Contemporanul, iulie-decembrie 1956 (Anul 10, nr. 27-52)

1956-07-06 / nr. 27

ARTA MARE ACTOR I­n prima mea convorbire avută cu Boris Nicolaevici Livanov, in trenul care ne aducea de la Giurgiu la Bucureşti, printre altele, mi-a relatat o discuţie purtată cindva cu Nemirovici-Dancenko despre artă. ,.— Intri intr-o grădină, ii spunea Dancenko lui Livanov, și vezi alături de o floare mică dar cu un miros îm­bătător, una mare, frumoasă, de care apropiindu-te nu simţi insă nimic. — Bine, dar ce legătură are asta cu dialogul nostru despre artă, l-a întrebat actorul. — Aşa trebuie să fie şi teatrul, i-a răspuns ctitorul M.H.A.T.-ului. Să aibă un aspect frumos, impunător, dar şi să degaje un parfum ameţitor..." De atunci, l-am văzut pe interlocu­torul meu în trei roluri foarte dife­rite şi, reamintindu-mi de convorbi­rea din tren, sint convins că nu exa­gerez dacă voi spune că sugestiva definiţie a lui Nemirovici-Dancenko concordă intru totul cu arta actori­cească a Ilri B. N. Livanov. Actor cu un fizic statuar, cu o amplitudine şi timbru de glas rar întilnite, Livanov posedă un temperament vulcanic, al cărui clocot ştie să-l reţină sau să-l dezvăluie cu o subtilă ştiinţă a do­zării. Ceea ce a impresionat, de pil­dă, în rolul inginerului Zabelin din „Orologiul Kremlinului" de N. Po­godin, a fost bogata lume interioară, sufletească, a acestui personaj, pe care actorul. In primul rind, s-a pre­ocupat s-o creeze. Să dăm un singur exemplu. In prima intilnire a lui Za­belin cu Lenin, acesta caută să-l con­vingă pe inginer de necesitatea de a ieşi din izolarea sa şi a se încadra în măreaţa luptă pentru electrifica­rea Rusiei. La începutul scenei, mai tot timpul, numai Lenin vorbeşte şi sarcina interpretului lui Zabelin, deo­sebit de grea, este de a ne arăta printr-un monolog interior gindurile eroului. L-am înțeles tntr-atît de lim­pede pe actor, deși n-avea nici o re­plică, ne-am dat seama attt de bine de fringerea treptată, nu fără zbu­cium, a orgoliului lui Zabelin de pri­zonier al unui turn de fildeş, incit, cind a părăsit scena am fost convinşi că în viitor îşi va dedica toată ca­pacitatea sa de muncă construirii so­cialismului. Cind vorbeam înainte de clocotul reţinut al actorului, mă gindeam că in acest rol uriaşul său temperament scenic s-a manifestat in interior, cu foarte puţine izbucniri exterioare. La fel ca intr-un munte, unde s-ar pe­trece o formidabilă fierbere vulcanică, dar care n-ar izbucni în afară decit rareori. Reținerea și sobrietatea a­ceasta a inginerului Zabelin a fost unul din mijloacele prin care actorul ne-a dovedit integritatea și tăria ca­racterului unui savant rus, pătruns de patriotism, dar neputincios să-şi găsească la început un loc în marea prefacere revoluţionară. Adeziunea la planurile bolşevicilor s-a făcut de a­­semenea intr-un mod care a evitat ostentaţia, zgomotosul, sobrietatea şi reţinerea avind şi aici un rol impor­tant. După Zabelin, o nouă şi neuitată întruchipare pe linia făuririi unor ca­ractere cu o intensă viaţă interioară a fost Salionii din ,,Trei surori" de Cehov. Datorită unui arsenal de mij­loace actoriceşti foarte variate, con­duse cu virtuozitate, Livanov ne-a dezvăluit treptat concepţia lui asupra rolului, raporturile dintre Salionii şi celelalte personaje. S-ar cuveni să a­­nalizăm fiecare intrare, fiecare apa­riţie, să disecăm aproape fiecare miş­care din jocul marelui actor, cu atîta măiestrie puse în slujba noului ca­racter întruchipat... In salonul celor trei surori îşi face apariţia un urs, aplecat puţin din spate, cu mersul apăsat şi greoi, cu muşchii feţei ri­gizi, cu o privire de o fixitate înspăi­mântătoare. Are o frunte muncită, frămîntată de nu ştiu ce probleme scornite de o minte în continuă efer­vescenţă, concentrare, înţelegi că tră­ieşte într-o lum­e a lui de judecăţi ab­surde, încătuşat într-o logică proprie, singura de altfel pe care o recunoaşte şi pe care ţi-o impune. Saliom­i-Liva­­nov vorbeşte rar, după un evident efort mental de concentrare disperată. Judecata strimtă ţi-o aruncă însă ta­re, exploziv, ca un citat vrednic de a fi reţinut. Stupoarea, jena pe care le produce in societate, nu le înţelege. Anumite reacţii ale celor din jur îl fac deodată mai morocănos, mai duş­mănos. Ochii lui aprinşi ameninţă, în ei poţi citi in asemenea clipe catas­trofa pe care el o va declanşa în­­ nai. Bruta cu porniri primare, vindi­cative, îşi arată colţii. Puţin, dar su­ficient ca să te îngrozească. In inter­pretarea lul Livanov, prostia lul Sa­lionii nu e calmă decit în aparenţă, ea poate deveni oricind furibunda, zdrobitoare pentru cei din jur... Transformările acestea au fost jucate de actor cu mijloace simple: o pri­vire întunecată, o retragere ostenta­tivă, o îngroşare a glasului, o rica­nare, atît... Ca şi un Zabelin, am re­marcat şi aici ştiinţa mobilării pau­zelor, a expresivităţii monologurilor interioare. Rămasul bun pe care şi-l ia d­in glnd de la fereastra lum­ei, prinsul interior de îndrăgostit neferi­cit care-i cutremură spatele, e eloc­vent în această privinţă. Dacă în Zabelin sau în Salionn­ actorul s-a interiorizat, şi-a construit edificiul interpretării sale In adînci­­me, în Nozdrev din ,,Suflete moarte" (dramatizare după romanul lui Go­gol), a mers pe o linie opusă. Aici a fost zgomotos, cu o gesticulaţie a­­bundentă, s-a impus, aşa cum ii ce­rea rolul, prin ridicolul cras al dezin­volturii exterioare. Nici de data as­ta Insă nu ni s-a dezvăluit tempera­mentul său natural, a cărui putere explozivă s-ar potrivi poate cel mai bine unul rol ca Othello. În Nozdrev totul a trebuit să fie supus cerinţe­lor comediei, solicitîndu-i actorului un efort compoziţional din cele mai dificile, lată-l deci pe tragedianul Li­vanov stirnind hohotele de râs ale­­ spectatorilor, prin înfăţişarea acestui personaj care-şi iroseşte marea vi­talitate, excepţionala energie, în che­furi, jocuri de cărţi şi dueluri, pen­tru că Rusia secolului 19 nu putea să­­ ofere altceva unui moşier ca Nozdrev. Drama cit şi comicul personajului, admirabil redate de actor, provin tocmai de aici, un imens potenţial uman cheltuindu-se în cele mai rizi­bile îndeletniciri. M. Radnov Spectacolele Teatrului Academic de Artă „Maxim Gorki” din Moscova Forţa realismului scenic I­n 1898 lua flintă la Moscova, din Iniţi­ativa marilor oameni de teatru K. S. Stanislavski şi V. I. Nemirovici-Dan­­cenko. Teatrul de Artă. În cartea sa „Viaţa mea in artă" Stanis­lavski fixa astfel scopul artistic al teatrului: „Programul viitoarei noastre activităţi era revoluţionar. Protestam Împotriva vechii maniere de a juca, Împotriva caracterului teatralicesc, împotriva falsului patos şi al declamaţiei, precum şi împotriva oricărui lucru ce ieşea din cadrul strict artistic al unui spectacol In tendinţa noastră revoluţio­nară, nimicitoare de vechi racile, şi care,şi propunea să reînnoiască arta, am declarat război oricărui convenţionalism în teatru, în orice fel s-ar fi manifestat: în joc, în pune­rea în scenă, în decor, în costum, în inter­pretarea textului etc". După aproape şase decenii de activitate, M.H.A.T.-ul a rămas credincios ţelurilor pro­gramatice mai sus amintite. Luptînd împo­triva convenţionalismului, a artei scenice lipsite de forţa activă a ideilor, M.H.A.T.-ul s-a preocupat în permanenţă de dezvoltarea artei realiste moştenită de la marii înaintaşi Davîdov şi Scepkin.­ Revoluţia din Octombrie a impulsionat lupta M.H.A.T.-ului pentru realism, deschizîndu-i minunate perspective de creaţie. Un factor deosebit de important care a contribuit la închegarea individualităţii M.H.A.T.-ului a fost şi este repertoriul. De la început autorii preferaţi ai teatrului au fost Cehov şi Gorki. După revoluţie, teatrul rămîne credincios acestor dramaturgi, alătu­­­rîndu-le o serie de noi scriitori care au adus tema contemporană pe scena M.H.A.T.-ului. Repertoriul teatrului a Sporit şi cu o seamă de opere dramatice ale literaturii clasice ruse şi universale. Trăsătura caracteristică a re­pertoriului M.H.A.T.-ului o constituie pre­zenţa unei dramaturgii militante, pusă în slujba omului, în scopul de a-i înfăţişa calea spre o viaţă prosperă şi fericită. Referindu-ne — pentru susţinerea ideii enunţate — la piesele prezentate de M.H.A.T. cu oca­zia turneului pe care îl face în ţara noastră, vom observa că piesele dramaturgiei cla­sice ruse („Trei surori", „Roadele învăţă­turii", „Ana Karenina“, „Suflete moarte“) demască cu vehemenţă moravurile odioase ale unei societăţi condamnate pieirii, iar dramaturgia contemporană („Dialog­ul Kremlinului“) ne zugrăveşte lupta împo­triva acestei societăţi şi promovarea noilor forţe sociale menite să elibereze omul din cătuşele sclaviei. Sarcina de căpetenie pe care Stanislavski şi Nemirovici­ Dancenko au pus-o în faţa slujitorilor scenei întemeiate de ei a fost descoperirea şi valorificarea ideii ce stă la baza operei dramatice. învăţătura despre suprasarcină a lui Stanislavski fun­damentează arta spectacolelor înfăţişate de M.H.A.T. A cunoaşte materialul de viaţă în­făţişat de autor, a-1 înţelege şi a-1 zugrăvi cu ajutorul artei scenice în lumina adevăru­­lui, a-1 directiona din punct de vedere ideo­logic în spiritul ideilor înaintate ale epo­cii. Iată principiile de bază ce călăuzesc munca creatorilor spectacolelor Teatrului de Artă. In decursul existenţei sale, M.H.A.T.-ul a avut o permanentă grijă pentru descoperirea acelor mijloace artistice care prin capacita­tea lor emotivă transmit spectatorului ideea operei, înflăcărîndu-l şi cucerindu-l pentru mesajul ideologic al spectacolului. Ce minu­nată este corelaţia dintre ideea urmărită de Cehov în „Trei surori“ şi limbajul sce­nic al spectacolului. Cehov protestează îm­potriva societăţii contemporane lui prin zugrăvirea dramei celor trei surori. Incapa­bile să-şi găsească un ideal de viaţă care să le satisfacă aspiraţiile. Ideea lui Cehov îşi găseşte sublinierea artistică în acele ac­ţiuni scenice prin care personajele încearcă în permanenţă să-şi alunge starea depri­mantă, fără însă a izbuti să realizeze ceva. Drama dezvăluită de Cehov un „Trei su­rori“ devine astfel cutremurătoare şi emo­ţionantă. In înfăţişarea scenică a operei dramatice, figura centrală în spectacolele M.H.A.T.-u­lui este actorul. Măiestria compunerii carac­terului scenic pe baza principiului întruchi­pării profesat de Stanislavski constituie trăsătura esenţială a artei actoriceşti pe scena Teatrului de Artă. Priviţi-1 pe Liva­nov în „Trei surori" şi vă veţi convinge de contopirea organică dintre actor şi rol. Ac­torul îl cunoaşte atît de bine pe Salioni­ şi-l exprimă cu atîta artă, incît ai impresia unui tip real, din viaţă. Exemplele ar putea fi înmulţite. Mă gîridesc la Tarasova în Maşa şi Ana, la Gribov în Cebutîkin, la Toporkov în Krugosvetiov, la Kedrov, în Ma­­nilov, la Smirnov în Lenin, la Stanitîn în Guvernator, la Orlov în Kulighin şi la mulţi alţii care ne-au uimit prin ştiinţa lor de a pătrunde şi a compune caracterul personajului scenic. înalta măiestrie de care dispun actorii M.­ A.T.-ului este evidentă și prin varie­tatea mijloacelor de expresie de care dau dovadă, prezentîndu-ne astfel tipuri mereu noi, mereu proaspete, Iată-1 pe Kedrov tre­­cînd de la Karenin la Manilov, pe Stant­iîn de la Andrei din „Trei surori“ la Gu­vernatorul din „Suflete moarte“, pe Gri­bov de la Cebutîchin la Sobachievici, pe Livanov de la Zabelin la Nozdrev, pe Ghe­orghevskaia de la cerşetoarea din „Orolo­giul Kremlinului" la Natașa din „Trei su­rori“, şi cîte alte exemplificări nu s-ar mai putea găsi pentru a demonstra virtuozita­tea artistică a maeştrilor scenei M.H.A.T.­­ului. Caracteristic Teatrului de Artă este şi crearea unei vieţi scenice în care fiecare personaj se angrenează în conflictul pie­sei, contopindu-se într-uin tot unitar şi omogen: spectacolul. Arta ansamblului pro­povăduită de Stanislavski şi Nemirovici- Dancenko şi dezvoltată de discipolii lor credincioşi, regizorii Kedrov, Raevski, Mar­kov, Gorceakov, Orlov, Knebel, constituie ghidul principal al regiei în Teatrul de Artă. Cine va putea uita vreodată scena din „Orologiul Kremlinului“ în care se bă­nuieşte că inginerul Zabelin este arestat ? Drumul pe care-l parcurge Zabelin pînă la soţia sa pentru a-şi lua rămas bun, plîn­­sul acesteia, nedumerirea lui Rubakov, re­tragerea după dulap a scepticului, ochii în­­lăcrămaţi ai Maşei, privirea mirată şi de­zorientată a optimistului, reacţiile celor două doamne aflate în vizită la Zabelin, marcate printr-o uşoară întoarcere de spa­te, toate acestea dovedesc cît de organică e viaţa personajelor scepice în spectaco­lele M.H.A.T.-ului. Şi asemer­ea momen­te s-ar putea găsi în fiecare piesă prezen­tată la noi. Căutarea unor expresii artistice îndrăz­neţe caracterizează pe creatorii spectaco­lelor M.H.A.T.-ului. Atît in ce priveşte jo­cul actoricesc (spectacolul cu „Suflete moarte“ e poate exemplul cel mai evident), cît şi în ce priveşte cadrul decorativ. De­corul de la „Trei surori“ e un exemplu e­­dificator asupra fanteziei cu care pictorul scenograf Dimitriev a folosit spaţiul sce­nic pentru a caracteriza locuinţa unde vie­ţuiesc surorile dornice să evadeze spre Moscova. Puterea sugestivă a decorurilor am remarcat-o şi în „Roadele învăţăturii“ (pictor scenograf A. P. Vasiliev). Salonul unde are loc şedinţa de spiritism e un exemplu concludent, atît în ce priveşte co­loritul, cît şi forma şi dispoziţia mobilelor. Lumina şi sonorizarea joacă un rol deo­sebit în spectacolele M.H.A.T.-ului. Cu a­­jutorul acestor elemente se creează imagini artistice deosebit de captivante şi emoţio­nante. Amintiţi-vă de felul cum e luminat la deschiderea cortinei tabloul în care Lenin lucrează la birou, sau de jocul de lumini de la începutul actului III din „Trei surori", ori de efectele de lumină din timpul şedinţei de spiritism şi vă veţi convinge că lumina e un factor artistic care întregeşte atmosfera spectacolului, contribuind la caracterizarea ei. In ceea ce priveşte zgomotele, ele sînt astfel reali­zate încît îi sugerează imagini auditive reale. Nu cred că există un teatru în lume care să posede o sonorizare mai veridică şi mai artistică decît M.H.A.T.-ul. Am căutat să enumăr în rîndurile de mai sus cîteva elemente esenţiale care con­tribuie la viziunea poetică a m­cîntătoare­­lor spectacole prezentate în tara noastră de Teatrul Academic de Artă „M. Gorki“, spectacole ce marchează o culme a realis­mului scenic, vrednică de a deveni un ideal artistic al slujitorilor Thaliei. George Dem. Loghin M. N. KEDROV, A. K. TARASOVA şi P. V. MASSALSKI in „Ana Karenina", dra malizare după romanul lui Lev Tolstoi. Foto : M. POPESCU Totul cu măsură şi gust artistic S­eria de spectacole pe care o dă Teatrul Academic de Artă din Moscova in tara noastră a fost deschisă cu piesa cu­noscutului dramaturg sovietic N Pogo­din, „Orologiul Kremlinului“. Imcadrîndu-se în seria marilor piese care au ca temă Revo­luţia Socialistă din Octombrie sau anii care i-au urmat imediat, autorul se fixează la pe­rioada post-revoluţionară, cînd rănile proas­pătului stat sovietic nu se închiseseră încă. Ruină, mizerie, duşmani pe toate drumurile, oameni nelămuriţi, dezorientaţi... In deo­sebi intelectualitatea care trăise sub regimul ţarist o viaţă grea, dar totuşi organizată într-un fel într-o societate care stabilise aşa- zise valori în slujba ţelurilor ei, adică a expolatării omului de către om, privea acum cu nelinişte vremurile noi. Conducătorul revoluţiei şi al tînărului stat sovietic de curînd înfiripat, V. I. Lenin, deşi avea nenumărate probleme grele de re­­zolvat, şi-a îndreptat privirea către această intelectualitate recuperabilă, formată din ruşi patrioţi, dar speriaţi de evenimente şi în special dezorientaţi şi aţîţaţi de duşmani. Această intelectualitate adoptase un spirit de frondă, de boicot al noului stat. In piesa „Orologiul Kremlinului" autorul ne face cu­noştinţă, în primul tablou, cu inginerul Za­belin, un mare savant în domeniul electro­tehnicii, vînzînd chibrituri în stradă. El face acest lucru în mod demonstrativ, e convins că ştiinţa lui a devenit inutilă şi în afară de asta mai are şi o viziune simbolică a vremu­rilor , atîta vreme cît celebrul orologiu al Kremlinului, care a stat, ,nu va funcţiona din nou. Rusia nu va renaşte. Pe acest inginer îl atrage Lenin de partea socialismului, pro­­punîndu-i să contribuie cu ştiinţa lui la elec­trificarea Rusiei. Reliefarea grijii deosebite a partidului clasei muncitoare pentru toate aspectele vieţii noi e preocuparea de frunte a lui Pogodin în această piesă. Atragerea intelectualilor cinstiţi alături de partid nu-l preocupă mai puţin pe Lenin decît măreţul plan de electrificare a întregii Rusii, iar înlăturarea mizeriei,­ a foametei e o problemă grea, foarte grea chiar, dar repunerea în funcţiune a străvechiului orologiu al Kremli­nului, care va cînta Internaţionala, se rezolvă paralel cu primele directive leniniste pentru construirea socialismului. Viața cea nouă pulsează la toate încheieturile primei puteri populare din lume. Acest spectacol în care apar doi conducă­tori ai partidului, Lenin și Dzerjinski, unde scriitorul ne plimbă de la casa inginerului Zabelin — loc de întîlnire pentru sabotorii care consideră regimul neviabil — pînă la cabinetul lui Lenin din Kremlin, aduce pe scenă tipuri foarte diverse de oameni, dar pregnante și mai ales semnificative pentru vremurile înfiripării Uniunii Sovietice.* Spectacolul se joacă de multă vreme pe scena MHAT-ului. El a fost pus in scenă de Nemirovici­ Dancenko. De curînd a fost rea­lizată o nouă montare sub regia Marianei Knebel, m­aestră emerită a artei din R.S.F.S.R., I. M. Raevski, artist al poporului din R.S.S.R. și V. P. Markov. Spectacolul valorifică în mod limpede ideile pe care au­torul le-a enunţat pentru a arăta începutu­rile construcţiei socialiste în U.R.S.S. Lumea precupeţilor, a pescuitorilor în apă tulbure din primul tablou al piesei, îmbina­tă cu slujba religioasă din biserică, peste care se suprapune viguros cîn­­tecul ostaşilor roşii care trec pe stradă, este o realizare regizorală magistrală. Ta­blolu! acesta, atît de dificil, este pus la punct pînă la perfecţiune. Sugerînd viaţa, nu se omite totuşi nici un moment valoarea artistică a situaţiilor,­­ imaginea artistică a conflictului şi mai ales cuvîntul care are o deosebită valoare scenică, transmiţîndu-se în sală d­ar, oricare ar fi zgomotele pe scenă, înţelegem astfel realizat realismul în teatru prin sugerarea vieţii, dar numai a părţilor ei esenţiale. După ce vedem acest prim ta­blou, avem o imagine limpede a vieţii stră­zii din primii ani ai dictaturii proletariatului. Această imagine ar fi putut mina uşor că­tre naturalism, chiar dacă nu în totalitate dar cel puţin parţial. Nici un moment însă în spectacolul MHAT-ului nu se strecoară ceva străin de realism. Este de admirat toc­mai această măsură deosebită pe care regi­zorii spectacolului au imprimat-o. Ne adu­cem aminte că în antichitatea greacă se judecau calităţile operei de artă avînd mă­sura ca criteriu principal. Şi e şi normal să fie aşa deoarece simţul măsurii este un com­ponent principal al gustului artistic. Această măsură, acest gust artistic de calitate se văd în tot spectacolul. Nu numai în scenele de masă, dar în oricare tablou, în relaţiile lui Lenin cu diverşi oameni, ţărani, muncitori, intelectuali, sau în atitudinea acestora faţă de el. Măsura aceasta trebuie s-o raportăm şi la efectele sonore care sînt uimitoare (în tabloul III, In pădure, trece o pasăre de noapte ; zgomotul e astfel realizat îneît su­gerează traiectoria ei prin aer) dar şi la cele de lumină. Putem spune că spectacolul „Oro­logiul Kremlinului" este o lecţie de regie. O regie care nu se vede nicăieri dar se simte peste tot. De altfel această calitate, pe care au imprimat-o Stanislavski şi Nemirovici, Dancenko Teatrului de Artă, este un princi­pal de bază. Regizorul pluteşte undeva în aer dar „nu se pogoară pe scenă". Dacă e impresionantă regia acestui spec­­tacol, nu mai puţin impresionante sunt crea­ţiile individuale. Ar trebui să începem discu­tarea acestor creaţii cu realizarea imaginii lui Lenin, pentru că e pentru prima oară cînd în ţara noastră vedem pe scenă figura ma­relui conducător al Revoluţiei din Octombrie. In filme, acest personaj istoric ne impre­sionează, dar bineînţeles mai puţin ca pe scenă, unde-l vedem „în carne şi oase“. Prima apariţie a lui Lenin în izba din pă­­dure este de o simplitate surprinzătoare. Ar­tistul emerit al R.S.F.S.R., B. A. Sminov 11 caracterizează pe marele conducător prin mijloace vii şi directe. Masca, mersul, vorba, gesturile, temperamentul sunt acelea pe care le cunoaştem din descrieri, povestiri şi isto­rie. Odată sugerate aceste date, actorul com­­­pletează imaginea lui Vladimir Ilici prin relaţiile pe care le are acesta cu ceilalţi oa­meni. Am putea spune că puterea de expre­sivitate a interpretului lui Lenin capătă o valoare desăvîrşită în acţiune. E foarte im­portant acest fel de a caracteriza o persona­litate istorică. Nu prin pitorescul persona­jului, obiceiuri, ticuri etc., acestea fiind doar foarte discret sugerate, dar prin ceea ce polarizează în jurul ei o mare persona­litate. Şi aici, regia a ştiut să pregătească imaginea lui Lenin chiar înainte de apariţia lui în scenă. Piesa ajută în această privinţă, dar actorii şi regia au creat imaginea vie a aşteptării unui mare prieten mn izba ţără­­nească, încă un exemplu de măsură : in­terpretarea figurii lui Czerlinski de către V. P. Markov. Acest colaborator apropiat al lui Lenin este, acolo, în scenă, împreună cu ceilalţi, are foarte puţine replici, dar personalitatea i se simte Fără să apară vreo clipă un prim plan. E o admirabilă lecţie pe care ne-a dat-o MHAT-ul prin desăvîrşită caracterizare a personajelor. Varietatea rolurilor abordate de actori a constituit o demonstraţie de măiestrie actoricească. Nu putem găsi în spectacolul „Orologiul Kremlinului" nici o figură cu fisuri. De la inginerul Zabelin, in­terpretat de artistul poporului din U.R.S.S., B­d. Livanov, pînă la cerșetoarea care trece prin scenă aruncînd doar cîteva re­plici (artista emerită a R.S.F.S.R., A. P. Gheorghievskaia), galeria numeroasă de per­sonaje care se perindă prin faţa spectatorului aduce o varietate de tipuri şi o trăire or­­ganică a vieţii lăuntrice, de parcă n-am fi la teatru. Apariţia unor mari actori în roluri „mici" duce în fiecare scenă la mari creaţii. De pildă, artista emerită a R.S.F.S.R., Lahzina, în precupeaţa cu păpuşi şi în bătrîna cu copilul, realizează două tipuri cu totul dife­rite, iar administratorul casei, artistul po­porului R.S­.F.S.R.. Popov, sau soţia lui Ciudnov, interpretată de artista poporului din R.S.F.S.R.. Zueva, apar ca personaje cu o viaţă completă, deşi apariţia lor în scenă e scurtă ca durată. Am admirat la artistul poporului al R.S.F.S.R.. Petrier, în persona­jul ceasornicarului care e chemat de Lenin să repare orologiul, jocul discret, fără nici o ostentaţie, care ne-a captivat. Ne-am adus aminte de personaje asemănătoare interpre­tate pe scenele noastre în bune conditiuni, dar departe de realizarea pe care am vă­zut-o în piesa lui Pogodin. Actori mari, fiecare cu o personalitate pro­prie dar incadrîndu-se într-un ansamblu astfel incît totul e armonios și rotund, lată care ar putea fi caracteristica de frunte a Teatrului de Artă din Moscova. Pentru oa­­menii de teatru, şi nu trebuie să uit nici un moment că sunt regizor, e un prilej de în­­văţătură. O învăţătură care ar trebui dez­bătută cu toţi actorii şi regizorii noştri pen­tru că, după declaraţiile unor actori ai MHAT-ului, teatrul romînesc, din ceea ce au văzut, merge pe acelaşi drum al realis­mului ca şi teatrul lor, astfel că platforma ideologică comună existînd, putem să apli­căm multe pe scenele noastre, din cele văzute. Mihai Raicu Misionarii unui ideal măreţ N­u­ ştiu cum să mulţumesc artiştilor Teatrului Academic de Artă din Mos­cova pentru înalta desfătare artistică pe care au prilejuit-o spectatorilor noştri şi în special nouă, oamenilor de teatru, prin reprezentarea piesei lui Cehov: „Trei surori“. Sunt inegalabili ! Ei izbu­tesc să transpună însăşi viaţa cea adevă­rată într-o minunată expresie de artă, care încîntă şi uluieşte. Privindu-i, mi-am dat seama că arta adevărată în forma ei de expresie, chiar atunci cînd ea prezintă caractere şi unele moravuri specifice, se ridică deasupra structurilor naţionale. Mi-am dat seama în faţa unor actori de calitatea celor pe care i-am văzut în seara zilei de 2 iulie că asemenea artişti nu au nevoie să-şi transmită sentimentele şi gândurile într-o limbă cunoscută ţie, ci în mod direct nu­mai prin puterea trăirii şi a artei lor. Tot­odată mi-am dat seama de importanţa ar­tei actoriceşti pentru înfrăţirea omenirii. Nu cunosc limba rusă. Dar nici n-am simţit nevoia s-o cunosc, ascultîndu-i, pen­­tru câ am fost răpit din sala de spectacol pentru a trăi cu ei şi alături de ei toată drama oamenilor ghemuiţi în micul oraş de prov­ecie, cenuşiu şi sec, care a măci­nat de-a lungul timpului năzuinţe, entu­ziasm şi energii, într-un mod stupid. Am înţeles tot ca s-a spus pe scenă, pentru că tot ce s-a spus avea forţa artistică a ade­vărului de viaţă — mijloc direct şi necon­diţionat de comunicare. Ansamblul Teatrului M.H.A.T. mi-a în­tărit convingerea că toate valorile actori­ceşti de pe întregul cuprins al globului a­­parţin aceleiaşi spiritualităţi universale. Cu bucurie am regăsit în acest sens co­respondenţe care mă umplu de mândrie, pentru că redeşteapta în mintea mea pe regretatul Bălţăţeanu şi îmi amintesc pe Finteşteanu şi poate pe încă afli cîtiva actori mari pe care îi avem. în mintea mea s-a precizat un arbore genealogic cu ramuri bogate care îmi arată că Mosk­­vin, Kad­alov, Novelli şi Zaconni, Mounet Sully şi Féraudy, Sonnenthal şi Basser­mann, Burbadge şi Kean, Grigore Manoles­­cu şi Nottara aparţin aceloraşi rădăcini, că sunt din aceeaşi familie. A alege din­tre ei, a prefera pe unul sau pe altul, a indica cu degetul : „primus inter pares“ nu este cu putinţă pentru că toţi nu sunt altceva decît purtătorii geniali ai spiritua­lităţii universale. Toţi marii actori sunt purtători egali ai sublimelor idei pe care Eschyl, Sofocle şi Euripide, Shakespeare şi Moliére, Goethe şi Schiller, Gogol şi Cehov le-au transmis oamenilor la altarul teatrului. Şi teatrul a devenit prin arta actorului mijlocul prin care se modelează sufletele oameni­lor. Maeştrii scenei de la M.H.A.T., prin arta lor, sunt misionarii unui ideal măreţ al umanităţii. La fel cu ceilalţi mari actori din Franţa, Italia, Germania, Anglia şi alte ţări, actori a căror artă este închinată înălţării oamenilor. Poate că unora li se pare că exagerez, că în mod subiectiv acord atâtea atribute artei teatrale şi actorilor. Se poate ! Per­sonal aş dori ca în afară de spectatorul obişnuit, bucuros să soarbă desăvârşirea cu care A. K. Tarasova, A. I. Stepanova, K. N. Blanskaia, A. P. Gheorghevskaia, A. P. Zueva, V. I. Staniţin, B. V. Livanov, A. N. Gribov, M. P. Bolduman, V. A. Or­lov şi P. V. Massalski au înfăţişat perso­naje din piesa lui Cehov, actorii noştri să fi desprins marele adevăr care stă la baza creaţiilor lor desăvîrşite : dăruirea deplină la actul scenic. Fără această dăruire deplină şi necon­diţionată a actorului, fără o trăire puter­nică şi absolută a vieţii personajelor nu vom putea niciodată să ne ridicăm pe cul­mile la care au ajuns astăzi artiştii so­vietici. Să recunoaştem şi să elogiem me­ritele celor de la care putem învăţa ceva. Eu cred că şi noi avem actori mari, că arta lor poate ajunge la un nivel egal cu acela al lui Gribov, Livanov, Barrault, Gielgud,­ al tînărului Oscar Werner şi al altor slujitori contemporani ai scenei. Dar pentru aceasta trebuie să zvîrlim departe de noi rutina care ne curtează cu insistenţă, făgăduindu-ne o viaţă ar­tistică cît mai „comodă”, să perseverăm în osteneala de a ne croi un drum care să ducă la culmea olimpică unde tronea­ză numai adevăraţii mari artişti. Chiar dacă în drumul nostru — şi aş£ destul de spinos — am întîlni coaliţia ignobili­lor care ne-ar înfrunta în crezurile noas­tre.Fiecare dintre artişti cu un crez ne­zdruncinat în adevărul artei sale să ştie că timpul îi va da dreptate pînă la urmă, şi că adevăratele valori îşi vor avea lo­cul cuvenit. Antichitatea a afirmat că oamenii mari s-au format în focul marilor pasiuni. Aşa fiind, noi credem că pasiu­nea fiecăruia dintre noi pentru arta noa­stră teatrală ne va ridica pe culmile ei, exact la înălţimea la care se ridică pasiu­nea fiecăruia. Marii actori, animaţi de înalte pasiuni, colindă lumea, în slujba idealurilor măreţe ale omenirii, contribuind şi ei la înfăptuirea păcii şi înfrăţirii între popoare. Ura şi învrăjbirea propagate de oamenii întunericului se vor prăbuşi la faţa strălucirii artei şi culturii universale, care nu cunoaşte deosebiri rasiale. Aceste gînduri mi-au fost răscolite de spectacolul cu „Trei surori" ai artiştilor Teatrului Academic de Artă din Moscova, ambasadori ai unei ere noi, care deschid în faţa ochilor noştri perspectiva unei vieţi fericite. Ion Şahighian Maestru emerit al artei „Suflete moarte", dramailitare după romanul lui N. Gogol, in interpreta­rea Teatrului Academic de Artă din Moscova. De la stingia spre dreapta: V. I. STANITÎN (guvernatorul) 4. P. ZUEVA (Korobocika), A. N. GRIBOV (Sobakievici) și B. I. PETKER (P­ușkin). Desene de CIK DAMADIAN

Next