Contemporanul, iulie-decembrie 1961 (Anul 15, nr. 27-52)

1961-07-07 / nr. 27

C­olocviul purtat în cele trei zile ale întîl­­nirii dintre poeţii so­vietici şi romîni va rămînea o dată me­morabilă în agenda discuţiilor noastre mai largi în­chinate poeziei. Depăşind sfera unei simple şe­dinţe de laborator, discuţiile s-au purtat mai ales în jurul cîtorva noţiuni largi ale esteticii marxiste: importanţa concepţiei înaintate despre lume în activitatea fiecă­rui poet contemporan, varietatea de stiluri în cadrul aceleiaşi me­tode de creaţie — realismul so­cialist, tipicul în poezia lirică, des­tinaţia socială a mesajului poetic etc. Evident, la o asemenea tempe­ratură înaltă, mai vechile opinii care înclinau fie spre epic, fie numai spre liric în poezie, cu toate consecinţele care decurg din­­tr-o asemenea poziţie unilaterală, au fost categorisite pe merite di­dacticiste. Poezia epică îşi are ca­racteristicile ei, cea lirică de ase­meni, şi nu se poate spune că una din ele este mai capabilă să re­flecte lumea socialistă, în toată dinamica, celeilalte revenindu-i doar rolul modest de cenuşăreasă. Precizările multor participanţi la întîlnire, în special ale lui Mi­­hai Beniuc şi ale criticului sovietic Dementiev, cei doi raportori prin­cipali, au afirmat, deopotrivă, că un criteriu esenţial în aprecierea poeziei îl constituie densitatea, vi­goarea mesajului. Epică sau lirică, festivă sau cotidiană, romantică sau realistă, poezia actuală trăieş­te prin forţa ideii artistice, prin valoarea­­ei politică şi umană, prin capacitatea ei înaltă de emoţiona­­re. Canonizarea unui singur pro­cedeu, falsa supremaţie acordată unei modalităţi sau alteia, în nu­mele părerii că epoca noastră poa­te fi zugrăvită mai bine, să spu­nem, de un poet epic, au fost deci unanim respinse. Cit despre teoria „declinului me­taforei“, cu multă ironie Beniuc spunea că liricul actual poate scrie la libera alegere o poezie directă sau „metaforală“, numai să nu fie... „metaforată“ ! Şi tot aşa, încercă­rile unora de a canaliza discuţiile spre probleme strict tehnice, de laborator poetic sau critic, au fost privite cu zîmbete uşoare şi uitate imediat. Tonul în discuţie l-au dat acei poeţi şi critici care s-au referit, cum spuneam, la probleme de CONSFĂTUIREA COMUNĂ A POEŢILOR SOVIETICI ŞI ROMÎNI reală importantă, îmbrăţişind din­­tr-un unghi cuprinzător diversele aspecte ale creaţiei poetice actuale. S-a pledat, chiar la începutul dez­baterilor, pentru o poezie a vieţii intime, pentru un cîntec despre frumuseţea „zilnicelor zile“ (cum îl numea, nu de mult, Marcel Bre­­slaşu) — şi cine nu este de acord cu Veronica Porumbacu, care a subliniat importanţa unei astfel de poezii ? Nimeni nu neagă faptul că astăzi „descoperirea intimităţii“ în relaţiile noi dintre oameni, deci o diagramă a vieţii cotidiene în zonele ei de acest fel, poate să formeze obiectul unei creaţii va­labile. Totul este ca poetul să nu alunece în meschinărie, pictînd stampe roz-albăstrii despre o lume idilică ce se retrage între patru pereţi, rupînd orice legătură cu viaţa concretă. Povestindu-şi co­lorat impresiile din Italia, Maria Banuş a făcut elogiul poeziei mili­tante cu destinaţie umanistă ime­diată, al creaţiei care „te ajută să trăieşti“. Margarita Aligher a ce­rut poetului actual, printre altele, să respecte adevărul vieţii şi să dea dovadă de un optimism tonic, revelator pentru noua condiţie a omului într-o societate eliberată de stihia exploatării; pentru Ma­xim Tank, poezia este o interven­ţie în domeniul noului şi al necu­noscutului, ea respinge canoa­nele, ţintind mereu spre o for­mă nouă, originală, plină de su­gestii. Eugen Jebeleanu a susţinut dreptul la viaţă al poemului am­plu, de construcţie simfonică, uni­tar ca idee,­­ nevăzînd nici o con­tradicţie de termeni între noţiunile poem şi lung. Alexandr Iaşin s-a referit la nota personală a creaţiei lirice, terminînd cu o superbă de­finiţie a poeziei, care ar fi „un loc de muncă specific în univers“. Nina Cassian respinge ideea că ar exista teme poetice şi nepoetice, realitatea luată global oferindu-i scriitorului surse inepuizabile de inspiraţie. Iată — foarte pe scurt — firul dezbaterilor, la care desi­gur ar trebui să mai adăugăm lau­da adusă poeziei sovietice de Ti­­beriu Utan, care a cerut criticii să se ocupe sistematic de valoarea traducerilor efectuate din lirica marii Ţări a Socialismului victo­rios, preţioasele opinii despre tipic în poezie ale criticului Mihai No­­vicov, densa „autocritică“ a poetu­lui Cicerone Theodorescu, de fapt o confesiune lucidă, cu multe re­feriri la tehnica versificaţiei, sau vibranta mărturisire de credinţă a tinărului poet sovietic Viktor Bo­kov, în creaţia căruia adieri şi In­tonaţii din Maiakovski se îmbină armonios cu elementele folclorice. Aproape toţi poeţii care au luat cuvîntul s-au referit apoi pe larg la rolul personalităţii în creaţia lirică şi acest lucrut nu mai miră pe nimeni. Fiind o intervenţie di­rectă, o exprimare a sentimente­lor proprii, lirica trăieşte întîi de toate prin originalitatea şi forţa ei de convingere unică, elemente care ţin direct de personalitatea scriitorului. Liberă de orice canoa­ne vechi sau mai noi, atentă me­reu la transformările neîntrerupte din psihologia oamenilor, ţintind să surprindă ineditul epocii, poe­zia realist-socialistă nu poate ne­glija legile obiective de dezvoltare a societăţii, devenind, în sensul li­teraturii decadente, o mărturisire singulară a insului izolat de restul oamenilor, mesajul unui Apolo claustrat în turnul său de fildeş. Cu alte cuvinte, personalitatea poetului creşte mereu, se îmbogă­ţeşte, devine reprezentativă (Nina Cassian spunea exemplară) numai atunci cînd între ea şi lume există o permanentă interacţiune, cînd poetul, cu un suprem efort, pă­trunde legile vieţii şi ale naturii, dialectica intimă a fenomenelor, stăpînindu-le cu precizia unui om de ştiinţă. Tocmai de aceea rolul concepţiei marxiste despre lume şi societate, acel ansamblu armonios de cunoştinţe care explică unitar sensul vieţii materiale şi morale, este de la sine înţeles. Fără aceas­tă concepţie, poezia actuală s-ar întoarce inevitabil — pe linia cu­noaşterii — la vechi formule li­rice, care, deşi originale, erau mai puţin reprezentative, dezvăluiau individualitatea unui poet, dar nu vorbeau în numele întregii uma­nităţi. A­cum aspiră, prin întregul front al ei, creaţia realist-socialis­tă. Recenta întîlnire dintre poeţii sovietici şi romîni a constituit deci o fermă luare de atitudine împo­triva inerţiei gîndirii, a falselor probleme, a rudimentelor dogma­tismului, elucidînd multe aspecte ale creaţiei poetice contemporane. Principialitatea opiniilor s-a unit cu umorul fin ori cu ironia sar­castică, atunci cînd falsa problemă încerca să ia locul celei adevărate, stringent actuale. Discuţia a de­monstrat însemnătatea acordată căutărilor creatoare, efectuate de pe platforma puternicei unităţi de principii care leagă pe scriitorii celor două ţări vecine şi prietene sub acelaşi steag al marxism-leni­­nismului biruitor. Privită în lumi­na rezultatelor ei, dezbaterea e de un incontestabil interes general, fiindcă problemele abordate inte­resează nu numai ţările noastre, ci poezia realist-socialistă în an­samblul ei. Referatele lui Mihai Beniuc şi Alexandr Dementiev, substanţialele intervenţii ale Măr­găritei Aligher, Măriei Banuş, Ni­­nel Cassian, ale lui Maxim Tank­ Ferenc Szemler şi ale altor parti­cipanţi, o dovedesc cu prisosinţă. Dacă am spune, apoi, că toate pre­cizările de ordin teoretic, adunate la un loc şi pe capitole, constituie un mic manual practic de artă mi­litantă, n-am exagera cîtuşi de puţin importanţa acestui colocviu pe temele poeziei contemporane. Şi asta înseamnă mult, foarte mult, — cu singura condiţie ca poeţii şi criticii noştri, adîncind opiniile valabile afirmate la con­sfătuire, să tragă din ele, pe pla­nul creaţiei sau al investigaţiei teoretice, concluziile care se im­pun. Ioan Oarcasu IOSIF FEKETE: Spre cosmos (sculptură în lemn) (Din expoziţia sculptorului, deschisă la Galeriile de artă din Bd. Magheru) Bătrînul doarme O BUNA corrida se divi­de în trei acte. Cel mai însemnat, ultimul, se cheamă „al morţii“, pentru că, după cute- ' ă zătoarele şi graţioasele intervenţii ale picadorilor şi ban­­derillerilor, intră în scenă acela care se întîlneşte cu primejdia cea mare — matadorul. Toţi eroii corri­­dei se cheamă tureros, dar ultimul act îl încununează pe unul singur. Acela care înfruntă moartea. Opera şi viaţa lui Ernest Hemin­gway purced de la un mare şi pro­fund elogiu adus acestui om brav, omului. Dacă viaţa oricui poate să fie un roman, nescris încă, convin­gerea neîntrecutului romancier este că, devenit erou de roman, omul se încarcă cu o sarcină nouă, o sarcină cosmică, aceea de a demonstra că omul poate fi dis­trus fizic, dar nu poate fi înfrînt, că lupta pentru izbînda gîndului său trebuie să fie o permanentă rebeliune contra morţii. Şi o victo­rie, în cinstea soarelui. Aşa cum fusese încă din vechime salutată, pe pămîntul iberic, jerfirea mîndră a negrului cornut. Ernest Hemingway a trăit ca o fiinţă a soarelui, consumat de do­rul de a vedea şi înţelege tot ce primeşte lumina zilei pe lume. S-a născut în ultima vară a secolului trecut şi s-a sfîrşit în vara aceasta, ultima lui carte despre toreros, şi cea din urmă, purtînd parcă titlul predestinat Vara primejdioasă. S-a născut şi a murit în Statele Unite ale Americii, visînd la marile dru­meţii, ca şi înaintaşul său Walt Whitman, bunul poet cărunt, dar, spre deosebire de acela, neconte­nit, realizîndu-le. Intr-o existenţă nespus de agitată, fulgerată de două războaie mondiale şi de multe dezamăgiri, aşteptări, avînturi : „Am văzut totul cum trece şi privim cum vine totul; lucrul cel mai de seamă este să rezişti, să-ţi faci munca ta, să vezi, să auzi, să înveţi şi să pricepi; şi să scrii atunci cînd cunoşti, cînd ştii ceva, şi nu mai înainte şi nici prea tîrziu. Celor care vor să salveze lumea nu le poţi fi de folos decit dacă tu poţi ajunge să o vezi doar, în ansamblul ei. Atunci fiecare amănunt pe care-l vei zugrăvi va reprezenta totul, cu condiţia să fi fost adevărat". Un tratat literar ? Nu,­­ dimpotrivă. Fiindcă, pen­tru Hemingway, viaţa nu e litera­tură, ci dimpotrivă. Cuvintele acestea încheie acel fals tratat de tauromachie. Moarte după amiază, scris de-acum două decenii. Realismul lui Hemingway şi impresionantul său umanism s-au întemeiat pe o colosală „documen­taţie vitală“, pe o „legătură cu viaţa“ inegalabilă în întreaga lite­ratură apuseană. Opera lui este operă de explorator (în adîncime şi lungime) a unei anumite lumi a veacului său. S-a spus despre el că nu a încetat niciodată să se portre­tizeze în tot ce a scris, şi a fost comparat cu Jack Barnes din Şi soarele răsare (1926) şi cu Henry din Adio armelor (1929) care re­flectă starea de spirit a acelor pături ale intelectualităţii ce şi-au manifestat dureros dezamăgirile, după primul război mondial. Şi a fost confruntat cu Harry, din Zăpezile de pe Kilimandjaro, ad­mirabila nuvelă scrisă după ce vînase lei în Africa, pentru că ex­prima acelaşi dezgust faţă de un anumit mod de viaţă generat de ordinea socială burgheză. Şi cu Francis Macomber, din a cărui Scurtă viaţă fericită (brusc între­ruptă, tot la o vînătoare primej­dioasă) se degajă acelaşi dureros simţămînt.. Cînd a apărut Cui îi bate ceasul (1940), reputaţia literară a marelui romancier era pe deplin stabilită. Cel mai puternic, mai vast şi mai bine scris dintre romanele lui se datora acum unei experienţe noi. Nu mai vibrau aci doar amintirile, cugetările şi emoţiile reporterului, vînătorului, soldatului şi călătoru­lui intercontinental. Era vorba de un nou fel de „a vedea, a auzi, a învăţa şi a pricepe" lumea „în an­samblul ei“. In anii 1936—1939 Hemingway luase parte la lupta eroică a poporului spaniol împo­triva fascismului. Prin firul prin­cipal al acestui roman (care po­vesteşte dragostea şi moartea tra­gică a unui american pe pămîntul Spaniei însîngerate) şi al altor lu­crări literare pe aceeaşi temă (pie­sa Coloana a 5-a ş.a.), circulă seva unor noi şi generoase convingeri despre măsura şi rostul forţei mo­rale a omului. Cu aceste convin­geri, două decenii mai­­tîrziu, strămutîndu-şi locuinţa la Finco Vigia, nu departe de Havana, a salutat, reîntinerit, năzuinţele de libertate şi progres ale poporului cuban. A primit atunci premiul Nobel pentru literatură. Şi Fidel Castro i-a dat cupa celui mai bun pescar de larg din Caraibe. Bă­trînul scriitor care-l crease pe dîr­­zul pescar Santiago din Bătrînul şi marea, învingător, simplu şi modest, al unor puteri „supraome­neşti“, gata de moarte, dar neîn­­frînt de ea, şi-a cunoscut bine o­­mul şi-i cunoştea bine munca. Şi, — după Robert Jordan — a fost cercetat şi in cutele sufletului său. Apoi Hemingway a plecat să re­vadă Spania, la bătrîneţe, şi a tre­buit să se-ntoarcă acasă, căci, ară­­tîndu-se hotărît mereu să spună orice a văzut „cu condiţia să fi fost adevărat", şi decis să ofere (chiar pe inepuizabila-i temă a corridei) un tablou veridic al vieţii sociale sub regimul franchist, au­torităţile „gazde“ l-au declarat repede persona non grata. Acest examen la care Vara pri­mejdioasă a supus Spania fran­­chistă şi adevărul lui Robert Jor­dan, după un sfert de veac este, într-un fel, o probă de tinereţe. Tinereţea este apanajul celor pe care moartea nu-i infringe. O telegramă din Valea Soarelui a transmis lumii vestea că He­­­­mingway a încetat din viaţă, în timp ce-şi curăţa puşca de vînă­toare. Bătrînul, bărbos ca un vi­king, a murit cu arma în mînă, precum odinioară stăpînii mărilor, sub ochiul mîndru al lui Odin. Un stăpîn al mărilor a fost şi Santiago. Un somn lung şi bun i-a răsplătit năpraznica drumeţie pe valuri. Noapte bună, bătrîne. M­i-a urat copilul, viitorul pescar. Iar bătrînul doarme și visează iei. .. V Mihnea Gheorghiu Literare ENIGMA OTILIEI de G. Căli­­nescu a apărut în traducere ger­mană în editura Morgen sub titlul Rätsel um Ottilie. A DUPĂ ediţiile Eminescu şi Ar­­’*** ghezi, E.P.L. tipăreşte o ediţie bibliofilă a operei lui Coşbuc. Cu­prinzi­nd peste 1000 pagini, volumul, prefaţat de D. Micu, e însoţit de un aparat critic bogat şi de o biblio­grafie. (g) O NOUTATE pentru bibliofili: într-o ediţie liliput, o casetă cu patru volume (1500 pagini) : Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Ar­­ghezi. CU o prefaţă de G. Călinescu, TM apar în curind două volume cu­­prinzînd romane şi povestiri istorice de Mihail Sadoveanu. Jh IN CURÎND, în librării, o edi­­­­ţie bilingvă (romîno-maghiară) Eminescu. Tălmăcirile sînt semnate de Franyo Zoltán. gH SECŢIA MAGHIARĂ a Editurii ^ pentru literatură publică un nou volum de poezii de Szemler Ferenc, intitulat Intre visuri. • APARE un nou roman de Nagy István — Tabăra lui Acs. Volu­mul e dedicat problemelor de etică ale tinerei generaţii. 16% POETUL Szekelly Janos publică '*l­ un interesant volum de reportaje lirice, în versuri şi proză — Sunt a­­casă. Volumul va fi ilustrat de grafi­­cienii maghiari Bene Joszef, Porzsolt Elisabeta şi Labancz László. gjfe UN VOLUM de Nuvele alese din opera clasicului maghiar Mikszáth Kalman, însumînd 40 de titluri, va ieşi în curind de sub tipar. arfa S-AU TRADUS pentru cititorii­­ maghiari Don Carlos de Schiller şi Liubov Iarovaia de C. Trenev. lH­H PENTRU prima dată apare la TM Djakarta un studiu asupra lite­raturii populare din Java, aparţinînd lui C. Hooy-Kaas, indianist de renu­me. El este autorul primei ediţii cri­tice indoneziene — Un poem fără bătrîneţe : Ramayana, apărut în anii de după eliberarea ţării. SCRIITORUL american Vance Packard, autorul cărţii Fabrica de minciuni, o anchetă severă despre consecinţele morale ale publicităţii comerciale americane, ridiculizează în noua sa carte Obsedaţii standardului de viaţă american (The Status See­kers), ideologia şi literatura comicsu­rilor şi a crimei. CUNOSCUTUL roman italian II Gattopardo de Tomassi de Lampedusa, o cronică sinceră şi ama­ră asupra realităţilor Siciliei de azi, va apărea în curind în U.R.S.S., în traducere rusă. KRYSTYNA BIENIEK : Peisaj (Din expoziţia de grafică poloneză, deschisă la Galeriile de artă din Calea Victoriei 131). ---------------------------------------------------------------------------------------------------------- - - . CRONICA OPTIMISTULUI SIMPLITATE V­REI, Acis — scrie La Bruyère în Caracterele sale — să-mi spui că e frig ; de ce nu zici: e frig? Vrei să-mi faci cunoscut că plouă ori că ninge ; zi: plouă, ninge. Gă­seşti că arăt bine la faţă şi doreşti să mă feliciţi ; zi , arăţi bine la faţă. Dar răspunzi, asta e fără po­doabe şi limpede; şi, de altfel, cine n-ar putea să spună la fel ? Ce-are de-a face, Acis ? E oare un rău aşa de mare să fii înţeles cînd vorbeşti, să vorbeşti ca toa­tă lumea ?“ Cuvintele de mai sus ale lui La Bruyère sunt foarte interesante şi în spiritul realismului clasic. Ce­lebrul autor concepea literatura ca un mod superior de a face pe om mai bun, punînd utilitatea mai presus de orice. Nu e de ajuns, scria, ca moravurile în teatru să nu fie rele, ele trebuie să fie de­cente şi instructive. Arta e pentru societate şi umanitate, şi ca atare trebuie să solicite raţiunea şi să ţină seama de uzul comun în ex­presie. Obscuritatea, complicaţia îndepărtează pe autor de contem­poranii săi, duce la crearea unui jargon individual şi incomunica­­bil. Bineînţeles, La Bruyère nu confunda simplitatea cu banalita­tea. Un artist are o mie de mij­loace de a fi nou şi fin într-un limbaj inteligibil. Azi, cînd scriitorul vorbeşte maselor căutînd a da expresie înaltă năzuinţelor lor spre o lume din ce în ce mai bună, măiestria limbajului accesibil tuturor e în­­tîiul punct al ordinei de zi. Tocmai răsfoiam pe La Bruyère cînd a venit la mine un tînăr foarte simpatic, care învaţă mereu şi compune­ din cînd în cînd şi versuri asupra cărora are bună­voinţa şi încrederea să mă con­sulte. Mi-a împărtăşit că este în­drăgostit de o tînără, că este, după modesta lui apreciere, corespuns şi­ că prin urmare se va căsători cit mai curind cu putinţă. Dar că înainte de aceasta vrea să facă logodnicei sale o fineţă, să-l ex­pună în chip ales, în versuri, pu­ritatea simţirilor sale. S-a gîndit şi s-a tot gîndit, a citit multe poe­zii de dragoste, însă el voieşte să exprime o idee foarte simplă, pe care alţii o ocolesc, părîndu-li-se comună şi anume : te iubesc. Asta şi nimic mai mult. — Tinere, i-am zis eu. Se discută acum despre poezie, despre misiu­nea ei contemporană. Descoperim universul, tainele cerului şi ale pă­­mîntului, arăm ca adevăraţi ingi­neri imense cîmpii,care se acope­ră cu aurul recoltelor, schimbăm geografia făcînd lacuri navigabile, acolo unde erau rîpi, curăţăm locu­rile de bordeie şi ridicăm oraşe măreţe pentru muncitori. Sînt a­­tîtea idei poetice sublime şi actua­le pe care poţi să le pui pe muzica versurilor. Ieşi cu lira la cîmp ca un nou Virgil, cîntă eliberarea popoarelor încă robite, fii mereu militant. Orice s-ar spune despre universalitatea poeziei, află că aceasta este o cunună eternă acor­dată aceluia care a trăit într-un prezent, scriind poeme „ocaziona­le“. E drept că şi dragostea repre­zintă pentru dumneata o chestiune actuală şi vitală,, dar, în fine, aş vrea să te văd tratînd o idee in­­teresînd umanitatea întreagă, din­colo de îngrădirea vîrstelor. Tînărul m-a încredinţat că n-a adus versurile decit în scopul de a-mi cere avizul dacă e cazul a le comunica direct inspiratoarei lor, că a scris şi poezii militante. In fond, am cugetat eu, mă intere­sează stilul său. Să văd dacă, vorba lui La Bruyère, poate fi în­ţeles de toată lumea, rămînînd totuşi un artist. Şi i-am făcut semn să dea lectură opului său. Cu multă sfială, a început să-mi citească poezia, care, spun drept, mi s-a părut graţioasă : Nu mă mustra prea tare! De-acum am să rostesc Sînt vorbe milenare : Rozina, te iubesc. Ştiu ! astfel de cuvinte Tocite de vechime Le-alungă un om cuminte Dar mie-mi par sublime, Simţindu-mă erou Eu mor şi înviez, Uimit de-al lor ecou Un nou Orfeu mă crez­ , Plutesc ca-ntr-o poveste Cu-ndrăgostitul soare, Formula asta este Mereu fermecătoare, Deşi amicul meu nu terminase, după toate semnele, de citit poe­zia, îl văd că lasă capul în jos, oa­recum rușinat. Mi se pare, îmi ex­plică el ezitarea, că am căzut în romanță ieftină. — De loc, îl încurajez eu. Ideile sunt de nivel înalt. încolo nu sunt mai multe chipuri de a spune un lucru. Cunoști cazul domnului Jourdain, burghezul gentilom. El voia să spună: Frumoasă marchi­ză, ochii tăi frumoşi mă fac să mor de dragoste. Intrebînd pe profe­sorul de filozofie, în cîte chipuri se poate exprima acest lucru, a­­cesta îi propune cîteva formule: De dragoste să mor mă fac, fru­moasă marchiză, ochii tăi frumoşi. Ochii tăi frumoşi, de dragoste mă fac, frumoasă marchiză, să mor ; Să mor, ochii tăi frumoşi, frumoa­să marchiză, de dragoste mă fac ; sau : Mă fac ochii tăi frumoşi, să mor, frumoasă marchiză, de dra­goste. Şi cum e mai bine, întreabă domnul Jourdain ? Cum ai spus dumneata, zice profesorul, adică , Frumoasă marchiză, ochii tăi fru­moşi mă fac să mor de ’dragoste. Prin urmare, lasă sfiala şi con­tinuă. Amicul reluă lectura. Formula asta este Mereu fermecătoare. Spunînd-o vom păşi In Clmpii Elizei, Vom fi iluştri şi Asemeni unor zei. .­­ . ....... Cu capul tău pe umăr In viitor eu cresc, Rămîn de-a pururi tînăr Rozina, te iubesc. — Stimabile — am încheiat eu. Văd că ştii să spui lucrurile direct, subtil și încîntător. Foloseşte da­rurile astea pentru teme majore. Adu-mi poeziile închinate con­­strucţiei. G. Călinescu Voi, steaguri... Voi, steaguri cu obrajii roşii. Roşii de bucurie... Cum fremătaţi peste oraşe Şi peste munţi de grîu Şi peste mori de oameni Şi peste pămîntene liote uriaşe, Cum fremătaţi, sub marele zeilc, de parcă Zeiţele Victoriei şi-ar flutura veşmintele Pe toate navele din fier, din cîntec şi beton Ca pe întîia cosmosului arcă ! Voi, steaguri cu obrajii roşii. Roşii de bucurie... De v-ar putea vedea străbunii — Steagurile de luptă — Cum s-ar lumina faţa lor aspră Fata lor scuipată de obuze Ciuruită de gloanţe întunecată de ură Şi fulgerată de nădejdi. Cum s-ar lumina faţa lor Dacă ar putea vedea obrajii voştri roşii! Voi, steaguri cu obrajii roşii. Roşii de bucurie... Molipsitoare-i febra bucuriei ! In vîrful degetelor mă înalţ ca un copil Sâ vă ating cu faja Să vă mingii Şi cintecele singure pe buze-mi vin Cînd văd obrajii voştri cit de roşii sínt Şi cit de sclipitori sínt porumbeii — Care-şi durează-n faldurile voastre cuibul... Angela Chiuaru La Doftana Flntina şuferinili, apă vie. Aici a fost. Să se ştie ! Aici lanţurile aplecau acelaşi spate Acelaşi gînd şi acelaşi cer imens De fapte. Aici fiecare strop de fereastră. Muşca din carnea trupului arsă Şi creştea peste noaptea albastră. Aici, cu fiecare cătuşă Am sărutat zborul alb al miinilor Şi m-am oprit la uşă. Fintina murmura Povestea aprigă a lumii Şi-a soarelui deasupra mea Fîntîna murmura. Maria Octavian

Next