Contemporanul, iulie-decembrie 1956 (Anul 10, nr. 27-52)
1956-08-10 / nr. 32
O strinsa legătură intre estetica generală şi teoria diverselor arte Necesitatea uriaşă, aş spune chiar vitală, de a elabora şi studia problemele esteticii a dat naştere multor discuţii Înflăcărate şi combative care au avut loc în ultimul timp în rîndul esteticienilor, artiştilor şi teoreticienilor de artă. Nici discuţia din „Contemporanul" nu este o excepţie. Ea este cu atît mai interesantă cu cît se referă nu numai la problemele teoretice — despre obiectul esteticii, despre raporturile ei cu celelalte ştiinţe, despre artă, dar ridică şi probleme practice cu privire la felul cum trebuie predată estetica în institutele de învăţămînt artistic. Aş vrea în acest articol să împărtăşesc unele păreri în ceea ce priveşte problema studierii şi predării esteticii marxist-leniniste. In multe discuţii se confundă două laturi ale problemei — ce este estetica, care este obiectul ei din punct de vedere teoretic şi cum este ea elaborată şi predată în unele institute ştiinţifice şi institute de învăţămînt. Fireşte, acestea sînt laturi strîns legate intre ele, dar nicidecum identice. Astfel, din faptul că în predarea esteticii există uneori un spirit abstract, rupt de practica artistică, nu trebuie de fel trasă concluzia că, prin caracterul ei, ştiinţa esteticii este în general abstractă şi nu este legată de problemele arzătoare ale vieţii şi artei. De aceea ne vom opri la început, pe scurt, asupra laturii teoretice a problemei, iar apoi vom trece la problemele practice ale predării esteticii. însemnătatea esteticii în viaţa societăţii, în activitatea artistică a oamenilor, este determinată de faptul că estetica exprimă, într-o formă teoretică, concepţiile artistice ale societăţii. Dar ce înseamnă concepţiile artistice ale societăţii ? Activitatea artistică a oamenilor a devenit de mult una din laturile cele mai profunde şi importante ale practicii omeneşti şi ale vieţii spirituale. Gîndirea în imagini artistice, crearea operelor de artă, desfătarea estetică pe care ţi-o oferă produsele muncii omeneşti, năzuinţa spre frumos în procesul transformării lumii — toate acestea sunt diverse laturi ale activităţii artistice a omenirii. Anumite grupe sociale, în diferite epoci istorice, îşi au reprezentările despre frumos, sublim, despre esenţa şi sarcinile artei, despre atitudinea ei faţă de realitate, despre rolul ei social, reprezentări condiţionate de viaţa oamenilor în societate, de practica lor. Acestea sunt concepţiile artistice ale societăţii, constituind baza creaţiei artiştilor care exprimă interesele societăţii, baza aprecierii lucrărilor de artă, a gusturilor estetice ale oamenilor. O vrea sau nu o vrea artistul, o înţeleg sau nu conştient spectatorul, ascultătorul, cititorul, în atitudinea estetică faţă de realitate ei nu pot fi liberi de concepţiile artistice ale societăţii istoric formate şi avînd o determinare materială. A studia estetica înseamnă a studia acea bază pe care se dezvoltă practica artistică şi, în primul rînd, arta epocii respective. A studia estetica marxist-leninistă înseamnă a studia concepţiile artistice ale societăţii socialiste pe baza cărora se dezvoltă cea mai înaintată artă contemporană, pe baza cărora se desfăşoară activitatea estetică a sute de milioane de oameni ai muncii, înseamnă a găsi cheia spre înţelegerea ştiinţifică a culturii artistice din trecut. Pe unii tovarăşi îi sperie faptul că estetica este ştiinţa legilor generale ale însuşirii artistice a lumii de către om, ştiinţa legilor generale ale dezvoltării artei. Cum este oare posibil — spun ei — doar arta este formată din lucrări de diverse specii şi genuri , oare tendinţa de a studia numai legile generale ,nu determină renunţarea la caracterul concret, la legătura cu arta vie ? La aceasta putem răspunde în felul următor. Faptul că activitatea artistică a oamenilor în domeniile cele mai vârâte , în producţie, în viaţa de zi cu zi, în artă etc — are trăsături generale (năzuinţa spre frumos, spre sublim, particularităţile de stil, cerinţele gustului etc.), nu este o noutate; el a fost de mult descoperit şi stabilit. Faptul că diverse arte sunt legate între ele prin trăsături comune, nu numai că este observat de artişti de frunte ce vorbesc despre muzicalitatea picturii şi plasticitatea prozei, despre arhitectonica versurilor şi poezia monumentelor de arhitectură, dar el este exprimat ştiinţific în noţiuni ca gîndire artistică, imagine artistică, corelaţie dintre conţinut artistic şi formă artistică, noţiuni care au însemnătate pentru toate artele. Aceste trăsături comune sunt tot atît de reale şi importante pentru înţelegerea artei în ansamblu, cum sunt importante trăsăturile specifice ale diverselor specii ale artei pentru înţelegerea fiecărei specii în parte. Mai mult decît atît, aceste trăsături fiind comune pentru toate speciile artei, ele sînt totodată specifice artei ca formă deosebită a activităţii omeneşti. Artistul care vede numai aceste trăsături generale nu poate fi, fireşte, un profesionist în nici un domeniu al artei. Dar artistul care nu vede de fel aceste trăsături va rămîne întotdeauna un meşteşugar, deoarece el nu va depăşi limitele meşteşugului său, nu se va ridica pînă la înţelegerea sarcinilor artei în general, nu va înţelege sarcinile genului său de artă ca parte a artei mari. De aceea, alături de dezvoltarea, elaborarea şi studierea profundă a teoriei literaturii, teatrului, cinematografiei, picturii, muzicii, artelor aplicate etc., fiecare artist şi om interesat de o anumită artă trebuie să cunoască bine şi estetica, ştiinţa care îi va dezvălui legătura adîncă a respectivei specii a artei cu arta în general — şi mai cuprinzător — cu activitatea artistică a omenirii în general, va lărgi şi îmbogăţi concepţia sa despre lume, îl va ajuta să înţeleagă filozofia activităţii sale. De aci reiese clar că estetica — ştiinţa filozofică a esenţei şi a legilor însuşiri artistice a lumii — nu poate fi înlocuită cu nici o altă ştiinţă a diverselor aspecte ale acestei activităţi. Şi nici o ştiinţă a diferitelor specii ale artei nu poate fi înlocuită cu estetica. Ele trebuie să se dezvolte în strînsă legătură, sprijinindu-se una pe cealaltă şi îmbogăţindu-se reciproc Dar de ce apare atunci problema necesităţii „esteticii muzicale“, „esteticii teatrale" pe lîngă estetica generală ? In acest caz este necesar să ne referim la practica noastră pedagogică, la felul în care se dezvoltă estetica şi ştiinţele despre diferitele arte şi cum sînt ele predate în institutele de învăţămînt artistic. Noi am spus că trebuie să existe o strînsă legătură şi corelaţie între estetica generală şi teoria diverselor arte. Dar ce înseamnă deseori preda. Pregătirea tinerilor critici de artă: intervenţia lui V. K. Skaterscikov Docent la Universitatea „Lomonosov“ din Moscova rea esteticii şi teoriei diverselor arte în institutele de învăţămînt artistic ? Sub denumirea de „teoria artei" se predă deseori un curs de discipline care dezvăluie în special legile „tehnice" ale artei (aşa cum se intîmplă în conservatoare), discipline, fără îndoială, necesare şi importante, dar care nu epuizează, să spunem, noţiunea de „teoria muzicii". In alte cazuri „teoria artei“ se numeşte cursul care tratează într-o măsură mult mai mare problemele generale estetice decît problemele specificului genului respectiv de artă (așa cum se întîmplă deseori cu teoria literaturii). Intr-un caz, arta este studiată mai mult, din punct de vedere tehnologic decît teoretic, în celălalt — teoria există, iar arta (tocmai arta respectivă) nu există, sau există foarte puţin. Există şi al treilea caz, cînd teoria artei respective lipseşte în general (astfel în multe institute de învăţămînt artistic nu se predă un curs de teoria picturii şi sculpturii, întîlneşti rareori un curs de teoria dramei, de teoria baletului etc). Insă fără elaborarea teoriei diverselor arte care studiază specificul oglindirii realităţii în genul respectiv de artă, particularităţile genurilor sale, ale conţinutului şi formei ei, ale imaginilor ei, este imposibilă rezolvarea cu succes a problemelor practice ale activităţii artistice, lucru despre care s-a vorbit deseori. De aceea una din cele mai importante sarcini ale esteticii este, după părerea noastră, elaborarea, dezvoltarea, studierea teoriei diverselor specii ale artei care ar permite înţelegerea adînc profesională şi totodată nu numai din punct de vedere îngust tehnologic, dar şi larg artistic a respectivei specii de artă. Lipsurile în dezvoltarea teoriei artei se vădesc şi în nivelul dezvoltării esteticii. Esteticianul nu poate fi un specialist în toate domeniile artei. Studiind legile generale ale dezvoltării artistice, el trebuie să se sprijine pe realizările teoriei artei. Nu este bine cînd un teoretician al literaturii, în loc să explice specificul imaginii literare, încearcă să dea o definiţie generală a imaginii pentru toate artele (este rău nu pentru că el este un teoretician al literaturii,—fireşte, şi el şi muzicologul pot fi minunaţi esteticieni — este rău pentru că, oferind o asemenea formulă generalizatoare, el a pornit numai de la experienţa literaturii. Ignorînd experienţa muzicii, picturii etc.). Dar nu este mai fericit nici cazul cînd esteticianul în Ioc să generalizeze realizările ştiinţelor concrete despre artă şi pe baza definiţiilor imaginii artistice în diversele specii ale artei, definiţii date de specialişti, încearcă să găsească trăsături generale ale imaginilor unor serii de arte, se străduieşte să dea singur definiţia imaginii în balet, arhitectură, artă plastică şi, neavînd cunoştinţe suficiente, apare ca un mestesunar, un scolastic. Noi înţelegem cerinţele, impuse esteticienilor de acele institute de învăţămînt artistic unde nu se ţine un curs de teoria unei arte sau alteia, de a lega mai strîns obiectul lor de practica artistică într-o specie a artei sau alta. Ce se înţelege însă prin estetică „muzicală" sau „teatrală“ ? Dacă prin aceasta se înţelege folosirea esteticii pentru rezolvarea unor probleme de teoria muzicii sau teatrului, dacă prin aceasta se înţeleg anumite laturi ale teoriei diverselor arte — atunci această expresie, deşi răspîndită, este insuficient de clară. Este cu totul altceva cînd termenul de estetică „muzicală“ sau „teatrală" se foloseşte pentru a le opune pe acestea esteticii marxist - leniniste, negîndu-se faptul că există concepţii artistice ale societăţii care stau la baza activităţii artistice a oamenilor. Atunci, afirmaţia că ar exista estetici „deosebite" echivalează cu o greşeală grosolană Estetica nu poate fi identificată cu teoria uneia său alteia din speciile artei ; ea este ştiinţa legilor activităţii artistice în general, a esenţei şi legilor artei ca formă deosebită a conştiinţei sociale şi practicii sociale, ea este o ştiinţă filozofică ce are drept sarcină formarea şi dezvoltarea concepţiilor artistice ale societăţii, educarea artistului în spiritul concepţiei ştiinţifice marxiste asupra artei. Dar înseamnă toate acestea că se poate ţine un curs de estetică într-un institut de învăţămînt artistic (indiferent dacă se ţine sau nu un curs de teoria artei respective) fără a ţine seama de specificul institutului respectiv, fără a cunoaşte particularităţile artei respective ? Nu, şi încă o dată nu ! Mihail Ivanovici Kalinin, vorbind în faţa profesorilor de ştiinţe sociale, spunea cîndva că, dacă un istorician al partidului va preda obiectul său într-un institut metalurgic, el va trebui să studieze metalurgia măcar în linii generale pentru a fi mai apropiat de auditoriu, pentru a cunoaşte ceea ce lucrează studenţii şi, prin aceasta, pentru a-i învăţa mai eficient marxismul. Ce să mai spunem atunci despre un teoretician al esteticii care este obligat să predea studenţilor tezele de bază ale ştiinţei, dar şi să-l înveţe să aplice aceste teze tocmai la arta lor, să înţeleagă arta lor din punct de vedere general-estetic. Aceasta înseamnă că estetica trebuie predată în diferitele institute artistice în mod felurit, în sensul următor : în limitele programului unic să existe o maximă legătură cu arta, studiată și însușită în institutul respectiv, această legătură trebuie urmărită din punct de vedere al ridicării cutăror sau cutăror probleme de estetică, şi din punctul de vedere al rezolvării lor, din punct de vedere al acelui material pe care se bazează predarea. Ar fi nejustă cerinţa de a ţine un curs de estetică într-un institut de teatru doar pe baza unui material de teatru, aceasta în primul rînd pentru că sarcina principală — de a dezvălui legile generale ale activităţii artistice a oamenilor — n-ar fi îndeplinită. Dar, fără îndoială, materialul teatral trebuie să ocupe un loc ' ' seamă într-un asemenea curs de estetică, nu pentru a dubla alte cursuri, ci pentru a dezvălui sensul estetic al artei teatrale, pentru a o prezenta în variatele ei legături cu celelalte arte. Este totodată extrem de important spiritul sănătos al colaborării şi ajutorului reciproc dintre profesorii de estetică şi teoria artei din Institutul respectiv care, prin diverse mijloace, înfăptuiesc cauza comună a educării ideologico-artistice a tineretului şi contribuie la dezvoltarea ştiinţei marxiste asupra artei. De aci reiese necesitatea apropierii între profesorii de estetică şi cei care predau disciplinele speciale şi sociale în institutul respectiv. In institutele artistice sovietice, profesorii de estetică fac parte din catedre de ştiinţe sociale şi, alături de tovarăşii de muncă, analizează problemele teoretice şi metodologice, participă la munca consiliilor ştiinţifice ale catedrelor de teoria artei, a catedrelor de specialităţi. Totodată sunt necesare adunările, discuţiile şi schimbul de opinii între toţi tovarăşii care lucrează în domeniul esteticii în oraş, regiuni şi chiar în ţară. Această necesitate este satisfăcută de seminariile periodice, de conferinţă, de discutarea cărţilor, articolelor apărute sau pe cale de apariţie. Dezvoltarea esteticii şi teoriei artei, legătura, ajutorul şi îmbogăţirea lor reciprocă — iată ce aşteaptă din partea lucrătorilor de pe frontul teoretic oamenii de artă şi cultură, toţi acei cărora Ie sunt scumpe soarta, şi succesele artei socialiste. N. A. PONOMAREV: Trenul electric. I. A. SOKOLOV: Portretul turnătorului Sveșnikov. Identitate şi diferenţă în obiectul filozofiei marxiste Pînă nu de mult se identifica în mod abstract, metafizic, cele trei aspecte ale filozofiei marxist-leniniste, — dialectica, teoria cunoaşteri şi logica — neţinîndu-se seama de momentul diferenţei, al deosebirilor. In primul articol din cadrul discuţiei iniţiate de „Contemporanul“, tov. H. Wald are în vedere tocmai necesitatea sublinierii acestei deosebiri. El cade însă în cealaltă extremă. Căutînd diferenţa în altă parte decît o indică V. I. Lenin — adică nu în planul din care se face analiza — autorul aproape că împarte realitatea studiată şi dialectica marxistă în patru „bucăţi“ separate, a căror „interdependenţă" apare astfel vagă, exterioară, mecanică, forţată. Cum înţelege autorul, în acest caz, precizarea lui V. I. Lenin cu privire la posibilitatea folosirii oricărui termen din cele trei — dialectica, teoria cunoaşterii şi logica — pentru celelalte două ? In alt articol, tov. P. Apostol relevă şi alte nedumeriri pe care le ridică articolul tov. H. Wald, fără ca el însuşi să fi propus vreo soluţie mai substanţială. Ni se pare că tov. I. Cernea se apropie mai mult de adevăr. El subliniază că deosebirea dintre dialectică, teoria cunoaşterii şi logică este o deosebire de punct de vedere, obiectul cercetării fiind comun — întreaga realitate. Nu se înţelege, însă, de ce dialectica este numai o metodă, nu şi o teorie a dezvoltării. Pe de altă parte — şi aceasta este, credem, principala lipsă a articolului — nu ni se spune nici de asta. dată în ce măsură putem folosi nu numai termenul de dialectică pentru teoria cunoaşterii şi logică, dar şi invers, termenul de teoria cunoaşterii pentru dialectică şi logică, sau termenul de logică pentru dialectică şi teoria cunoaşterii. Ţinînd seama de această lipsă, credem totuşi că tov. I. Hurduc nu are dreptate cînd afirmă că punctul de vedere al tov. I. Cernea reprezintă un pas înapoi în discutarea problemei. Este, în general, interesantă încercarea Iov. I. Hurduc de a rezolva problema raporturilor dintre dialectică, teoria cunoaşterii şi logică cu ajutorul categoriilor corelate generalparticular-singular. Dar acesta nu este singurul aspect. Şi, mai ales, nu în sensul oarecum îngustat, in care îl înţelege tovarăşa Hurduc. De ce raportul general-particular-singular, dintre materie, cunoaştere şi gîndire este considerat un raport strict cantitativ ? Intr-un sens, particularul este şi general şi invers. Ele sînt momente ale dezvoltării, care ating şi alte laturi ale acesteia, nu numai pe cea cantitativă. In această privinţă observaţiile tov. Anghel Şor sunt întemeiate. El se ocupă însă mai mult de logică şi mai puţin de dialectică şi teoria cunoaşterii. Vom încerca, în cele ce urmează, să contribuim la această interesantă dezbatere. Materia unitară şi totodată infanit determinată este, mai întîi, realitatea „în sine", adică în afara oricărui raport obiect-subiect, independentă de ceea ce reprezintă ea „pentru noi“. In acest sens, atît procesele fizico-naturale şi sociale cît şi procesul cunoaşterii şi gîndirii sînt în egală măsură procese „naturale“, determinări ale materiei, deşi fiecare în alt mod. In al doilea rînd, în cadrul raportului esenţialmente practic dintre realitatea materială şi om, ca subiect cunoscător — el însuşi parte a realităţii — materia, factor prim în acest raport, apare ca obiect al cunoaşterii şi activităţii practice. In acest sens, procesul cunoaşterii şi gîndirea, ca momente ale dezvoltării materiei, sînt pe de o parte obiect, pe de alta subiect al cunoaşterii (gîndirea gîndită). In ceea ce priveşte cunoaşterea filozofică, ea cercetează materia şi mişcarea ca substrat unic al propriilor lor determinări concrete, formele şi legile cele mai generale — categoriale — ale materiei şi mişcării, ca fundament al formelor şi legilor mai concrete, mai determinate?* care sînt obiect de studiu pentru ştiinţele speciale. Cunoaşterea filozofică, ca ştiinţă a materiei în formele şi cu legile sale cele mai generale, studiate ca un unic proces istorico-natural, este dialectica marxistă. Dialectica fiind, prin urmare, teoria generală a evoluiei şi metoda, este totodată şi teorie a dezvoltării istorice a cunoaşterii şi gîndirii logice. Analiza e dublă. Istorică şi logică. Primează însă analiza istorică. Cunoaşterea filozofică, ca ştiinţă a materiei în formele şi cu legile sale cele mai generale, studiată ca obiect pentru cunoaştere, ca autoraportare a materiei cu multiplele sale determinări, la una dintre aceste determinări, conştiinţa, ca cercetare a proceselor psihofiziologice — senzaţii, percepţii, reprezentări logice privite ca fapte psihice etc. — în care se oglindeşte materia, este teoria marxistă a cunoaşterii. „Părţile" dialecticii sînt toate prezente, legile cele mai generale ale naturii, societăţii, cunoaşterii şi gîndirii, dar văzute nu numai „în sine" ci şi în raportarea lor la cunoaştere şi gîndire. Deci, şi ca obiect reflectat şi ca reflectare a obiectului. Dacă am reduce teoria cunoaşterii strict la procesele interne ale reflectării, fără să începem cu obiectul reflectat, am da o interpretare subiectivistă procesului gnoseologic. Teoria cunoaşterii este în acest sens şi dialectică. Ea este şi logică, întrucît reprezentările logice sunt ele însele procese psihice ale cunoaşterii. Diferă natura analizei. Aci raportăm totul laprocesul reflectării în care se face — de fapt — trecerea de la predominarea analizei istoriei către cea predominant logică. Cunoaşterea filozofică, ca ştiinţă a materiei în formele şi cu legile sale cele mai generale, privite aşa cum apar ele în gîndire, ca rezultat şi rezumat logic al propriei lor existenţe istorico-naturale, în formele ş legile specifice ale logicii, este logica marxistă. Fiind şi dialectică, prin propria sa natură dialectică şi ca rezumat logic al Întregului proces dialectic al materiei, logica dialectică este, cum am văzut, totodată moment şi expresie logică a procesului cunoaşterii. lată în ce sens spunem că logica este şi dialectică şi teorie a cunoaşterii. Deşi nici aci nu părăsim complet analiza istorică, primează cea logică. In toate aceste trei ipostaze ale gîndirii filozofice — dialectica, teoria cunoaşterii şi logica — atenţia cercetării se îndreaptă spre aceeaşi sferă de procese ale materiei, adică cele mai generate procese, forme, legi atît naturale, cît şi sociale, gnoseologice şi logice. In nici un caz nu spre fragmente deosebite ale ei. In acest sens, dialectica, teoria cunoaşterii şi logica coincid. Dar aceasta e o identitate concretă care cuprinde, cum am văzut, momentul diferenţei, al deosebirii. Diferă planul cercetării. Să ne reprezentăm intuitiv modul în care considerăm că trebuie înţeleasă indicaţia leninistă despre unitatea şi diferenţa dintre dialectică, teoria cunoaşterii şi logică. Ne referim la o plantă, planta „propriuzisă“ avînd rădăcină, tulpină, frunze şi flori, în al doilea rînd fructele, în al treilea rînd seminţele din fructe. Privind planta în ansamblu său, diferitele sale „părţi“ componente sînt defapt momente ale dezvoltării sale, avînd de-a face tot timpul cu o singură plantă în întregimea ei. Avem planta în ansamblul momentelor dezvoltării sale. Privind din „planul“ fructelor, planta propriu-zisă pare o „virtualitate“, un „punct de plecare“, o premiză „pentru el“, pentru fruct. Iar seminţele sînt un element implicit al fructelor, deşi altceva decît carnea proaspătă a fructului. Avem planta raportată la unul din momentele esenţiale ale dezvoltării sale. Intr-un sens, fructul, ca moment al dezvoltării plantei, reprezintă toată panta. Dar nu toate momentele sale, ci numai unul. El este o nouă alcătuire, un rezultat şi o reconstruire a plantei, pe un nou plan, în fruct, atunci cînd planta a început să dispară deja, să se usuce. Privind din planul seminţelor, planta „propriu-zisă“, ca şi fructele, sînt deopotrivă premise necesare ale seminţelor. Acestea, la rîndul lor, nu sînt decît rezultatul şi rezumatul întregii istorii a formelor dezvoltării anterioare a plantei şi, într-un sens, „prefigurarea“ unei dezvoltări ulterioare. Avem toată planta raportată la un alt moment esenţial al dezvoltării sale. In concluzie, planta, în sensul cel mai larg, este totalitatea nesfîrşită a momentelor dezvoltării sale. Intr-un sens mai restrîns, planta se identifică, de asemenea în întregimea ei, cu diferitele sale momente esenţiale în parte. Intr-un mod similar — mutatis mutandis — se prezintă lucrurile cu raportul de identitate şi diferenţiere dintre dialectică, teoria cunoaşterii şi logică. In ceea ce priveşte modul în care trebuie expuse chestiunile, tocmai pentru a împleti strîns momentul unităţii şi deosebirii şi a nu face repetări, consider că cea mai bună tratare teoretică a lor este expunerea — ca şi cu exemplul concret luat — sub forma unei singure înscrieri şi analize succesive, procesuale, a categoriilor filozofice. In acest unic „torent", analiza istorică a fenomenelor ne ajută să trecem la evidenţierea analizei lor logice. O expunere generală — nu în legătură cu un singur domeniu de fenomene materiale — asupra dialecticii, teoriei cunoaşterii şi logicii, trebuie să înceapă — după noi — cu analiza categoriei de materie. De altfel, la începuturile istoriei filozofiei, la materialiştii antici din China, India, Egipt, din Grecia — prima categorie este în fond — sub denumirea de apă, foc, apeiron, substanţă etc — aceea de materie. Pornind, aşadar, în mod marxist, expunerea asupra dialecticii, teoriei cunoaşterii şi logicii, de la categoria de materie — aceasta e propunerea noastră — putem trece la determinarea sa cea dinţii în ordinea importanţei : însuşi modul său de a fi — mişcarea, devenirea. Expunerea se continuă, în linii mari, cu categoriile de spaţiu-timp, contradicţii, cantitate-calitate, negarea negaţiei, conţinut-formă, feneral-particular, abstract-concret, esenţă-fenomen etc, etc. Apoi, după expunerea succintă a categoriilor generale pe care se ridică în mod special ştiinţele naturii şi societăţii, se trece la expunerea categoriilor procesului cunoaşterii, subliniindu-se importanţa centrală a categoriei de practică. Procesul cunoaşterii îl analizăm ca rezultat al proceselor istorico-naturale anterioare şi, concomitent, din punctul de vedere gnoseologic, ca reflectare, considerînd expunerea anterioară ca tratare a obiectului cunoașterii. Expunerea se încheie cu categoriile logicii — nu logice, pentru că toate categoriile sînt logice — pe care le analizăm de asemenea în mod dublu : din punct de vedere istoric — ca produse istorice — și logic. Insistăm aci, evident, asupra punctului de vedere logic, considerînd cele spuse anterior ca o expunere a obiectului, a substratului istoric, a formelor și principiilor logice dialectice. Iată cum ni se pare că trebuie pusă problema unităţii dialecticii, teoriei cunoaşterii şi a logicii şi a modului cel mai potrivit de a le expune. Gh. Stoian FIŞIER „Analele Institutului de istorie a partidului“ nr. 4 Chiar din simpla răsfoire a numerelor acestei reviste, devine evidentă strădania redacţiei de a clarifica petodic, prin studii, resucte, lecţii, documente, probleme caracteristice, esenţiale, pentru fiecare etapă pe seamă a trecutului mişcării muncitoreşti din ţara noastră. Este vorba, pe de o parte, de îmbinarea corespunzătoare a materialelor privind etapele dinainte de 23 August 1944, cu cele vizind etapele descrise de actul eliberării ţării. Aici se remarcă, mai ales, preocuparea revistei — şi care răspunde unor cerinţe acute ale ştiinţei istorice ca şi ale activităţii propagandistice — pentru elucidarea diferitelor aspecte ale complexului proces din prima etapă a revoluţiei populare. Numărul de faţă, numărul trecut şi alte numere confirmă observaţia de mai sus. Ultimul număr (4) conţine în acest sens, interesantul studiu „Unele aspecte ale luptei P.C.R. pentru vic toria Insurecţiei armate şi pentru instaurarea regimului democrat-popular (23 August — 6 Martie 1946)“, de I. Cheorgiiu şi A. Roman. Desenarea detailată a evenimentelor se completează aici, în mod firesc, cu analiza condiţiilor politice interne şi internaţionale, a raportului de forţe existent, ceea ce dă cititorilor perspectiva necesară înţelegerii sensului numeroaselor fapte istorice. Pe de altă parte, reiese cla, atenţia pe care o dă revista reliefării unor aspecte, mai puţin cunoscute de mare parte a cititorilor, ale luptei revoluţionare din perioada premergătoare eliberării ţării, precum şi caracterizării de ansamblu a diferitelor perioade. Aşa, spre exemplu, dacă in numerele trecute revista a urmărit anumite laturi politico-sociale ale perioadei stabilizării relative (situaţia materială a clasei muncitoare din Rominia între anii 1923—1928, situaţia materială a ţărănimii din Rominia şi unele răscoale ţărăneşti din anii 1923—1928 şi altele), în numărul recent apărut este publicată, sub titlul „Lupta P.C.R. pentru apărarea intereselor maselor muncitoare în poada stabilizării relative a capitalismului (1923—1928)“, o lucrare amplă în '..re raporturile economice, sociale, punice sînt privite în unitatea lor dialectică şi nu care sunt explicaţi pe larg factorii generatori ai principalelor contradicţii ale respectivei perioade. Multe din materialele interesante publicate în revista „Analele“ sunt prilejuite de aniversări Astfel sunt şi unele dintre articolele publicate în numărul 4 : „Amintiri privind aniversarea a 40 de ani de la eroica luptă pentru pace a muncitorimii gălăţene“ de M. Ch. Bujor. „Despre războiul din Spania împotriva agresiunii fasciste, pentru libertate şi democraţie (1836—1939)“ de Valter Roman, „28 de ani de la apariţia ziarului „Scînteia“, organul C.C. al P.M.R.“ de M Stănoiu, „Despre revista „Contemporanul“ şi răspindirea ideilor înaintate ale vremii (1881—1891)“ de I. Felea. O menţiune specială merită, credem, amplul şi foarte interesantul studiu despre războiul din Spania împotriva agresiunii fasciste. Interesul de care vorbim rezidă deopotrivă in bogata documentare, in argumentarea ştiinţifică şi expunerea plină de căldură, pasionantă, a minunatelor fapte eroice, a jertfelor aduse în numele libertăţii popoarelor. Spania anilor războiului împotriva agresiunii a fost din foarte multe puncte de vedere o înaltă şcoală, a internaţionalismului proletar combatant. Reamintirea glorioaselor acte revoluţionare constituie o importantă contribuţie la educaţia maselor in spiritul solidarităţii internationale pentru tri- ' umful libertăţii, păcii, al orinduirii noi. " S. P. „KORUNK“—tribuna de luptă Revista „Korunk" („Epoca noastră"), al cărei redactor a fost academicianul Gaál Gábor, marele critic literar şi om de ştiinţă, părintele literaturii progresiste maghiare din Romînia, a apărut la Cluj in perioada 1926—1940. In paginile ei întîlnim pe marii scriitori și critici ai literaturii : romine, Eminescu, Creangă, Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Topirceanu, Agrrbiceanu, Gala Galaction, Victor Eftimiu, N. D. Cocea, Geo Bogza, Mihail Sebastian, Alexandru Sahia, Mihai Beniuc şi alţii. In raportul prezentat la Congresul scriitorilor, tov. Mihai Beniuc, vorbind despre publicaţiile aflate sub directa influenţă a Partidului Comunist din România, aminteşte revista „Korunk" alături de „Cuvintul Liber", „Bluze albastre", „Era nouă" şi „Ţară Nouă". Iar in coraportul despre literatura minorităţilor naţionale, tov. Nagy István a prezentat mai multe aspecte ale rolului pozitiv pe care această revistă l-a jucat, dovedind legătura organică care există intre „korunk" Şi noua literatură maghiară din R.P.R. Această legătură reiese din faptul că grupul de literaţi şi publicişti comunişti maghiari in frunte cu Gaál Gábor, care după eliberarea ţării a pornit la luptă pentru o literatură partinică, legată de popor, coincide, în mare măsură, cu acel grup de literaţi şi publicişti care intre anii 1930—1940 s-au strîns in jurul revistei „Korunk", luptînd pentru progresul social, pentru o cultură înaintată. E suficient să trecem in revistă lista colaboratorilor permanenţi ai revistei, intre care găsim pe Ungă eroi căzuţi în lupt şi împotriva fascismului horthyst, ca Józsa Béla, Kovács Katona şi Banyay Imre, poeţi comunişti ucişi în lagărele de internare horthyste ca Salamon Ernő, Brassai Viktor şi Korvin Sándor, nume ca al lui Balogh Edgár, Bányai László, Csehi Gyula, Gál Ernő, Újvári László, Méliusz Joszef şi alţii. In coloanele revistei au fost publicate nu numai articole de lteratură şi artă dar şi numeroase studii științifico-ideologice care au jucat un rol important In acea perioadă Amintim remarcabilele studii de filozofie, scrise de Molnár Erik, studiile de istorie ale lui Varga B. László, Bihari Béla etc. Ca revistă maghiară de orientare marxistă din ţara noastră, „Korunk", care a apărut timp de 15 ani, ocupă un loc insemnat in întreaga cultură maghiară din această perioadă. Ea devine o tribună cu ajutorul căreia scrierile revoluţionare ale lui József Attila, Illyés Gyula, Veres Peter Şi alţii, scrieri care In atmosfera apăsătoare a fascismului horthyst din Ungaria nu puteau apare, pătrund în mase. Revista era citită şi in Ungaria, Cehoslovacia Iugoslavia, numărind printre colaboratorii săi pe Fábry Zoltán, Selleyi Jozsef, Kocsik Lajos (Cehoslovacia), Sinko Ervin (Iugoslavia), îndeplinind In felul acesta un rol istoric in dezvoltarea culturii maghiare progresiste din aceste ţări. Scriitorii şi ginditorii progresişti maghiari, care in urma infrîngerii revoluţiei proletare din Ungaria au fost nevoiţi să emigreze la Moscova, Berlin, Paris etc. (Lukacs György, Bölöni György, Balasz Béla, Hay Gyula şi alţii) au putut să ajungă in contact cu publicul cititor maghiar prin paginile revistei „Korunk". Revista „Korunk" a reuşit să asigure, în atmosfera vitregă a fascizării ţării, o orientare largă internaţionalistă, oglindind in faţa cititorilor întregul orizont al mişcării sociale, al literaturii şi artei progresiste. De la Gorki la Solohov, de la Romain Rolland la Aragon, de la Heinrich şi Thomas Mann la Anna Seghers şi Berchtold Brecht, de la Lion Feuchtwanger la Ştefan Heum, Kapek şi Petr Bezyuc, Ivo Andrici şi Petr Klemrücky toţi au fost, deopotrivă, prieteni ai cititorilor revistei. Articole informative despre situaţia literaturii coreene, despre teatrul experimental al lui E. F. Burlan şi Ervin Piscator sau studiile despre metoda lui Stanislavski, studii cu teme filozofice, economice etc. de autori cu renume mondial ca Zdenek Nejedly sau Jürgen Kuczninsky, studii despre problemele fizicii moderne, tehnicii si medicinei au apărut in paginile revistei „Korunk". Stînd ferm pe poziţiile internaţionalismului, revista a luptat neabătut împotriva oricărei forme de naţionalism şi şovinism, pentru stringerea prieteniei dintre oamenii muncii romîni şi cei maghiari Totodată, in paginile revistei a fost demascat cu perseverenţă şi in mod documentar fascismul german şi italian. Această revistă şi-a asumat misiunea, nu lipsită de risc pentru, acea perioadă, de pionier al prieteniei cu Uniunea Sovietică, combătînd calomniile antisovietice, popularizind realizările economice, sociale, ştiinţifice, literare ale oamenilor sovietici, informînd cititorii în mod regulat despre evenimentele şi problemele vieţii politice şi ideologice din prima ţară a socialismului. ★ Revista „Korunk" nu apare de la început ca o revistă consecvent progresistă. Fondatorii şi susţinătorii revistei, în prima perioadă a apariţiei sunt elemente burgheze, liberale, ceea ce se reflectă in orientarea eclectică, contradictorie, a revistei Numai in anii 1929—1930, in urma sforţărilor redactorilor şi a colaboratorilor comunişti, revista scapă de balastul mecenelor burgheze şi a colaboratorilor decadenţi şi dezorientaţi şi începe să împlinească acel rol pozitiv pentru care merită, pe drept, recunoştinţa şi admiraţia noastră Desigur, această transformare n-a decurs fără lupte. Partidul Comunist din Rominia a dat un ajutor serios in lupta aceasta, indrumind cele mai bune cadre publicistice şi scriitoriceşti. De acum înainte, ajutorul permanent multilateral al partidului comunist ilegal a fost condiţia principală a existenţei revistei. Numeroasele greutăţi materiale pe care le-a intimpinat revista — ca să nu mai vorbim de cele determinate de ostilitatea autorităţilor reacţionare — au putut fi învinse numai datorită legăturii strînse dintre redacţie şi numeroşii ei colaboratori şi cititori. Dar cine erau cititorii revistei ? „Korunk", ca o revistă teoretică, nu se adresa direct maselor largi. Preocuparea vastă şi nivelul ridicat, îngreuiat de un anumit limbaj camuflat, impus de condiţiile create de lupta cu cenzura, precum, intr.o măsură, şi preţul relativ ridicat al revistei, au îngreuiat răspindirea ei in pături mai largi- ea a fost insă foarte mult apreciată in rindurile muncitorilor cu un nivel mai ridicat. Interesul intelectualilor progresişti faţă de revistă a dus la găsirea unor forme mai organizate de activitate, forme iniţiate de redactorii revistei şi sprijinite de comunişti. Astfel, s-au organizat in mai multe oraşe (Cluj, Oradea, Timişoara, Arad, Tirgu-Mureş, Satu-Mare etc.) cercul prietenilor revistei „Korunk". Aceste cercuri ţineau in mod regulat discuţii ideologice cu teme legate de viaţa politică, fte, rară, de probleme teoretice actuale contribuind la popularizarea marxismului, a realizărilor din Uniunea Sovietică, a literaturii, artei şi ştiinţei progresiste. Sub influenţa revistei „Korunk“ aceste cercuri au devenit o adevărată şcoală de luptători antifascişti Mai pină in anii trecuţi au existat Insă in unele cercuri literare de la noi păreri vulgarizatoare, nemarxiste despre revista „Korunk“, măsurind cu o pseudo-exigenţă, cu criterii nepotrivite revista apărută in condiţiile cu totul deosebite ale unei alte epoci. Exagerind, absolutizind unele erori şi confuzii necaracteristice, ba mai mult, declarind citeodată drept lipsuri chiar şi marile merite ale revistei, s-a format pe alocuri o imagine falsă, negativă, asupra ei, fapt care a contribuit într-o măsură însemnată la intirzierea studierii critice a preţioasei ei tradiţii. Desigur, ar fi inadmisibil ca, refuzind o astfel de atitudine nihilistă — din fericire depășită intre timp — să cădem in extrema cealaltă. Trebuie să spunem că revista „Korunk" a avut și slăbiciuni. O apreciere critică, marxistă, a acestei reviste trebuie să tină seama si de acest aspect al problemei. Dar important este faptul că cercetările, care sînt încă la început, arată fără echivoc, că ceea ce caracterizează revista „Korunk" sunt însemnatele ei merite. „Korunk", ca revistă progresistă, de orientare marxistă, îmbogăţeşte tradiţia înaintată a culturii din ţara noastră din perioada dintre cele două războaie mondiale şi oferă preţioase învăţăminte in lupta pentru o cultură înaintată, pentru progres social. Iată de ce, una din sarcinile de onoare ale cercetătorilor istoriei culturii, gîndirii, literaturii maghiare din ţara noastră este valorificarea acestei moşteniri, studierea și abordarea ei multilaterală. Tóth Sándor Unitatea dintre dialectică, logică şi teoria cunoaşterii