Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)
1960-10-14 / nr. 42
SAPTAMINAL POLITIC - SOCIAL - CULTURAL Nr. 42 (731) 6 vineri 14 octombrie 1960 • 8 pagini 50 bani I F. BICIUȘCA Toamnă tirzie ! (Concursul nostru de fotografii) Corespondenţă din New York OFENSIVĂ ŞI DEFENSIVA LA O.N.U. I NIŢIATIVA lui N. S. Hruşciov, căreia i se datoreşte participarea marii majorităţi a celor mai importanţi şefi de state sau de guverne, a făcut ca — în aceste aproape patru săptămîni — de la tribuna Adunării Generale să se pună în cea mai largă dezbatere cu putinţă şi cu cea mai înaltă răspundere principalele probleme internaţionale: lichidarea colonialismului, dezarmarea, coexistenţa paşnică, structura organizaţiei. Aşa cum afirmam în corespondenţa precedentă, niciodată omenirea nu s-a preocupat mai mult de politica internaţională şi niciodată n-a avut prilejul să înveţe mai mult. Deşi în plină campanie electorală, presa din Statele Unite a trecut problemele interne pe al doilea plan şi abia de cîteva zile ziarele şi radioteleviziunea americană au început să revină mai insistent la „elefant" şi „măgar", la republicani şi democraţi, la Nixon şi Kennedy, la rockets şi la baseball, unde „piraţii" au bătut pe „yankei" ş.a.m.d. Dar şi acum încă marile ziare de tiraj dau cel puţin un instantaneu cu Hruşciov, iar ultimele declaraţii ale premierului sovietic la televiziune sau în Adunarea Generală fac obiectul a numeroase comentarii. Chiar şi în Franţa, care — din cauza problemei algeriene — a preferat să facă politica struţului, ziarele au ca vedetă tot dezbaterile de la O.N.U., iar recentele eforturi ale lui De Gaulle de a-și impune personalitatea în conducerea N.A.T.O. sunt apreciate tot în contextul problemelor puse aici; la fel și deplasarea de opinie de la Scarborough, unde înfrîngerea suferită de liderul laburist Gaitskell marchează, alături de veto-ul lui De Gaulle, un alt punct in minus pentru N.A.T.O., în speţă pentru S.U.A. In fond, corolarul imediat al dezbaterilor la nivel mondial din aceste 25 de zile este acela al raportului de forţe. Acest corolar este infinit mai semnificativ decît simpla socoteală în stil sportiv a presei americane : cîte puncte a marcat U.R.S.S., cîte a pierdut S.U.A. ? Lucrurile trebuie judecate în profunzime şi în perspectivă. Iată, de pildă, problema reprezentării Chinei la O.N.U. Rezultatul votului a fost de 42 la 34 în favoarea rezoluţiei americane. Dar, în afară de faptul că numărul voturilor proamericane a înregistrat faţă de sesiunea trecută o scădere (mai puţin de jumătate din actuala Adunare). în afară de creşterea numărului celor care s-au abţinut (22), s-a desprins limpede că pentru S.U.A. „bătălia e pierdută" La viitoarea sesiune, puţini dintre occidentali mai speră că vor putea evita inevitabilul. O spune presa americană, o declară senatorul Morse, o declară un observator circumspect ca Nehru, care crede că votul de la actuala sesiune a fost în această privinţă „ultimul ciştigat de S.U.A.". Oricit de abile ar mai putea fi manevrele de culise ale Departamentului de stat, sau orictt de ameninţător ar mai învîrti acesta ciomagul deasupra capetelor clientelei sud-americane sau a celei din S.E.A.T.O., e greu ca maşina de vot să nu degringoleze în continuare. Cum a remarcat tovarăşul Gheorghiu-Dej în discursul său din 6 octombrie, „injustetea si şubrezenia poziţiei americane sînt atît de evidente încît pînă şi unii aliaţi ai Statelor Unite, din cadrul N.A.T.O., o resping, scoţînd în evidenţă caracterul ei falimentar". In această privinţă, şeful delegaţiei române a citat declaraţia din Adunarea Generală a ministrului de Externe al Danemarcei, care, pe drept cuvânt, a conchis că „mai devreme sau mai tîrziu, poporul chinez va fi reprezentat în această organizaţie de guvernul care exercită efectiv autoritatea". Iată, însă, că o problemă ridicată chiar în actuala sesiune, pentru care S.U.A. şi întreg Occidentul au o sensibilitate specială. — cea a restructurării aparatului executiv O.N.U. — a intrat, chiar din clipa în care a fost ridicată (de către N. S. Hruşciov), în centrul atenţiei Naţiunilor Unite. Şi să se noteze că dl. Hammarskjöld are foarte serioase state de serviciu în textura influenţei americane. Dar tocmai din cauza aceasta, problema secretariatului general a intrat de pe acum pe un făgaş la al cărui capăt nu poate fi decît modificarea propusă de U.R.S.S. în spiritul oglindirii reale a noului raport de forţe pe arena mondială. Acelaşi Nehru, care în discursul general (din 3 octombrie), deşi a criticat evoluţia situaţiei din Congo, n-a atins nici cu o floare oratorica d-lui Hammarskjöld, a propus zilele acestea o reorganizare a aparatului executiv prin crearea unui grup de consilieri ai secretariatului general, grup reprezentând fiecare regiune geografică şi care ar urma să fie internus între Hammarskjöld şi cei şapte locţiitori care funcţionează actualmente. Nkrumah a propus numirea a trei secretari generali adjuncţi, iar Seku Ture s-a raliat la aceeaşi părere. Fapt e că ideea modificării îşi face drum şi că ea frămîntă statele membre, cele mai sensibile în această privinţă fiind statele din grupul afro-asiatic. Modul cum a fost dusă acţiunea O.N.U. în Conen de către Hammarskjöld le-a dat şi lor foarte serios de gîndit şi trebuie să ţinem seama că la această sesiune statele din Asia şi Africa reprezentate în O.N.U. au ajuns la numărul de 44. Observator New York, 12 octombrie 1960 (Continuare In pag. 2-a) Proletari din toate ţările, uniţi-vâ! @.a. rouă „Cind eu odată voi izbi eu barda.»1* Cine-a rostit aceste vorbe mari ? Ah, anii mei, vei anii mei fugari, Ce scurta-i viaţa şi ce lungă-i arta ! *1 Din cintece minate de durere Am vrut s-aşez in inimi cap de pod, Am vrut sa las in urma mea izvod Nepieritor, se cere, nu se cere » Ce paşi semeţi zvîrleam in mers nainte, Dispreţuind trifoiu-n patru foi - Azi toboşarul timpurilor noi Se duce chibzuind, incet, cuminte. Ascult şi-acum, şi nu fără plăcere, Al păsărilor drăgostos alai, Dar florilor pe cimp in luna mai îmi vine sâ le spun : La revedere ! La revedere, dar pe cind şi unde ? N-ar fi mai bine oare, bun rămas ? E seară şi obloanele s-au tras, Iar la-ntrebări doar vintul mai răspunde. Garoafa mea cea roşie, nu plinge, (" Nu suspina, nu clătina din cap. Pegasul nu mai biruie la trup Şi-n urma lui sint picături de singe. Dar nu ţi-am spus c-a noastră-i biruinţa ! Şi steagul sus şi inimile ard. Ce-i dacă unul cade lung un gard T Infring o mie unul suferinţa I T - ■" *«***w» • Şi merg triumfători In viaţa nouă. Ah I Ce mai merg, de parcă-s şoimi In zbor. Şi ochii mei se pierd pe urma lor Prin Inserarea ce cu stele plouă. De s-ar întoarce careva să vadă. Pe boltă ar zări şi ochii mei - Luceferi gemeni, de lumină grei. Ca roua gata pe pămint să cadă. Ce scurtă-i viaţa şi ce lung e drumul - El, cel plecaţi. In zale vor veni. De foc, de aur, şi vor străluci. Iar rouă se va risipi ca fumul. V ! Mihai Beniuc In acest număr: • Toamna la Moscova de EUGEN BARBU • Cronica literară de RADU POPESCU • Culegeri literare regionale de GEORGE MUNTEANU Şlagărele verii de I. HIRISTEA • Festivalul filmului sovietic de VICTOR ILIU • In perspectiva vieţii de AL. CIUCURENCU • Răsfoind presa de peste hotare • „Die Intelligenz“ nu e cu Adenauer de HEINRICH RITTER o Puncte cardinala Cronica optimistului Perspectivele unei I N aceste zile de toamnă noua promoţie de tineri actori a Institutului înfruntă un mare examen : primul contact cu teatrul şi cu spectatorii. Teatrele din întreaga ţară şi-au aşteptat cu nerăbdare noii actori, pe afişele premierelor au apărut nume inedite, necunoscute publicului spectator. Fiecare dintre absolvenţi ştie că educarea unui tînăr actor nu se încheie niciodată cu absolvirea cîtorva ani de studii şi nutreşte speranţa că va găsi, în teatrul în care a păşit cu atîta dragoste, o atmosferă prielnică desăvîrşirii sale artistice şi cetăţeneşti, este convins că bogatele cunoştinţe teoretice şi practice pe care şi le-a însuşit în Institut, concepţia înaintată despre lume cu care a fost înarmat şi înaltul simţ al eticii profesionale pe care l-a dobîndit, îi vor fi temeinic sprijin în noua lui viaţă. Aceleaşi speranţe îşi găsesc ecou şi în sufletul profesorilor care urmăresc cu grijă evoluţia foştilor lor studenţi. Privind la drumul parcurs de ultimele promoţii de actori se pot constata aspecte îmbucurătoare care justifică toate speranţele. Ne aducem aminte de promoţia 1953- 1954 care dăduse o valoroasă producţie cu Rădăcini adinei, ne amintim de Tragedia optimistă care a relevat în promoţia 1955-1956 un tînăr regizor dinamic, Ion Cojar, şi numeroase talente promiţătoare, şi nu vom uita atît de curînd actul de curaj al unui tînăr student regizor care a dat prilej unor valoroşi studenţi din promoţia 1956- 1957 să îndrăznească o grea încercare, încununată de succes, cu Peer Gynt. Azi, majoritatea studenţilor acestor promoţii ne-au împlinit speranţele: Gheorghe Cozorici, după un prim succes cu Hamlet pe scena Teatrului Naţional din Craiova, a înscris frumoase realizări la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale" în Tragedia optimistă. Surorile Boga, Cei din urmă şi învierea, iar tînărul regizor Dinu Cernescu, actorii Florin Piersic, Cosma Braşoveanu, Leopoldina Bălănuţă au o activitate bogată în teatru, radio, televiziune sau film. Din aceleaşi promoţii au obţinut remarcabile succese, fie în Capitală, promoţii fie în teatrele din regiuni : Gilda Marinescu în Romeo şi Julietta la Teatrul Naţional din Iaşi, iar mai apoi în Pline şi trandafiri la Teatrul Municipal. Matei Alexandru în Omul cu mîrţoaga şi Poveste din Irkutsk. Eliza Plopeanu in Ciocîrlia la Teatrul de Stat din Oradea şi în Discipolul diavolului la Bucureşti. Cristina Tacoi în spectacole ale Teatrului Armatei, Victor Rebengiuc în Moartea unui comisvoiajor şi in Pline şi trandafiri la Teatrul Municipal, George Constantin în Pygmalion, Sanda Toma în Hangiţa, Draga Mihai în Platan Krecet şi numeroase roluri la televiziune, Silvia Popovici în Ofelia la Teatrul National din Craiova iar apoi in Surorile Bega la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale", Lucia Mara în Mamouret, Gh. Popovici - Poenaru în rolul lui Lenin din A treia, patetica. Din cei aproape două sute de absolvenţi din ultimii ani, mulţi alţii au înscris frumoase succese relevate de presă şi confirmate în cadrul concursurilor republicane ale tinerilor artişti, şi dacă unii dintre ei nu sunt încă printre cei dintîi, putem desluşi încă de pe acum semnele promiţătoare ale unor viitoare personalităţi artistice. Analizînd condiţiile în care toţi aceşti tineri s-au dezvoltat, trebuie să relevăm faptul că cei mai mulţi dintre ei au fost îmbrăţişaţi cu deosebită căldură de către regizorii cu experienţă şi că s-au bucurat de un climat favorabil creaţiei. Trebuie, de asemenea, să arătăm rolul însemnat pe care l-au avut tinerii regizori, absolvenţi ai fostei facultăţi de regie, în dinamizarea colectivelor de tineret, în promovarea cu curaj a unor tineri mai puţin întrebuinţaţi şi în îndrumarea inteligentă, competentă şi însufleţită a tuturor cadrelor tinere. Regizori ca Lucian Giurchescu, Ton Cojar, Radu Penciulescu, Sanda Manu, dînd dovadă că sunt conştienţi de partea de răspundere ce le revine în procesul de creştere a tinerilor actori, au contribuit la formarea tinerilor lor colegi. E de ajuns să ne amintim de izbutitul spectacol cu Brigada I-a de cavalerie care a obţinut premiul I la ultimul concurs republican şi în care tineretul Teatrului Nottara s-a ridicat pe o treaptă net Superioară faţă de unele realizări anterioare, datorită unui tînăr regizor — Radu Penciuiescu — care ştie să dea viaţă tuturor vibraţiilor sufleteşti ale actorului, ca să ne dăm seama de importanţa legăturii dintre arta regizorului şi arta actorului. Analizînd din acest punct de vedere condiţiile în care ultima promoţie de actori 1959-1960 se va dezvolta în anii ce vor urma, trebuie să relevăm însă şi unele aspecte îngrijorătoare, dintre care cel mai „grav“ este ,,evadarea" tinerilor regizori spre Capitală. Fa Dina Cocea (Continuare in pagina) Realismul rus OTI criticii sovietici acordă în unanimitate lui Lev Tolstoi calitatea de creator genial, mai exact, aceea de realist critic și de fant și clasic, care a fost în stare, zugrăvind lumea epocii sale, „să exprime, cum zice Lenin, cu o putere proprie numai artiştilor geniali, transformarea celor mai largi mase populare, din Rusia perioadei respective“. Ceea ce deosebeşte pe marii realişti ruşi, producem uimire în cercurile occidentale şi noţiunea „specificul slav*1, este adîncirea adesea imensă în gînduri a eroilor, care încearcă să descifreze sensul umanităţii şi imaginea ei de mîine. În mod greşit uneori, cînd nu era cazul, forţa cerebrală a eroilor a fost înscrisă la misticism. Levin din Anna Karenina, şi prin el autorul, meditează tot timpul, nu importă dacă just ori utopic, la schimbarea raporturilor dintre moşier şi ţăran. Disertaţiile în acest sens ar crispa un nurist occidental din şcoala lui Flaubert, poate mai puţin decît se crede pe Flaubert însuşi, dar ele demonstrează vitalitatea morală a eroului, existenţa lui ca om. Ele nu fac parte din ideologia abstractă ci din cea trăită, sunt urmate îndată de faptele care le motivează. Cititorul e prins în această dezbatere concretă, exaltat într-un sens sau altul, în orice caz silit să participe cu eroii la viată. În locul impasibilitătii artiste care e o formă de ironie, apare marele suflu care trece pe lîngă obrazul şi prin părul cititorului. Ideile au forţă lirică, scriitorul nu face metafizică. E.M. de VOGUE, scriind despre romanul rus înţelege, cu toate prejudecăţile sale, deosebirea între realismul occidental şi cel rus. Din preceptul creaţiei cel dintîi a reţinut, zice, prima operaţie : „a frămintat tina, a întors-o curios pe toate părţile, a scos din ea tot ce conţine, dar a uitat să sufle asupră-i un suflet viu". Este desigur o exagerare în defavoarea marilor realişti indiferent de naţiunea lor, dar, în fine, ilustrul academician care a scris şi despre M. Gorki a priceput că una din sarcinile literaturii pe care nu şi-o luase un Stendhal era atunci ..de a consola pe umili şi a ne apropia de ei“. E DIMPOTRIVĂ interesant că M. Gorki e mai înţelegător faţă de Flaubert decît De Vogüé însuşî. Marele „preot al frumosului" care „a învăţat pe scriitorii tuturor ţărilor să respecte puterea condeiului" era după scriitorul rus un autor „pentru care adevărul rezida în frumos şi frumosul în adevăr". Oricît de departe ar fi Gorki de răceala estetică, mai mult aparentă, a autorului Doamnei Bovary, el a înţeles că, interpretat cu abuz de şcoala burgheză formalistă, acesta avea totuşi o atitudine faţă de viaţă prea cunoscută, dispreţul pentru filistinismul erei burghezo-liberale a farmacistului Homais. El iubea adevărul şi gîndea doar că acesta nu poate rezista vremurilor fără cuvîntul rar. Evident, marele prozator francez rămînea încă prea preocupat de detalii şi prea rigid faţă de ideea luptei pentru binele omenirii. Esenţial pentru noi este de a releva la Gorki ideea că inimosul este modul prin care adevărul devine accesibil poporului, sensibil după el, congenital, la fenomenul estetic. Frumosul încărcat de adevăr e o armă de luptă puternică tn mîinile proletariatului în vreme ce anticalofilismul exagerat sub pretext de transcriere autentică, o formă de petrecere individualistă. * Tir, „EHE, Măria ta ! — suspină uni țăran din opera lui M. Gorki —. G. Călinescu (Continuare in pag. 2-a) . + îngroparea „Groapei“ Se mută „groapa”. Se lichidează „groapa”. Se îngroapă „groapa” şi, o dată cu ea, se duce în neant o tristă prezenţă aflată printre noi pină mai zilele trecute. Al cincisutelea an al Bucureştiului găsise Groapa Floreascăi la locul ei, doar cu o rătuială de contemporaneitate, cu stîlpi de telegraf pe care încă nu se uscase gudronul şi cu noroaiele pestilenţiale acoperite, ici-colo, de un caldarîm anacronic. Anul 501 al Bucureştiului a desfiinţat „groapa”. Lucrul acesta trebuie trecut în istoria oraşului. Căci valoarea lui capătă putere de simbol. Cel puţin tot atîta putere de simbol cit avusese prezenţa acestei „Groape" în Bucureştiul burghezomoşieresc, care, la numai o zvârlitură de piatră de luxoasele cartiere aristocratice, genera o lume scufundată pînă la brîu în noroaiele fără anotimpuri din Groapa Floreascăi. Era cadrul specific acestui oraş al contrastelor, comun doar cu celelalte mahalale, aceasta însă parcă mai urgisită decît toate, mai adîncă, mai izolată, mai de nepătruns prin propriile ei legi, aspre, neînduplecate. Oraşul cu palate de marmură îşi avea punctele lui cardinale, neînscrise în hărţile turistice dar încăpăţînate în a rămîne prezente chiar dacă limuzinele le ocoleau : Tei, Cocioc, Valea Plîngerii, Cuţarida, Mandravela, Floreasca... Punctele acestea cardinale se uneau între ele dînd roată metropolei albe prin exodul în cerc făcut de sărăntocii oraşului de la o mahala la alta. Căci, pentru o ciozvîrtă de boioci de vită, niciodată mahalagiului din Floreasca nu i se părea că drumul pînă la gura canalului ce ieşea din abator, tocmai în celălalt capăt al Bucureştiului, ar fi fost prea lung. Şi, cei pe care centrul luxos şi sclipitor îi ameţea, îi respingea ca pe nişte avortoni ai unei lumi ce nu voia să-şi privească progeniturile, treceau dintr-o groapă într-alta, într-un Bucureşti alb, fără mahalale ridicole dar cit de cit optimiste ca în scrierile lui Caragiale, şi nici măcar romantice, de cuţitari şi fanţi ca în ..maidanele cu dragoste“ ale lui Zamfirescu. Erau mahalalele acelui Bucureşti despre care un mare poet şi publicist scria prin 1937 : „Se mai înalţă patruzeci de blocuri de cîte patrusprezece etaje orgolioase? Da... Dar tocmai faptul acesta este, prin contrast, o durere. Cu fiecare zi, clădirile centrului se ridică mai aproape de cer. Cu fiecare zi, periferia se scufundă mai mult în pămînt... O, umărul de marmoră superbă al Bucureștilor !..." Blocuri'«» albe s-au înălțat cu zecile, •acolo unde, altădată, se dînceau grande Bucureştiului. S-au şters de pe faţa oraşului nestilenţialul Cocioc, trista Vale a Plîngerii, a dispărut Crucea de piatră, în locul mahalahi Chibrit s-au ridicat vaste cvartale ultramoderne, Teii şi Griviţa au devenit în cîteva luni de nerecunoscut. A venit şi rindul Groapei Floreasca. Strînsă între cele o sută de blocuri albe ale noului cartier Floreasca şi clădirile multicolore din Grădina Bordei, „Groapa” s-a trezit deodată luată cu asalt şi ameninţată cu definitiva şi irevocabila ei îngropare. Mai întîi, pe geamul unei case aflate chiar pe fundul „Groapei”, a apărut un anunţ laconic: „Şantierul 5 Floreasca angajează urgent muncitori pentru demolări”. Au poposit simultan inginerii viitorului, cu aparatele lor de măsurat şi, cînd cîteva duzine de noi blocuri bucureştene şi-au încercat cheile în broaştele uşilor, „Groana" s-a umplut de autocamioane. Totul, un decurs de numai cîteva zile, sub ritmul susţinut atît de neverosimil pentru bucureşteanul de ieri, dar devenit atît de obişnuit pentru oricare din locuitorii de azi ai Capitalei noastre socialiste. S-au înmînat, celor ce au ieşit din Groapa Floreascăi, chei noi, în case noi. Stîlpii de electricitate, pe care încă nu s-a uscat gudronul, au fost coboriti la pămînt in gesturi care parcă întăreau afirmaţia mersului spre tot mai bine din zilele noastre. Se trasează liniile viitorului peste locul unde Groapa a fost pentru totdeauna îngropată. Se îngroapă „Groapa" şi, odată cu ea, şi mai afunci, şi mai de neîntors, se îngroapă trecutul. Tar fostei mahalale, umilei, înjositei, îndelung chinuitei mahalale, i se croiesc umeri de marmură superbă. Ioan Grigorescu