Contemporanul, iulie-decembrie 1956 (Anul 10, nr. 27-52)

1956-08-10 / nr. 32

O strinsa legătură intre estetica generală şi teoria diverselor arte N­ecesitatea uriaşă, aş spune chiar vitală, de a elab­ora şi studia problemele esteticii a dat naş­tere multor discuţii Înflăcărate şi combative care au avut loc în ul­timul timp în rîndul esteticienilor, artiştilor şi teoreticienilor de artă. Nici discuţia din „Contemporanul" nu este o excepţie. Ea este cu atît mai interesantă cu cît se referă nu numai la problemele teoretice — despre obiectul esteticii, despre raporturile ei cu celelalte ştiinţe, despre artă, dar ridică şi probleme practice cu privire la felul cum trebuie predată estetica în institutele de învăţămînt artistic. Aş vrea în acest articol să împărtă­şesc unele păreri în ceea ce priveşte problema studierii şi predării esteticii marxist-leniniste. In multe discuţii se confundă două laturi ale problemei — ce este este­tica, care este obiectul ei din punct de vedere teoretic şi cum este ea ela­borată şi predată în unele institute ştiinţifice şi institute de învăţămînt. Fireşte, acestea sînt laturi strîns le­gate intre ele, dar nicidecum iden­tice. Astfel, din faptul că în preda­rea esteticii există uneori un spirit abstract, rupt de practica artistică, nu trebuie de fel trasă concluzia că, prin caracterul ei, ştiinţa esteticii este în general abstractă şi nu este legată de problemele arzătoare ale vieţii şi ar­tei. De aceea ne vom opri la început, pe scurt, asupra laturii teoretice a problemei, iar apoi vom trece la pro­blemele practice ale predării esteticii. însemnătatea esteticii în viaţa so­cietăţii, în activitatea artistică a oa­menilor, este determinată de faptul că estetica exprimă, într-o formă teore­tică, concepţiile artistice ale societăţii. Dar ce înseamnă concepţiile artistice ale societăţii ? Activitatea artistică a oamenilor a devenit de mult una din laturile cele mai profunde şi importante ale prac­ticii omeneşti şi ale vieţii spirituale. Gîndirea în imagini artistice, crearea operelor de artă, desfătarea estetică pe care ţi-o oferă produsele muncii omeneşti, năzuinţa spre frumos în procesul transformării lumii — toate acestea sunt diverse laturi ale acti­vităţii artistice a omenirii. Anumite grupe sociale, în diferite epoci isto­rice, îşi au reprezentările despre fru­mos, sublim, despre esenţa şi sarci­nile artei, despre atitudinea ei faţă de realitate, despre rolul ei social, reprezentări condiţionate de viaţa oa­menilor în societate, de practica lor. Acestea sunt concepţiile artistice ale societăţii, constituind baza creaţiei artiştilor care exprimă interesele so­cietăţii, baza aprecierii lucrărilor de artă, a gusturilor estetice ale oame­nilor. O vrea sau nu o vrea artistul, o înţeleg sau nu conştient spectato­rul, ascultătorul, cititorul, în atitudi­nea estetică faţă de realitate ei nu pot fi liberi de concepţiile artistice ale societăţii istoric formate şi avînd o determinare materială. A studia es­tetica înseamnă a studia acea bază pe care se dezvoltă practica artistică şi, în primul rînd, arta epocii res­pective. A studia estetica marxist-le­­ninistă înseamnă a studia concepţiile artistice ale societăţii socialiste pe baza cărora se dezvoltă cea mai îna­intată artă contemporană, pe baza cărora se desfăşoară activitatea este­tică a sute de milioane de oameni ai muncii, înseamnă a găsi cheia spre înţelegerea ştiinţifică a culturii artis­tice din trecut. Pe unii tovarăşi îi sperie faptul că estetica este ştiinţa legilor generale ale însuşirii artistice a lumii de că­tre om, ştiinţa legilor generale ale dezvoltării artei. Cum este oare po­sibil — spun ei — doar arta este for­mată din lucrări de diverse­­ specii şi genuri , oare tendinţa de a studia numai legile generale ,nu determină renunţarea la caracterul concret, la legătura cu arta vie ? La aceasta pu­tem răspunde în felul următor. Fap­tul că activitatea artistică a oameni­lor în domeniile cele mai vârâte , în producţie, în viaţa de zi cu zi, în artă etc — are trăsături generale (nă­zuinţa spre frumos, spre sublim, par­ticularităţile de stil, cerinţele gustu­lui etc.), nu este o noutate; el a fost de mult descoperit şi stabilit. Faptul că diverse arte sunt legate între ele prin trăsături comune, nu numai că este observat de artişti de frunte ce vorbesc despre muzicalitatea picturii şi plasticitatea prozei, despre arhitecto­nica versurilor şi poezia monumente­lor de arhitectură, dar el este expri­mat ştiinţific în noţiuni ca gîn­­dire artistică, imagine artistică, corelaţie dintre conţinut artistic şi formă artistică, noţiuni care au însemnătate pentru toate artele. A­­ceste trăsături comune sunt tot atît de reale şi importante pentru înţele­gerea artei în ansamblu, cum sunt im­portante trăsăturile specifice ale di­verselor specii ale artei pentru înţele­gerea fiecărei specii în parte. Mai mult decît atît, aceste trăsături fiind comune pentru toate speciile artei, ele sînt totodată specifice artei ca formă deosebită a activităţii omeneşti. Ar­tistul care vede numai aceste trăsă­turi generale nu poate fi, fireşte, un profesionist în nici un domeniu al artei. Dar artistul care nu vede de fel aceste trăsături va rămîne întot­deauna un meşteşugar, deoarece el nu va depăşi limitele meşteşugului său, nu se va ridica pînă la înţelegerea sarcinilor artei în general, nu va în­ţelege sarcinile genului său de artă ca parte a artei mari. De aceea, ală­turi de dezvoltarea, elaborarea şi stu­dierea profundă a teoriei literaturii, teatrului, cinematografiei, picturii, muzicii, artelor aplicate etc., fiecare artist şi om interesat de o anumită artă trebuie să cunoască bine şi este­tica, ştiinţa care îi va dezvălui legă­tura adîncă a respectivei specii a ar­tei cu arta în general — şi mai cu­prinzător — cu activitatea artistică a omenirii în general, va lărgi şi îmbogăţi concepţia sa despre lume, îl va ajuta să înţeleagă filozofia activi­tăţii sale. De aci reiese clar că estetica — ştiinţa filozofică a esenţei şi a legi­lor însuşiri artistice a lumii — nu poate fi înlocuită cu nici o altă ştiinţă a diverselor aspecte ale acestei acti­vităţi. Şi nici o ştiinţă a diferitelor specii ale artei nu poate fi înlocuită cu estetica. Ele trebuie să se dezvolte în strînsă legătură, sprijinindu-se una pe cealaltă şi îmbogăţindu-se re­ciproc Dar de ce apare atunci problema necesităţii „esteticii muzicale“, „este­ticii teatrale" pe lîngă estetica gene­rală ? In acest caz este necesar să ne refe­rim la practica noastră pedagogică, la felul în care se dezvoltă estetica şi ştiinţele despre diferitele arte şi cum sînt ele predate în institutele de învăţămînt artistic. Noi am spus că trebuie să existe o strînsă legătură şi corelaţie între estetica generală şi teoria diverselor arte. Dar ce înseamnă deseori preda. Pregătirea tinerilor critici de artă: intervenţia lui V. K. Skaterscikov Docent la Universitatea „Lomonosov“ din Moscova rea esteticii şi teoriei diverselor arte în institutele de învăţămînt artistic ? Sub denumirea de „teoria artei" se predă deseori un curs de discipline care dezvăluie în special legile „teh­nice" ale artei (aşa cum se intîmplă în conservatoare), discipline, fără în­doială, necesare şi importante, dar care nu epuizează, să spunem, noţiu­nea de „teoria muzicii". In alte ca­zuri „teoria artei“ se numeşte cursul care tratează într-o măsură mult mai mare problemele generale estetice de­cît problemele specificului genului respectiv de artă (așa cum se întîmplă deseori cu teoria literaturii). Intr-un caz, arta este studiată mai mult, din punct de vedere tehnologic decît teo­retic, în celălalt — teoria există, iar arta (tocmai arta respectivă) nu există, sau există foarte puţin. Există şi al treilea caz, cînd teoria artei res­pective lipseşte în general (astfel în multe institute de învăţămînt artistic nu se predă un curs de teoria picturii şi sculpturii, întîlneşti rareori un curs de teoria dramei, de teoria bale­tului etc). Insă fără elaborarea teo­riei diverselor arte care studiază spe­cificul oglindirii realităţii în genul respectiv de artă, particularităţile ge­nurilor sale, ale conţinutului şi for­mei ei, ale­ imaginilor ei, este impo­sibilă rezolvarea cu succes a proble­melor practice ale activităţii artistice, lucru despre care s-a vorbit deseori. De aceea una din cele mai importante sarcini ale esteticii este, după părerea noastră, elaborarea, dezvoltarea, stu­dierea teoriei diverselor specii ale artei care ar permite înţelegerea adînc profesională şi totodată nu nu­mai din punct de vedere îngust teh­nologic, dar şi larg artistic a respecti­vei specii de artă. Lipsurile în dezvoltarea teoriei artei se vădesc şi în nivelul dezvoltării esteticii. Esteticianul nu poate fi un specialist în toate domeniile artei. Studiind legile generale ale dezvoltării artistice, el trebuie să se sprijine pe realizările teoriei artei. Nu este bine cînd un teoretician al literaturii, în loc să explice specificul imaginii lite­rare, încearcă să dea o definiţie gene­rală a imaginii pentru toate artele (este rău nu pentru că el este un teo­retician al literaturii,—fireşte, şi el şi muzicologul pot fi minunaţi esteti­cieni — este rău pentru că, oferind o asemenea formulă generalizatoare, el a pornit numai de la experienţa lite­raturii. Ignorînd experienţa muzicii, picturii etc.). Dar nu este mai fericit nici cazul cînd esteticianul în Ioc să generalizeze realizările ştiinţelor con­crete despre artă şi pe baza defini­ţiilor imaginii artistice în diversele specii ale artei, definiţii date de spe­cialişti, încearcă să găsească trăsă­turi generale ale imaginilor unor serii de arte, se străduieşte să dea singur definiţia imaginii în balet, arhitectură, artă plastică şi, neavînd cunoştinţe suficiente, apare ca un mestesunar, un scolastic. Noi înţelegem cerinţele, impuse esteticienilor de acele institute de învăţămînt artistic unde nu se ţine un curs de teoria unei arte sau alteia, de a lega mai strîns obiectul lor de practica artistică într-o specie a artei sau alta. Ce se înţelege însă prin estetică „muzicală" sau „teatrală“ ? Dacă prin aceasta se înţelege folosirea este­ticii pentru rezolvarea unor probleme de teoria muzicii sau teatrului, dacă prin aceasta se înţeleg anumite laturi ale teoriei diverselor arte — atunci această expresie, deşi răspîndită, este insuficient de clară. Este cu totul altceva cînd termenul de estetică „muzicală“ sau „teatrală" se foloseşte pentru a le opune pe acestea este­ticii marxist - leniniste, negîndu-se faptul că există concepţii artis­tice ale societăţii care stau la baza activităţii artistice a oamenilor. A­­tunci, afirmaţia că ar exista estetici „deosebite" echivalează cu o greşea­lă grosolană Estetica nu poate fi identificată cu teoria uneia său alteia din speciile artei ; ea este ştiinţa legilor activită­ţii artistice în general, a esenţei şi legilor artei ca formă deosebită a con­ştiinţei sociale şi practicii sociale, ea este o ştiinţă filozofică ce are drept sarcină formarea şi dezvoltarea con­cepţiilor artistice ale societăţii, educa­rea artistului în spiritul concepţiei ştiinţifice marxiste asupra artei. Dar înseamnă toate acestea că se poate ţine un curs de estetică într-un institut de învăţămînt artistic (indi­ferent dacă se ţine sau nu un curs de teoria artei respective) fără a ţine seama de specificul institutului res­­pectiv, fără a cunoaşte particularită­ţile artei respective ? Nu, şi încă o dată nu ! Mihail Ivanovici Kalinin, vorbind în faţa profesorilor de ştiinţe sociale, spunea cîndva că, dacă un istorician al partidului va preda obiectul său într-un institut metalurgic, el va tre­bui să studieze metalurgia măcar în linii generale pentru a fi mai apro­piat de auditoriu, pentru a cunoaşte ceea ce lucrează studenţii şi, prin a­­ceasta, pentru a-i învăţa mai eficient marxismul. Ce să mai spunem atunci despre un teoretician al esteticii care este obligat să predea studenţilor te­zele de bază ale ştiinţei, dar şi să-l înveţe să aplice aceste teze tocmai la arta lor, să înţeleagă arta lor din punct de vedere general-estetic. A­­ceasta înseamnă că estetica trebuie predată în diferitele institute artistice în mod felurit, în sensul următor : în limitele programului unic să existe o maximă legătură cu arta, studiată și însușită în institutul respectiv, a­­ceastă legătură trebuie urmărită din punct de vedere al ridicării cutăror sau cutăror probleme de estetică, şi din punctul de vedere al rezolvării lor, din punct de vedere al acelui ma­terial pe care se bazează predarea. Ar fi nejustă cerinţa de a ţine un curs de estetică într-un institut de teatru doar pe baza unui material de teatru, aceasta în primul rînd pentru că sarcina principală — de a dezvă­lui legile generale ale activităţii ar­tistice a oamenilor — n-ar fi înde­plinită. Dar, fără îndoială, materialul teatral trebuie să ocupe un loc ' ' seamă într-un asemenea curs de este­tică, nu pentru a dubla alte cursuri, ci pentru a dezvălui sensul estetic al artei teatrale, pentru a o prezenta în variatele ei legături cu celelalte arte. Este totodată extrem de important spiritul sănătos al colaborării şi aju­torului reciproc dintre profesorii de estetică şi teoria artei din Institutul respectiv care, prin diverse mijloace, înfăptuiesc cauza comună a educării ideologico-artistice a tineretului şi contribuie la dezvoltarea ştiinţei mar­­xiste asupra artei. De aci reiese necesitatea apropierii între profesorii de estetică şi cei care predau disciplinele speciale şi sociale în institutul respectiv. In institutele artistice sovietice, profesorii de este­tică fac parte din catedre de ştiinţe sociale şi, alături de tovarăşii de muncă, analizează problemele teore­tice şi metodologice, participă la munca consiliilor ştiinţifice ale cate­drelor de teoria artei, a catedrelor de specialităţi. Totodată sunt necesare adunările, discuţiile şi schimbul de opinii între toţi tovarăşii care lucrează în domeniul esteticii în oraş, regiuni şi chiar în ţară. Această necesitate este satisfăcută de seminariile perio­dice, de conferinţă, de discutarea căr­ţilor, articolelor apărute sau pe cale de apariţie. Dezvoltarea esteticii şi teoriei artei, legătura, ajutorul şi îmbogăţirea lor reciprocă — iată ce aşteaptă din partea lucrătorilor de pe frontul teo­retic oamenii de artă şi cultură, toţi acei cărora Ie sunt scumpe soarta, şi succesele artei socialiste. N. A. PONOMAREV: Trenul electric. I. A. SOKOLOV: Portretul turnătorului Sveșnikov. Identitate şi diferenţă în obiectul filozofiei marxiste P­înă nu de mult se identifica în mod abstract, metafizic, cele trei aspecte ale filozofiei mar­xist-leniniste, — dialectica, teo­ria cunoaşteri şi logica — neţinîn­­du-se seama de momentul diferenţei, al deosebirilor. In primul articol din cadrul discu­ţiei iniţiate de „Contemporanul“, tov. H. Wald are în vedere tocmai necesitatea sublinierii acestei deose­biri. El cade însă în cealaltă extremă. Căutînd diferenţa în altă parte decît o indică V. I. Lenin — adică nu în planul din care se face analiza — autorul aproape că împarte realitatea studiată şi dialectica marxistă în patru „bucăţi“ separate, a căror „in­terdependenţă" apare astfel vagă, exterioară, mecanică, forţată. Cum înţelege autorul, în acest caz, precizarea lui V. I. Lenin cu privire la posibilitatea folosirii oricărui ter­men din cele trei — dialectica, teoria cunoaşterii şi logica — pentru cele­lalte două ? In alt articol, tov. P. Apostol relevă şi alte nedumeriri pe care le ridică articolul tov. H. Wald, fără ca el în­suşi să fi propus vreo soluţie mai substanţială. Ni se pare că tov. I. Cernea se apropie mai mult de adevăr. El subliniază că deosebirea dintre dialectică, teoria cunoaşterii şi logică este o deosebire de punct de vedere, obiectul cercetării fiind comun — întreaga realitate. Nu se înţelege, însă, de ce dialectica este numai o metodă, nu şi o teorie a dezvoltării. Pe de altă parte — şi aceasta este, credem, principala lipsă a articolului — nu ni se spune nici de asta. dată în ce măsură putem folosi nu numai termenul de dialectică pentru teoria cunoaşterii şi logică, dar şi invers, termenul de teoria cunoaşterii pentru dialectică şi logică, sau termenul de logică pentru dialectică şi teoria cunoaşterii. Ţinînd seama de această lipsă, cre­­dem totuşi că tov. I. Hurduc nu are dreptate cînd afirmă că punctul de vedere al tov. I. Cernea reprezintă un pas înapoi în discutarea proble­mei. Este, în general, interesantă încer­carea Iov. I. Hurduc de a rezolva problema raporturilor dintre dialec­tică, teoria cunoaşterii şi logică cu ajutorul categoriilor corelate general­­particular-singular. Dar acesta nu este singurul aspect. Şi, mai ales, nu în sensul oarecum îngustat, in care îl înţelege tovarăşa Hurduc. De ce raportul general-particular-singular, dintre materie, cunoaştere şi gîndire este considerat un raport strict can­titativ ? Intr-un sens, particularul este şi general şi invers. Ele sînt mo­mente ale dezvoltării, care ating şi alte laturi ale acesteia, nu numai pe cea cantitativă. In această privinţă observaţiile tov. Anghel Şor sunt întemeiate. El se ocupă însă mai mult de logică şi mai puţin de dialectică şi teoria cu­noaşterii. Vom încerca, în cele ce urmează, să contribuim la această interesantă dezbatere. Materia unitară şi totodată infanit determinată este, mai înt­îi, realita­tea „în sine", adică în afara orică­rui raport obiect-subiect, independen­tă de ceea ce reprezintă ea „pentru noi“. In acest sens, atît procesele fizico-naturale şi sociale cît şi proce­sul cunoaşterii şi gîndirii sînt în egală măsură procese „naturale“, determi­nări ale materiei, deşi fiecare în alt mod. In al doilea rînd, în cadrul rapor­tului esenţialmente practic dintre realitatea materială şi om, ca subiect cunoscător — el însuşi parte a reali­tăţii — materia, factor prim în acest raport, apare ca obiect al cunoaşterii şi activităţii practice. In acest sens, procesul cunoaşterii şi gîndirea, ca momente ale dezvoltării materiei, sînt pe de o parte obiect, pe de alta subiect al cunoaşterii (gîndirea gîn­­dită). In ceea ce priveşte cunoaşterea filozofică, ea cercetează materia şi mişcarea ca substrat unic al pro­priilor lor determinări concrete, for­mele şi legile cele mai generale — categoriale — ale materiei şi mişcării, ca fundament al formelor şi legilor mai concrete, mai determinate?* care sînt obiect de studiu pentru ştiinţele speciale. Cunoaşterea filozofică, ca ştiin­ţă a materiei în formele şi cu legile sale cele mai generale, studiate ca un unic proces istorico-natural, este dia­lectica marxistă. Dialectica fiind, p­­rin urmare, teoria generală a evolu­­iei şi metoda, este totodată şi teorie a dezvoltării istorice a cunoaşterii şi gîndirii logice. Analiza e dublă. Isto­rică şi logică. Primează însă analiza istorică. Cunoaşterea filozofică, ca ştiin­ţă a materiei în formele şi cu legile sale cele mai generale, studiată ca obiect pentru cunoaştere, ca autora­­portare a materiei cu multiplele sale determinări, la una dintre aceste de­terminări, conştiinţa, ca cercetare a proceselor psihofiziologice — senzaţii, percepţii, reprezentări logice privite ca fapte psihice etc. — în care se oglindeşte materia, este teoria mar­xistă a cunoaşterii. „Părţile" dialecticii sînt toate pre­zente, legile cele mai generale ale naturii, societăţii, cunoaşterii şi gîn­dirii, dar văzute nu numai „în sine" ci şi în raportarea lor la cunoaştere şi gîndire. Deci, şi ca obiect reflectat şi ca reflectare a obiectului. Dacă am reduce teoria cunoaşterii strict la pro­cesele interne ale reflectării, fără să începem cu obiectul reflectat, am da o interpretare subiectivistă procesului gnoseologic. Teoria cunoaşterii este în acest sens şi dialectică. Ea este şi logică, întru­­cît reprezentările logice sunt ele în­sele procese psihice ale cunoaşterii. Diferă natura analizei. Aci raportăm totul la­­procesul reflectării în care se face — de fapt — trecerea de la pre­dominarea analizei istoriei către cea predominant logică. Cunoaşterea filozofică, ca ştiin­ţă a materiei în formele şi cu legile sale cele mai generale, privite aşa cum apar ele în gîndire, ca rezultat şi rezumat logic al propriei lor exis­tenţe istorico-natura­le, în formele ş legile specifice ale logicii, este logica marxistă. Fiind şi dialectică, prin propria sa natură dialectică şi ca rezumat logic al Întregului proces dialectic al mate­riei, logica dialectică este, cum am văzut, totodată moment şi expresie logică a procesului cunoaşterii. lată în ce sens spunem că logica este şi dialectică şi teorie a cunoaşterii. Deşi nici aci nu părăsim complet analiza istorică, primează cea logică. In toate aceste trei ipostaze ale gîn­dirii filozofice — dialectica, teoria cunoaşterii şi logica — atenţia cerce­­tării se îndreaptă spre aceeaşi sferă de procese ale materiei, adică cele mai generate procese, forme, legi atît naturale, cît şi sociale, gnoseologice şi logice. In nici un caz nu spre frag­mente deosebite ale ei. In acest sens, dialectica, teoria cunoaşterii şi logica coincid. Dar aceasta e o identitate concretă care cuprinde, cum am văzut, momentul diferenţei, al deose­birii. Diferă planul cercetării. Să ne reprezentăm intuitiv modul în care considerăm că trebuie înţe­leasă indicaţia leninistă despre uni­tatea şi diferenţa dintre dialectică, teoria cunoaşterii şi logică. Ne refe­rim la o plantă, planta „propriu­­zisă“ avînd rădăcină, tulpină, frunze şi flori, în al doilea rînd fructele, în al treilea rînd seminţele din fructe. Privind planta în ansamblu său, dife­ritele sale „părţi“ componente sînt de­­fapt momente ale dezvoltării sale, avînd de-a face tot timpul cu o sin­gură plantă în întregimea ei. Avem planta în ansamblul momentelor dez­voltării sale. Privind din „planul“ fructelor, planta propriu-zisă pare o „virtualitate“, un „punct de plecare“, o premiză „pentru el“, pentru fruct. Iar seminţele sînt un element impli­cit al fructelor, deşi­­ altceva decît carnea proaspătă a fructului. Avem planta raportată la unul din momen­tele esenţiale ale dezvoltării sale. In­­tr-un sens, fructul, ca moment al dezvoltării plantei, reprezintă toată p­anta. Dar nu toate momentele sale, ci numai unul. El este o­ nouă alcă­tuire, un rezultat şi o reconstruire a plantei, pe un nou plan, în fruct, atunci cînd planta a început să dis­pară deja, să se usuce. Privind din planul seminţelor, planta „propriu-zisă“, ca şi fructele, sînt deopotrivă premise necesare ale seminţelor. Acestea, la rîndul lor, nu sînt decît rezultatul şi rezumatul în­­tregii istorii a formelor dezvoltării anterioare a plantei şi, într-un sens, „prefigurarea“ unei dezvoltări ulte­rioare. Avem toată planta raportată la un alt moment esenţial al dezvol­tării sale. In concluzie, planta,­ în sensul cel mai larg, este totalitatea nesfîrşită a momentelor dezvoltării sale. Intr-un sens mai restrîns, planta se identi­fică, de asemenea în întregimea ei, cu diferitele sale momente esenţiale în parte. Intr-un mod similar — mutatis mutandis — se prezintă lucrurile cu raportul de identitate şi diferenţiere dintre dialectică, teoria cunoaşterii şi logică. In ceea ce priveşte modul în care trebuie expuse chestiunile, tocmai pentru a împleti strîns momentul uni­tăţii şi deosebirii şi a nu face repe­tări, consider că cea mai bună tra­tare teoretică a lor este expunerea — ca şi cu exemplul concret luat — sub forma unei singure înscrieri şi ana­lize succesive, procesuale, a catego­riilor filozofice. In acest unic „torent", analiza istorică a fenome­nelor ne ajută să trecem la eviden­ţierea analizei lor logice. O expunere generală — nu în legă­tură cu un singur domeniu de feno­mene materiale — asupra dialecticii, teoriei cunoaşterii şi logicii, trebuie să înceapă — după noi — cu analiza categoriei de materie. De altfel, la începuturile istoriei filozofiei, la ma­­terialiştii antici din China, India, Egipt, din Grecia — prima categorie este în fond — sub denumirea de apă, foc, apeiron, substanţă etc — aceea de materie. Pornind, aşadar, în mod marxist, expunerea asupra dialecticii, teoriei cunoaşterii şi logicii, de la categoria de materie — aceasta e propunerea noastră — putem trece la determinarea sa cea dinţii în ordinea importanţei : însuşi modul său de a fi — mişcarea, deve­nirea. Expunerea se continuă, în linii mari, cu categoriile de spaţiu-timp, contradicţii, cantitate-calitate, ne­garea negaţiei, conţinut-formă, f­eneral-particular, abstract-concret, esenţă-fenomen etc, etc. Apoi, după expunerea succintă a categoriilor generale pe care se ridică în mod special ştiinţele naturii şi societăţii, se trece la expunerea categoriilor procesului cunoaşterii, subliniindu-se importanţa centrală a categoriei de practică. Procesul cunoaşterii îl ana­lizăm ca rezultat al proceselor isto­­rico-naturale anterioare­ şi,­ conco­mitent, din punctul de vedere gnoseo­logic, ca reflectare, considerînd ex­punerea anterioară ca tratare a obiectului cunoașterii. Expunerea se încheie cu categoriile logicii — nu logice, pentru că toate categoriile sînt logice — pe care le analizăm de asemenea în mod dublu : din punct de vedere istoric — ca produse isto­rice — și logic. Insistăm aci, evi­dent, asupra punctului de vedere logic, considerînd cele spuse anterior ca o expunere a obiectului, a substra­tului istoric, a formelor și princi­piilor logice dialectice. Iată cum ni se pare că trebuie pusă problema unităţii dialecticii, teoriei cunoaşterii şi a logicii şi a modului cel mai potrivit de a le expune. Gh. Stoian FIŞIER „Analele Institutului de istorie a partidului“ nr. 4 C­hiar din simpla răsfoire a nu­merelor acestei reviste, devine evidentă strădania redacţiei de a clarifica petodic, prin studii, re­sucte, lecţii, documente, probleme caracteristice, esenţiale, pentru fieca­re etapă pe seamă a trecutului mişcă­rii muncitoreşti din ţara noastră. Este vorba, pe de o parte, de îm­binarea corespunzătoare a materialelor privind etapele dinainte de 23 August 1944, cu cele vizind etapele descrise de actul eliberării ţării. Aici se re­marcă, mai ales, preocuparea revistei — şi care răspunde unor cerinţe acute ale ştiinţei istorice ca şi ale activităţii propagandistice — pentru elucidarea diferitelor aspecte ale complexului proces din prima etapă a revoluţiei populare. Numărul de faţă, numărul trecut şi alte numere confirmă observaţia de mai sus. Ultimul număr (4) conţine în acest sens, interesantul studiu „Unele aspecte ale luptei P.C.R. pentru vic­­­ toria Insurecţiei armate şi pentru in­staurarea regimului democrat-popular (23 August — 6 Martie 1946)“, de I. C­heorgi­iu şi A. Roman. Desenarea detailată a evenimentelor se comple­tează aici, în mod firesc, cu analiza condiţiilor politice interne şi interna­ţionale, a raportului de forţe existent, ceea ce dă cititorilor perspectiva ne­cesară înţelegerii sensului numeroase­­lor fapte istorice. Pe de altă parte, reiese cla, atenţia pe care o dă revista reliefării unor aspecte, mai puţin cunoscute de ma­re parte a cititorilor, ale luptei re­voluţionare din perioada premergătoa­re eliberării ţării, precum şi caracte­rizării de ansamblu a diferitelor pe­rioade. Aşa, spre exemplu, dacă in numerele trecute revista a urmărit anumite laturi politico-sociale ale pe­rioadei stabilizării relative (situaţia materială a clasei muncitoare din Rominia între anii 1923—1928, situa­ţia materială a ţărănimii din Rominia şi unele răscoale ţărăneşti din anii 1923—1928 şi altele), în numărul re­cent apărut este publicată, sub titlul „Lupta P.C.R. pentru apărarea inte­reselor maselor muncitoare în po­a­­da stabilizării relative a capitalismului (1923—1928)“, o lucrare amplă în '­..re raporturile economice, sociale, puni­ce sînt privite în unitatea lor dialec­tică şi nu care sunt explicaţi pe larg factorii generatori ai principalelor contradicţii ale respectivei perioade. Multe din materialele interesante pu­blicate în revista „Analele“ sunt pri­lejuite de aniversări Astfel sunt şi unele dintre articolele pu­blicate în numărul 4 : „Amintiri pri­vind aniversarea a 40 de ani de la eroica luptă pentru pace a muncitori­mii gălăţene“ de M. Ch. Bujor. „Des­pre războiul din Spania împotriva a­­gresiunii fasciste, pentru libertate şi democraţie (1836—1939)“ de Valter Roman, „28 de ani de la apariţia zia­rului „Scînteia“, organul C.C. al P.M.R.“ de M Stănoiu, „Despre re­vista „Contemporanul“ şi răspindirea ideilor înaintate ale vremii (1881—1891)“ de I. Felea. O menţiune specială merită, cre­dem, amplul şi foarte interesantul studiu despre războiul din Spania îm­potriva agresiunii fasciste. Interesul­­ de care vorbim rezidă deopotrivă in bogata documentare, in argumentarea ştiinţifică şi expunerea plină de căl­dură, pasionantă, a minunatelor fa­pte eroice, a jertfelor aduse în numele li­bertăţii popoarelor. Spania anilor războiului împotriva agresiunii a fost din foarte multe puncte de vedere o înaltă şcoală, a in­ternaţionalismului proletar combatant. Reamintirea glorioaselor acte revolu­ţionare constituie o importantă contri­buţie la educaţia maselor in spiritul solidarităţii internationale pentru tri- ' umful libertăţii, păcii, al orinduirii noi. " S. P. „KORUNK“—tribuna de luptă Revista „Korunk" („Epoca noastră"), al cărei redactor a fost academicianul Gaál Gábor, marele critic literar şi om de ştiinţă, părintele literaturii progresis­te maghiare din Ro­­mînia, a apărut la Cluj in perioada 1926—1940. In pagi­nile ei întîlnim pe marii scriitori și critici ai literaturii : romine, Eminescu, Creangă, Caragiale, C. Dobrogeanu-Ghe­­rea, G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tu­dor Arghezi, Topir­­ceanu, Agrrbiceanu, Gala Galaction, Vic­tor Eftimiu, N. D. Cocea, Geo Bogza, Mihail Sebastian, Alexandru Sahia, Mihai Beniuc şi alţii. In raportul prezentat la Congresul scriitorilor, tov. Mihai Beniuc, vorbind despre publicaţiile a­­flate sub directa influenţă a Partidului Comunist din România, aminteşte revista „Korunk" alături de „Cuvintul Liber", „Bluze albastre", „Era nouă" şi „Ţară Nouă". Iar in coraportul despre literatura minorităţilor naţionale, tov. Nagy Ist­ván a prezentat mai multe aspecte ale rolului po­zitiv pe care această revistă l-a jucat, dovedind legătura organică care există intre „korunk" Şi noua literatură maghiară din R.P.R. Această legătură reiese din faptul că grupul de literaţi şi publicişti comunişti maghiari in frunte cu Gaál Gábor, care după eliberarea ţării a pornit la luptă pentru o literatură partinică, legată de popor, coincide, în mare măsură, cu acel grup de literaţi şi publicişti care intre anii 1930—1940 s-au strîns in jurul revistei „Korunk", luptînd pentru progresul social, pentru o cultură înaintată. E su­ficient să trecem in revistă lista colaboratorilor permanenţi ai revistei, intre care găsim pe Ungă eroi căzuţi în lupt şi împotriva fascismului horthyst, ca Józsa Béla, Kovács Katona şi Banyay Imre, poeţi comunişti ucişi în lagărele de internare hor­­thyste ca Salamon Ernő, Brassai Viktor şi Korvin Sándor, nume ca al lui Balogh Edgár, Bányai László, Csehi Gyula, Gál Ernő, Újvári László, Méliusz Joszef şi alţii. In coloanele revistei au fost publicate nu numai articole de lteratură şi artă dar şi numeroase stu­dii științifico-ideologice care au jucat un rol im­portant In acea perioadă Amintim remarcabilele studii de filozofie, scrise de Molnár Erik,­ studiile de istorie ale lui Varga B. László, Bihari Béla etc. Ca revistă maghiară de orientare marx­istă din ţara noastră, „Korunk", care a apărut timp de 15 ani, ocupă un loc insemnat in întreaga cultură maghiară din această perioadă. Ea devine o tribună cu ajutorul căreia scrierile revoluţionare ale lui József Attila, Illyés Gyula, Veres Peter Şi alţii, scrieri care In atmosfera apăsătoare a fas­cismului horthyst din Ungaria nu puteau apare, pătrund în mase. Revista era citită şi in Ungaria, Cehoslovacia Iugoslavia, numărind printre cola­boratorii săi pe Fábry Zoltán, Selleyi Jozsef, Koc­­sik Lajos (Cehoslovacia), Sinko Ervin (Iugosla­via), îndeplinind In felul acesta un rol istoric in dezvoltarea culturii maghiare progresiste din aces­te ţări. Scriitorii şi ginditorii progresişti maghiari, care in urma infrîngerii revoluţiei proletare din Unga­ria au fost nevoiţi să emigreze la Moscova, Berlin, Paris etc. (Lukacs György, Bölöni György, Ba­lasz Béla, Hay Gyula şi alţii) au putut să ajungă in contact cu publicul cititor maghiar prin pagi­nile revistei „Korunk". Revista „Korunk" a reuşit să asigure, în atmo­sfera vitregă a fascizării ţării, o orientare largă internaţionalistă, oglindind in faţa cititorilor în­tregul orizont al mişcării sociale, al literaturii şi artei progresiste. De la Gorki la Solohov, de la Romain Rolland la Aragon, de la Heinrich şi Tho­mas Mann la Anna Seghers şi Berchtold Brecht, de la Lion Feuchtwanger la Ştefan Heum, Kapek şi Petr Bezyuc, Ivo Andrici şi Petr K­lemrücky toţi au fost, deopotrivă, prieteni ai cititorilor re­vistei. Articole informative despre situaţia litera­turii coreene, despre teatrul experimental al lui E. F. Burlan şi Ervin Piscator sau studiile despre metoda lui Stanislavski, studii cu teme filozofice, economice etc. de autori cu renume mondial ca Zdenek Nejedly sau Jürgen Kuczninsky, studii des­pre problemele fizicii moderne, tehnicii si medi­­cinei au apărut in paginile revistei „Korunk". Stînd ferm pe poziţiile internaţionalismului, re­vista a luptat neabătut împotriva oricărei forme de naţionalism şi şovinism, pentru stringerea prieteniei dintre oamenii muncii romîni şi cei maghiari Totodată, in paginile revistei a fost demascat cu perseverenţă şi in mod documentar fascismul german şi italian. Această revistă şi-a asumat misiunea, nu lip­sită de risc pentru, acea perioadă, de pionier al prieteniei cu Uniunea Sovietică, combătînd ca­lomniile antisovietice, popularizind realizările e­­conomice, sociale, ştiinţifice, literare ale oameni­lor sovietici, informînd cititorii în mod regulat despre evenimentele şi problemele vieţii politice şi ideologice din prima ţară a socialismului. ★ Revista „Korunk" nu apare de la început ca o revistă consecvent progresistă. Fondatorii şi sus­ţinătorii revistei, în prima perioadă a apariţiei sunt elemente burgheze, liberale, ceea ce se re­flectă in orientarea eclectică, contradictorie, a re­vistei Numai in anii 1929—1930, in urma sforţări­lor redactorilor şi a colaboratorilor comunişti, re­vista scapă de balastul mecenelor burgheze şi a colaboratorilor decadenţi şi dezorientaţi şi începe să împlinească acel rol pozitiv pentru care me­rită, pe drept, recunoştinţa şi admiraţia noastră Desigur, această transformare n-a decurs fără lupte. Partidul Comunist din Rominia a dat un ajutor serios in lupta aceasta, indrumind cele mai bune cadre publicistice şi scriitoriceşti. De acum înainte, ajutorul permanent multilateral al partidului comunist ilegal a fost condiţia princi­pală a existenţei revistei. Numeroasele greutăţi materiale pe care le-a in­­timpinat revista — ca să nu mai vorbim de cele determinate de ostilitatea autorităţilor reacţionare — au putut fi învinse numai datorită legăturii strînse dintre redacţie şi numeroşii ei colaboratori şi cititori. Dar cine erau cititorii revistei ? „Korunk", ca o revistă teoretică, nu se adresa direct maselor largi. Preocuparea vastă şi nivelul ridicat, îngreu­iat de un anumit limbaj camuflat, impus de con­diţiile create de lupta cu cenzura, precum, intr.o măsură, şi preţul relativ ridicat al revistei, au îngreuiat răspindirea ei in pături mai largi- ea a fost insă foarte mult apreciată in rindurile mun­citorilor cu un nivel mai ridicat. Interesul intelectualilor progresişti faţă de re­vistă a dus la găsirea unor forme mai organizate de activitate, forme iniţiate de redactorii revistei şi sprijinite de comunişti. Astfel, s-au organizat in mai multe oraşe (Cluj, Oradea, Timişoara, Arad, Tirgu-Mureş, Satu-Mare etc.) cercul prie­tenilor revistei „Korunk". Aceste cercuri ţineau in mod regulat discuţii ideologice cu teme legate de viaţa politică, fte­, rară, de probleme teoretice actuale contribuind la popularizarea marxismului, a realizărilor din Uniunea Sovietică, a literaturii, artei şi ştiinţei progresiste. Sub influenţa revistei „Korunk“ a­­ceste cercuri au devenit o adevărată şcoală de luptători antifascişti Mai pină in anii trecuţi au existat Insă in unele cercuri literare de la noi păreri vulgarizatoare, nemarxiste despre revista „Korunk“, măsurind cu o pseudo-exigenţă, cu criterii nepotrivite revista apărută in condiţiile cu totul deosebite ale unei alte epoci. Exagerind, absolutizind unele erori şi confuzii necaracteristice, ba mai mult, declarind citeodată drept lipsuri chiar şi marile merite ale revistei, s-a format pe alocuri o imagine falsă, negativă, asupra ei, fapt care a contribuit într-o măsură însemnată la intirzierea studierii critice a preţioasei ei tradiţii. Desigur, ar fi inadmisibil ca, refuzind o astfel de atitudine nihilistă — din fericire depășită intre timp — să cădem in extrema cealaltă. Trebuie să spunem că revista „Korunk" a avut și slăbiciuni. O apreciere critică, marxistă, a acestei reviste tre­buie să tină seama si de acest aspect al proble­mei. Dar important este faptul că cercetările, care sînt încă la început, arată fără echivoc, că ceea ce caracterizează revista „Korunk" sunt însemna­tele ei merite. „Korunk", ca revistă progresistă, de orientare marxistă, îmbogăţeşte tradiţia înaintată a culturii din ţara noastră din perioada dintre cele două războaie mondiale şi oferă preţioase învăţăminte in lupta pentru o cultură înaintată, pentru pro­gres social. Iată de ce, una din sarcinile de onoa­re ale cercetătorilor istoriei culturii, gîndirii, lite­raturii maghiare din ţara noastră este valorifica­rea acestei moşteniri, studierea și abordarea ei multilaterală. Tóth Sándor Unitatea dintre dialectică, logică şi teoria cunoaşterii

Next