Contemporanul, ianuarie-iunie 1958 (Anul 12, nr. 1-25)

1958-01-10 / nr. 1

BEliiUC BO lîi A It CIER ATA, într-adevăr, un su­biect nou : poetul Mihai Beniuc pregăteşte un ro­man. Se naşte un proza­­tor ? Nu. Prozatorul Beniuc există : cititorii tşi amintesc de volumul său de povestiri, Ură personală. Se naşte Insă un romancier. Iar surpriza e cu atit mai mare cu cit. In con­vorbirea cu scriitorul, aflăm că: — Romanul nu e o idee re­centă, nici o intenţie, ci o rea­lizare. Cartea e scrisă. Am scris-o cu opt ani in urmă, In­­tr-o primă variantă. N-am fost mulţumit de ea. Dorinţa mea e de a o reface, deşi pot spune mai degrabă că lucrez la o cu totul altă variantă. Firesc, ajungem la temă : — E vorba de o problemă care nu e încă bine cunoscută în literatura noastră: felul cum, în timpul ilegalităţii, al războiului, Intelectualitatea le­gată de mişcarea patriotică a reuşit cu mult înainte de 23 August să se apropie de lupta partidului. Problema care-mi stă In faţă este de a arăta toate frămlntările, greu­tăţile care au stat in faţa in­telectualităţii ce s-a apropiat de partid Intr-o perioadă In care faptul acesta prezenta mari primejdii. Sunt greutăţi legate nu numai de primejdiile luptei, ci de înţelegerea a ce este mişcarea, într-o perioadă ca aceea a dictaturii antones­­ciene. E clar că un astfel de inte­lectual se apropie mai greu de mişcare, dar tocmai de aceea şi tribulaţiile sale sunt foarte interesante. Vreau să arăt cum acest intelectual nu s-a apro­­piat de partid în mod formal sau oportunist, ci din convin­geri adinei. Ceea ce şi oferă una din explicaţiile faptului că o bună parte a intelectualităţii s-a strîns, după 23 August, In jurul partidului. — Vorbeaţi de eroul cărţii... — ...Este un intelectual din Cluj, care pleacă de aici după cedarea Transilvaniei de Nord, în urma Dictatului de la Viena. Un comunist ce-şi continuă munca ilegală plecînd de la Cluj la Sibiu, iar de aici, ca soldat, la Bucureşti, şi apoi pe front. Deci, în mod firesc, prin intermediul personajului meu principal, va apare un roman societatea anilor 1940-45. Eroul meu este lucid, deplin con­­ştient, şi el acceptă toate riscu­rile pînă la capăt­­ de aceea şi poartă romanul titlul: Pe muche de cuţit. Sfîrşeşte pe front. In Tatra. Aflăm, totodată, că nu creaţia scriitorului „e o legătură de continuitate istorică“ între po­vestirile din Ură personală şi roman , tn sensul că aceste proze fac parte din două ci­cluri separate, ce s-ar întregi printr-un al treilea In care ,,va apare mişcarea muncitorească pînă tn zilele noastre". — CInd veţi termina roma­nul ? — Faptul e condiţionat de terminarea unei lucrări despre China. — Şi totuşi ? — Ţin să-l termin tn cursul acestui an. Deci, la surpriza subiectului — Beniuc romancier — un ele­ment in plus. V. Vintu ! NOU Peste citeva zile se va gă­si in librării un număr de cărţi noi, editate de E.S.P.L.A. Prin­tre acestea , dialogul vintului cu MAREA, volum de versuri în care Nina Cassian evocă mo­mente din călătoria ei in Bul­garia şi Iugoslavia. Volumul cuprinde şi un ciclu Închinat luptei revoluţionare şi anti­fasciste din ţara noastră. GENEZA de Dimos Rendis, volum de poezii închinat Ma­rii Revoluţii Socialiste din Oc­­tombrie. CEL DIN URMA APOSTOL, roman de Eusebiu Carhilar, con­­sacrat învăţătorului de astăzi. ECHINOX de O. Păscăluţă, o nuvelă psihologică Inspirată din viaţa pictorilor şi sculptori­lor. FIRUL ARIADNEI, — cule­gere de eseuri ale criticului Ion Vitner. Michelangelo, monogra­fie de Paul Constantin CEZAR­ PETRESCU, studiu de Horia Stancu. pl!lllllllllllllllll!llllllllllllll!llllllllllllllllllllllllllilllilllllllll!lllllllllllllllllllllllllllllllllllll!lllllllllllllllllllll!llllllllll!llllllllllllllllllllllllllllllllllll!lllll^ 60 de ani de la „J'accuse!” EMILE ZOLA ȘI CONȘTIINȚA FRANŢEI I­ANUARIE 1898. Veacul mari­lor visuri şi al marilor Inven­ţii ştiinţifice, în care a răsu­nat cîntarea romantismului şi stri­gătele de revoltă ale proletariatu­lui, nu mai are decit doi ani de trăit... Dezbinarea Franţei este din ce în ce mai înverşunată. O eroare judi­ciară — pe care nimeni nu vrea s-o repare — pune în joc destinul ţării întregi. Rasismul îşi primise victima. Statul Major a preferat să lege o­­noarea armatei de mîrşăvia falsifi­­catorilor. Ianuarie 1898. Ceea ce generosul apărător al lui Alfred Dreyfus, zia­ristul Bernard Lazare, nu a putut obţine de la Zola, — adeziunea pre­gătită de avocatul locotenent-colone­­lului Picquart, Louis Leblors — va izbuti s-o facă achitarea vinovatului Esterhazy, recent pronunţată de Con­siliul de război. Totul este pierdut dacă nu se deschid ochii opiniei pu­blice franceze. „Zola este definitiv convins de nevinovăţia nefericitului prizonier din Insula Dracului“, scria Denise Le Blond, fiica romancieru­lui. De-acum înainte nu i se mai pare cu putinţă să tacă. O noapte de ianuarie 1898 — a­­cum 69 de ani. Emile Zola, plecat asupra mesei sale de lucru, încheie o scrisoare pe care a început-o de cu seară, o scrisoare deschisă a­­dresată lui Felix Faure, președintele Republicii, și căreia Clémenceau îi va da, în ziarul său l’Aurore, titlul arzător J'accuse. ★ Sînt citeva luni de cînd roman­cierul a intrat în viitoarea luptei. La 25 noiembrie 1897 a dat glas ad­miraţiei sale pentru Scheurer Kest­­ner, senatorul alsacian insultat pen­tru că, punînd în joc întregul său prestigiu, luase atitudine în favoa­rea nevinovatului. Articolul său se încheia cu fraza devenită istorică: „Adevărul e un mers şi nimic nu-l va opri !“ A publicat apoi, în broşură, con­tinuarea articolului pe care Le Fi­garo, cedind presu­uii cititorilor săi şi retragerii­ în masă a abonamen­telor, refuzase să-l mai primească. Urmează Scrisoare către tineret, a­­pelul adresat studenţilor, viitorii muncitori ai cetăţii fericirii ome­neşti, in care se întreabă dacă ei vor începe veacul masacrînd pe toţi evreii pentru că sînt concetăţeni de o altă rasă, de o altă credinţă: „Tinereţe, tinereţe, cine se va ridica pentru a cere să se facă dreptate dacă nu o vei face tu ?“ Iar în Scrisoare adresată Franţei spune: — „cum este cu putinţă ca burghe­zia ta liberală, ca poporul tău eman­cipat să nu vadă în această criză spre ce aberaţii sunt împinse? Eu nu pot să le cred complice, deoarece nu-şi dau seama câ îndărătul aces­tor acţiuni se ascunde, pe de o par­te, dictatura militară, iar pe de altă parte, reacţiunea clericală“. Dar Emile Zola trebuie să fie de data aceasta mai făţiş, trebuie să înfrunte riscul cel mare. Adresîn­­du-se celei mai înalte autorităţi a ţării, îşi începe scrisoarea cu o res­pectuoasă condescendenţă. Ceea ce l-a îndemnat să scrie este grija de a vedea păstrat un îndreptăţit re­nume, ameninţat de o pată de ne­şters." „Apăreţi strălucitor în apo­teoza acestei sărbători patriotice care a fost pentru Franţa încheierea­­a­­lianţei cu Rusia şi vă pregătiţi să prezidaţi triumful solemn al expozi­ţiei noastre universale, care va în­cununa marele nostru veac al mun­­cii, al adevărului şi a­ libertăţii". Dar, după această introducere, con­formă intru totul stilului unui scrii­tor ilustru care scrie şefului statu­lui, urmează acuzaţii precise. ,,A fost comisă o crimă socială. Am datoria să vorbesc şi nu vreau să fiu complice. Nopţile mi-ar fi tul­burate de spectrul nevinovatului care ispăşeşte acolo, departe, intr-unui din cele mai groaznic­a chinuri, o crimă pe care nu a săvirşit-o. Şi voi striga în faţa dvs.. Domnule Preşe­dinte, adevărul acesta, cu toată for­ţa mea de om cinstit“. Apoi, tonul devine mai vehement. „Toţi falsifi­­catorii intră în scenă, unii datorită imaginaţiei monstruoase sau nebu­niei chinuitoare, alţii datorită urei rasiale sau religioase, alţii din ne­păsare sau din laşitate“. Zola in­tervine în proces cu logica sa im­pecabilă de romancier care excelea­ză in demontarea celor mai dificile mecanisme. „Tragedia neroniană în­cepe din nou. Asistăm la spectaco­lul ruşinos al oamenilor pierduţi de pe urma datoriilor şi a crimelor, şi a căror inocenţă este proclamată sus şi tare, în timp ce este lovită onoa­rea însăşi, un om cu o viaţă fără de pată (locotenent colonel Pic­quart) ; cînd o societate a ajuns aici, ea intră în descompunere". Unii îşi închipuie că s-a pus o lespede grea peste mormîntul drep­tăţii. Dar afacerea abia începe. Şi Zola adună cuvintele care acuză, în­tocmai ca pietrele unui templu. El ştie că în felul acesta contravine prevederilor articolului 30 şi 31 din legea presei de la 29 iunie 1881, care pedepseşte delictul de defăi­mare. „Mă expun de bunăvoie. Cit despre oamenii pe care-i acuz, nu-i cunosc, nu i-am văzut niciodată, nu am împotriva lor nici duşmănie, nici ură. Ei sunt pentru mine numai en­tităţi spirite răufăcătoare pe plan social, şi actul pe care-l îndeplinesc aici nu este decit un mijloc revolu­ţionar..." Cînd scrisoarea este gata, la 7 ia­nuarie 1898, romancierul cheamă la el acasă pe editorul şi credinciosul său prieten Eugene Fasquelle, ce­­rîndu-i să vină în Rue de Bruxelles: „după masa de seară, către ora 9... Am să-ţi fac o comunicare ioane importantă“. întrevederea — spr­e Eugene Fasquelle — a durat de la 9 seara pînă la 1 dimineaţa. Zola îşi expune convingerea despre nevi­novăţia lui Dreyfus şi citeşte de două ori, cu glas tare, scrisoarea deschisă adresată Preşedintelui Republicii, în­­trebindu-l pe Fasquelle dacă acceptă s-o publice şi prevenindu-l că se ex­pune astfel la cele mai grave sanc­ţiuni judiciare. Fasquelle acceptă numaidecît riscul, tipograful său îşi pune în j°c toată îndemînarea pen­tru a pagina textul. Dar, între timp, Zola, surprins de o propunere a lui Clémenceau de a tipări textul în l’Aurore, în o sută de mii de exem­plare, şi de a-l lipi pe zidurile Pa­risului, optează pentru această pu­blicitate nesperată. J’accuse apare în dimineaţa zilei de 13 ianuarie, punînd în mişcare întreg Parisul, Franţa şi, curînd, lumea întreagă. Zola primeşte 14.000 de scrisori din toate ţările. „Cît vă invidiez, îi scrie scriitorul norvegian Bjoernstjerne Bjoernson, cît de mult aş fi vrut să fiu în locul dvs.“ Se ştie ce a urmat: procesul la Curtea cu Juraţi, care a durat 15 zile, oa­meni care se insultă şi se bat pen­tru sau contra lui Zola, încăierări pe coridoarele Palatului de Justiţie. Scriitorul coboară treptele tribuna­lului în huiduielile mulţimii. Bur­ghezul cu obrazul încadrat de barbă, cu ochi miopi, adăpostiţi sub oche­lari, şi care pare atit de puţin făcut pentru acest destin, evocă imaginea unui Christ insultat, în stilul ,,fin de siecle“. Drepturile apărării sînt înăbuşite de preşedintele Curţii, care repetă fără încetare: „chestiunea nu se va casa". Autorul textului J’accuse este condamnat la un an închisoare şi 3000 de franci amendă. Dar curajul dîrz al avocaţilor săi, Fernand Labors şi Albert Clémen­ceau, obţine casarea sentinţei pro­nunţată de Curtea cu Juraţi din Pa­ris. (Curtea de Casaţie declară că scriitorul ar fi trebuit dat în judecată nu de Ministrul de război, ci de Con­siliul de război). La 23 mai 1898 procesul este reluat în faţa Curţii cu Juraţi din Versailles. „Se regăsesc aici chipurile acelor negustori ai crimei, gata să întindă orice cap­cană, gata la orice act de forţă“. La sfatul apărătorilor săi, Emile Zola, căruia i se refuză dreptul de a lua cuvîntul, părăseşte sala de şe­dinţe şi este condamnat în lipsă. Mărturisirile, sinuciderea colone­lului Henry, în august 1898, pregă­tesc o nouă sentinţă a Curţii de ca­saţie, pronunţată în mai 1899, şi care va îngădui lui Zola, după un an de exil în Anglia, să se reîn­toarcă, în sfîrşit în Franţa. întors aici,­ va fi indignat de actul al IV-lea al dramei, procesul în faţa Consiliului de Război din Rennes, care condamnă pentru a doua oară pe nevinovat. Emile Loubet îşi inaugurează ac­tivitatea de preşedinte prin graţie­rea lui Dreyfus. E o soluţie de îm­păciuire, care jigneşte justiţia. Va trebui să treacă 7 ani pentru a se produce reabilitarea şi 9 ani pentru ca cenuşa lui Emile Zola, mort în­ noaptea de 28-29 septembrie 1902, în urma unui accident, care ar putea fi şi o crimă, să fie adusă la Pantheon. După 60 de ani, drama aceasta poate părea neînsemnată pe lingă cele survenite în destinul generaţii­lor noastre. Pe atunci nimeni nu şi-ar fi imaginat că tortura va fi iarăşi introdusă în arsenalul poliţie­nesc al statelor. Sufletele erau mai puţin blazate în faţa spectacolului nedreptăţii. Un mai sincer respect pentru drepturile omului împiedeca lumea de a cădea în conformism. Dar, pe o scară gigantică, nu asis­tăm azi oare la acelaşi duel între forţele duşmane din afacerea Drey­fus ? Intelectualii de stingă nu tre­zesc ei oare aceeaşi ură ? Şi nu se reflectă oare aceeaşi glorie asupra acelora care ştiu să îndure persecu­ţiile izvorite din nedreptate? Les Rougon Macquart, Trois Villes, Le Quatre Evangiles, J’accuse... iată tot ce odihneşte şi este glorificat a­­lături de Victor Hugo, de Paul Lan­­gevin, sub cununa coloanelor din Cartierul Latin, unde Emile Zola a lansat apelul său către tineret. Iar noaptea în care el a scris J­accuse continuă, după 60 de ani, să arunce lumina ei asupra noastră. Ianuarie 1898— rue de Bruxelles, scria Denise Le Blond-Zola, tre­cătorii întîrziaţi ar fi putut vedea lucind îndărătul geamurilor locuin­­ţei sale o lumină neobişnuită. Lu­mina aceasta era conştiinţa Franţei care sta de veghe. Pierre Parat Paris, ianuarie 1958, Emile Zola Ruinele Dresdei ! Blestemul biblic l-am privit In feţ ă. Nici piatră peste piatră n-a rămas. Doar, peste ctmp, al vinturilor glas, pustietate arsă-n nimb de gheaţă. §i Pustiului trăgînd chenar de jale, s-a răsucit In sine ce-a scăpat, şi­­pomii negri cresc ca un oftat tînjind orbiţi spre cerurile goale. Sau taci — sau uit. Altcum nu se poate. Nimicu-aici In piatră s-a Înscris.­­ Războiul ne-a lăsat tn manuscris un alfabet de cranii sfărimate. Şi-aicea, la răscrucile durerii, tn lacra ei de piatră dantelată, zîmbind cu pruncu-n braţe, speriată, grăind cu-adinca limbă a tăcerii, minunea omenească fără moarte, iSixtina zămislire-a purităţii se-nalţă-ntre ruinele cetăţii |[ şi gînduri răvăşind, ;l mai departe.­­ O, năpustirea iadului din cer, copii plutind pe valuri de pucioasă ! Sub orice fir de iarbă-a fost o casă, * ctte-un sărut sub orice colț de fier ! Din ce străfund cumplit să scot cuvîntul spre care nemilos mă simt împins ? Sunt prea sărac de-attta necuprins, js simt prea in pieptul meu întreg pămîntul. Dar poate-ntreagă tot mai am o strună, nu-s ultimul sărac dintre săraci. Afară, trece-un freamăt prin copac­, ş­­i freamătul mă fringe fi m-adună, g fi-ncepe-ncet un moale vil de nea s-acopere pustia-ngrozitoare. §g Tu poate nu-nţelegi, fecioara mea, tot ce-am voi să ştergem sub ninsoare... Mihu Dragomir Weimar, 16 dec. 57. ss S VITRINA Maria Vlad: D­RUMURI Editura Tineretului • ACŢIUNEA romanului se petrece intr-un port dunărean — probabil Galaţi — în preaj­ma şi in timpul eliberării ora­şului. Deşi înglobează medii foarte variate — aristocraţia o­­raşului, mica burghezie, mun­citori, antifascişti, artişti, a­­genji de siguranţa. — Drumuri nu e un roman cu pretenţii mo­nografice, ci unul de atmosferă, accentul căzînd mai ales pe de­scrierea subtilă a stărilor de spirit ale tipurilor aparţinind mediilor respective. Originali, lipsită de elemen­­tul convenţional care caracteri­zează unele lucrări cu o tema­tică asemănătoare, cartea Mă­riei Vlad reînvie o tradiţie o­­colită in ultima vreme, a lite­raturii feminine de bună cali­tate, scrisul ei prezentind unele afinităţi cu cel al Hortensiei- Papadat Bengescu. Mihai Novicov: POVESTIRI DESPRE D O F T A N A Editura Tineretului • UTILE, necesare chiar, în sensul că pot contribui la edu­caţia comunistă a tineretului, oferindu-i pilde de abnegaţie şi devotament, povestirile lui Mi­­hai Novicov nu satisfac din plin sub raport artistic, fiind, aşa cum însuşi autorul le nu­meşte, „simple încercări litera­re". Simple încercări, în care stilul şi spiritul articolului de ziar se simt uneori prea pu­ternic şi în care, nu odată, limba română oferă anume in­advertenţe : „Dar mie nu mi-a minţit că conducerea trimite bani afară“ (p. 105). Oricum, autorul pregăteşte terenul pentru o viitoare epopee a lup­tei ilegale a Partidului, ceea ce — s-o recunoaştem — nu e puţin. F. Brunea Fox: HÎRCA PIRATULUI Editura Tineretului • TITLUL nu trebuie să ne inducă în eroare. N-a­vem de-a face cu un palpitant roman po­liţist, ci cu nişte nevinovate „peisaje dunărene" în care lu­crurile şi oamenii de azi sunt confruntaţi uneori mai fericit (Comoara din Celei, Isaccea — paradisul albinelor), alteori mai puţin fericit (Canarul bea din birca piratului) cu lucrurile şi oamenii de altădată. „Peisaje­le“ au fost scrise între septem­brie 1955 şi mai 1956 şi tipă­rite abia acum în Colecţia Patria noastră, şi cum schim­bările in viaţa noastră se con­sumă intr-un ritm foarte acce­lerat, unele reportaje sînt de­păşite. Nu e oare un nonsens azi, cînd întreaga Dobroge e­­colectivizată, să-l auzi pe un activist din raionul Isaccea lăudîndu-se că „faţă de popu­laţia raionului, o întovărăşire de 156 de familii e ceva“? Doar reportajul trebuie să tran­smită pulsul actualităţii. Alt­minteri nu-şi are rostul. Lector Cronica literarăION MARIN SADOVEANU: „Ion Sîntu“ L­una culturii cu valul ei cel mai înalt, săptămîna căr­ţii, ne-a adus un număr important de opere de toate genurile, şi cu si­guranţă că măcar cîteva se vor do­vedi solide, cuprin­zătoare şi durabile, cărţi de viaţă lun­gă. In această categorie, Ion Sin­­tu, însoţit de pre­­decesorul său Sfirşit de veac în Bucureşti, surprinde procesul de formare în sinul burgheziei române de la sfîrşitul vea­cului trecut a unui tip de intelectual cinstit şi luminat, reprezentativ cel puţin într-o anumită zonă a culturii române dintre cele două răz­boaie. In afară şi înainte de stabilirea unui contact larg şi continuat cu acţiunea şi doc­trina clasei muncitoare, tipul de intelectual in­dividualizat în făptura lui Ion Sîntu a fost foarte frecvent iar contribuţia sa la mişcarea culturală a unui sfert de veac a fost conside­rabilă şi, în general, foarte preţioasă. Ion Marin Sadoveanu a purces la înfăptui­rea unei opere al cărei ultim ţel este de a ne arăta, după cum am spus, cum s-a format, cum a trăit şi cun­ a evoluat acest intelectual, — şi preocuparea scriitorului pentru această temă şi acest personaj nu este de loc nouă în literatura noastră. Meritul şi noutatea operei lui Ion Marin Sadoveanu constă In atacarea problemei cu intenţia de epuizare. In acest scop, o concepţie ştiin­ţifică şi o metodă, aproape o viziune ştiin­ţifică, — în sensul că foarte asemănătoare cu aceea a ştiinţelor naturii, şi cu metodele de cer­cetare ale laboratorului — au dus la o operă foarte vastă (acum avem în vedere şi Sfirşit de vea d­in Bucureşti), cu dimensiuni de roman, fluviu, şi cu caracteristici schimbătoare, cînd de roman istoric, cînd de frescă de moravuri, cînd de roman psihologic, cînd, pur şi simplu, de memorial şi roman autobiografic abia deghi­zate. Adevărata natură a cărţii este însă, mi se pare, cu totul alta, şi anume aceea care singura putea rezulta din intenţia şi metoda scriitorului: o monografie. O monografie epi­că, istorică, descriptivă, psihologică, după cum a dictat necesitatea de a urmări, treptat şi exhaustiv, naşterea, evoluţia şi caracteristicile obiectului. însăşi metoda şi viziunea ştiinţifică dictau caracterul monografic, cerîmd în pri­mul rînd, definirea şi delimitarea viguroasă a obiectivului: intelectualul născut din burghezie la sfîrşitul secolului trecut şi ajuns la maturi­­tate între cele două războaie. Despre acesta e vorba şi numai despre aces­ta, prezent de altfel fragmentar, aşa cum am arătat mai sus, şi­ în multe alte romane ale epocii respective. Acest produs, complicat şi fin, este însă un produs istoric, şi o descriere a lui, o analiză oricît de minuţioasă, fără lu­minarea problemei originilor, ar fi fost neştiin­ţifică şi incompletă. O operă al cărei obiectiv central, unic, este Ion Sîntu, nu putea începe decit cu Sfirşit de veac in Bucureşti. Cu toate că romanul actual Ion Sîntu este astfel construit din punct de vedere pur epic, incit să pară de sine stătător şi să se poată citi ca atare, eu nu aş sfătui pe nimeni să caute a-l cunoaşte pe Ion Sîntu fără a citi sau reciti istoria captivantă a bunicului său Iancu Urmatecu şi a afla astfel constituirea plasmei familiare burgheze din care el se va înălţa. Numai după ce va cunoaşte cantitatea de sînge neplătit şi apriga minciună care stă la temelia averii st­rangului burghez al aces­tei familii, cititorul va putea gusta pe deplin. In prima pagină chiar a actualului roman, con­diţiile de ciudat şi mocofan privilegiu în care are loc naşterea lui Ion Sîntu , pentru ca, în durerile facerii, fiica sa Amelica să nu fie tul­burată de huruitul trăsurilor pe caldarîm, Ur­matecu ,ordonă ca pe întreaga stradă să se aş­tearnă surdina unui strat de s paie, fapt ce o supără însă pe Roaiba, care ţine, pe aceeaşi uliţă, o „casă cu fete", indignat, Urmatecu dă buzna în bordei, pentru a face respectată legea bogăţiei şi a rangului său : ,,A intrat ca un virtej in salonul fetelor şi după ce a trim­­is cu toată puterea un lat de baston pe masă de au­­sărit lucrurile şi s-au spart, s-a înfipt în pă­­mint, în faţa Roaibei. Aceasta, după citeva ţi­pete scurte din care uşor i-ar fi fost să treacă la gilceavă, a lunecat cu mlădieri şi pricepere la vorbe bune şi linguşitoare, legindu-l şi do­­molindu-l pe mintosul bătrin : „— Uşurare grabnică sâ.i dea dumnezeu, că de inteles ne înţelegem noi, coane lancule! ia poftim, stai! se hotărî in cele din urmă să-i spună Roaiba, pregătindu-i un jilt încăpător"... Aşa vezi, farfuzo! la,mă cu binele şi plătesc cît o fi, că mi se măreşte neamul!" In aceste condiţii de farmec crud se naşte Ion Sîntu, pe care-1 vom vedea, la douăzeci de ani, citind în ori­ginal marea poezie franceză, germană şi en­gleză, comentind pe Wagner şi pe Beethoven, alegind între Nietzsche şi Tolstoi. Dar aceleaşi condiţii vor explica şi caracteristicile dezvol­tării unui tînăr intelectual în familia burgheză definitiv constituită şi dilema lui, drama lui, care se poate formula astfel : bună­starea fa­miliei Sîntu, adică averea considerabilă moş­tenită de Amelica Sîntu de la tatăl său Iancu Urmatecu, deschide lui Ion Sîntu toate posi­bilităţile unei educaţii intelectuale maxime, care merge paralel cu o deplină rafinare morală şi socială, dar tocmai aceste mari dezvoltări ale personalităţii îl obligă pe Ion Sîntu să confrunte, oarecum involuntar, realităţile vieţii exterioare cu crezul social şi moral al familiei, şi să compare. In acelaşi timp, pe oamenii cla­sei sale, şi în primul rînd ai familiei sale, cu oamenii altor clase şi altor stări, ţărani, mun­citori, intelectuali avansaţi, protestatari şi chiar revoluţionari, rezultatul e desprinderea lentă, dar din ce In ce mai sigură, a tînărului intelectual de familia sa. Este această desprin­dere totală şi absolută ? Este ea, în acelaşi timp, o desprindere totală şi de clasa sa, de gîndirea, de mentalitatea, de legăturile ei ne­numărate şi insezisabile ? Ion Marin Sadovea­nu pare să ne asigure de prima și să ne-o su­gereze pe a doua, atunci cînd în ultima pa­gină ni-1 arată pe Ion Sîntu ..între un trecut pe care ii părăsise și un viitor pe care-l între­zărea, stăpin pe el însuși", după ce în prea­labil ni-l arătase, tînăr sublocotent mobilizat în războiul din 1916—18, cum ajută la evadarea unui revoluţionar rus, marinar de pe „Potem­kin", rămas în ţara noastră, şi vechi mentor al eroului în alfabetul nedreptăţii sociale. Eu cred însă că acest final, care nu e decît al celui de al doilea volum al unei trilogii, tre­buie înţeles în sensul că Ion Sîntu se desprin­de de burghezie prin refuzul moral de a ac­cepta racilele multiple ale concepţiei sale des­pre viaţă, rămînînd însă un intelectual bur­ghez pe o poziţie critică, disponibil eventual pentru un nou crez al vieţii, dar încă departe, foarte departe de el. Acesta a fost, în general, cazul intelectualităţii cinstite şi luminate din­tre cele două războaie. . Cartea interesează prin procesul în sine al desprinderii lui Ion Sîntu din tiparul puternic al familiei, care îl învăluie şi-l înlănţuie în păienjenişul de legături ale burgheziei, de la tiranie pînă la confort, de la rigoare pînă la voluptate, — cu alte cuvinte, pentru a exprima exact conţinutul de idei, prin însuşi procesul de critică a familiei burgheze, apoi a orinduirii burgheze. Şi acest proces este chiar procesul de formare al lui Ion Sîntu, pe care autorul îl urmăreşte pas cu pas, din leagăn pînă în pri­mele luni ale războiului mondial, — şi îl va urmări probabil, în romanul viitor, pînă la mormînt, sau pe aproape. Aici, şi acum, ies la iveală caracterele specific monografice ale cărţii, şi ies la iveală şi diferenţele faţă de Sfîrşit de veac in Bucureşti, dictate de organi­zarea din ce în ce mai strînsă a materialului în jurul temei şi a eroului central. Ion Sîntu e deci o carte fără subiect, o pură biografie analitică, urmărirea unei evoluţii biologice, psi­hologice şi intelectuale, a unui organism com­plex pe care î l vom vedea fcrescînd şi dezvoltîn­­du-se, celulă cu celulă, funcţie cu funcţie, şi mai ales cu întreaga, extrem de bogata înlăn­ţuire, — ultimă consecinţă şi formă a înche­gării şi definirii personalităţii — a reacţiilor morale. Marele dar de observator, şi încă mai marele talent de analist al lui Ion Marin Sa­doveanu,­­ afirmate,în prima Sa carte, şi care i-au dat acesteia caracterul propriu şi foarte original, al unui ritm epic lent, egal şi calm, în care fiece element şi moment al acţiunii vine cu întregul său bagaj de explicaţii imediate sau îndepărtate, directe sau adiacente — iau aci în mod hotărît întîietatea, desfiinţînd acţiunea (în înţeles românesc), în favoarea observaţiei şi analizei psihologice. Nu desfiinţînd însă viaţa, căci dacă metoda observaţiei este ştiinţifică şi aproape de laborator, obiectul nu este supus unui şir de experienţe artificiale, în eprubetă, pe iarnă, sau în mediul unei culturi chimice. Ion Sîntu e observat şi urmărit ca un om viu şi în viaţă, şi nici o legătură, absolut niciuna nu e ruptă. De altfel nici nu s-ar fi putut căci, aşa cum spuneam, dilemele şi dramele lui Ion Sîntu rezultă din confruntarea, pe care nimic nu o poate împiedica, dintre realitatea vieţii şi formula de viaţă a burgheziei. Oricît ar fi de închisă, de aparent închegată şi straşnic apă­­rată concepţia de viaţă a Am­elicăi Urmate cu- Sîntu, fiul ei va primi, şi din ce în ce mai nedumerit, apoi din ce în ce mai curios, în sfîrşit, din ce în ce mai setos, chiar dacă nu­mai în frînturi, apelul realităţii sociale şi morale a Romîniei începutului de veac. Pe pragul adolescenţei, el va auzi ecourile mai în­depărtate sau mai apropiate ale lui 1907; pe pragul bărbăţiei, va participa la primul război mondial, ale cărui dedesubturi le-a putut între­zări. Intre timp, va asista la evoluţia morală a tatălui său, va descoperi îngustimea, plati­tudinea şi cruzimea sufletească a mamei sale, va asculta glasul romantic reacţionar al gu­vernantei sale Berta von Grodde dar şi pe acela popular-romînesc realist al Paraschivei, va primi învăţătura liceului burghez dar­ şi lecţia omenească şi revoluţionară a refugiatului rus Ivan Maximovici şi a profesorului Iancu State Ciubotei, va lega şi va rupe prietenii, va iubi şi va suferi, va trece pe la Terasa Oteteleşanu, şi va participa la polemicile ideologice ale stu­­denţimii din epoca neutralităţii, etc, etc. Su­biect şi acţiune nu există în cartea lui Ion Marin Sadoveanu, dar viaţa există, şi în de­scrierea ei autorul are prilejul de a se dovedi acelaşi admirabil portretist al burgheziei, mai ales al micii burghezii, acelaşi excelent evoca­tor al Bucureştilor, — şi trebuie subliniat ca autorul este unul din cei mai buni, din puţinii foarte buni scriitori ai oraşului nostru, —, a­­celaşi fin şi ironic cronicar de moravuri şi oameni cunoscuţi sau necunoscuţi. Desigur însă că într-o carte care îşi propune analiza şi descrierea procesului de formare a unei individualităţi reprezentative, va domina, în faza copilăriei şi a adolescenţei, problema educaţiei . Ion Simu este un adevărat Emili al Romîniei primei jumătăţi de veac XX, ţi ur­mărirea efectelor diverse ale diverselor sisteme şi mai ales surse educative asupra eroului constituie unul din farmecele cele mai originale ale cărţii, iar 5* unul din riscurile ei epice, căci această peregrinare prin autori şi şcoli devine, uneori, monotonă şi obositoare. To­tuşi, aceasta nu reprezintă decît un moment din vastul şi neîncetatul proces de analizare a eroului, analizare directă şi aproape de sine stătătoare, care face ca romanul să aibă un ritm epic şi mai lent, şi mai minuţios: faptele apar de multe ori, de cele mai multe ori, în calitate de simple exemple ale acestei neînce­tate, infinitesimale expuneri de faze sufleteşti, scoase din timpul lor, care nu poate fi decît prezentul epic, evocate, părăsite, rechemate, după necesitatea analizei. E o epică şerpuită şi şerpuitoare, supusă consecinţelor fireşti ale unei analize amplu argumentată şi foarte as°o­ciativă, de un interes extraordinar, dar de o lectură dificilă şi de un ritm foarte lent. Cînd scena e directă, la timpul ei, nu avem de loc de regretat: escamotarea testamentului lui Ur­­rnatecu în convorbirea dintre America şi avoca­­tul Ciofbea, cu modelarea sentimentelor pe fi­rul cele mai sordide interese, cu manifestarea sinceră a celei mai candide bestialităţi mic­­burgheze, este o adevărată bijuterie. Dar nici analiza îndelungată, cu anexare succesivă a unor teme ce par foarte îndepărtate, nu e mai puţin captivantă , ca şi Thomas Mann, de care este scriitorul român cel mai apropiat, Ion Ma­rin Sadoveanu se complace in discutarea în­delungată a eficienţii morale a unei opere de artă, în transcrierea literară a unei piese mu­zicale, în evocarea unui actor, a unui profesor, a unei lecţii, a unei dezbateri teoretice. Există o limbă a lui Ion Marin Sadoveanu, excelentă, de o mare capacitate de cuprin­dere, de o mare bogăţie şi puritate lexicală, care ar merita mai multă atenţie. Există o fra­ză şi un stil al său, care par oglinda epicii sale specifice şi care pun probleme, uneori ciu­date, care, iarăşi vor trebui dezbătute. Există marea variaţie a tonalităţii sale descriptive. Există multe... Cronica noastră neputînd fi de­cît un semnal şi un rapid şir de sugestii, tre­buie ca alţii să revină asupra tuturor aspecte­­lor și problemelor pe care le pune această carte cu totul remarcabilă. Radu Popescu

Next