Contemporanul, ianuarie-iunie 1958 (Anul 12, nr. 1-25)
1958-01-10 / nr. 1
BEliiUC BO lîi A It CIER ATA, într-adevăr, un subiect nou : poetul Mihai Beniuc pregăteşte un roman. Se naşte un prozator ? Nu. Prozatorul Beniuc există : cititorii tşi amintesc de volumul său de povestiri, Ură personală. Se naşte Insă un romancier. Iar surpriza e cu atit mai mare cu cit. In convorbirea cu scriitorul, aflăm că: — Romanul nu e o idee recentă, nici o intenţie, ci o realizare. Cartea e scrisă. Am scris-o cu opt ani in urmă, Intr-o primă variantă. N-am fost mulţumit de ea. Dorinţa mea e de a o reface, deşi pot spune mai degrabă că lucrez la o cu totul altă variantă. Firesc, ajungem la temă : — E vorba de o problemă care nu e încă bine cunoscută în literatura noastră: felul cum, în timpul ilegalităţii, al războiului, Intelectualitatea legată de mişcarea patriotică a reuşit cu mult înainte de 23 August să se apropie de lupta partidului. Problema care-mi stă In faţă este de a arăta toate frămlntările, greutăţile care au stat in faţa intelectualităţii ce s-a apropiat de partid Intr-o perioadă In care faptul acesta prezenta mari primejdii. Sunt greutăţi legate nu numai de primejdiile luptei, ci de înţelegerea a ce este mişcarea, într-o perioadă ca aceea a dictaturii antonesciene. E clar că un astfel de intelectual se apropie mai greu de mişcare, dar tocmai de aceea şi tribulaţiile sale sunt foarte interesante. Vreau să arăt cum acest intelectual nu s-a apropiat de partid în mod formal sau oportunist, ci din convingeri adinei. Ceea ce şi oferă una din explicaţiile faptului că o bună parte a intelectualităţii s-a strîns, după 23 August, In jurul partidului. — Vorbeaţi de eroul cărţii... — ...Este un intelectual din Cluj, care pleacă de aici după cedarea Transilvaniei de Nord, în urma Dictatului de la Viena. Un comunist ce-şi continuă munca ilegală plecînd de la Cluj la Sibiu, iar de aici, ca soldat, la Bucureşti, şi apoi pe front. Deci, în mod firesc, prin intermediul personajului meu principal, va apare un roman societatea anilor 1940-45. Eroul meu este lucid, deplin conştient, şi el acceptă toate riscurile pînă la capăt de aceea şi poartă romanul titlul: Pe muche de cuţit. Sfîrşeşte pe front. In Tatra. Aflăm, totodată, că nu creaţia scriitorului „e o legătură de continuitate istorică“ între povestirile din Ură personală şi roman , tn sensul că aceste proze fac parte din două cicluri separate, ce s-ar întregi printr-un al treilea In care ,,va apare mişcarea muncitorească pînă tn zilele noastre". — CInd veţi termina romanul ? — Faptul e condiţionat de terminarea unei lucrări despre China. — Şi totuşi ? — Ţin să-l termin tn cursul acestui an. Deci, la surpriza subiectului — Beniuc romancier — un element in plus. V. Vintu ! NOU Peste citeva zile se va găsi in librării un număr de cărţi noi, editate de E.S.P.L.A. Printre acestea , dialogul vintului cu MAREA, volum de versuri în care Nina Cassian evocă momente din călătoria ei in Bulgaria şi Iugoslavia. Volumul cuprinde şi un ciclu Închinat luptei revoluţionare şi antifasciste din ţara noastră. GENEZA de Dimos Rendis, volum de poezii închinat Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. CEL DIN URMA APOSTOL, roman de Eusebiu Carhilar, consacrat învăţătorului de astăzi. ECHINOX de O. Păscăluţă, o nuvelă psihologică Inspirată din viaţa pictorilor şi sculptorilor. FIRUL ARIADNEI, — culegere de eseuri ale criticului Ion Vitner. Michelangelo, monografie de Paul Constantin CEZAR PETRESCU, studiu de Horia Stancu. pl!lllllllllllllllll!llllllllllllll!llllllllllllllllllllllllllilllilllllllll!lllllllllllllllllllllllllllllllllllll!lllllllllllllllllllll!llllllllll!llllllllllllllllllllllllllllllllllll!lllll^ 60 de ani de la „J'accuse!” EMILE ZOLA ȘI CONȘTIINȚA FRANŢEI IANUARIE 1898. Veacul marilor visuri şi al marilor Invenţii ştiinţifice, în care a răsunat cîntarea romantismului şi strigătele de revoltă ale proletariatului, nu mai are decit doi ani de trăit... Dezbinarea Franţei este din ce în ce mai înverşunată. O eroare judiciară — pe care nimeni nu vrea s-o repare — pune în joc destinul ţării întregi. Rasismul îşi primise victima. Statul Major a preferat să lege onoarea armatei de mîrşăvia falsificatorilor. Ianuarie 1898. Ceea ce generosul apărător al lui Alfred Dreyfus, ziaristul Bernard Lazare, nu a putut obţine de la Zola, — adeziunea pregătită de avocatul locotenent-colonelului Picquart, Louis Leblors — va izbuti s-o facă achitarea vinovatului Esterhazy, recent pronunţată de Consiliul de război. Totul este pierdut dacă nu se deschid ochii opiniei publice franceze. „Zola este definitiv convins de nevinovăţia nefericitului prizonier din Insula Dracului“, scria Denise Le Blond, fiica romancierului. De-acum înainte nu i se mai pare cu putinţă să tacă. O noapte de ianuarie 1898 — acum 69 de ani. Emile Zola, plecat asupra mesei sale de lucru, încheie o scrisoare pe care a început-o de cu seară, o scrisoare deschisă adresată lui Felix Faure, președintele Republicii, și căreia Clémenceau îi va da, în ziarul său l’Aurore, titlul arzător J'accuse. ★ Sînt citeva luni de cînd romancierul a intrat în viitoarea luptei. La 25 noiembrie 1897 a dat glas admiraţiei sale pentru Scheurer Kestner, senatorul alsacian insultat pentru că, punînd în joc întregul său prestigiu, luase atitudine în favoarea nevinovatului. Articolul său se încheia cu fraza devenită istorică: „Adevărul e un mers şi nimic nu-l va opri !“ A publicat apoi, în broşură, continuarea articolului pe care Le Figaro, cedind presuuii cititorilor săi şi retragerii în masă a abonamentelor, refuzase să-l mai primească. Urmează Scrisoare către tineret, apelul adresat studenţilor, viitorii muncitori ai cetăţii fericirii omeneşti, in care se întreabă dacă ei vor începe veacul masacrînd pe toţi evreii pentru că sînt concetăţeni de o altă rasă, de o altă credinţă: „Tinereţe, tinereţe, cine se va ridica pentru a cere să se facă dreptate dacă nu o vei face tu ?“ Iar în Scrisoare adresată Franţei spune: — „cum este cu putinţă ca burghezia ta liberală, ca poporul tău emancipat să nu vadă în această criză spre ce aberaţii sunt împinse? Eu nu pot să le cred complice, deoarece nu-şi dau seama câ îndărătul acestor acţiuni se ascunde, pe de o parte, dictatura militară, iar pe de altă parte, reacţiunea clericală“. Dar Emile Zola trebuie să fie de data aceasta mai făţiş, trebuie să înfrunte riscul cel mare. Adresîndu-se celei mai înalte autorităţi a ţării, îşi începe scrisoarea cu o respectuoasă condescendenţă. Ceea ce l-a îndemnat să scrie este grija de a vedea păstrat un îndreptăţit renume, ameninţat de o pată de neşters." „Apăreţi strălucitor în apoteoza acestei sărbători patriotice care a fost pentru Franţa încheiereaalianţei cu Rusia şi vă pregătiţi să prezidaţi triumful solemn al expoziţiei noastre universale, care va încununa marele nostru veac al muncii, al adevărului şi a libertăţii". Dar, după această introducere, conformă intru totul stilului unui scriitor ilustru care scrie şefului statului, urmează acuzaţii precise. ,,A fost comisă o crimă socială. Am datoria să vorbesc şi nu vreau să fiu complice. Nopţile mi-ar fi tulburate de spectrul nevinovatului care ispăşeşte acolo, departe, intr-unui din cele mai groaznica chinuri, o crimă pe care nu a săvirşit-o. Şi voi striga în faţa dvs.. Domnule Preşedinte, adevărul acesta, cu toată forţa mea de om cinstit“. Apoi, tonul devine mai vehement. „Toţi falsificatorii intră în scenă, unii datorită imaginaţiei monstruoase sau nebuniei chinuitoare, alţii datorită urei rasiale sau religioase, alţii din nepăsare sau din laşitate“. Zola intervine în proces cu logica sa impecabilă de romancier care excelează in demontarea celor mai dificile mecanisme. „Tragedia neroniană începe din nou. Asistăm la spectacolul ruşinos al oamenilor pierduţi de pe urma datoriilor şi a crimelor, şi a căror inocenţă este proclamată sus şi tare, în timp ce este lovită onoarea însăşi, un om cu o viaţă fără de pată (locotenent colonel Picquart) ; cînd o societate a ajuns aici, ea intră în descompunere". Unii îşi închipuie că s-a pus o lespede grea peste mormîntul dreptăţii. Dar afacerea abia începe. Şi Zola adună cuvintele care acuză, întocmai ca pietrele unui templu. El ştie că în felul acesta contravine prevederilor articolului 30 şi 31 din legea presei de la 29 iunie 1881, care pedepseşte delictul de defăimare. „Mă expun de bunăvoie. Cit despre oamenii pe care-i acuz, nu-i cunosc, nu i-am văzut niciodată, nu am împotriva lor nici duşmănie, nici ură. Ei sunt pentru mine numai entităţi spirite răufăcătoare pe plan social, şi actul pe care-l îndeplinesc aici nu este decit un mijloc revoluţionar..." Cînd scrisoarea este gata, la 7 ianuarie 1898, romancierul cheamă la el acasă pe editorul şi credinciosul său prieten Eugene Fasquelle, cerîndu-i să vină în Rue de Bruxelles: „după masa de seară, către ora 9... Am să-ţi fac o comunicare ioane importantă“. întrevederea — spre Eugene Fasquelle — a durat de la 9 seara pînă la 1 dimineaţa. Zola îşi expune convingerea despre nevinovăţia lui Dreyfus şi citeşte de două ori, cu glas tare, scrisoarea deschisă adresată Preşedintelui Republicii, întrebindu-l pe Fasquelle dacă acceptă s-o publice şi prevenindu-l că se expune astfel la cele mai grave sancţiuni judiciare. Fasquelle acceptă numaidecît riscul, tipograful său îşi pune în j°c toată îndemînarea pentru a pagina textul. Dar, între timp, Zola, surprins de o propunere a lui Clémenceau de a tipări textul în l’Aurore, în o sută de mii de exemplare, şi de a-l lipi pe zidurile Parisului, optează pentru această publicitate nesperată. J’accuse apare în dimineaţa zilei de 13 ianuarie, punînd în mişcare întreg Parisul, Franţa şi, curînd, lumea întreagă. Zola primeşte 14.000 de scrisori din toate ţările. „Cît vă invidiez, îi scrie scriitorul norvegian Bjoernstjerne Bjoernson, cît de mult aş fi vrut să fiu în locul dvs.“ Se ştie ce a urmat: procesul la Curtea cu Juraţi, care a durat 15 zile, oameni care se insultă şi se bat pentru sau contra lui Zola, încăierări pe coridoarele Palatului de Justiţie. Scriitorul coboară treptele tribunalului în huiduielile mulţimii. Burghezul cu obrazul încadrat de barbă, cu ochi miopi, adăpostiţi sub ochelari, şi care pare atit de puţin făcut pentru acest destin, evocă imaginea unui Christ insultat, în stilul ,,fin de siecle“. Drepturile apărării sînt înăbuşite de preşedintele Curţii, care repetă fără încetare: „chestiunea nu se va casa". Autorul textului J’accuse este condamnat la un an închisoare şi 3000 de franci amendă. Dar curajul dîrz al avocaţilor săi, Fernand Labors şi Albert Clémenceau, obţine casarea sentinţei pronunţată de Curtea cu Juraţi din Paris. (Curtea de Casaţie declară că scriitorul ar fi trebuit dat în judecată nu de Ministrul de război, ci de Consiliul de război). La 23 mai 1898 procesul este reluat în faţa Curţii cu Juraţi din Versailles. „Se regăsesc aici chipurile acelor negustori ai crimei, gata să întindă orice capcană, gata la orice act de forţă“. La sfatul apărătorilor săi, Emile Zola, căruia i se refuză dreptul de a lua cuvîntul, părăseşte sala de şedinţe şi este condamnat în lipsă. Mărturisirile, sinuciderea colonelului Henry, în august 1898, pregătesc o nouă sentinţă a Curţii de casaţie, pronunţată în mai 1899, şi care va îngădui lui Zola, după un an de exil în Anglia, să se reîntoarcă, în sfîrşit în Franţa. întors aici, va fi indignat de actul al IV-lea al dramei, procesul în faţa Consiliului de Război din Rennes, care condamnă pentru a doua oară pe nevinovat. Emile Loubet îşi inaugurează activitatea de preşedinte prin graţierea lui Dreyfus. E o soluţie de împăciuire, care jigneşte justiţia. Va trebui să treacă 7 ani pentru a se produce reabilitarea şi 9 ani pentru ca cenuşa lui Emile Zola, mort în noaptea de 28-29 septembrie 1902, în urma unui accident, care ar putea fi şi o crimă, să fie adusă la Pantheon. După 60 de ani, drama aceasta poate părea neînsemnată pe lingă cele survenite în destinul generaţiilor noastre. Pe atunci nimeni nu şi-ar fi imaginat că tortura va fi iarăşi introdusă în arsenalul poliţienesc al statelor. Sufletele erau mai puţin blazate în faţa spectacolului nedreptăţii. Un mai sincer respect pentru drepturile omului împiedeca lumea de a cădea în conformism. Dar, pe o scară gigantică, nu asistăm azi oare la acelaşi duel între forţele duşmane din afacerea Dreyfus ? Intelectualii de stingă nu trezesc ei oare aceeaşi ură ? Şi nu se reflectă oare aceeaşi glorie asupra acelora care ştiu să îndure persecuţiile izvorite din nedreptate? Les Rougon Macquart, Trois Villes, Le Quatre Evangiles, J’accuse... iată tot ce odihneşte şi este glorificat alături de Victor Hugo, de Paul Langevin, sub cununa coloanelor din Cartierul Latin, unde Emile Zola a lansat apelul său către tineret. Iar noaptea în care el a scris Jaccuse continuă, după 60 de ani, să arunce lumina ei asupra noastră. Ianuarie 1898— rue de Bruxelles, scria Denise Le Blond-Zola, trecătorii întîrziaţi ar fi putut vedea lucind îndărătul geamurilor locuinţei sale o lumină neobişnuită. Lumina aceasta era conştiinţa Franţei care sta de veghe. Pierre Parat Paris, ianuarie 1958, Emile Zola Ruinele Dresdei ! Blestemul biblic l-am privit In feţ ă. Nici piatră peste piatră n-a rămas. Doar, peste ctmp, al vinturilor glas, pustietate arsă-n nimb de gheaţă. §i Pustiului trăgînd chenar de jale, s-a răsucit In sine ce-a scăpat, şipomii negri cresc ca un oftat tînjind orbiţi spre cerurile goale. Sau taci — sau uit. Altcum nu se poate. Nimicu-aici In piatră s-a Înscris. Războiul ne-a lăsat tn manuscris un alfabet de cranii sfărimate. Şi-aicea, la răscrucile durerii, tn lacra ei de piatră dantelată, zîmbind cu pruncu-n braţe, speriată, grăind cu-adinca limbă a tăcerii, minunea omenească fără moarte, iSixtina zămislire-a purităţii se-nalţă-ntre ruinele cetăţii |[ şi gînduri răvăşind, ;l mai departe. O, năpustirea iadului din cer, copii plutind pe valuri de pucioasă ! Sub orice fir de iarbă-a fost o casă, * ctte-un sărut sub orice colț de fier ! Din ce străfund cumplit să scot cuvîntul spre care nemilos mă simt împins ? Sunt prea sărac de-attta necuprins, js simt prea in pieptul meu întreg pămîntul. Dar poate-ntreagă tot mai am o strună, nu-s ultimul sărac dintre săraci. Afară, trece-un freamăt prin copac, şi freamătul mă fringe fi m-adună, g fi-ncepe-ncet un moale vil de nea s-acopere pustia-ngrozitoare. §g Tu poate nu-nţelegi, fecioara mea, tot ce-am voi să ştergem sub ninsoare... Mihu Dragomir Weimar, 16 dec. 57. ss S VITRINA Maria Vlad: DRUMURI Editura Tineretului • ACŢIUNEA romanului se petrece intr-un port dunărean — probabil Galaţi — în preajma şi in timpul eliberării oraşului. Deşi înglobează medii foarte variate — aristocraţia oraşului, mica burghezie, muncitori, antifascişti, artişti, agenji de siguranţa. — Drumuri nu e un roman cu pretenţii monografice, ci unul de atmosferă, accentul căzînd mai ales pe descrierea subtilă a stărilor de spirit ale tipurilor aparţinind mediilor respective. Originali, lipsită de elementul convenţional care caracterizează unele lucrări cu o tematică asemănătoare, cartea Măriei Vlad reînvie o tradiţie ocolită in ultima vreme, a literaturii feminine de bună calitate, scrisul ei prezentind unele afinităţi cu cel al Hortensiei- Papadat Bengescu. Mihai Novicov: POVESTIRI DESPRE D O F T A N A Editura Tineretului • UTILE, necesare chiar, în sensul că pot contribui la educaţia comunistă a tineretului, oferindu-i pilde de abnegaţie şi devotament, povestirile lui Mihai Novicov nu satisfac din plin sub raport artistic, fiind, aşa cum însuşi autorul le numeşte, „simple încercări literare". Simple încercări, în care stilul şi spiritul articolului de ziar se simt uneori prea puternic şi în care, nu odată, limba română oferă anume inadvertenţe : „Dar mie nu mi-a minţit că conducerea trimite bani afară“ (p. 105). Oricum, autorul pregăteşte terenul pentru o viitoare epopee a luptei ilegale a Partidului, ceea ce — s-o recunoaştem — nu e puţin. F. Brunea Fox: HÎRCA PIRATULUI Editura Tineretului • TITLUL nu trebuie să ne inducă în eroare. N-avem de-a face cu un palpitant roman poliţist, ci cu nişte nevinovate „peisaje dunărene" în care lucrurile şi oamenii de azi sunt confruntaţi uneori mai fericit (Comoara din Celei, Isaccea — paradisul albinelor), alteori mai puţin fericit (Canarul bea din birca piratului) cu lucrurile şi oamenii de altădată. „Peisajele“ au fost scrise între septembrie 1955 şi mai 1956 şi tipărite abia acum în Colecţia Patria noastră, şi cum schimbările in viaţa noastră se consumă intr-un ritm foarte accelerat, unele reportaje sînt depăşite. Nu e oare un nonsens azi, cînd întreaga Dobroge ecolectivizată, să-l auzi pe un activist din raionul Isaccea lăudîndu-se că „faţă de populaţia raionului, o întovărăşire de 156 de familii e ceva“? Doar reportajul trebuie să transmită pulsul actualităţii. Altminteri nu-şi are rostul. Lector Cronica literarăION MARIN SADOVEANU: „Ion Sîntu“ Luna culturii cu valul ei cel mai înalt, săptămîna cărţii, ne-a adus un număr important de opere de toate genurile, şi cu siguranţă că măcar cîteva se vor dovedi solide, cuprinzătoare şi durabile, cărţi de viaţă lungă. In această categorie, Ion Sintu, însoţit de predecesorul său Sfirşit de veac în Bucureşti, surprinde procesul de formare în sinul burgheziei române de la sfîrşitul veacului trecut a unui tip de intelectual cinstit şi luminat, reprezentativ cel puţin într-o anumită zonă a culturii române dintre cele două războaie. In afară şi înainte de stabilirea unui contact larg şi continuat cu acţiunea şi doctrina clasei muncitoare, tipul de intelectual individualizat în făptura lui Ion Sîntu a fost foarte frecvent iar contribuţia sa la mişcarea culturală a unui sfert de veac a fost considerabilă şi, în general, foarte preţioasă. Ion Marin Sadoveanu a purces la înfăptuirea unei opere al cărei ultim ţel este de a ne arăta, după cum am spus, cum s-a format, cum a trăit şi cun a evoluat acest intelectual, — şi preocuparea scriitorului pentru această temă şi acest personaj nu este de loc nouă în literatura noastră. Meritul şi noutatea operei lui Ion Marin Sadoveanu constă In atacarea problemei cu intenţia de epuizare. In acest scop, o concepţie ştiinţifică şi o metodă, aproape o viziune ştiinţifică, — în sensul că foarte asemănătoare cu aceea a ştiinţelor naturii, şi cu metodele de cercetare ale laboratorului — au dus la o operă foarte vastă (acum avem în vedere şi Sfirşit de vea din Bucureşti), cu dimensiuni de roman, fluviu, şi cu caracteristici schimbătoare, cînd de roman istoric, cînd de frescă de moravuri, cînd de roman psihologic, cînd, pur şi simplu, de memorial şi roman autobiografic abia deghizate. Adevărata natură a cărţii este însă, mi se pare, cu totul alta, şi anume aceea care singura putea rezulta din intenţia şi metoda scriitorului: o monografie. O monografie epică, istorică, descriptivă, psihologică, după cum a dictat necesitatea de a urmări, treptat şi exhaustiv, naşterea, evoluţia şi caracteristicile obiectului. însăşi metoda şi viziunea ştiinţifică dictau caracterul monografic, cerîmd în primul rînd, definirea şi delimitarea viguroasă a obiectivului: intelectualul născut din burghezie la sfîrşitul secolului trecut şi ajuns la maturitate între cele două războaie. Despre acesta e vorba şi numai despre acesta, prezent de altfel fragmentar, aşa cum am arătat mai sus, şi în multe alte romane ale epocii respective. Acest produs, complicat şi fin, este însă un produs istoric, şi o descriere a lui, o analiză oricît de minuţioasă, fără luminarea problemei originilor, ar fi fost neştiinţifică şi incompletă. O operă al cărei obiectiv central, unic, este Ion Sîntu, nu putea începe decit cu Sfirşit de veac in Bucureşti. Cu toate că romanul actual Ion Sîntu este astfel construit din punct de vedere pur epic, incit să pară de sine stătător şi să se poată citi ca atare, eu nu aş sfătui pe nimeni să caute a-l cunoaşte pe Ion Sîntu fără a citi sau reciti istoria captivantă a bunicului său Iancu Urmatecu şi a afla astfel constituirea plasmei familiare burgheze din care el se va înălţa. Numai după ce va cunoaşte cantitatea de sînge neplătit şi apriga minciună care stă la temelia averii strangului burghez al acestei familii, cititorul va putea gusta pe deplin. In prima pagină chiar a actualului roman, condiţiile de ciudat şi mocofan privilegiu în care are loc naşterea lui Ion Sîntu , pentru ca, în durerile facerii, fiica sa Amelica să nu fie tulburată de huruitul trăsurilor pe caldarîm, Urmatecu ,ordonă ca pe întreaga stradă să se aştearnă surdina unui strat de s paie, fapt ce o supără însă pe Roaiba, care ţine, pe aceeaşi uliţă, o „casă cu fete", indignat, Urmatecu dă buzna în bordei, pentru a face respectată legea bogăţiei şi a rangului său : ,,A intrat ca un virtej in salonul fetelor şi după ce a trimis cu toată puterea un lat de baston pe masă de ausărit lucrurile şi s-au spart, s-a înfipt în pămint, în faţa Roaibei. Aceasta, după citeva ţipete scurte din care uşor i-ar fi fost să treacă la gilceavă, a lunecat cu mlădieri şi pricepere la vorbe bune şi linguşitoare, legindu-l şi domolindu-l pe mintosul bătrin : „— Uşurare grabnică sâ.i dea dumnezeu, că de inteles ne înţelegem noi, coane lancule! ia poftim, stai! se hotărî in cele din urmă să-i spună Roaiba, pregătindu-i un jilt încăpător"... Aşa vezi, farfuzo! la,mă cu binele şi plătesc cît o fi, că mi se măreşte neamul!" In aceste condiţii de farmec crud se naşte Ion Sîntu, pe care-1 vom vedea, la douăzeci de ani, citind în original marea poezie franceză, germană şi engleză, comentind pe Wagner şi pe Beethoven, alegind între Nietzsche şi Tolstoi. Dar aceleaşi condiţii vor explica şi caracteristicile dezvoltării unui tînăr intelectual în familia burgheză definitiv constituită şi dilema lui, drama lui, care se poate formula astfel : bunăstarea familiei Sîntu, adică averea considerabilă moştenită de Amelica Sîntu de la tatăl său Iancu Urmatecu, deschide lui Ion Sîntu toate posibilităţile unei educaţii intelectuale maxime, care merge paralel cu o deplină rafinare morală şi socială, dar tocmai aceste mari dezvoltări ale personalităţii îl obligă pe Ion Sîntu să confrunte, oarecum involuntar, realităţile vieţii exterioare cu crezul social şi moral al familiei, şi să compare. In acelaşi timp, pe oamenii clasei sale, şi în primul rînd ai familiei sale, cu oamenii altor clase şi altor stări, ţărani, muncitori, intelectuali avansaţi, protestatari şi chiar revoluţionari, rezultatul e desprinderea lentă, dar din ce In ce mai sigură, a tînărului intelectual de familia sa. Este această desprindere totală şi absolută ? Este ea, în acelaşi timp, o desprindere totală şi de clasa sa, de gîndirea, de mentalitatea, de legăturile ei nenumărate şi insezisabile ? Ion Marin Sadoveanu pare să ne asigure de prima și să ne-o sugereze pe a doua, atunci cînd în ultima pagină ni-1 arată pe Ion Sîntu ..între un trecut pe care ii părăsise și un viitor pe care-l întrezărea, stăpin pe el însuși", după ce în prealabil ni-l arătase, tînăr sublocotent mobilizat în războiul din 1916—18, cum ajută la evadarea unui revoluţionar rus, marinar de pe „Potemkin", rămas în ţara noastră, şi vechi mentor al eroului în alfabetul nedreptăţii sociale. Eu cred însă că acest final, care nu e decît al celui de al doilea volum al unei trilogii, trebuie înţeles în sensul că Ion Sîntu se desprinde de burghezie prin refuzul moral de a accepta racilele multiple ale concepţiei sale despre viaţă, rămînînd însă un intelectual burghez pe o poziţie critică, disponibil eventual pentru un nou crez al vieţii, dar încă departe, foarte departe de el. Acesta a fost, în general, cazul intelectualităţii cinstite şi luminate dintre cele două războaie. . Cartea interesează prin procesul în sine al desprinderii lui Ion Sîntu din tiparul puternic al familiei, care îl învăluie şi-l înlănţuie în păienjenişul de legături ale burgheziei, de la tiranie pînă la confort, de la rigoare pînă la voluptate, — cu alte cuvinte, pentru a exprima exact conţinutul de idei, prin însuşi procesul de critică a familiei burgheze, apoi a orinduirii burgheze. Şi acest proces este chiar procesul de formare al lui Ion Sîntu, pe care autorul îl urmăreşte pas cu pas, din leagăn pînă în primele luni ale războiului mondial, — şi îl va urmări probabil, în romanul viitor, pînă la mormînt, sau pe aproape. Aici, şi acum, ies la iveală caracterele specific monografice ale cărţii, şi ies la iveală şi diferenţele faţă de Sfîrşit de veac in Bucureşti, dictate de organizarea din ce în ce mai strînsă a materialului în jurul temei şi a eroului central. Ion Sîntu e deci o carte fără subiect, o pură biografie analitică, urmărirea unei evoluţii biologice, psihologice şi intelectuale, a unui organism complex pe care î l vom vedea fcrescînd şi dezvoltîndu-se, celulă cu celulă, funcţie cu funcţie, şi mai ales cu întreaga, extrem de bogata înlănţuire, — ultimă consecinţă şi formă a închegării şi definirii personalităţii — a reacţiilor morale. Marele dar de observator, şi încă mai marele talent de analist al lui Ion Marin Sadoveanu, afirmate,în prima Sa carte, şi care i-au dat acesteia caracterul propriu şi foarte original, al unui ritm epic lent, egal şi calm, în care fiece element şi moment al acţiunii vine cu întregul său bagaj de explicaţii imediate sau îndepărtate, directe sau adiacente — iau aci în mod hotărît întîietatea, desfiinţînd acţiunea (în înţeles românesc), în favoarea observaţiei şi analizei psihologice. Nu desfiinţînd însă viaţa, căci dacă metoda observaţiei este ştiinţifică şi aproape de laborator, obiectul nu este supus unui şir de experienţe artificiale, în eprubetă, pe iarnă, sau în mediul unei culturi chimice. Ion Sîntu e observat şi urmărit ca un om viu şi în viaţă, şi nici o legătură, absolut niciuna nu e ruptă. De altfel nici nu s-ar fi putut căci, aşa cum spuneam, dilemele şi dramele lui Ion Sîntu rezultă din confruntarea, pe care nimic nu o poate împiedica, dintre realitatea vieţii şi formula de viaţă a burgheziei. Oricît ar fi de închisă, de aparent închegată şi straşnic apărată concepţia de viaţă a Amelicăi Urmate cu- Sîntu, fiul ei va primi, şi din ce în ce mai nedumerit, apoi din ce în ce mai curios, în sfîrşit, din ce în ce mai setos, chiar dacă numai în frînturi, apelul realităţii sociale şi morale a Romîniei începutului de veac. Pe pragul adolescenţei, el va auzi ecourile mai îndepărtate sau mai apropiate ale lui 1907; pe pragul bărbăţiei, va participa la primul război mondial, ale cărui dedesubturi le-a putut întrezări. Intre timp, va asista la evoluţia morală a tatălui său, va descoperi îngustimea, platitudinea şi cruzimea sufletească a mamei sale, va asculta glasul romantic reacţionar al guvernantei sale Berta von Grodde dar şi pe acela popular-romînesc realist al Paraschivei, va primi învăţătura liceului burghez dar şi lecţia omenească şi revoluţionară a refugiatului rus Ivan Maximovici şi a profesorului Iancu State Ciubotei, va lega şi va rupe prietenii, va iubi şi va suferi, va trece pe la Terasa Oteteleşanu, şi va participa la polemicile ideologice ale studenţimii din epoca neutralităţii, etc, etc. Subiect şi acţiune nu există în cartea lui Ion Marin Sadoveanu, dar viaţa există, şi în descrierea ei autorul are prilejul de a se dovedi acelaşi admirabil portretist al burgheziei, mai ales al micii burghezii, acelaşi excelent evocator al Bucureştilor, — şi trebuie subliniat ca autorul este unul din cei mai buni, din puţinii foarte buni scriitori ai oraşului nostru, —, acelaşi fin şi ironic cronicar de moravuri şi oameni cunoscuţi sau necunoscuţi. Desigur însă că într-o carte care îşi propune analiza şi descrierea procesului de formare a unei individualităţi reprezentative, va domina, în faza copilăriei şi a adolescenţei, problema educaţiei . Ion Simu este un adevărat Emili al Romîniei primei jumătăţi de veac XX, ţi urmărirea efectelor diverse ale diverselor sisteme şi mai ales surse educative asupra eroului constituie unul din farmecele cele mai originale ale cărţii, iar 5* unul din riscurile ei epice, căci această peregrinare prin autori şi şcoli devine, uneori, monotonă şi obositoare. Totuşi, aceasta nu reprezintă decît un moment din vastul şi neîncetatul proces de analizare a eroului, analizare directă şi aproape de sine stătătoare, care face ca romanul să aibă un ritm epic şi mai lent, şi mai minuţios: faptele apar de multe ori, de cele mai multe ori, în calitate de simple exemple ale acestei neîncetate, infinitesimale expuneri de faze sufleteşti, scoase din timpul lor, care nu poate fi decît prezentul epic, evocate, părăsite, rechemate, după necesitatea analizei. E o epică şerpuită şi şerpuitoare, supusă consecinţelor fireşti ale unei analize amplu argumentată şi foarte as°ociativă, de un interes extraordinar, dar de o lectură dificilă şi de un ritm foarte lent. Cînd scena e directă, la timpul ei, nu avem de loc de regretat: escamotarea testamentului lui Urrnatecu în convorbirea dintre America şi avocatul Ciofbea, cu modelarea sentimentelor pe firul cele mai sordide interese, cu manifestarea sinceră a celei mai candide bestialităţi micburgheze, este o adevărată bijuterie. Dar nici analiza îndelungată, cu anexare succesivă a unor teme ce par foarte îndepărtate, nu e mai puţin captivantă , ca şi Thomas Mann, de care este scriitorul român cel mai apropiat, Ion Marin Sadoveanu se complace in discutarea îndelungată a eficienţii morale a unei opere de artă, în transcrierea literară a unei piese muzicale, în evocarea unui actor, a unui profesor, a unei lecţii, a unei dezbateri teoretice. Există o limbă a lui Ion Marin Sadoveanu, excelentă, de o mare capacitate de cuprindere, de o mare bogăţie şi puritate lexicală, care ar merita mai multă atenţie. Există o frază şi un stil al său, care par oglinda epicii sale specifice şi care pun probleme, uneori ciudate, care, iarăşi vor trebui dezbătute. Există marea variaţie a tonalităţii sale descriptive. Există multe... Cronica noastră neputînd fi decît un semnal şi un rapid şir de sugestii, trebuie ca alţii să revină asupra tuturor aspectelor și problemelor pe care le pune această carte cu totul remarcabilă. Radu Popescu