — studiu general. Mai trebuie să arăt că în satul ăsta nu s-a pomenit, de cînd știau ei, să se fi născut cineva mut. O dată, spuneau bătrinii, parc-ar fi fost unul, cine mai poate ști cînd, dar că s-a cărăbănit din sat. Nici pe-un trăncănean nu-l chema Pop sau Man sau Dop, sau Lae, din pricină că numele acestea-s prea scurte. Se cam căutau nume lungi ca bunăoară „Trăncăneşteanu". Să nu te fi pus ceasul tău să-i spui cui­va din sat că la ei prea mult se fle­ ( Legendă)­ căreşte, sau chiar numai atît: că se flecăreşte. Ţi-ai aprins paie în cap. Puteai însă să-i spui că trăncăneşte. Asta era altceva. Asta-l umplea de mîndrie pe fiecare. La adunări, trăncănenii se-mbulzeau cu precădere-n faţă, căci, alături de plăcerea de-a auzi, ei se străduiau să se bucure văzînd felul cum macină gura vorbitorului. Nu li se oprea gu­riţa nici un somn. Vreme de şase luni, n-am apucat să văd încă nişte miri care au in­trat la ofiţerul stării civile o dată cu venirea mea în sat, n-am apucat să se isprăvească o adunare a preşedin­telui de-acolo, n-am apucat să spun o singură vorbă. Aş­ fi plecat eu mai degrabă, dar ţi-ai găsit-o! Nu aduce însă anul ce aduce cea­sul. Destul că-ntr-o noapte cum, ne­cum, s-a aprins o casă din Trăncă­neşti. Şi-au început să turuie trăncă­nenii, să-şi povestească despre alte şi alte focuri, de apă, de cum se sting focurile , au fost pomenite zicător­i ca „să nu te joci cu focul", că ce-i mai tare ca focul, ce trece prin apă şi nu se udă şi cite altele. Se bucu­rau că au lumină ca ziua şi-şi pot vedea gurile. Se alcătuiră la moment adunări ca să pună la cale stinge­rea focului. S-au certat îndelung din pricina moaşei care era de părere ca tulumba să fie împinsă cu ruda îna­poi, pe cind alţii ziceau s-o pună dinainte. Pînă una, alta, satul a ars şi, ne­mai avind ce face, trăncănenii s-au ri­sipit, trăncănind, în patru părţi de lume. De-atunci se face că nu este oraş sau sat, cit de mic, în care să nu fie cîte-o sămînţă de trăncănean, în stare să-ţi înşire la verzi şi uscate, din zori şi pînă-n sară. Ştefan Luca Nr. 1 (483) - Pag. 3-a

Next