Contemporanul, ianuarie-iunie 1962 (Anul 16, nr. 1-26)
1962-05-04 / nr. 18
Spectae&LeLe săptăminii• Spectae&idle säptäminii bigotei doamne Dudgeon. Meritorii au fost contribuţiile lui Miron Şuvăgău (Christy Dudgeon), Cristina Deleanu (Judith Anderson), Elisabeta Daiou (Essie), Vasile Vasiliu (Sergentul), apropiaţi intr-un mod personal de roluri. Nu intenţionăm a pune in discuţie afirmarea sau neafirmarea calităţilor artistice ale studenţilor. Ceea ce ni se pare mai important, si ceea ce pretindem in primul rind spectacolelor prezentate de studenţii institutului, este studiul aprofundat, analitic, al fiecărui rol în parte şi dobindirea unor rezultate utile din punct de vedere artistic, care să înscrie deplin studioul în mişcarea teatrală contemporană, in acţiunea largă de înnoire continuă a mijloacelor de întruchipare. Ceea ce spectacolul Discipolul diavolului a vădit într-o insuficientă măsură. Dumitru Ene „Duelul" la CEST scurt metraj de desene şi animate a fost premiat la *■ Cannes, în 1961, pentru că realizatorii Macskassy Gyula, Várnai György, Ilosvai Gustav, au folosit cu măiestrie multiplele mijloace şi virtuţi ale acestui gen, într-o problemă mereu actuală şi în preocuparea întregii lumi : folosirea energiei atomice în scopuri paşnice sau războinice, ale civilizaţiei sau ale distrugerii. In film, energia atomică creată de savant este scoasă prin lume, de mină, ca un copil. Un şir de imagini arată cum aceasta, prin simpla atingere dirijată de savant, perfecţionează, modernizează totul, cresc astfel flori, maşini şi uzine moderne, producţia şi frumuseţea sporesc ca în lumea socialismului. Furată de Marte, primitivul zeu al războiului, aceeaşi energie a atomului devine, tot prin simpla atingere, o ameninţare: pălăriile din vitrine devin căşti, florile se prefac în grenade, sperietoarea de ciori îmbracă uniforma fascismului. Marte defilează, rînjind, în ritm de tobe, şi în urma lui societatea şi natura se militarizează. Cele zece minute de simple desene caracterizează două lumi. Puterea sintetizatoare, inventivitatea şi supleţea, caracteristice genului, sunt folosite la maximum de cineaştii maghiari. Cu multă fantezie este conceput episodul central al filmului — duelul celor două forţe. Orice armă aruncată asupra savantului se transformă în floare, în muzică, în ceva frumos şi util. Mijloacele tehnice ameninţătoare ale lui Marte sunt astfel reduse la vechea lui spadă. Totul în jurul lui s-a năruit. Energia atomică aşteaptă, de o parte, pe învingător. Inegalitatea armelor — sabia şi creionul ascuţit — e de fapt inversă, pentru că mînuitorul creionului face din Marte o jucărie a calculelor matematice, a reacţiilor chimice, a nelimitatelor posibilităţi de a transforma natura. Urmărit ca o apariţie satirizată de la început, Marte este anulat acum în cîteva scene de mare ingeniozitate : dezarmat, năucit, el e izolat între paranteze şi divizat într-o fracţie; cei doi termeni suprapuşi sunt anulaţi prin aplicarea semnelor contrare plus şi minus. Războiul este astfel lichidat prin chiar contradicţiile interne ale unităţii lui Marte a rămas o hîdă sperietoare de ciori, savantul trece prin cîmpurile înflorite, lumea rîde şi înţelege. Bine ritmat, filmul e totuşi prea rapid şi spectatorului îi scapă detalii interesante. Amuzant prin apelul la fantasticul de natură ştiinţifică, acest film are forţa ideii. Deşi nu se rosteşte nici un singur cuvînt (totul se desfăşoară pe muzică şi zgomote), ideile mobilizatoare şi demascatoare se transmit clar. Prin preocupare, prin mijloacele de realizare, acest film ne face să ne gîndim la drumul deschis de Gopo. Spunem asta, fiind convinşi că Duelul este o creaţie valoroasă şi originală. Gelu Ionescu „Printre pelicani" #* E obicei, cînd ni se prezintă ş1 un film cu caracter peisagis- tic (chiar de ştiinţă popularizată), un film despre viaţa unor locuri puţin obişnuite, avem de a face cu un şir de imagini foarte frumoase, însoţite de un text la fel de frumos, sau voit frumos. Rezultatul este o încîntare de moment, înlocuită mai tîrziu, in clipa în care ajungem să vedem cu ochii noştri acele locuri, de o mare dezamăgire. Dezamăgire venită din faptul că obiectivul aparatului de filmat, unghiulaţia şi lumina dau o cu totul altă imagine decît cea din realitate. Mai frumoasă, dar falsă. Documentarul regizorului Ion Bostan, filmat de operatorul Ilie Cornea, este interesant tocmai prin înfăţişarea sa simplă şi directă. Sobru, fără excese exotice — deşi tema tenta exotismul — fără imagini speculat frumoase, generatoare de „ah-uri" extaziate, fără apusuri şi răsărituri răscolitoare, filmul este captivant în aşa măsură, încît lasă senzaţia de scurt. Intenţionat lăsată pe planul doi, atmosfera Deltei are astfel posibilitatea să fie frumoasă prin ea însăşi, completată numai auditiv cu o foarte bună bandă sonoră realizată de inginerul de sunet Simion Zaharia, însoţit de un text aproape strict informativ, care se fereşte în mod voit de interpretarea lirico-emoţională, filmul Printre pelicani ne oferă satisfacţia de a descoperi, ca şi cum am fi fost acolo, lucruri pe care de fapt, fără intermediul lui, nu le-am fi descoperit niciodată. Lăsînd, cu încredere în capacitatea de înţelegere a spectatorului, emoţia acestei descoperiri la dispoziţia şi puterea de trăire a fiecăruia, Eva Sîrbu „între două iubiri" IhMUh gruzin între două intubiri este bazat pe ideea, cuprinsă implicit și în titlu, a contrastului. Personajele sunt construite antitetic, în alb și negru, unele scene sunt reluate pentru a se sublinia comportamentul lor diferit (întoarcerea muncitorilor forestieri acasă). De aici pericolul, de prezentare unilaterală a caracterului eroilor. Gual, în antiteză cu prietenul său Emzar, are trăsături violente, răzbunătoare și egoiste care, acumulate ostentativ, lucru subliniat și de jocul actorului, nu măresc veridicitatea personajului. Tratarea subiectului (articulat pe formula cunoscută : doi prieteni din copilărie iubesc aceeaşi fată care-l va prefera, evident, pe cel ce avea aparent mai puţine şanse) este uneori aproape de melodramă şi rezolvări factice, iar suspensia dramatică este creată exterior. Inegal construit, filmul este mai bun în partea finală unde, înlăturîndu-se „schema" în conturarea acţiunii personajelor, logica evoluţiei lor este mai aproape de realitate. Mişcările sufleteşti sînt comentate cinematografic prin remarcabile peisaje care, cu excepţia cîtorva flori fotografiate inert, aduc, prin varietatea şi ineditul lor, valenţe noi acţiunii. Reliefînd două concepţii despre dragoste şi viaţă, filmul între două iubiri urmăreşte şi evoluţia lui Gaal de la individualism şi violenţă sufletească la înţelegerea adevăratului sentiment de prietenie. Antoaneta Tănăsescu Pnst mutant.” COMEDIILE inspirate din viaţa noastră contemporană sunt fenomene rare în producţia studioului „Bucureşti”. De aceea, Post restant atrage un număr considerabil de spectatori, dornici să se amuze şi să se instruiască urmărind peripeţiile eroilor filmului. Scenaristul Octavian Sava a pendulat între comedia lirică şi cea satirică, urmărind să-şi amuze copios spectatorii printr-o intrigă bazată pe nenumărate quipro-quo-uri, plasîndu-şi acţiunea într-un oraş nou, cu oameni tineri, care lucrează pe un vast şantier de construcţii, pentru care munca şi dragostea, problemele eticii socialiste constituie elementele vitale ale vieţii de toate zilele. Filmul încearcă să schiţeze profilurile unor eroi contemporani, surprinzînd, cu destulă timiditate, elementul nou în comportarea şi modul lor de a gîndi, caracteristic epocii socialismului. Regizorul Gh. Vitanidis conduce intriga cu vioiciune, fără ostentaţie, imprimînd un ritm trepidant acţiunii comice, depunînd vădite eforturi pentru a integra peisajul industrial vieţii spirituale a eroilor. De un real folos i-au fost operatorii Gerardi şi Kostrakievici (cu toate că imaginea filmului aminteşte uneori de cărţile poştale ilustrate) şi decoratorul Gh. Bogos, care au izbutit să surprindă momente caracteristice pentru viaţa oamenilor de pe şantier, schiţînd cu umor şi fantezie un cadru plastic adecvat intrigii. Vitanidis şi-a alcătuit o distribuţie de succes cert, care grupează numele unora dintre cei mai populari actori comici — Gr. Vasiliu- Birlic, Al. Giugaru, Marcel Anghelescu— alături de acelea ale unor tineri de real talent — Iurie Darie, Ion Dichiseanu, Coca Andronescu etc. — şi a realizat cu destulă siguranţă şi pricepere un film amuzant, cu cîteva momente comice de calitate, din care spectatorul reţine însă prea puţine lucruri, din care ideea artistică răzbate cu timiditate, iar sensurile voit critice devin de multe ori lipsite de eficienţă. Cauza principală constă, credem, în lipsa de substanţă a scenariului. Să fim bine înţeleşi. Nu-i reproşăm lui Sava faptul că nu a scris o comedie satirică cu rezonanţe grave, cu sensuri ample, generalizatoare. Există o mare varietate a nuanţelor comicului şi nici una nu merită a fi dispreţuită. Comedia care-şi propune să stîrnească rîsul îngăduitor, să ne amuze copios e întotdeauna binevenită, cu condiţia să vorbească despre oameni şi fapte specific populare. Băieţii veseli, Toată lumea rîde, cintă fi dansează sau Milionul constituie exemple strălucite. Post restant porneşte de la premise viabile, dar le abandonează cu suficientă uşurinţă. Există în film o scenă revelatoare. Arhitectul Dan, tînăr cu idealuri de viaţă mic-burgheze statornice, îi reproşează prietenului său, Puiu Crintea, inginer constructor de talent, că „se amestecă unde nu-i fierbe oala". La care eroul îi răspunde cu vehemenţă că (cităm din memorie) „oriunde fierbe o oală în oraş, e şi oala mea*. Adică, se simte responsabil nu numai pentru faptele lui, ci şi pentru cele ale oamenilor din jur, principalul scop al vieţii lui fiind lupta, lupta cu inerţia, cu birocratismul, cu indiferenţa, lupta pentru promovarea noului, pentru binele celor din jur. Ideea e generoasă şi caracteristică pentru omul zilelor noastre. Şi cum Puiu e timid, cam zăpăcit, ca omul cu capul plin de idei, nedescurcăreţ în situaţii banale, comune şi complet natalizat în faţa unei femei frumoase, lupta lui nu va fi uşoară şi ne va stîrni adeseori rîsul voios, îngăduitor, căci tînărul e simpatic şi îndărătnic, iar ţelurile sale ne sînt dragi Un film umoristic bazat pe un comic de substanţă putea porni cu uşurinţă de aici, dar autorul a preferat o altă cale, aceea a rîsului lipsit de ţel precis, bazat pe quipro-quo-uri confecţionate cu migală în eprubetă. O tînără aşteaptă o scrisoare de dragoste, dar cum „adresantul e necunoscut“, Puiu, săritor, i se substituie, începînd o lungă corespondenţă. (Primul qui-pro-quo). Fata îşi anunţă sosirea în oraş, dar Puiu, timid, se teme să-i mărturisească adevărul, punîndu-l pe Dan să o facă şi să se dea drept autorul scrisorilor. (Al doilea). Puiu îl roagă pe Dan să scrie în locul lui un articol îndreptat împotriva unui inginer retrograd (Filip Maltopol), pentru ca Liliana să nu sufere o a doua deziluzie (al treilea). „Nu mă iubește pe mine, ci pe Liliana din scrisori“ — îi răspunde tristă fata lui Dan, venit să-şi ceară iertare, convins că prietenul lui e îndrăgostit de-a binelea, (al patrulea), în înlănţuirea vertiginoasă a qui-pro-quo-urilor, idealul de viaţă al lui Cristea se diluează într-atîta, încît tînărul se rezumă de-a lungul filmului la mimarea comportării lui Dan, pentru a nu o decepţiona pe fată, mulţumindu-se să sufere în tăcere. Oamenii de pe şantier nu se integrează organic acţiunii (vezi mitingul constructorilor), iar lupta lui Puiu ca să-şi traducă în viaţă proiectul inovator rămîne un simplu pretext pentru a complica intriga. Scenaristul îl împiedică să acţioneze şi să gîndească pe coordonate reale, principale, nu numai pe Cristea, ci şi pe Liliana. Pusă în faţa unor fapte revelatorii (Dan încearcă de mai multe ori s-o sărute şmechereşte, e total lipsit de fantezie, rezumîndu-şi idealurile la „o soţie frumoasă, un apartament şi aprecierea muncii sale la serviciu“), Liliana nu e capabilă să tragă nici o concluzie. Nici discuţia cu meşterul Toma nu o edifică. Nu intuieşte nimic din comportarea timidă, atentă, a lui Crintea, nici chiar din patetica lui declaraţie de dragoste făcută prin intermediul tiradei lui Cyrano (scena aceasta e, ce-i drept, şi slab realizată). Octavian Sava nu le dă eroilor dreptul să gîndească, căci quipro-quo-urile ar lua sfîrşit, trebuind să fie înlocuite de un umor inspirat din realitate, popular, în mînuirea căruia scenaristul se simte vizibil stînjenit. Nici momentele de comedie lirică nu au prea multă substanţă. Scena sosirii fetei e frumos gîndită (Liliana regăseşte şi se descurcă cu uşurinţă în ambianţa care i-a devenit familiară datorită celor 110 scrisori...). In schimb, scena plecării fetei — ca să se reîntoarcă şi să-l regăsească pe Puiu cel adevărat — e din cale-afară de livrescă, scenaristul pastişîndu-1 pe Sebastian. In general, momentele lirice nu ne pot capta, căci eroii nu sînt lăsaţi să fie sinceri unul în faţa celuilalt, trebuind tot timpul să joace roluri duble, să poarte o haină în care se simt stînjeniţi, rigizi, care nu le aparţine. Dan, spre deosebire de Puiu, cunoaşte o evoluţie mai marcată, ajungînd la concluzia că trebuie să-şi modifice substanţial comportarea uşuratică şi modul de a gîndi. Intenţiile de ironie la adresa personajului sînt extrem de palide, el apărînd ca foarte simpatic de la un capăt la altul al filmului. Atunci de ce trebuie să se mai transforme (şi aşa forţat, printr-o declaraţie puţin verosimilă) ? Şi cum mai poate fi el opus lui Puiu? Lipsa semnificaţiilor critice la adresa arhitectului diluează mult ideea filmului, plasîndu-ne în sfera comicului lipsit de substanţă. Există în film şi intenţii satirice. Ele vizează personaje neesenţiale — funcţionarul de la registratură, portarul, inginerul Maltopol — şi urmăresc să obţină un plus de haz, pe scheme şi replici banale. Dialogul e scris cu nerv, uneori fin, inteligent, nu arareori cu dorinţa de a epata. Scrisorile lui Cristea sunt emfatice, pline de dulcegării şi locuri comune, iar multe din replicile lui sună pompos, nelalocul lor (ca aceea prin care se adresează copiilor: „Stau cu prietenii mei : Hamlet, Cyrano, Cehov, Sebastian* etc.). Umorul nu e întotdeauna de calitate, inspirîndu-se prea mult din spectacolele mediocre de circ sau estradă. Exemple sînt, din păcate, suficiente. „Dumneata întotdeauna te bîlbîi ?“ — întreabă Liliana. „— Nu, numai cînd vorbesc". Sau: „Omoară-te afară, acolo răspunde președintele comitetului de stradă !“ şi „Am auzit că artiştii ăştia cîştigă foarte bine“ (rostite, ce-i drept, cu vervă, de Birlic). Lui Vitanidis i-a revenit o sarcină dificilă. Regizorul a preluat în mod critic scenariul, estompîndu-i unele slăbiciuni, fără a-i putea înlocui însă lipsa de substanţă. Spectacolul cinematografic e atractiv, amuzant, iar actorii, cu rare excepţii, joacă bine. Regizorul a urmărit ca fundalul pe care se desfăşoară acţiunile eroilor să fie autentic, oamenii să se comporte firesc, sugerîndu-ne patosul muncii lor, ritmul susţinut al activităţii de pe şantier. Momentele comice sînt realizate firesc, cu bun gust (izbutite sînt scenele de la statuia lui Ciprian Porumbescu sau scena sosirii Lilianei, precedată de apariţia funcţionarei de la A.D.A.S.), ritmul acţiunii e trepidant, obţinut atît prin punerile în scenă cît şi prin montaj. Există în film şi stîngăcii, fapte explicate demonstrativ (Liliana rupe fotografia lui Maltopol, dar păstrează cu grijă scrisorile) sau detalii lipsite de firesc şi expresivitate, (figurina care-l inspiră pe Cristea), dar în general regia filmului e meritorie. Dintre actori se distinge în primul rînd Marcel Anghelescu. Meşterul Toma, creat de el, e un muncitor energic, plin de haz, înţelegător şi înţelept. Un personaj care se reţine, în ciuda rolului episodic. Artiştii poporului Gr. Vasiliu- Birlic şi Al. Giugaru, în scurte apariţii, ne fac să gîndim încă o dată că e timpul să se scrie scenarii anume pentru ei, scenarii care să valorifice, în sfîrşit, marile lor potenţe comice. Iurie Darie şi Ion Dichiseanu îşi interpretează cu umor personajele, încercînd să le diferenţieze mai mult decît a sugera scenariul. Bine gîndite şi pline de haz sînt scenele în care Iurie Darie joacă rolul cuceritorului irezistibil, sugerîndu-ne în acelaşi timp prin detalii discrete dragostea pe care i-o poartă Lilianei; reuşite sînt şi scenele în care Dan îşi dezvăluie completul prozaism spre disperarea Lilianei. Rolul dificil al Lilianei cerea nu numai o prezenţă fizică atrăgătoare, ci şi o bună actriţă. Florentina Mosora se străduieşte să interpreteze convingător personajul, dar efortul ei e vizibil, căci mişcările îi sunt rigide, privirile nu totdeauna expresive, iar glasul lipsit de nuanţe. Post restant constituie un bun prilej pentru o discuţie mai amplă, evident necesară, asupra calităţii şi eficienţei comediilor cinematografice româneşti. Mihai Tolu • FLORENTINA MOSORA (Liliana) • ION DICHISEANU (Dan) şi IURIE DARIE (Puiu) • COCA ANDRONESCU (Mim!) grji NOI DISTRIBUŢII ale fall ** melor româneşti din prohi ducţia anului 1962 . In Tudor Vladimirescu (sce- nariul: Mihnea Gheorghiu, regia : Lucian Bratu) joacă actorii: Emanoil Petrul (Tudor Vla-H dimirescu), George Vraca (Brîng coveanu), Lica Gheorghiu (Arisigizza Glagoveanu), Geo Bartoni (Benescu), Al. Giugaru (Glago-Hveanu). în alte roluri: Petre Gheorghiu, Ion Bessoiu, Ernest H Maftei, Toma Dimitriu, Ion Dimchiseanu şi alţii, în Lupeni, un film care va evoca luptele minerilor din 1929, gj şi a cărui realizare va începe la 11 iunie (scenariul: Eugen Mangaric, Nicolae Ţie şi Mircea Drăgan, regia : Mircea Drăgan), au fost distribuiţi actorii: Colean Răutu, Lica Gheorghiu, Ştefan Ciubotăraşu, Ilarion Ciobanu. Din producjia 1962 a Studioului „Bucureşti* George Calboreanu, Gh. Mărutză, §§ Ioana Sever, Costel Constand- Iă nescu şi alţii, în Pe umerii noştri, un film §j cu temă actuală, a cărui acţiune j se petrece pe un mare şantier (scenariul: Nicolae Ţie, Radu Cosaşu, Gabriel Barta; regia: Gabriel Barta, Mihai Bucur) regurile principale sunt interpretagte de actorii: Lazăr Vrabie, Ilagrion Ciobanu, Victor Rebengiuc, g Aurel Cioranu, Lucia Mara Vrag bie, Dana Comnea, Ion Ciprian. g în Sub cupola albastră, un g film inspirat din viaţa artiştilor g de circ, ale cărui filmări vor fi jeterminate în timp de o lună (see- gnariul: Al. Struţeanu; regia: g Gh. Tobias), joacă actorii: Coj Iea Răutu, Florentina Mosora, g Eugenia Eftimie, Puiu Călinescu şi alţii. I mm im ^^^L XV-LEA Festival de la Cannes se deschide peste cîteva zile. 35 de ţări au trimis aproape 50 de lung-metraje ; pentru a le prezenta, festivalul va trebui să dureze 16 zile (cu două zile mai mult decât de obicei). Cannes 1962 va fi o mare reuşită ? Numele lui Antonioni, Bresson, Preminger, Kulidjanov, Berlangua, Thorre Nilson, Popescu-Gopo ne pot determina să o sperăm. Din juriul festivalului fac parte, anul acesta : Mario Soldaţi (Italia), Grigori Ciuhrai (U.R.S.S.), Mel Ferrer (S.U.A.), francezii Romain Garry şi Jean Dutour. Ca invitat al juriului va fi prezent la festival şi regizorul polonez Jerzy Kawalerowicz. Selecţia franceză cuprinde ultimul film al lui Robert Bresson, Procesul Jeannei d’Arc. Este cunoscută grija cu care îşi pregăteşte filmele acest cineast; n-a realizat decît şase în 20 de ani, dar fiecare din ele a însemnat un eveniment pentru cinematografia franceză. Din păcate, excesul de simplificare pe care-l manifestă l-a adus, de data aceasta, la realizarea unei opere cu totul lipsite de sensibilitate, care va stîrni, fără îndoială, vii discuţii. Al doilea film francez în competiţie, Cléo de la 5 la 7 de Agnès Varda este, dimpotrivă, un foarte frumos poem vizual, o operă mişcătoare care obţine în zilele acestea, la Paris, un mare succes de public şi de critică. în sfârşit, Amanţii de la Teruel al lui Raymond Rouleau (realizatorul Vrăjitoarelor din Salem) este un film prin care autorul a dorit să creeze ceea ce se numeşte „spectacol total“. Selecţia sovietică nu ne-a fost încă anunţată. S-ar putea să vedem filmul Cînd copacii erau mari, semnat de tînărul regizor sovietic Lev Kulidjanov. Numele acestui cineast ne este cunoscut din 198, cînd filmul realizat de el împreună cu Iakov Seghel, Casa In care locuiesc, a cucerit un mare premiu la Bruxelles. Cînd copacii erau mari, este, judecind după aprecierile presei sovietice, un film caracteristic pentru tînăra cinematografie din Uniunea Sovietică. Din Italia, Antonioni revine la Cannes, doi ani după brutalul eşec al Aventurii. El prezintă Eclipsa — în care îi vom revedea pe Monica Vitti şi Alain Delon —, realizare consacrată în întregime, ca şi precedentele filme ale lui Antonioni, căutării fericirii. Divorţ italian de Pietro Germi are cu totul alt stil. Este o satiră la adresa dogmelor religioase care, interzicînd divorţul în Italia, fac din crima pasională singura soluţie pentru rezolvarea conflictelor conjugale. Va mai rula, în festival, filmul italian Boccaccio 70, care este alcătuit din patru povestiri regizate de autori atît de renumiţi ca Monicelli, Visconti, Fellini şi De Sica. Statele Unite trimit trei filme ambiţioase, dar care s-ar putea să nu fie destul de originale pentru a figura în palmares. Furtună la Washington (titlul american Advise and Comptent) al lui Otto Preminger este o satiră a vieţii politice americane şi a corupţiei morale care domneşte aici. Lungă călătorie în întuneric (Long Journey into the Night), realizat de Sidney Lumet, adaptează piesa lui Eugene O’Neill, cu Katherine Hepburn în rolul principal. Din păcate, celelalte filme ale lui Lumet pot provoca îndoieli asupra calităţii transpunerii acestei puternice drame pe ecran. Tot o dramă familială constituie subiectul celui de-al treilea film american, îngerul violenţei (titlul american AII fall down) de John Frakenheimer, tînăr realizator de la care putem aştepta o operă plină de vigoare. Producţia poloneză, care anul trecut s-a remarcat cu strălucire la Cannes, este reprezentată prin două filme : Ziua morţilor şi Casa fără ferestre. Ziua morţilor este ultima realizare a scriitorului-cineast Tadeusz Konwicki, una dintre cele mai populare personalităţi ale literaturii şi cinematografiei poloneze actuale. Filmul recompune, din amintirile a doi îndrăgostiţi, trecutul lor puternic influenţat de evenimentele însemnate care au marcat istoria Poloniei din zilele războiului şi pînă astăzi. Casa fără ferestre este opera unui regizor mai puţin cunoscut, Stanislaw Jedryki. Marea Britanie a trimis două adaptări literare : Inocenţii (The Innocents) de Jack Clayton — autorul Drumului spre înalta societate —, un film realizat după foarte frumosul roman al lui James Henry Turnul din Crew, şi Gustul mierii, de Tony Richardson, după o piesă cam scandaloasă a tinerei Shelagh Delammey. De la conştiinţa scrupuloasă a cineaştilor englezi se pot aştepta filme lipsite de geniu, dar solide, bine construite. Din Spania soseşte un film foarte dur şi foarte violent Placido, de Luis Berlangua (unul din autorii filmului Bun venit, Mr. Marshall!). Este o poveste amară, în manieră neorealistă, despre viaţa oamenilor mărunţi din Madrid, un film remarcabil, demn de marele exemplu al Viridianei. Argentinianul Leopoldo Thorre Nilson este cel mai bun dintre cineaştii sud-americani de azi şi îşi reprezintă ţara cu filmul 60 X 100■ 7. Este o operă destul de diferită de filmele lui precedente, un studiu de caractere. Se aşteaptă cu multă curiozitate primul lung metraj de Ion Popescu-Gopo. S-a furat o bombă, cunoscute fiind calitatea uimitoare şi umorul original al filmelor sale scurte. In sfîrşit, trebuie să notăm că pentru prima oară două ţări africane de curînd eliberate vor fi prezentate la Cannes, Congo şi Senegalul. Amîndouă trimit filme realizate de cineaşti francezi. Konga Yo al lui Yves Allegret este un film de aventuri, care nu are altă pretenţie decît de a arăta Congo-ul spectatorului străin. Dar filmul lui Yves Ciampi, Libertate, încearcă să atace un conflict din viaţa africană actuală. Marcel Martin Paris, 3 mai 1962 Cinema ■B ÎN acest an, Studioul Al. ** Sahia va fi prezent pentru prima oară la Festivalul internaţional cinematografic de la Cannes. Documentariştii noştri concurează cu filmul Voroneţ (regia Ion Bostan, imaginea Ilie Cornea) şi cu jurnalul de actualităţi nr. 37 din anul 1961. II ÎN domeniul filmelor cu teme agricole. Studioul Al. Sahia are în lucru mai multe producţii. Regizorul Jean Petrovici lucrează un documentar despre o gospodărie agricolă colectivă cu caracter zootehnic din regiunea Braşov, în seria filmelor de ştiinţă popularizată pe teme agricole, regizorul Paul Cojocaru realizează un film despre creşterea intensivă a oilor cu lină fină şi semifină. Dumitru Dădîrlat lucrează un film despre posibilităţile de a obţine recolte de 5.000 kg porumb la hectar în teren neirigat, Dumitru Done un film despre cultura roşiilor în cîmp, în bazinul Arad. Regizorul Doni Cheşu a terminat filmările pentru o producţie despre amplasarea construcţiilor agricole şi executarea de construcţii ieftine. ■ PROGRAMUL serilor pentru prietenii filmului, organizate la cinematograful Vasile Alecsandri din Bucureşti, este foarte bogat în luna mai. La 5 mai va avea loc seara intitulată „Cineaştii Germaniei populare împotriva nazismului“; la 12 mai — „René Clair la începuturile filmului sonor“; 19 mai — „Eisenstein — un clasic al artei cinematografice“ (ciclul I); 26 mai — „Introducere in neorealism“. ■B UNUL din cele mai vechi cinecluburi din ţară, cel de la uzinele Tractorul din Braşov, desfăşoară şi anul acesta o rodnică activitate. In intenţia de a îmbogăţi cultura cinematografică a membrilor săi, conducerea cineclubului a organizat o serie de expuneri teoretice însoţite de exemplificări practice: „începuturile filmului comic“ (s-au vizionat filmele Parada lui Chariot şi Visul lui Tănase); „Şomajul în film" (însoţit de proiecţiile Sciuscia şi Roma, orele 11); „Opere clasice şi parodii" (cu filmele Don Quijotte şi Don Juan). In ceea ce priveşte creaţia, cineclubiştii braşoveni au început lucrul la un film despre lupta pentru calitate. Titlul filmului: Tractorul buclucaş. FILMUL de scurt-metraj Am opt ani este realizat de un grup de cineaşti francezi, după desenele copiilor algerieni refugiaţi la Tunis. Acest unic film francez despre războiul din Algeria — interzis de cenzură — rulează numai în circuitul cinecluburilor, nici un distribuitor de filme neîndrăznind să-l cumpere pentru un cinematograf din reţeaua comercială. Este interesant de remarcat că şi autorii lui preferă să rămînă necunoscuţi ; numele lor nu este citat în nici una din însemnările despre film publicate de ziare şi reviste. Totuşi, revista Express informează că autorii intenţionează să-şi continue opera nonconformistă, lucrînd din fonduri proprii. Vor realiza în continuare filme pe subiecte interzise de cenzură. „Important este să realizăm aceste filme. Va fi o producţie paralelă, angajată, dar liberă“, a declarat unul din aceşti cineaşti necunoscuţi în Express. În studiourile franceze anul acesta se realizează cu 75 la sută mai puţine filme decît anul trecut. La mijlocul lunii martie, 16 studiouri erau goale. Anul trecut, in luna aprilie, se lucra la realizarea a 16 filme; anul acesta se află în lucru doar 7. Din 1959 şi pînă astăzi 50 de filme franceze au rămas „în cutie“, adică nu au fost prezentate publicului. ■ ACADEMIA cinematografifică din Marea Britanie a desemnat cele mai bune filme care au rulat anul trecut în Anglia: Balada soldatului şi The Hustler (o producţie americană). Cele mai bune creaţii actoriceşti: Sophia Lorren în La Giocciara şi Paul Newman în The Hustler. I II şcolile din R. P. Ungară sunt prezentate în chip obişnuit 335 de filme didactice, fiecare fiind multiplicat în mai mult de 40 de copii. Cele mai izbutite filme didactice înfăţişează viaţa animalelor şi a plantelor şi sunt realizate de Kollăny. 12 filme au fost cumpărate pentru şcolile franceze. ^ ACTORUL francez Georges Wilson (cunoscut publicului nostru din filmele Absenţă îndelungată şi Cardul) joacă rolul principial în filmul în curs de realizare Mathias Sandorf , o ecranizare a cunoscutului roman de Jules Verne. SINDICATUL american al artiştilor de cinema cu sediul la Los Angeles a publicat un document care subliniază că „dacă producătorii americani vor realiza și în viitor atîtea filme în străinătate, Hollywoodul va deveni în cinci ani un oraș pustiu“. ■ 1