Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)

1960-10-14 / nr. 42

SAPTAMINAL POLITIC - SOCIAL - CULTURAL Nr. 42 (731) 6 vineri 14 octombrie 1960 • 8 pagini 50 bani I F. BICIUȘCA Toamnă tirzie ! (Concursul nostru de fotografii) Corespondenţă din New York OFENSIVĂ ŞI DEFENSIVA LA O.N.U. I­ NIŢIATIVA lui N. S. Hruşciov, căreia i se datoreşte participarea marii majorităţi a ce­lor mai importanţi şefi de state sau de guver­ne, a făcut ca — în aceste aproa­pe patru săptămîni — de la tri­buna Adunării Generale să se pună în cea mai largă dezbatere cu putinţă şi cu cea mai înaltă răspundere principalele probleme internaţionale: lichidarea colonia­lismului, dezarmarea, coexistenţa paşnică, structura organizaţiei. Aşa cum afirmam în coresponden­ţa precedentă, niciodată omenirea nu s-a preocupat mai mult de po­litica internaţională şi niciodată n-a avut prilejul să înveţe mai mult. Deşi în plină campanie elec­torală, presa din Statele Unite a trecut problemele interne pe al doilea plan şi abia de cîteva zile ziarele şi radioteleviziunea ame­ricană au început să revină mai insistent la „elefant" şi „măgar", la republicani şi democraţi, la Ni­xon şi Kennedy, la rockets şi la base­ball, unde „piraţii" au bătut pe „yankei" ş.a.m.d. Dar şi acum încă marile ziare de tiraj dau cel puţin un instan­taneu cu Hruşciov, iar ultimele declaraţii ale premierului sovietic la televiziune sau în Adunarea Generală fac obiectul a numeroa­se comentarii. Chiar şi în Franţa, care — din cauza problemei alge­­riene — a preferat să facă politi­ca struţului, ziarele au ca vedetă tot dezbaterile de la O.N.U., iar recentele eforturi ale lui De Gaul­le de a-și impune personalitatea în conducerea N.A.T.O. sunt apre­ciate tot în contextul problemelor puse aici; la fel și deplasarea de opinie de la Scarborough, unde înfrîngerea suferită de liderul la­burist Gaitskell marchează, alături de veto-ul lui De Gaulle, un alt punct in minus pentru N.A.T.O., în speţă pentru S.U.A. In fond, corolarul imediat al dezbaterilor la nivel mondial din aceste 25 de zile este acela al ra­portului de forţe. Acest corolar este infinit mai semnificativ decît simpla socoteală în stil sportiv a presei americane : cîte puncte a marcat U.R.S.S., cîte a pierdut S.U.A. ? Lucrurile trebuie jude­cate în profunzime şi în perspec­tivă. Iată, de pildă, problema repre­zentării Chinei la O.N.U. Rezulta­tul votului a fost de 42 la 34 în favoarea rezoluţiei americane. Dar, în afară de faptul că numă­rul voturilor proamericane a înre­gistrat faţă de sesiunea trecută o scădere (mai puţin de jumătate din actuala Adunare). în afară de creş­terea numărului celor care s-au abţinut (22), s-a desprins limpede că pentru S.U.A. „bătălia e pier­dută" La viitoarea sesiune, puţini din­tre occidentali mai speră că vor putea evita inevitabilul. O spune presa americană, o declară sena­torul Morse, o declară un observa­­tor circumspect ca Nehru, care crede că votul de la actuala se­siune a fost în această privinţă „ultimul ciştigat de S.U.A.". Ori­cit de abile ar mai putea fi mane­vrele de culise ale Departamentu­lui de stat, sau orictt de amenin­ţător ar mai învîrti acesta cio­magul deasupra capetelor cliente­lei sud-americane sau a celei din S.E.A.T.O., e greu ca maşina de vot să nu degringoleze în conti­nuare. Cum a remarcat tovarăşul Gheorghiu-Dej în discursul său din 6 octombrie, „injustetea si şubrezenia poziţiei americane sînt atît de evidente încît pînă şi unii aliaţi ai Statelor Unite, din cadrul N.A.T.O., o resping, scoţînd în evidenţă caracterul ei falimen­tar". In această privinţă, şeful de­­legaţiei române a citat declaraţia din Adunarea Generală a minis­trului de Externe al Danemarcei, care, pe drept cuvânt, a conchis că „mai de­vreme sau mai tîrziu, poporul chinez va fi reprezentat în această organizaţie de guvernul care exercită efectiv autoritatea". Iată, însă, că o problemă ridi­cată chiar în actuala sesiune, pen­tru care S.U.A. şi întreg Occiden­tul au o sensibilitate specială. — cea a restructurării aparatului e­­xecutiv O.N.U. — a intrat, chiar din clipa în care a fost ridicată (de către N. S. Hruşciov), în centrul atenţiei Naţiunilor Unite. Şi să se noteze că dl. Hammarskjöld are foarte serioase state de serviciu în textura influenţei americane. Dar tocmai din cauza aceasta, proble­ma secretariatului general a intrat de pe acum pe un făgaş la al că­rui capăt nu poate fi decît modi­ficarea propusă de U.R.S.S. în spiritul oglindirii reale a noului raport de forţe pe arena mondială. Acelaşi Nehru, care în discursul general (din 3 octombrie), deşi a criticat evoluţia situaţiei din Con­go, n-a atins nici cu o floare ora­torica d-lui Hammarskjöld, a pro­pus zilele acestea o reorganizare a aparatului executiv prin crearea unui grup de consilieri ai secre­­tariatului general,­ grup reprezen­tând fiecare regiune geografică şi care ar urma să fie internus între Hammarskjöld şi cei şapte locţi­itori care funcţionează actualmen­te. Nkrumah a propus numirea a trei secretari generali adjuncţi, iar Seku Ture s-a raliat la aceeaşi părere. Fapt e că ideea modifică­rii îşi face drum şi că ea frămîntă statele membre, cele mai sensibile în această privinţă fiind statele din grupul afro-asiatic. Modul cum a fost dusă acţiunea O.N.U. în Conen de către Hammarskjöld le-a dat şi lor foarte serios de gîndit şi trebuie să ţinem seama că la această sesiune statele din Asia şi Africa reprezentate în O.N.U. au ajuns la numărul de 44. Observator New York, 12 octombrie 1960 (Continuare In pag. 2-a) Proletari din toate ţările, uniţi-vâ! @.a. rouă „Cind eu odată voi izbi eu barda.»1* Cine-a rostit aceste vorbe mari ? Ah, anii mei, vei anii mei fugari, Ce scurta-i viaţa şi ce lungă-i arta ! *1 Din cintece minate de durere Am vrut s-aşez in inimi cap de­ pod, Am vrut sa las in urma mea izvod Nepieritor,­­ se cere, nu se cere » Ce paşi semeţi zvîrleam in mers nainte, Dispreţuind trifoiu-n patru foi - Azi toboşarul timpurilor noi Se duce chibzuind, incet, cuminte. Ascult şi-acum, şi nu fără plăcere, Al păsărilor drăgostos alai, Dar florilor pe cimp in luna mai îmi vine sâ le spun : La revedere ! La revedere, dar pe cind şi unde ? N-ar fi mai bine oare, bun rămas ? E seară şi obloanele s-au tras, Iar la-ntrebări doar vintul mai răspunde. Garoafa mea cea roşie, nu plinge, (" Nu suspina, nu clătina din cap. Pegasul nu mai biruie la trup Şi-n urma lui sint picături de singe. Dar nu ţi-am spus c-a noastră-i biruinţa ! Şi steagu­l sus şi inimile ard. Ce-i dacă unul cade lung un gard T Infring o mie unul suferinţa I T - ■" *«***w» • Şi merg triumfători In viaţa nouă. Ah I Ce mai merg, de parcă-s şoimi In zbor. Şi ochii mei se pierd pe urma lor Prin Inserarea ce cu stele plouă. De s-ar întoarce careva să vadă. Pe boltă ar zări şi ochii mei - Luceferi gemeni, de lumină grei. Ca roua gata pe pămint să cadă. Ce scurtă-i viaţa şi ce lung e drumul - El, cel plecaţi. In zale vor veni. De foc, de aur, şi vor străluci. Iar rouă se va risipi ca fumul. V ! Mihai Beniuc In acest număr: • Toamna la Moscova de EUGEN BARBU • Croni­ca literară de RADU PO­­PESCU • Culegeri literare regionale de GEORGE MUNTEAN­U Şlagărele verii de I. HIRISTEA • Festivalul filmului sovietic de VICTOR ILIU • In per­spectiva vieţii de AL. CIUCURENCU • Răsfoind presa de peste hotare • „Die Intelligenz“ nu e cu Adenauer de HEINRICH RITTER o Puncte cardinala Cronica optimistului Perspectivele unei I­ N aceste zile de toam­nă noua promoţie de tineri actori a Institu­tului înfruntă un mare examen : primul con­tact cu teatrul şi cu spectatorii. Teatrele din întreaga ţară şi-au aşteptat cu nerăbdare noii actori, pe afişele premierelor au apărut nume inedite, necunos­cute publicului spectator. Fiecare dintre absolvenţi ştie că educarea unui tînăr actor nu se încheie nici­odată cu absolvirea cîtorva ani de studii şi nutreşte speranţa că va găsi, în teatrul în care a păşit cu atîta dragoste, o atmosferă prielni­că desăvîrşirii sale artistice şi ce­tăţeneşti, este convins că bogatele cunoştinţe teoretice şi practice pe care şi le-a însuşit în Institut, con­cepţia înaintată despre lume cu care a fost înarmat şi înaltul simţ al eticii profesionale pe care l-a dobîndit, îi vor fi temeinic spri­jin în noua lui viaţă. Aceleaşi spe­ranţe îşi găsesc ecou şi în sufletul profesorilor care urmăresc cu gri­jă evoluţia foştilor lor studenţi. Privind la drumul parcurs de ultimele promoţii de actori se pot constata aspecte îmbucurătoare care justifică toate speranţele. Ne aducem aminte de promoţia 1953- 1954 care dăduse o valoroasă pro­ducţie cu Rădăcini adinei, ne a­­mintim de Tragedia optimistă care a relevat în promoţia 1955-1956 un tînăr regizor dinamic, Ion Cojar, şi numeroase talente promiţătoare, şi nu vom uita atît de curînd actul de curaj al unui tînăr student re­gizor care a dat prilej unor valo­roşi studenţi din promoţia 1956- 1957 să îndrăznească o grea încer­care, încununată de succes, cu Peer Gynt. Azi, majoritatea studen­ţilor acestor promoţii ne-au îm­plinit speranţele: Gheorghe Cozo­­rici, după un prim succes cu Ham­let pe scena Teatrului Naţional din Craiova, a înscris frumoase reali­zări la Teatrul Naţional „I. L. Ca­­ragiale" în Tragedia optimistă. Su­rorile Boga, Cei din urmă şi în­vierea, iar tînărul regizor Dinu Cernescu, actorii Florin Piersic, Cosma Braşoveanu, Leopoldina Bă­lănuţă au o activitate bogată în teatru, radio, televiziune sau film. Din aceleaşi promoţii au obţinut re­marcabile succese, fie în Capitală,­­ promoţii fie în teatrele din regiuni : Gilda Marinescu în Romeo şi Julietta la Teatrul Naţional din Iaşi, iar mai apoi în Pline şi trandafiri la Tea­trul Municipal. Matei Alexandru în Omul cu mîrţoaga şi Poveste din Irkutsk. Eliza Plopeanu in Ciocîr­­lia la Teatrul de Stat din Oradea şi în Discipolul diavolului la Bucu­reşti. Cristina Tacoi în spectacole ale Teatrului Armatei, Victor Re­­bengiuc în Moartea unui comis­­voiajor şi in Pline şi trandafiri la Teatrul Municipal, George Con­stantin în Pygmalion, Sanda Tom­a în Hangiţa, Draga Mihai în Platan Krecet şi numeroase roluri la tele­viziune, Silvia Popovici în Ofelia la Teatrul National din Craiova iar apoi in Surorile Bega la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale", Lucia Mara în Mamouret, Gh. Popovici - Poenaru în rolul lui Lenin din A treia, patetica. Din cei aproape două sute de absolvenţi din ultimii ani, mulţi alţii au înscris frumoase succese relevate de presă şi confir­mate în cadrul concursurilor repu­­blicane ale tinerilor artişti, şi dacă unii dintre ei nu sunt încă printre cei dintîi, putem desluşi încă de pe acum semnele promiţătoare ale unor viitoare personalităţi artis­tice. Analizînd condiţiile în care toţi aceşti tineri s-au dezvoltat, tre­buie să relevăm faptul că cei mai mulţi dintre ei au fost îmbrăţişaţi cu deosebită căldură de către regi­zorii cu experienţă şi că s-au bucu­rat de un climat favorabil creaţiei. Trebuie, de asemenea, să arătăm rolul însemnat pe care l-au avut tinerii regizori, absolvenţi ai fostei facultăţi de regie, în dinamizarea colectivelor de tineret, în promo­varea cu curaj a unor tineri mai puţin întrebuinţaţi şi în îndruma­rea inteligentă, competentă şi însu­fleţită a tuturor cadrelor tinere. Regizori ca Lucian Giurchescu, Ton Cojar, Radu Penciulescu, Sanda Manu, dînd dovadă că sunt con­ştienţi de partea de răspundere ce le revine în procesul de creştere a tinerilor actori, au contribuit la formarea tinerilor lor colegi. E de ajuns să ne amintim de izbutitul spectacol cu Brigada I-a de cava­lerie care a obţinut premiul I la ultimul concurs republican şi în care tineretul Teatrului Nottara s-a ridicat pe o treaptă net Supe­rioară faţă de unele realizări ante­rioare, datorită unui tînăr regizor — Radu Penciuiescu — care ştie să dea viaţă tuturor vibraţiilor su­fleteşti ale actorului, ca să ne dăm seama de importanţa legăturii din­tre arta regizorului şi arta actoru­lui. Analizînd din acest punct de ve­dere condiţiile în care ultima pro­moţie de actori 1959-1960 se va dezvolta în anii ce vor urma, tre­buie să relevăm însă şi unele as­pecte îngrijorătoare, dintre care cel mai „grav“ este ,,evadarea" ti­nerilor regizori spre Capitală. Fa­ Dina Cocea (Continuare in pag­ina) Realismul rus OTI criticii sovietici a­­cordă în unanimitate lui Lev Tolstoi calita­tea de creator genial, mai exact, aceea de realist critic și de fant și clasic, care a fost în stare, zugră­vind lumea epocii sale, „să expri­me, cum zice Lenin, cu o putere proprie numai artiştilor geniali, transformarea celor mai largi mase populare, din Rusia perioadei respective“. Ceea ce deosebeş­te pe marii realişti ruşi, pro­ducem uimire în cercurile oc­cidentale şi noţiunea „specifi­cul slav*1, este adîncirea ade­sea imensă în gînduri a­­ eroilor, care încearcă să descifreze sensul umanităţii şi imaginea ei de mîine. În mod greşit uneori, cînd nu era cazul, forţ­a cerebrală a eroilor a fost înscrisă la misticism. Levin din Anna Karenina, şi prin el au­torul, meditează tot timpul, nu im­portă dacă just ori utopic, la schim­barea raporturilor dintre moşier şi ţăran. Disertaţiile în acest sens ar crispa un nurist occidental din şcoala lui Flaubert, poate mai pu­ţin decît se crede pe Flaubert în­suşi, dar ele demonstrează vitalita­tea morală a eroului, existenţa lui ca om. Ele nu fac parte din ideolo­gia abstractă ci din cea trăită, sunt urmate îndată de fapte­le care le motivează. Cititorul e prins în a­­ceastă dezbatere concretă, exaltat într-un sens sau altul, în orice caz silit să participe cu eroii la viată. În locul impasibilitătii artiste care e o formă de ironie, apare marele suflu care trece pe lîngă obrazul şi prin părul cititorului. Ideile au forţă lirică, scriitorul nu face me­tafizică. E.­M. de VOGUE, scriind despre romanul rus înţelege, cu toate pre­judecăţile sale, deosebirea între realismul occidental şi cel rus. Din preceptul creaţiei cel dintîi a re­ţinut, zice, prima operaţie : „a fră­­mintat tina, a întors-o curios pe toate părţile, a scos din ea tot ce conţine, dar a uitat să sufle asu­­pră-i un suflet viu". Este desigur o exagerare în defavoarea marilor realişti indiferent de naţiunea lor, dar, în fine, ilustrul academician care a scris şi despre M. Gorki a priceput că una din sarcinile lite­raturii pe care nu şi-o luase un Stendhal era atunci ..de a consola pe umili şi a ne apropia de ei“.­­ E DIMPOTRIVĂ interesant că M. Gorki e mai înţelegător faţă de Flaubert decît De Vogüé însuşî. Marele „preot al frumosului" care „a învăţat pe scriitorii tuturor ţă­rilor să respecte puterea condeiu­lui" era după scriitorul rus un au­tor „pentru care adevărul rezida în frumos şi frumosul în adevăr". Oricît de departe ar fi Gorki de răceala estetică, mai mult aparen­tă, a autorului Doamnei Bovary, el a înţeles că, interpretat cu abuz de şcoala burgheză formalistă, acesta avea totuşi o atitudine faţă de via­ţă prea cunoscută, dispreţul pen­tru filistinismul erei burghezo-li­­berale a farmacistului Homais. El iubea adevărul şi gîndea doar că acesta nu poate rezista vremurilor fără cuvîntul rar. Evident, marele prozator francez rămînea încă prea preocupat de detalii şi prea rigid faţă de ideea luptei pentru binele omenirii. Esenţial pentru noi este de a releva la Gorki ideea că ini­mosul este modul prin care adevă­rul devine accesibil poporului, sen­sibil după el, congenital, la feno­menul estetic. Frumosul încărcat de adevăr e o armă de luptă pu­ternică tn mîinile proletariatului în vreme ce anticalofilismul exa­gerat sub pretext de transcriere autentică, o formă de petrecere in­dividualistă. * Tir, „EHE, Măria ta ! — suspină uni țăran din opera lui M. Gorki —. G. Călinescu (Continuare in pag. 2-a) . + îngroparea „G­r­o­ap­ei“ S­e mută „groapa”. Se li­chidează „groapa”. Se îngroapă „groapa” şi, o dată cu ea, se duce în neant o tristă prezenţă aflată printre noi pină mai zilele trecute. Al cincisutelea an al Bucureştiului găsise Groapa Flo­­reascăi la locul ei, doar cu o rătuia­­lă de contemporaneitate, cu stîlpi de telegraf pe care încă nu se uscase gudronul şi cu noroaiele pestilenţiale acoperite, ici-colo, de un caldarîm anacronic. Anul 501 al Bucureştiului a desfiinţat „groapa”. Lucrul acesta trebuie trecut în istoria oraşului. Căci valoarea lui capătă putere de simbol. Cel puţin tot atîta putere de sim­bol cit avusese prezenţa acestei „Groape" în Bucureştiul burghezo­­moşieresc, care, la numai o zvârlitură de piatră de luxoasele cartiere aris­tocratice, genera o lume scufundată pînă la brîu în noroaiele fără ano­timpuri din Groapa Floreascăi. Era cadrul specific acestui oraş al con­trastelor, comun doar cu celelalte ma­halale, aceasta însă parcă mai urgi­sită decît toate, mai adîncă, mai izo­lată, mai de nepătruns prin propriile ei legi, aspre, neînduplecate. Oraşul cu palate de marmură îşi avea punctele lui cardinale, neînscri­­se în hărţile turistice dar încăpăţînate în a rămîne prezente chiar dacă li­muzinele le ocoleau : Tei, Cocioc, Valea Plîngerii, Cuţarida, Mandra­­vela, Floreasca... Punctele acestea cardinale se uneau între ele dînd roa­tă metropolei albe prin exodul în cerc făcut de sărăntocii oraşului de la o mahala la alta. Căci, pentru o cioz­­vîrtă de boioci de vită, niciodată ma­halagiului din Floreasca nu i se pă­rea că drumul pînă la gura canalului ce ieşea din abator, tocmai în celă­lalt capăt al Bucureştiului, ar fi fost prea lung. Şi, cei pe care centrul luxos şi sclipitor îi ameţea, îi respingea ca pe nişte avortoni ai unei lumi ce nu voia să-şi privească progeniturile, treceau dintr-o groapă într-alta, într-un Bucureşti alb, fără mahalale ridicole dar cit de cit optimiste ca în scrie­rile lui Caragiale, şi nici măcar ro­mantice, de cuţitari şi fanţi ca în ..maidanele cu dragoste“ ale lui Zam­­firescu. Erau mahalalele acelui Bucureşti despre care un mare poet şi publicist scria prin 1937 : „Se mai înalţă patruzeci de blocuri de cîte patrusprezece etaje orgolioase? Da... Dar tocmai faptul acesta este, prin contrast, o durere. Cu fiecare zi, clădirile centrului se ridică mai aproape de cer. Cu fiecare zi, periferia se scufun­dă mai mult în pămînt... O, umărul de marmoră superbă al Bucureștilor !..." Blocuri'«» albe s-au înălțat cu zecile, •acolo unde, altădată, se dînceau gra­nde Bucureştiului. S-au şters de pe faţa oraşului nestilenţialul Cocioc, trista Vale a Plîngerii, a dispărut Crucea de piatră, în locul mahalahi Chibrit s-au ridicat vaste cvartale ultramoderne, Teii şi Griviţa au de­venit în cîteva luni de nerecunoscut. A venit şi rindul Groapei Floreas­ca. Strînsă între cele o sută de blocuri albe ale noului cartier Flo­reasca şi clădirile multicolore din Grădina Bordei, „Groapa” s-a trezit deodată luată cu asalt şi ameninţată cu definitiva şi irevocabila ei îngro­pare. Mai întîi, pe geamul unei case aflate chiar pe fundul „Groapei”, a apărut un anunţ laconic: „Şantierul 5 Floreasca angajează urgent munci­tori pentru demolări”. Au­ poposit si­multan inginerii viitorului, cu apara­tele lor de măsurat şi, cînd cîteva duzine de noi blocuri bucureştene şi-au încercat cheile în broaştele uşi­lor, „Groana" s-a umplut de autoca­mioane. Totul, un decurs de numai cîteva zile, sub ritmul susţinut atît de neverosimil pentru bucureşteanul de ieri, dar devenit atît de obişnuit pentru oricare din locuitorii de azi ai Capitalei noastre socialiste. S-au înmînat, celor ce au ieşit din Groapa Floreascăi, chei noi, în case noi. Stîlpii de electricitate, pe care încă nu s-a uscat gudronul, au fost coboriti la pămînt in gesturi care parcă întăreau afirmaţia mersului spre tot mai bine din zilele noastre. Se trasează liniile viitorului pes­te locul unde Groapa a fost pentru totdeauna îngropată. Se îngroapă „Groapa" şi, odată cu ea, şi mai afunci, şi mai de neîntors, se îngroapă trecutul. Tar fostei mahalale, umilei, înjosi­­tei, îndelung chinuitei mahalale, i se croiesc umeri de marmură superbă. Ioan Grigorescu

Next