Contemporanul, ianuarie-iunie 1962 (Anul 16, nr. 1-26)

1962-05-04 / nr. 18

S­p­ectae&LeLe săptăminii• Spectae&idle säptäminii bigotei doamne Dudgeon. Meritorii au fost contribuţiile lui Miron Şu­­văgău (Christy Dudgeon), Cristina Deleanu (Judith Anderson), Elisabe­­ta Daiou (Essie), Vasile Vasiliu (Ser­gentul), apropiaţi intr-un mod per­sonal de roluri. Nu intenţionăm a pune in discuţie afirmarea sau neafirmarea calităţi­lor artistice ale studenţilor. Ceea ce ni se pare mai important, si ceea ce pretindem in primul rind spectaco­lelor prezentate de studenţii institu­tului, este studiul aprofundat, ana­litic, al fiecărui rol în parte şi do­­bindirea unor rezultate utile din punct de vedere artistic, care să în­scrie deplin studioul în mişcarea teatrală contemporană, in acţiunea largă de înnoire continuă a mijloa­celor de întruchipare. Ceea ce spec­tacolul Discipolul diavolului a vădit într-o insuficientă măsură. Dumitru Ene „Duelul" la CEST scurt metraj de desene şi animate a fost premiat la *■ Cannes, în 1961, pentru că realizatorii Macskassy Gyula, Várnai György, Ilosvai Gustav, au folosit cu măiestrie multiplele mij­loace şi virtuţi ale acestui gen, într-o problemă mereu actuală şi în preocuparea întregii lumi : fo­losirea energiei atomice în scopuri paşnice sau războinice, ale civiliza­ţiei sau ale distrugerii. In film, ener­gia atomică creată de savant este scoasă prin lume, de mină, ca un copil. Un şir de imagini arată cum aceasta, prin simpla atingere dirijată de savant, perfecţionează, moderni­zează totul, cresc astfel flori, ma­şini şi uzine moderne, producţia şi frumuseţea sporesc ca în lumea so­cialismului. Furată de Marte, primi­tivul zeu al războiului, aceeaşi ener­gie a atomului devine, tot prin sim­pla atingere, o ameninţare: pălăriile din vitrine devin căşti, florile se prefac în grenade, sperietoarea de ciori îmbracă uniforma fascis­mului. Marte defilează, rînjind, în ritm de tobe, şi în urma lui so­cietatea şi natura se militarizează. Cele zece minute de simple desene caracterizează două lumi. Puterea sintetizatoare, inventivitatea şi suple­ţea, caracteristice genului, sunt folo­site la maximum de cineaştii ma­ghiari. Cu multă fantezie este con­ceput episodul central al filmului — duelul celor două forţe. Orice armă aruncată asupra savantului se trans­formă în floare, în muzică, în ceva frumos şi util. Mijloacele tehnice a­meninţătoare ale lui Marte sunt ast­fel reduse la vechea lui spadă. To­tul în jurul lui s-a năruit. Energia atomică aşteaptă, de o parte, pe în­vingător. Inegalitatea armelor — sa­bia şi creionul ascuţit — e de fapt inversă, pentru că mînuitorul creio­nului face din Marte o jucărie a calculelor matematice, a reacţiilor chimice, a nelimitatelor posibilităţi de a transforma natura. Urmărit ca o apariţie satirizată de la început, Marte este anulat acum în cîteva scene de mare ingeniozitate : dezar­mat, năucit, el e izolat între paran­teze şi divizat într-o fracţie; cei doi termeni suprapuşi sunt anulaţi prin aplicarea semnelor contrare plus şi minus. Războiul este astfel lichidat prin chiar contradicţiile interne ale unităţii lui­ Marte a rămas o hîdă sperietoare de ciori, savantul trece prin cîmpurile înflorite, lumea rîde şi înţelege. Bine ritmat, filmul e to­tuşi prea rapid şi spectatorului îi scapă detalii interesante. Amuzant prin apelul la fantasticul de natură ştiinţifică, acest film are forţa ideii. Deşi nu se rosteşte nici un singur cuvînt (totul se desfăşoară pe muzi­că şi zgomote), ideile mobilizatoare şi demascatoare se transmit clar. Prin preocupare, prin mijloacele de rea­lizare, acest film ne face să ne gîn­dim la drumul deschis de Gopo. Spunem asta, fiind convinşi că Duelul este o creaţie valoroasă şi originală. Gelu Ionescu „Printre pelicani" #*­ E obicei, cînd ni se prezintă ş1 un film cu caracter peisagis-­­ tic (chiar de ştiinţă popu­larizată), un film despre viaţa unor locuri puţin obişnui­te, avem de a face cu un şir de imagini foarte frumoase, însoţite de un text la fel de frumos, sau voit frumos. Rezultatul este o în­­cîntare de moment, înlocuită mai tîrziu, in clipa în care ajungem să vedem cu ochii noştri acele locuri, de o mare dezamăgire. Dezamăgire venită din faptul că obiectivul apa­ratului de filmat, unghiulaţia şi lu­mina dau o cu totul altă imagine decît cea din realitate. Mai frumoa­să, dar falsă. Documentarul regizorului Ion Bos­tan, filmat de operatorul Ilie Cor­nea, este interesant tocmai prin în­făţişarea sa simplă şi directă. So­bru, fără excese exotice — deşi tema tenta exotismul — fără imagini spe­culat frumoase, generatoare de „ah-uri" extaziate, fără apusuri şi răsărituri răscolitoare, filmul este captivant în aşa măsură, încît lasă senzaţia de scurt. Intenţionat lăsată pe planul doi, at­mosfera Deltei are astfel posibilita­tea să fie frumoasă prin ea însăşi, completată numai auditiv cu o foarte bună bandă sonoră realizată de inginerul de sunet Simion Za­­haria, însoţit de un text aproape strict informativ, care se fereşte în mod voit de interpretarea lirico-emoţio­­nală, filmul Printre pelicani ne oferă satisfacţia de a descoperi, ca şi cum am fi fost acolo, lucruri pe care de fapt, fără intermediul lui, nu le-am fi descoperit niciodată. Lăsînd, cu încredere în capacitatea de înţelegere a spectatorului, emo­ţia acestei descoperiri la dispoziţia şi puterea de trăire a fiecăruia, Eva Sîrbu „între două iubiri" IhMUh gruzin între două in­­tu­biri este bazat pe ideea, cu­­­­prinsă implicit și în titlu, a contrastului. Personajele sunt construite antitetic, în alb și negru, unele scene sunt reluate pentru a se sublinia comportamentul lor diferit (întoarcerea muncitorilor forestieri acasă). De aici pericolul, de prezen­tare unilaterală a caracterului eroi­lor. Gual, în antiteză cu prietenul său Emzar, are trăsături violente, răzbunătoare și egoiste care, acu­mulate ostentativ, lucru subliniat și de jocul actorului, nu măresc veri­dicitatea personajului. Tratarea su­biectului (articulat pe formula cu­noscută : doi prieteni din copilărie iubesc aceeaşi fată care-l va prefera, evident, pe cel ce avea aparent mai puţine şanse) este uneori aproape de melodramă şi rezolvări factice, iar suspensia dramatică este creată ex­terior. Inegal construit, filmul este mai bun în partea finală unde, înlăturîndu-se „schema" în conturarea acţiunii per­sonajelor, logica evoluţiei lor este mai aproape de realitate. Mişcările sufleteşti sînt comentate cinemato­grafic prin remarcabile peisaje care, cu excepţia cîtorva flori fotografia­te inert, aduc, prin varietatea şi ine­ditul lor, valenţe noi acţiunii. Reliefînd două concepţii despre dragoste şi viaţă, filmul între două iubiri urmăreşte şi evoluţia lui Gaal de la individualism şi violenţă su­fletească la înţelegerea adevăratului sentiment de prietenie. Antoaneta Tănăsescu Pn­st mutant.” COMEDIILE inspirate din viaţa noastră contempo­rană sunt fenomene rare în pro­ducţia studioului „Bucureşti”. De aceea, Post restant atrage un nu­măr considerabil de spectatori, dornici să se amuze şi să se in­struiască urmărind peripeţiile eroi­lor filmului. Scenaristul Octavian Sava a pendulat între comedia li­rică şi cea satirică, urmărind să-şi amuze copios spectatorii printr-o intrigă bazată pe nenumărate qui­­pro-quo-uri, plasîndu-şi acţiunea într-un oraş nou, cu oameni tineri, care lucrează pe un vast şantier de construcţii, pentru care munca şi dragostea, problemele eticii so­cialiste constituie elementele vitale ale vieţii de toate zilele. Filmul încearcă să schiţeze pro­filurile unor eroi contemporani, surprinzînd, cu destulă timiditate, elementul nou în comportarea şi modul lor de a gîndi, caracteristic epocii socialismului. Regizorul Gh. Vitanidis conduce intriga cu vioi­ciune, fără ostentaţie, imprimînd un ritm trepidant acţiunii comice, depunînd vădite eforturi pentru a integra peisajul industrial vieţii spirituale a eroilor. De un real fo­los i-au fost operatorii Gerardi şi Kostrakievici (cu toate că imagi­nea filmului aminteşte uneori de cărţile poştale ilustrate) şi decora­torul Gh. Bogos, care au izbutit să surprindă momente caracteristice pentru viaţa oamenilor de pe şan­tier, schiţînd cu umor şi fantezie un cadru plastic adecvat intrigii. Vitanidis şi-a alcătuit o distribu­ţie de succes cert, care grupează numele unora dintre cei mai popu­lari actori comici — Gr. Vasiliu- Birlic, Al. Giugaru, Marcel Anghe­­lescu— alături de acelea ale unor tineri de real talent — Iurie Da­rie, Ion Dichiseanu, Coca Andro­­nescu etc. — şi a realizat cu des­tulă siguranţă şi pricepere un film amuzant, cu cîteva momente co­mice de calitate, din care specta­torul reţine însă prea puţine lu­cruri, din care ideea artistică răz­bate cu timiditate, iar sensurile voit critice devin de multe ori lip­site de eficienţă. Cauza principală constă, credem, în lipsa de substanţă a scenariu­lui. Să fim bine înţeleşi. Nu-i re­proşăm lui Sava faptul că nu a scris o comedie satirică cu rezo­nanţe grave, cu sensuri ample, ge­neralizatoare. Există o mare va­rietate a nuanţelor comicului şi nici una nu merită a fi dispreţuită. Comedia care-şi propune să stîr­­nească rîsul îngăduitor, să ne amuze copios e întotdeauna bine­venită, cu condiţia să vorbească despre oameni şi fapte specific populare. Băieţii veseli, Toată lu­mea rîde, cintă fi dansează sau Milionul constituie exemple stră­lucite. Post restant porneşte de la pre­mise viabile, dar le abandonează cu suficientă uşurinţă. Există în film o scenă revelatoare. Arhitec­tul Dan, tînăr cu idealuri de viaţă mic-burgheze statornice, îi repro­şează prietenului său, Puiu Crin­­tea, inginer constructor de talent, că „se amestecă unde nu-i fierbe oala". La care eroul îi răspunde cu vehemenţă că (cităm din me­morie) „oriunde fierbe o oală în oraş, e şi oala mea*. Adică, se simte responsabil nu numai pen­tru faptele lui, ci şi pentru cele ale oamenilor din jur, principalul scop al vieţii lui fiind lupta, lupta cu inerţia, cu birocratismul, cu indiferenţa, lupta pentru pro­movarea noului, pentru binele ce­lor din jur. Ideea e generoasă şi caracteristică pentru omul zilelor noastre. Şi cum Puiu e timid, cam zăpăcit, ca omul cu capul plin de idei, nedescurcăreţ în situaţii ba­nale, comune şi complet natalizat în faţa unei femei frumoase, lupta lui nu va fi uşoară şi ne va stîrni adeseori rîsul voios, îngăduitor, căci tînărul e simpatic şi îndărăt­nic, iar ţelurile sale ne sînt dragi Un film umoristic bazat pe un comic de substanţă putea porni cu uşurinţă de aici, dar autorul a pre­ferat o altă cale, aceea a rîsului lipsit de ţel precis, bazat pe qui­­pro-quo-uri confecţionate cu mi­gală în eprubetă. O tînără aşteaptă o scrisoare de dragoste, dar cum „adresantul e necunoscut“, Puiu, săritor, i se substituie, începînd o lungă cores­pondenţă. (Primul qui-pro-quo). Fata îşi anunţă sosirea în oraş, dar Puiu, timid, se teme să-i mărturi­sească adevărul, punîndu-l pe Dan să o facă şi să se dea drept auto­rul scrisorilor. (Al doilea). Puiu îl roagă pe Dan să scrie în locul lui un articol îndreptat împotriva unui inginer retrograd (Filip Mal­­topol), pentru ca Liliana să nu su­fere o a doua deziluzie (al treilea). „Nu mă iubește pe mine, ci pe Li­liana din scrisori“ — îi răspunde tristă fata lui Dan, venit să-şi ceară iertare, convins că prietenul lui e îndrăgostit de-a binelea, (al patrulea), în înlănţuirea vertigi­noasă a qui-pro-quo-urilor, idealul de viaţă al lui Cristea se diluează într-atîta, încît tînărul se rezumă de-a lungul filmului la mimarea comportării lui Dan, pentru a nu o decepţiona pe fată, mulţumin­­du-se să sufere în tăcere. Oamenii de pe şantier nu se integrează or­ganic acţiunii (vezi mitingul con­structorilor), iar lupta lui Puiu ca să-şi traducă în viaţă proiectul inovator rămîne un simplu pre­text pentru a complica intriga. Scenaristul îl împiedică să acţio­neze şi să gîndească pe coordonate reale, principale, nu numai pe Cristea, ci şi pe Liliana. Pusă în faţa unor fapte revelatorii (Dan încearcă de mai multe ori s-o să­rute şmechereşte, e total lipsit de fantezie, rezumîndu-şi idealurile la „o soţie frumoasă, un aparta­ment şi aprecierea muncii sale la serviciu“), Liliana nu e capabilă să tragă nici o concluzie. Nici dis­cuţia cu meşterul Tom­a nu o edi­fică. Nu intuieşte nimic din com­portarea timidă, atentă, a lui Crin­tea, nici chiar din patetica lui de­claraţie de dragoste făcută prin in­termediul tiradei lui Cyrano (scena aceasta e, ce-i drept, şi slab reali­zată). Octavian Sava nu le dă eroi­lor dreptul să gîndească, căci qui­­pro-quo-urile ar lua sfîrşit, tre­buind să fie înlocuite de un umor inspirat din realitate, popular, în mînuirea căruia scenaristul se simte vizibil stînjenit. Nici momentele de comedie lirică nu au prea multă substanţă. Scena sosirii fetei e frumos gîndită (Li­liana regăseşte şi se descurcă cu uşurinţă în ambianţa care i-a de­venit familiară datorită celor 110 scrisori...). In schimb, scena ple­cării fetei — ca să se reîntoarcă şi să-l regăsească pe Puiu cel ade­vărat — e din cale-afară de li­­vrescă, scenaristul pastişîndu-1 pe Sebastian. In general, momentele lirice nu ne pot capta, căci eroii nu sînt lăsaţi să fie sinceri unul în faţa celuilalt, trebuind tot timpul să joace roluri duble, să poarte o haină în care se simt stîn­­jeniţi, rigizi, care nu le aparţine. Dan, spre deosebire de Puiu, cu­noaşte o evoluţie mai marcată, a­­jungînd la concluzia că trebuie să-şi modifice substanţial compor­tarea uşuratică şi modul de a gîndi. Intenţiile de ironie la adresa per­sonajului sînt extrem de palide, el apărînd ca foarte simpatic de la un capăt la altul al filmului. Atunci de ce trebuie să se mai transforme (şi aşa forţat, printr-o declaraţie puţin verosimilă) ? Şi cum mai poate fi el opus lui Puiu? Lipsa semnificaţiilor critice la a­­dresa arhitectului diluează mult ideea filmului, plasîndu-ne în sfera comicului lipsit de sub­stanţă. Există în film şi intenţii satirice. Ele vizează personaje neesenţiale — funcţionarul de la registratură, portarul, inginerul Maltopol — şi urmăresc să obţină un plus de haz, pe scheme şi replici banale. Dialogul e scris cu nerv, uneori fin, inteligent, nu arareori cu do­rinţa de a epata. Scrisorile lui Cristea sunt emfatice, pline de dulcegării şi locuri comune, iar multe din replicile lui sună pom­pos, nelalocul lor (ca aceea prin care se adresează copiilor: „Stau cu prietenii mei : Hamlet, Cyrano, Cehov, Sebastian* etc.). Umorul nu e întotdeauna de calitate, in­­spirîndu-se prea mult din specta­colele mediocre de circ sau es­tradă. Exemple sînt, din păcate, suficiente. „Dumneata întotdeauna te bîlbîi ?“ — întreabă Liliana. „— Nu, numai cînd vorbesc". Sau: „Omoară-te afară, acolo răspunde președintele comitetului de stra­dă !“ şi „Am auzit că artiştii ăştia cîştigă foarte bine“ (rostite, ce-i drept, cu vervă, de Birlic). Lui Vitanidis i-a revenit o sar­cină dificilă. Regizorul a preluat în mod critic scenariul, estompîn­­du-i unele slăbiciuni, fără a-i pu­tea înlocui însă lipsa de substanţă. Spectacolul cinematografic e a­­tractiv, amuzant, iar actorii, cu rare excepţii, joacă bine. Regizo­rul a urmărit ca fundalul pe care se desfăşoară acţiunile eroilor să fie autentic, oamenii să se com­porte firesc, sugerîndu-ne patosul muncii lor, ritmul susţinut al acti­vităţii de pe şantier. Momentele comice sînt realizate firesc, cu bun gust (izbutite sînt scenele de la statuia lui Ciprian Porumbescu sau scena sosirii Lilianei, prece­dată de apariţia funcţionarei de la A.D.A.S.), ritmul acţiunii e trepi­dant, obţinut atît prin punerile în scenă cît şi prin montaj. Există în film şi stîngăcii, fapte explicate demonstrativ (Liliana rupe foto­grafia lui Maltopol, dar păstrează cu grijă scrisorile) sau detalii lip­site de firesc şi expresivitate, (fi­gurina care-l inspiră pe Cristea), dar în general regia filmului e meritorie. Dintre actori se distinge în pri­mul rînd Marcel Anghelescu. Meş­terul Toma, creat de el, e un mun­citor energic, plin de haz, înţele­gător şi înţelept. Un personaj care se reţine, în ciuda rolului episodic. Artiştii poporului Gr. Vasiliu- Birlic şi Al. Giugaru, în scurte a­­pariţii, ne fac să gîndim încă o dată că e timpul să se scrie scenarii a­­nume pentru ei, scenarii care să valorifice, în sfîrşit, marile lor po­­tenţe comice. Iurie Darie şi Ion Dichiseanu îşi interpretează cu umor personajele, încercînd să le diferenţieze mai mult decît a su­gera scenariul. Bine gîndite şi pline de haz sînt scenele în care Iurie Darie joacă rolul cuceritoru­lui irezistibil, sugerîndu-ne în ace­laşi timp prin detalii discrete dra­gostea pe care i-o poartă Lilianei; reuşite sînt şi scenele în care Dan îşi dezvăluie completul prozaism spre disperarea Lilianei. Rolul di­ficil al Lilianei cerea nu numai o prezenţă fizică atrăgătoare, ci şi o bună actriţă. Florentina Mosora se străduieşte să interpreteze convin­gător personajul, dar efortul ei e vizibil, căci mişcările îi sunt rigide, privirile nu totdeauna expresive, iar glasul lipsit de nuanţe. Post restant constituie un bun prilej pentru o discuţie mai am­plă, evident necesară, asupra ca­lităţii şi eficienţei comediilor ci­nematografice româneşti. Mihai Tolu • FLORENTINA MOSORA (Liliana) • ION DICHISEANU (Dan) şi IURIE DARIE (Puiu) • COCA ANDRONESCU (Mim!) grji NOI DISTRIBUŢII ale fa­ll ** melor româneşti din pro­hi ducţia anului 1962 . In Tudor Vladimirescu (sce-­­ nariul: Mihnea Gheorghiu, re­­­gia : Lucian Bratu) joacă acto­­­rii: Emanoil Petrul (Tudor Vla-H dimirescu), George Vraca (Brîn­g coveanu), Lica Gheorghiu (Aris­ig­­izza Glagoveanu), Geo Barton­i (Benescu), Al. Giugaru (Glago-H­veanu). în alte roluri: Petre­­ Gheorghiu, Ion Bessoiu, Ernest H Maftei, Toma Dimitriu, Ion Dim­­­chiseanu şi alţii, în Lupeni, un film care va­­ evoca luptele minerilor din 1929, gj şi a cărui realizare va începe la 1­1 iunie (scenariul: Eugen Man­g­aric, Nicolae Ţie şi Mircea Dră­g­­an, regia : Mircea Drăgan), au­­ fost distribuiţi actorii: Colea­n Răutu, Lica Gheorghiu, Ştefan­­ Ciubotăraşu, Ilarion Ciobanu. Din producjia 1962 a Studioului „Bucureşti* George Calboreanu, Gh. Mărutză, §§ Ioana Sever, Costel Constand- Iă nescu şi alţii, în Pe umerii noştri, un film §j cu temă actuală, a cărui acţiune j­ se petrece pe un mare şantier­­ (scenariul: Nicolae Ţie, Radu­­ Cosaşu, Gabriel Barta; regia:­­ Gabriel Barta, Mihai Bucur) re­­g­­urile principale sunt interpreta­­g­te de actorii: Lazăr Vrabie, Ila­­g­rion Ciobanu, Victor Rebengiuc, g Aurel Cioranu, Lucia Mara Vra­­g bie, Dana Comnea, Ion Ciprian. g în Sub cupola albastră, un g film inspirat din viaţa artiştilor g de circ, ale cărui filmări vor fi je­terminate în timp de o lună (see- g­nariul: Al. Struţeanu; regia: g Gh. Tobias), joacă actorii: Co­­j Iea Răutu, Florentina Mosora, g Eugenia Eftimie, Puiu Călinescu­­ şi alţii. I mm im ^^^L XV-LEA Festival de la Cannes se deschide peste cîteva zile. 35 de ţări au trimis aproape 50 de lung-metraje ; pen­tru a le prezenta, festivalul va trebui să dureze 16 zile (cu două zile mai mult decât de obicei). Cannes 1962 va fi o mare reuşită ? Numele lui Antonioni, Bresson, Preminger, Kulidjanov, Berlangua, Thorre Nilson, Popescu-Gopo ne pot determina să o sperăm. Din juriul festivalului fac parte, anul acesta : Mario Soldaţi (Italia), Grigori Ciuhrai (U.R.S.S.), Mel Ferrer (S.U.A.), francezii Romain Garry şi Jean Dutour. Ca invitat al juriului va fi prezent la festi­val şi regizorul polonez Jerzy Kawalerowicz. Selecţia franceză cuprinde ulti­mul film al lui Robert Bresson, Procesul Jeannei d’Arc. Este cu­noscută grija cu care îşi pregă­teşte filmele acest cineast; n-a realizat decît şase în 20 de ani, dar fiecare din ele a însemnat un eveniment pentru cinematografia franceză. Din păcate, excesul de simplificare pe care-l manifestă l-a adus, de data aceasta, la reali­zarea unei opere cu totul lipsite de sensibilitate, care va stîrni, fără îndoială, vii discuţii. Al doi­lea film francez în competiţie, Cléo de la 5 la 7 de Agnès Varda este, dimpotrivă, un foarte frumos poem vizual, o operă mişcătoare care obţine în zilele acestea, la Paris, un mare succes de public şi de critică. în sfârşit, Amanţii de la Teruel al lui Raymond Rouleau (realizatorul Vrăjitoarelor din Sa­lem) este un film prin care auto­rul a dorit să creeze ceea ce se numeşte „spectacol total“. Selecţia sovietică nu ne-a fost încă anunţată. S-ar putea să ve­dem filmul Cînd copacii erau mari, semnat de tînărul regizor sovietic Lev Kulidjanov. Numele acestui cineast ne este cunoscut din 19­­8, cînd filmul realizat de el împreună cu Iakov Seghel, Casa In care lo­cuiesc, a cucerit un mare premiu la Bruxelles. Cînd copacii erau mari, este, judecind după aprecie­rile presei sovietice, un film ca­racteristic pentru tînăra cinemato­grafie din Uniunea Sovietică. Din Italia, Antonioni revine la Cannes, doi ani după brutalul eşec al Aventurii. El prezintă Eclipsa — în care îi vom revedea pe Mo­nica Vitti şi Alain Delon —, reali­zare consacrată în întregime, ca şi precedentele filme ale lui An­tonioni, căutării fericirii. Divorţ italian de Pietro Germi are cu totul alt stil. Este o satiră la adre­sa dogmelor religioase care, in­­terzicînd divorţul în Italia, fac din crima pasională singura soluţie pentru rezolvarea conflictelor con­jugale. Va mai rula, în festival, filmul italian Boccaccio 70, care este alcă­tuit din patru povestiri regizate de autori atît de renumiţi ca Moni­­celli, Visconti, Fellini şi De Sica. Statele Unite trimit trei filme ambiţioase, dar care s-ar putea să nu fie destul de originale pentru a figura în palmares. Furtună la Washington (titlul american Ad­vise and Comptent) al lui Otto Preminger este o satiră a vieţii politice americane şi a corupţiei morale care domneşte aici. Lungă călătorie în întuneric (Long Jour­ney into the Night), realizat de Sidney Lumet, adaptează piesa lui Eugene O’Neill, cu Katherine Hep­burn în rolul principal. Din păca­te, celelalte filme ale lui Lumet pot provoca îndoieli asupra calită­ţii transpunerii acestei puternice drame pe ecran. Tot o dramă fa­milială constituie subiectul celui de-al treilea film american, înge­rul violenţei (titlul american AII fall down) de John Frakenheimer, tînăr realizator de la care putem aştepta o operă plină de vigoare. Producţia poloneză, care anul trecut s-a remarcat cu strălucire la Cannes, este reprezentată prin două filme : Ziua morţilor şi Casa fără ferestre. Ziua morţilor este ultima realizare a scriitorului-ci­­neast Tadeusz Konwicki, una din­tre cele mai populare personali­tăţi ale literaturii şi cinematogra­fiei poloneze actuale. Filmul re­compune, din amintirile a doi în­drăgostiţi, trecutul lor puternic influenţat de evenimentele însem­nate care au marcat istoria Po­loniei din zilele războiului şi pînă astăzi. Casa fără ferestre este ope­ra unui regizor mai puţin cunos­cut, Stanislaw Jedryki. Marea Britanie a trimis două adaptări literare : Inocenţii (The Innocents) de Jack Clayton — au­torul Drumului spre înalta socie­tate —, un film realizat după foarte frumosul roman al lui Ja­mes Henry Turnul din Crew, şi Gustul mierii, de Tony Richard­son, după o piesă cam scandaloasă a tinerei Shelagh Delammey. De la conştiinţa scrupuloasă a ci­neaştilor englezi se pot aştepta filme lipsite de geniu, dar solide, bine construite. Din Spania soseşte un film foarte dur şi foarte violent Pla­cido, de Luis Berlangua (unul din autorii filmului Bun venit, Mr. Marshall!). Este o poveste amară, în manieră neorealistă, despre via­ţa oamenilor mărunţi din Madrid, un film remarcabil, demn de ma­rele exemplu al Viridianei. Argentinianul Leopoldo Thorre Nilson este cel mai bun dintre cineaştii sud-americani de azi şi îşi reprezintă ţara cu filmul 60 X 10­0■ 7. Este o operă destul de diferită de filmele lui prece­dente, un studiu de caractere. Se aşteaptă cu multă curiozitate primul lung metraj de Ion Po­pescu-Gopo. S-a furat o bombă, cunoscute fiind calitatea uimitoare şi umorul original al filmelor sale scurte. In sfîrşit, trebuie să notăm că pentru prima oară două ţări afri­cane de curînd eliberate vor fi prezentate la Cannes, Congo şi Senegalul. Amîndouă trimit filme realizate de cineaşti francezi. Konga Yo al lui Yves Allegret este un film de aventuri, care nu are altă pretenţie decît de a arăta Congo-ul spectatorului străin. Dar filmul lui Yves Ciampi, Liberta­te­­, încearcă să atace un conflict din viaţa africană actuală. Marcel Martin Paris, 3 mai 1962 Cinema ■B ÎN acest an, Studioul Al. ** Sahia va fi prezent pentru prima oară la Festivalul inter­naţional cinematografic de la Cannes. Documentariştii noştri concurează cu filmul Voroneţ (regia Ion Bostan, imaginea Ilie Cornea) şi cu jurnalul de ac­tualităţi nr. 37 din anul 1961. I­­I ÎN domeniul filmelor cu­­ teme agricole. Studioul Al. Sahia are în lucru mai multe producţii. Regizorul Jean Petro­­vici lucrează un documentar des­pre o gospodărie agricolă co­lectivă cu caracter zootehnic din regiunea Braşov, în seria filmelor de ştiinţă popularizată pe teme agricole, regizorul Paul Cojocaru realizează un film despre creşterea intensivă a oilor cu lină fină şi semifină. Dumi­tru Dădîrlat lucrează un film despre posibilităţile de a obţine recolte de 5.000 kg porumb la hectar în teren neirigat, Dumi­tru Done un film despre cultu­ra roşiilor în cîmp, în bazinul Arad. Regizorul Doni Cheşu a terminat filmările pentru o pro­ducţie despre amplasarea con­strucţiilor agricole şi executarea de construcţii ieftine. ■ PROGRAMUL serilor pen­­tru prietenii filmului, orga­nizate la cinematograful Vasile Alecsandri din Bucureşti, este foarte bogat în luna mai. La 5 mai va avea loc seara intitulată „Cineaştii Germaniei populare împotriva nazismului“; la 12 mai — „René Clair la începuturile filmului sonor“; 19 mai — „Ei­senstein — un clasic al artei cinematografice“ (ciclul I); 26 mai — „Introducere in neorea­lism“. ■B UNUL din cele mai vechi­­ cinecluburi din ţară, cel de la uzinele Tractorul din Braşov, desfăşoară şi anul acesta o rod­nică activitate. In intenţia de a îmbogăţi cultura cinematografi­că a membrilor săi, conducerea cineclubului a organizat o se­rie de expuneri teoretice însoţi­te de exemplificări practice: „începuturile filmului comic“ (s-au vizionat filmele Parada lui Chariot şi Visul lui Tănase); „Şomajul în film" (însoţit de proiecţiile Sciuscia şi Roma, ore­le 11); „Opere clasice şi paro­dii" (cu filmele Don Quijotte şi Don Juan). In ceea ce priveşte creaţia, cineclubiştii braşoveni au început lucrul la un film despre lupta pentru calitate. Titlul filmului: Tractorul bu­clucaş.­­ FILMUL de scurt-metraj Am opt ani este realizat de un grup de cineaşti francezi, după desenele copiilor algerieni refugiaţi la Tunis. Acest unic film francez despre războiul din Algeria — interzis de cenzură — rulează numai în circuitul cine­­cluburilor, nici un distribuitor de filme neîndrăznind să-l cum­pere pentru un cinematograf din reţeaua comercială. Este in­teresant de remarcat că şi au­torii lui preferă să rămînă ne­cunoscuţi ; numele lor nu este citat în nici una din însemnările despre film publicate de ziare şi reviste. Totuşi, revista Express informează că autorii intenţio­nează să-şi continue opera non­­conformistă, lucrînd din fonduri proprii. Vor realiza în conti­nuare filme pe subiecte inter­zise de cenzură. „Important este să realizăm aceste filme. Va fi o producţie paralelă, an­gajată, dar liberă“, a declarat unul din aceşti cineaşti necu­noscuţi în Express. În studiourile franceze a­­nul acesta se realizează cu 75 la sută mai puţine filme decît anul trecut. La mijlocul lunii martie, 16 studiouri erau goale. Anul trecut, in luna aprilie, se lucra la realizarea a 16 filme; anul acesta se află în lucru doar 7. Din 1959 şi pînă astăzi 50 de filme franceze au ră­mas „în cutie“, adică nu au fost prezentate publicului. ■ ACADEMIA cinematografi­­fică din Marea Britanie a desemnat cele mai bune filme care au rulat anul trecut în Anglia: Balada soldatului şi The Hustler (o producţie ame­ricană). Cele mai bune creaţii actoriceşti: Sophia Lorren în La Giocciara şi Paul Newman în The Hustler. I II şcolile din R. P. Ungară sunt prezentate în chip obişnuit 335 de filme didactice, fiecare fiind multiplicat în mai mult de 40 de copii. Cele mai izbutite filme didactice înfăţi­şează viaţa animalelor şi a plan­telor şi sunt realizate de Kol­­lăny. 12 filme au fost cumpă­rate pentru şcolile franceze. ^ ACTORUL francez Georges Wilson (cunoscut publicului nostru din filmele Absenţă în­delungată şi Cardul) joacă rolul principial în filmul în curs de realizare Mathias Sandorf , o ecranizare a cunoscutului roman de Jules Verne. SINDICATUL american al artiştilor de cinema cu se­diul la Los Angeles a publicat un document care subliniază că „dacă producătorii americani vor realiza și în viitor atîtea filme în străinătate, Hollywood­ul va deveni în cinci ani un oraș pustiu“. ■ 1

Next