Contemporanul, ianuarie-iunie 1962 (Anul 16, nr. 1-26)
1962-01-05 / nr. 1
IGA SA se înţeleagă pentru ce în *• titlul ziarului Liga Ortodoxă a figurat cuvîntul ligă trebuie spus că în el s-au asociat spontan mai multe tendinţe antidinastice, indiferent de formă. Pretextul plauzibil de manifestare făţişă s-a ivit cu prilejul unui incident, petrecut la palatul regal, între mitropolitul Ghenadie Petrescu şi regele Carol întîi. Piegele, încercînd să-şi întindă controlul şi asupra clerului din Sinod (mitropoliţii, episcopii şi arhiereii), Ghenadie a dat în momentul oportun, răspunsul următor : „Maiestatea Voastră e rege peste trupuri, eu sunt mai mare peste sufletele lor. Vă rog respectuos, vedeţi-vă de treaba Maiestăţii Voastre“. Era prezent, la Palat, întregul guvern liberal. La reacţia clerului s-a adăugat după aceea iritarea opiniei publice faţă de brutalitatea cu care a fost detronat mitropolitul. Ministrul de Justiţie de atunci, Stătescu, Eugen Stătescu, mi se pare şi-a luat sarcina să-l opereze pe mitropolit direct. S-a prezintat, însoţit de aparatul poliţienesc necesar, şi l-a scos din reşedinţa lui pe mitropolit, înşfăcîndu-l cu propriile sale mîini şi tîrîndu-l încleştat de barbă în faţa catedralei. In viaţa religioasă şi politică a Romîniei, asemenea ispravă nu se mai petrecuse nici în epoca turcă-fanariotă. Mişcarea antidinastică, stîrnită pretutindeni în ţară, era condusă, prin întruniri publice, de un orator demagog senzaţional, Nicolae Eleva, denumit în piaţă „tribunul poporului“. In presă era activ spiritualul Anton Bacalbaşa, din vechea mişcare socialistă. Cît priveşte ziarul poetului Macedonski, el era subvenţionat de-a dreptul de mitropolitul Ghenadie, surghiunit la mînăstirea Căldăruşani, înconjurată de o companie de jandarmi. Mi-aş permite să comit o indiscreţie. încasatorul subvenţiei eram eu, cel care vorbesc, făcînd periodic pe jos ori pe bicicletă 60 de km dusîntors, Bucureşti-Căldăruşani. La vîrsta de vreo 16 ani cîţi aveam, eşti în stare de toate devotameratele gratuite. E farmecul candid al primei tinereţi inocente şi naive. începusem să scriu, cum se zice. Verbul aseri implică atîtea răspunderi de conştiinţă, încît mi-e frică şi azi de el şi de sacra hîrtie albă, pe care o mînjim nu totdeauna conştienţi de ceea ce facem. Primele manuscrise au mers cum au mers, ciupite pe ici, calea de estetica maestrului. Cînd nu mi le-am mai recunoscut la tipar, am trântit uşa şi am plecat. Da, Macedonski ţinea cenaclu acasă. Era ceva cam ca saloanele literare franceze, afară de fotolii şi gobelinuri Louis XVI. Se citeau mai ales Nopţile maestrului, recitate de scriitor. Sărac, postul căuta să-şi deghizeze sărăcia cu o cutie de tutun deschisă tuturora pe masă. Talent incontestabil der orgolios la exces, tinerii care frecventau casa lui din strada Povernei păstrau o rezervă vizibilă faţă de poet, neputînd uita epigrama, s-ar putea zice, infamă, pe care el o scrisese împotriva lui Eminescu, internat în ospiciu. Sînt păcate pe veci neiertate. Aşa-zisul cenaclu era frecventat de mai tineri fără nume rămase în literatură şi de mai bătrîni, dispăruţi din literatură. Cu Galaction de braţ, participam şi noi. Mi-aduc aminte, de pildă, de Mircea Demetriade, de Alexandru Obedenaru, mai tîrziu custode al bibliotecii Academiei.. Emul macabru al cadavericului Robinat, a rămas de la poetul Obedenaru, dedicat pistolului, un vers de unic ridicol : Metal oribil, revolver! 2 MI-AŞ recunoaşte doi maeştri a -devăraţi, pe diaconul Abramescu, care m-a învăţat alfabetul, şi pe profesorul de limba romînească, din gimnaziu, Gîrbea. Lăsîndu-mă singur după prînz în biblioteca lui din fosta stradă Romană, am cotrobăit în ea cît am putut mai mult, făcînd cunoştinţă cu scriitorii noştri mai vechi, cu cărţile chirilice de strană şi slujbă, ca şi cu cîţiva scriitori străini. Am preţuit mult apoi, evident, pe Amyot, pe Rabelais, pe Montaigne, pe Jules Laforgue, Baudelaire, pe Dostoievski şi Tolstoi. O AŞ prefera să fac în ce priveşte colaborarea la Viaţa Socială şi Facla cu prietenul de toată vremea Cocea, întrucît în familia acestor două reviste admiraţia era prea reciprocă şi aş fi nevoit să mă autoadmir, reproducînd părerile lui în privinţa manuscriselor mele. Am avut însă impresia sinceră şi fără paradă că slujim amîndoi o revoluţie viitoare— adevăr adevărat. A SCOPUL revistei Cronica, înce■ pută cu Gala Galaction, trebuia căutat instringenţa momentului da atunci, cînd se punea problema vii. CE va evoca debutul la Liga Ortodoxa în 1896, cenaclul şi figura lui Macedonski ? 2. CE MAEŞTRI şi ce cărţi v-au fost primii călăuzitori în afara de propriile împrejurări de viaţă ? 3. DAR cîteva cuvinte despre colaborarea la Viaţa sociala şi apoi la Facla ? 4. CARE erau rosturile Cronicii, revista care a apărut înainte de primul război mondial ? 5. CONSIDERAŢI o continuitate şi apoi o dezvoltare contemporana — în sensul unei poziţii sociale şi militante tot mai precise — de la Ruga de seara, Testament, prin Flori de mucigai, pina la 1907 ? 6. DAR de la Psalmi pina la Cîntare Omului ? 7. CUM aţi vedea o lucrare despre dumneavoastră ? Pe orizontală, şi eventual tăiat în fragmente, sau pe verticală — în adîncime şi în înălţime — ca un monument arhitectonic proiectat ca atare de însăşi opera dumneavoastră strării Romîniei în primul război mondial. Un asemenea pas nu trebuia făcut, mai ales că ţara, guvernată atîta vreme falimentar, purta încă în trupul ei rănile însângerate ale represiunilor din 1907. Cronica milita deci pentru a împiedica împingerea Romîniei în carnatul imperialist. “ CRED şi eu că de la ■ “*“* C« poemul Rugă de seară, scris pe la 19 ani într-o chilie de mînăstire, pînă la recenta Cîntare a Omului, se defineşte o linie continuă solidară cu sine şi o poziţie fără tăgadă. 7 A ŞAPTEA întrebare mă inco ■ modează, fiind vorba de o părere personală asupra literaturii personale. Dar trebuie să răspund, n-am ce face. Am impresia strict obiectivă că în tot ce s-a scris foarte binevoitor despre această literatură, considerată pe fărîme, interpreţii ei recenţi au purces dintr-o concepţie de şoferi, care, la volan, văd kilometrul parcurs, însă nu drumul întreg străbătut între două distanţe în interiorul aceluiaşi teritoriu. Oftalmologie critică. Nici glaucomul fizic, numit „apă neagră“ în popor, nu e tratat în clinicile de specialitate. Se găureşte corneea, se dă dammul la zeama care împiedică ochiul să zărească şi pacientul rămâne tot în întuneric. Drept încheiere îi rog pe prietenii ascultători să citească dacă mai am zile de trăit şi de lucrat, să răsfoiască viitoarea ediţie a volumului Cu bastonul prin Bucureşti, în care cele spuse azi, mai academic, vor fi dezvoltate cu numeroasele amănunte necesare. Intr-un fel se vorbeşte la Universitate şi într-altul în publicistica a toată lumea, rostită mai pe şleau. Cu dragoste tinerească, iubiţi auditori care aţi răbdat să mă ascultaţi, mă înclin, care o atribui lirismului în proza mea. Este adevărat că, în ultima vreme mai ales, în multe articole care se ocupă despre proza romînească şi în care a venit vorba şi despre lucrările mele în proză, s-a ridicat problema prezenţei unui mare număr de pagini din cărţile mele acoperite cu proză lirică. Cea mai mare parte dintre criticii literari care au pus această problemă au arătat că prezenţa lirismului într-o operă literară în proză ar face ca proza aceasta să fie de o calitate inferioară, adică, după părerea unora dintre criticii noştri literari, într-o carte de proză n-ar avea ce să caute lirismul. Aceşti criticiau arătat că prezenţa prea multor pagini de esenţă lirică din cărţile mele ar diminua valoarea operei mele literare în proză. Eu nu am împărtăşit, nu împărtăşesc şi nu voii împărtăşi niciodată părerea acestor critici. Să-mi fie iertată apropierea intre un scriitor modest ca mine şi cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, între genialul autor de piese de teatru Shakespeare, care, după cum ştiţi, a trăit în Anglia pe vremea cînd pe scaunul domnesc din Bucureşti se afla voievodul a cărui statuie se află la cîteva sute de metri de aici — Mihai Vteazul. Dacă dv. veţi lua şi veţi citi cu atenţie întreaga operă dramatică a lui Shakespeare nu veţi găsi o singură piesă de teatru a lui în care să nu existe nenumărate pagini de cel mai subtil şi mai gingaş lirism. Lirismul, în operele dramatice ale lui Shakespeare, nu a diminuat cu nimic valoarea acestor opere dramatice. Dacă dv. cunoaşteţi măcar într-o oarecare măsură opera în prozăa unuia dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză, scriitor care a murit cu cîteva luni în urmă, Hemingway, desigur că aţi găsit în paginile acestui mare romancier contemporan nenumărate pagini lirice. După părerea mea, şi a milioanelor de cititori care au gustat opera lui Hemingway, lirismul din această operă nu numai că nu a diminuat valoarea ei literară, ci, dimpotrivă, a înfrumuseţat şi a accentuat tensiunea dramatică a conflictelor descrise de scriitor. Fără să mă compar cu genialul Shakespeare, nici cu foarte talentatul Hemingway, consider că lirismul nu a diminuat proza mea epică. Dimpotrivă, fiind un scriitor care înfăţişez de obicei în paginile cărţilor mele conflicte foarte dramatice, şi care povestesc, în măsura în care mă pricep, fapte omeneşti brutale uneori, alteori mai puţin brutale, consider că prezenţa unor pagini lirice în opera mea ajută operei mele, îi ajută ca valoarea ei să crească. Lirismul face parte din întreaga mea făptură şi nu mă pot împiedica, atunci cînd scriu o carte, între două fapte foarte brutale, să nu introduc cîteva pagini lirice, care nu slăbesc tensiunea dramatică a cărţii, ci, dimpotrivă, dau posibilitatea cititorilor mei să respire mai liniştiţi pînă ajung cu ochii la pagina următoare, care iarăşi înfăţişează conflicte dramatice. Cred că problema aceasta, aşa cum este pusă de unii dintre criticii noştri, este o problemă strîmb pusă şi, după părerea mea, nefericit rezolvată. • AM MAI fost întrebat ce este autobiografic şi ce nu este autobiografic în cărţile mele de proză. .Vreau să vă spun deschis că, în toate cărţile pe care le-am publicat pînă acum în proză, cea mai mare parte a faptelor povestite de mine sînt fapte trăite de mine sau trăite de oameni din imediata mea apropiere ; în orice caz, vreau ca dv. să aflaţi că foarte puţine lucruri dintre cele povestite de mine nu sînt cunoscute de mine direct. Pînă acum, cel puţin, în opera mea literară în proză nu am făcut decit rareori apel la imaginaţia mea. Nu am recurs in mod obişnuit la imaginaţie, din cauza biografiei mele bogate, din cauza nenumăratelor întîmplări prin care am trecut de-a lungul a aproape şaizeci de ani. Nu am făcut, deci, şi nu am crezut că era necesar să fac apel la imaginaţie. Am o asemenea cunoaştere a vieţii, a oamenilor şie faptelor. Incit dacă prin absurd aş putea să mai trăiesc o sută de ani, încă nu aş isprăvi de povestit faptele oamenilor pe care i-am văzut şi n-aş isprăvi de povestit despre oamenii pe care i-am cunoscut. Intre a face apel la imaginaţie şi a descrie viaţa oamenilor pe care i-am cunoscut, cred că am procedat bine alegând faptele oamenilor şi nefăcînd apel la imaginaţie decit în cazuri absolut necesare, ca în cazul capitolului «Printre stele» din noul ciclu «Desculţ». » DE CE sînt atît de multe digresiuni în ciclul Rădăcinile sunt amare ? Şi de ce am dat drumul acestor digresiuni care puteau să facă foarte bine obiectul unor cărţi separate ? Vreau să vă spun că eu nu m-am gândit să fac din aceste digresiuni cărţi separate, ci din momentul in care m-am aşezat la masa de lucru şi am început să scriu Rădăcinile sînt amare nu am făcut acest lucru pe temeiul unui plan dinainte stabilit. Cunosc un număr de confraţi ai mei, unii mai tineri, alţii mai vîrstnici, care nu se aşează la masă să scrie decît după ce au studiat foarte atent un anumit material, după ce şi-au făcut numeroase note în caiet şi după ce au stabilit pe hîrtie un plan foarte clar al întregului roman. La cîţiva dintre confraţii mei am văzut asemenea planuri. Eu nu vreau să spun că aş dispreţui un asemenea sistem de lucru. Cred că este un sistem bun, însă este un sistem pe care nu l-am practicat, nu-l practic şi nu-l voi practica niciodată. Cînd mă aşez la masa de lucru şi încep să scriu o nouă carte, o încep fără să am un plan pe hîrtie dinainte stabilit, fără să fac socoteală cîţi eroi pozitivi şi negativi o să am. Am gîndit mult timp cartea în liniile ei mari. Aşezat la masa de lucru dau drumul condeiului pe hîrtie şi scriu ceea ce îmi vine în minte în acel moment, dau drumul să se scurgă pe hîrtie, prin vîrful peniţei meie, la o părticică neînsemnată din uriaşul depozit de fapte, de eroi pozitivi sau negativi sau şovăielnici, care se află de ani păstraţi în memoria mea ; ea a avut această capacitate de a înmagazina tot ceea ce ochii văd şi tot ceea ce urechile aud. • PERSONAL ţin să vă declar, cu toată răspunderea pe care o comportă o asemenea declaraţie, că mă feresc, precum dracul de tămîie, de toate cărţile scrise după un anumit tipic, şi care după lectura primelor 20-30 de pagini mă fac să ghicesc sfîrşitul cărţii. Dacă ştiu cum va evolua fiecare erou, închid cartea şi o pun în raft, fiindcă nu mă mai interesează. Eu încerc să scriu cărţi care să stîrnească curiozitatea cititorilor, să-i facă atît de curioşi, incit dacă o dată au deschis cartea, să n-o poată lăsa din mină pînă nu o termină de citit. Cel puţin aceasta este intenţia mea. Dacă am izbutit sau nu, este o chestiune la care ar putea să răspundă cititorii. Dacă lucrările mele vor fi citite şi peste 20—30 de ani va fi un semn că am izbutit. Dacă însă peste 20—30 de ani nimeni nu va mai pomeni de ele, va fi făcută dovada că am scris nişte cărţi neinteresante. Eu sper că am scris cărţi trainice, dar orice om scrie cu această speranţă. Răspunsul asupra multora dintre noi îl va da viitorul. • AM fost întrebat cînd voi sfîrşi ciclul Rădăcinile sînt amare. N-aş putea răspunde precis la această întrebare, întregul ciclu este scris, eu însă mai am de lucrat atît la cele 7 volume netipărite, şi care sânt în sertarele mele, redactate, — cît şi la ridicarea valorii artistice a celor 5 volume pe care le-am tipărit, volu - me pe care le-am scris făcînd un efort excepţional, în timp, numai da un an. Ca să scrii într-un an 5 volume, fiecare avînd 400 de pagini, nu e un lucru prea uşor. în versiunea din Gazeta literară, tipărită aproape neschimbată, au putut să existe unele lungimi, unele slăbiciuni în ce priveşte compoziţia artistică a cărţii, şi, fără îndoială, nenumărate pagini cu un grai de un nivel inferior celui pe care mă străduiesc să-l am. în 3—4 ani, cel mult în 5, întregul ciclu de 12 volume va fi — cu condiţia ca eu să trăiesc pînă atunci — isprăvit, şlefuit şi publicat într-o ediţie revăzută şi ridicată artisticeşte deasupra nivelului primelor 5 volume, scrise în grabă şi tipărite. • AM FOST întrebat despre drumul literaturilor străine contemporane. Cred că în momentul de faţă, fără nici un pic de exagerare, în lagărul socialist, şi în primul rînd în Uniunea Sovietică, se află cei mai mari prozatori şi cei mai de seamă poeţi ai lumii contemporane. Scriitorii din lagărul nostru ajută, prin operele lor, la făurirea unei lumi noi, a unei vieţi noi, la cîştigarea păcii şi a fericirii. Noi slujim cele mai nobile visuri ale oamenilor. Şi în ţările lagărului capitalist se află scriitori de valoare. Dar unii din ei nu mai cred în nimic şi din această cauză operele lor, chiar cînd sínt scrise cu o mare strălucire a talentului, sínt lipsite de lumină, sínt lipsite de ceea ce face forţa şi substanţa operelor noastre, care este această încredere în viaţă, încredere în om, în-n credere într-un viitor fericit al oamenilor. AM MAI fost întrebat dacă voi scrie o carte despre război. In ciclul Rădăcinile sunt amare există un volum întreg care se ocupă de epoca de la alungarea lui Carol al II-lea, de la 6 septembrie 1940, pînă în iunie 1941, cînd a început războiul germano-antonescian împotriva Uniunii Sovietice. In acest volum din Rădăcinile sînt amare am arătat domnia de fiară a fasciştilor, cu Horia Sima, domnia în continuare a lui Antonescu şi pregătirile de război. Ce s-a întîmplat în această ţară şi cum a fost pregătit războiul, împotriva voinţei poporului nostru, care n-a vrut să se amestece în războiul hitlerist împotriva Uniunii Sovietice. De asemenea, tot într-un volum din Rădăcinile sînt amare am descris războiul din Răsărit, la care eroul meu Licu Oros nu ia parte, el aflîndu-se în închisoare, şi la care eroul principal Darie iarăşi nu ia parte, pentru că nu este soldat. In sfârşit, într-un alt volum din Rădăcinile sunt amare am descris războiul antihitlerist care începe imediat după 23 August şi la care a participat, în primeile rinduri ale armatei noastre, care acum se bate cu hitleriştii, eroul meu Licu Oros, care în zorii zilei de 24 august iese cu nenumăraţi comunişti din lagărele şi temniţele regimului fascist al lui Antonescu. Va mai trebui să muncesc însă foarte mult pentru a da o mai mare valoare politică şi artistică celor 5 volume tipărite, pentru ca să izbutesc să fac nişte cărţi care să trăiască mult timp în cadrul literaturii noastre. Este voinţa şi dorinţa mea, dar dacă voi izbuti sau nu, iarăşi are di hotărît viitorul. 5 AM FOST întrebat în legătură cu funcţia pe • CE FUNCŢIE estetică atribuiţi lirismului în proza dv ? Sînteţi de părerea acelor critici care au susţinut că prezenţa lirismului într-o lucrare epică i-ar scădea cumva din valoare ? • CE ESTE „autobiografic" şi ce este „biografic" în opera dv. ? Ce e „realitate" şi ce e „ficţiune" ? ® DE CE sínt atît de multe digresiuni în Rădăcinile sínt amare ? • CUM lucraţi, după un plan minuţios sau după „fluxul memoriei" ? ® CÎND veţi sfîrşi Rădăcinile sínt amare ? ® CARE E, după dv., drumul literaturii străine contemporane ? » VEŢI scrie și despre război . • Maestrul Tudor Arghezi la Facultatea de filologie lyh • ^I A APĂRUT, la Editura pentru literatură, volumul Literatura română veche de Al. Piru. Cartea are la bază cursul ţinut de autor studenţilor din anul I de la Facultatea de Filologie a Universităţii C. I. Portion. Ea sintetizează, în 600 de pagini, istoria literaturii noastre de la începuturi pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. însoţit de un bogat aparat critic şi de un număr apreciabil de ilustraţii, volumul, care interesează cercuri mai largi de cititori, este de un real folos pentru studenţi şi cercetători. A DESPRE drumul creaţiei sale, răspunzând la întrebările studenţilor,, a vorbit joia trăpută la Facultatea de filologie, priebil A. E. Baconsky. • CLUBUL, prietenilor cărţii progresiste de la Paris a publicat recent antologia. Introducere în poezia română. Antologia cuprinde cele mai reprezentative creaţii ale poeziei populare şi culte româneşti. ANI editura „Statni Pedagogicke Bakladatelstvi“ din Praga a apărut dicţionarul romini-ceh, alcătuit de colectivul dr. Jiri Staca, dr. Vladimir Horejsi, dr. Zdenek Wittoch şi Ioan Secăreanu. Dicţionarul, cuprinzând 1032 pagini, conţine 40.000 A UN COLECTIV de traducători, critici şi ilustratori de carte s-au însărcinat cu scoaterea primei ediţii braziliene a operei complete a lui Dostoievski, întreaga lucrare va avea 5.744 de pagini şi va cuprinde un număr de 437 de ilustraţii.Ea va apărea în editura „Jose Glimpio“. • (Tkjtdmm, „De din vale de Rovine“ m CEST vers, desprins din incintă- BM toarea epistolă a feciorului do • * domn din Scrisoarea IR-a a lui Eminescu, e titlul unei antologii _ de poezie fi proză inspirată din trecutul de luptă al poporului nostru. Sunt, cele mai multe, pagini clasice, bine cunoscute, dar pe care le poţi răsfoi mereu cu plăcere. Ca într-o „galerie a strămoşilor” reîntîlneşti chipurile lui Toma Alimoş fi al lui Novac, încadrate în versul sugestiv al baladei populare, te înclini în faţa măreţei figuri a lui Ştefan din O samă de cuvinte, admiri, o dată cu Bălcescu, eroismul oştenilor lui Mihai la Călugăreni. De la legendarul Burcel şi Dan, căpitan de plai, pînă la Costea Morocine, zugrăvit cu atîta adevăr de Mihail Sado - veanu, eroii sînt oameni din popor sau conducători iubiţi de mase, fiindcă le-au a înţeles nevoile şi au stat în fruntea lor, în veacuri de restrişte, ca Mircea cel Bătrîn, ori Ion-Vodă cel Cumplit. Anto- 1, . V logic, reţin1,nidi fragmente, din opere întregi semnate de nume ilustre (Neculce, Alexarndrescu, Negruzzi, Odobescu, Eminescu ş. a.), îşi propune să contribuie la educarea partriotică a păturilor largi de cititori. In locul aşezării cronologice duin autori, ar fi fost de preferat orinduirea pe baza succesiunii în timp a evenimentelor narate. Imaginea unui capitol de istorie alcătuit din evocări literare ar fi fost mai clară. Cum figurile şi episoadele aparţin unui trecut destul de îndepărtat, presupunem că volumul e doar cel dinţii dintr-o serie ce se aşteaptă întregită. Numai in felul acesta s-ar evidenţia cu pregnanţa necesară faptul că eroismul epocii noastre a continuat şi a dus la victorie vechi năzuinţi şi eforturi. Ideea acestei continuităţi e, de altfel, afirmată explicit în prefaţa antologiefl, semnată de Al. Săndulescu. Prefaţatorul * - a găsit tonul potrivit, pentru a câştiga interesul cititorilor şi a pune în lumină obiectivul antologiei. Succintele prezentări biografice şi caracterizări ale scriitorilor, ca și notele istorice și glosele de subsol, redactate cu grijă, sînt desigur utile intr-o carte de largă popularizare. , , Epică, reportaj,creaţie de atmosferă CARTEA lui Ioan Grigorescu a fost bine primită de critică, deşi într-un chip derutant. Autorul are toate motivele să fie uluit de lipsa de unitate în vederia criticilor în ceea ce priveşte valoarea naraţiunilor sale. Volumul nu ridică dificultăţi la lectură, scrise într-un stil fluent, cu replica vioaie, cu o bună notă de senzaţional şi pitoresc, operând cu o tipologie diferenţiată prin cîteva trăsături, povestirile trezesc interesul la citit, captează afectivitatea lectorului, dîndu-i satisfacţia de a descifra, exact şi relativ uşor, sensurile etice pe care le-a ilustrat, epic, prozatorul. De unde vine atunci nesiguranţa în diagnosticarea nuvelelor din Unde vântul miroase a petrol ? Cînd naraţiunea este apreciată după intenţia ei tematică şi nu după realizarea artistică a acestei intenţii, lucrurile încep să nu mai fie clare şi, cu toată demonstraţia asiduă a criticului, exemplele răstoarnă aserţiunile sale. Cînd Miron Dragu (v. cronica din Gazeta literară nr. 53) vorbeşte de caracterul plastic al realizării portretului uman şi, spre a ilustra adâncimea caracterului, reproduce notaţii inexpresive: un vlăjgan cu mîinile mari, vînoase, înroşite de frig sau detalii fizionomice curente — aprecierea lui apare gratuită, contrazisă de fapte. Trebuie observat, mai întîi, că recenzentul, care defineşte bine tipul de naraţiune utilizat de Ioan Grigorescu (prozade acţiune) este, după părerea noastră, inconsecvent cu punctul său de vedere, deoarece caută a ilustra nu specificul şi valoarea acestei epici publicistice, ci... procedeele balzaciene de portretizare. Unde sântul miroase a petrol cuprinde suficiente creaţii epice în măsură a demonstra fineţea prozatorului şi acuitatea reporterului, noţiuni care se conjugă la Ioan Grigorescu, imprimînd literaturii sale trăsături ce ţin de o epică publicistică. Autorul ,-a afirmat ca reporter şi cîteva din relatările sale sînt remarcabile. Obsesia a confirmat virtuţile de analist ale lui Ioan Grigorescu, trecerea, fără dificultăţi, de la evocarea frenetică a faptelor la invenţia şi complexitatea epică. Majoritatea povestirilor din Unde vîntul miroase a petrol sînt anterioare volumului Obsesia. Nouă din cele paisprezece nuvele şi schiţe din volumul recent au apărut într-o culegere din 1957. Cinema Madagascar şi, în acest caz, aprecierile făcute de critică în legătură cu maturizarea atinsă de prozator în ultima vreme este cel puţin rău argumentată. Lumea ce stă în centrul povestirilor din Unde vîntul miroase a petrol este lumea petrolului, cu răpitoarele, rechinii şi marii ei asociaţi care depăşesc, cum zicea Geo Bogza, cîrpănoşenia clasică a negustorilor, prin setea scelerată de câştiguri. Prozatorul urmăreşte peisajul petrolifer în devenire, îl apropie de zilele noastre (Unde vîntul miroase a petrol, Neastâmpăr, Ochii lupului, încă trăiesc), accentul cade însă, literar vorbind, pe evocarea trecutului (fapt remarcat, în mod judicios, de Al. Căprariu în cronica din Tribuna). Se impune, mai întîi, lumea pestriţă de la periferia oraşului, întins pe malurile pestilenţioase ale unei ape grase şi verzui. Peisajul este murdar, vinele negre de petrol răzbat prin straturile de zăpadă, apa, pe care plutesc aburi fierbinţi, nu îngheaţă niciodată. Pe malurile ei străjuiesc pădureţii — figurile lor tenebroase înspăimântă pe copiii cartierului. Este vremea războiului şi peisajului mohorît, insalubru, dominat de noroaie vâscoase, i se adaugă mizeria, ca un atribut firesc. Oamenii nu au cu ce se încălzi şi folosesc, cînd reuşesc să înşele atenţia păcureţilor, bucăţile de lut îmbibate cu petrol, sau adună, de pe linia ferată, cărbunii aruncaţi de muncitori. Pe acest decor se proiectează siluetele unor triste chipuri : Vrăbete, zarzavagiul, Pantele Caimac, vînzătorul de iaurt, Iscariot, găzarul, apoi tinichigiul — un moţ, pripăşit în cartier, care nu mai păstrează, din obîrşia lui transilvană, decît limbajul pitoresc — vânzătoarele de pămînt galben, ţiganii ursari, Dana, lăutarul şi, bineînţeles, perceptorul, personajul cel mai temut de această lume scăpătată (strada Luciana, Pavilionul, Ţiganiada 1942). Asperităţile războiului se resimt din plin. Ţiganii, locuitori paşnici, sînt ridicaţi de autorităţile antonesciene şi duşi în Transnistria. Sub cerul mohorît al mahalalei Sfîntul Pantelimon, copilăria, lipsită de seninătate, îşi caută bucuriile ei. La cinematograful lui pan Ciaputkiewicz rulează filme de aventuri, şi copiii cartierului îşi nutresc fantezia lor cu spectaculosul, adesea dubios, de pe ecrane. Pan Cia- 10AN GRIGORESCU: „Unde vîntul miroase a petrol“ ! putkiewicz este un obsedat de peisaje exotice şi ceva din setea lui de pribegie se transmite şi lui Florea cocoşatul, care evadează din cartier, dar visul lui se sfârşeşte prea curînd, sub traversele podului de peste Prahova. (Cinema Madagascar). Mirajul comorii lui Montezuma atrăsese şi pe Şuvei. Plecat în America tuturor promisiunilor, Şuvei, feciorul mătuşii Amelia, păstrează deplină tăcere asupra rosturilor sale, iar cînd se întoarce, după cîţiva ani, sărac, strivit moral, simulează, întocmai ca personajul din romanul lui Jean Bart, psihologia căpătuitului. El lasă să se înţeleagă că „grosul“ averii sale va veni pe urmă, dar în ascuns vinde puţinele lucruri pe care le are, caută de lucru, iar apoi se spînzură, spre stupoarea zarzavagiului Istrati şi a altor precupeţi din cartier, roşi de ambiţiile parvenirii (Comoara lui Montezuma). Acest ciclu — să-i spunem memorialistic —, este mai dens şi se impune, în contextul volumului, marcând posibilităţile epice ale lui loan Grigorescu. Trăiesc, apoi, în unde vîntul miroase a petrol, braconierii lumii petrolului. Prozatorul reconstituie dramele care au agitat această lume, rapacitatea şi strategia marilor întreprinderi, ruinarea micilor proprietari, îmbogăţirea rapidă, a altora. Puterea banilor răstoarnă aşezările patriarhale, setea de înavuţire pune stăpînire pe sufletul de proprietar agricol al Hortensiei Ocolescu, destramă tradiţii statornicite. Paşnica moşieriţă de la Ţintea e cuprinsă de febra căutării ţiţeiului, iar cînd, printr-o strategie subtilă, Columbiana îi acaparează pămîntul, ea împarte, alături de imprudentul Oscar, dezamăgirea acră a insuccesului (Febra). Marile întreprinderi aruncă în luptă o armată de interpuşi, agenţi, avocaţi, „specialişti“ care ademenesc pe ţărani prin promisiuni de redevenţe avantajoase, pînă le concesionează pământurile. Tendinţa dezumanizantă de îmbogăţire domină morala acestei lumi. Pioşenia coanei Olimpia cedează în faţa ispitei unui cîştig gras. Simulînd afecţiunea şi respectul faţă de memoria bărbatului, ea se târguieşte ca o negustoreasă, se lasă greu cumpărată, pînă cînd preţul a atins plafonul convenabil (Pioşenie). O optică de reporter domină şi naraţiunile despre lumea contemporană a petrolului, mai puţin în nuvela ce dă titlul volumului, şi mai mult în Neastâmpăr, de pildă. Unde vîntul miroase a petrol reuşeşte să sugereze pasiunea unui om al timpului nostru. Portretul lui Andrei este superficial, dialogul sărac, dar ideea nuvelei trăieşte prin relatarea directă, prin tensiunea pe care prozatorul ştie s-o întreţină şi, evident, prin cadrul adecvat. Un tînăr petrolist voieşte a demonstra că cimitirul de sonde de la Runcu ascunde încă rezerve incalculabile de petrol. Febrilitatea şi încrederea lui cucereşte pe sceptica Ana. Andrei este un pasionat, un cutezător, ascunzînd, sub o aparentă austeritate, o fire clocotitoare. Nu ştie să treacă prin viaţă decît în chip furtunos, — notează prozatorul — şi insuccesul nu-l dezarmează. Personajul este definit, cum am spus, în mod exterior, reportericesc. Substanţa lui morală nu este sondată, vorbind în limbajul naraţiunii, şi impresia de insatisfacţie vine de la sărăcia morală a personajului, de la convenţionalismul idilei dintre cei doi protagonişti. Procedeul are efecte şi mai discutabile în povestirea Neastâmpăr, îndeosebi în cea de a doua parte, unde ne întâmpină o relatare de reporter. Un dialog bogat, o bună concentrare a situaţiei, cu efecte epice notabile întâlnim în povestirea Ochii lupului, care pune în valoare eroismul simplu al petrolistului, asperitatea şi frumuseţea muncii lui libere. Pe aceeaşi linie a reliefării caracterelor cutezătoare se înscriu Tizul şi încă trăiesc, prima schiţă, punînd în centrul ei figură , ilegalistificil Fane Grădeanu, cea de a doua reconstituind, cu mai mare efect, portretul comunistului Horia, care supravieţuieşte prin forţa pasiunii sale. • Calităţile de prozator ale lui Ioan Grigorescu ies mai bine în evidenţă, cum am spus, în ciclul evocărilor sale. Pe această linie reuşeşte să reconstituie o atmosferă de viaţă, ce se impune prin tragismul, pitorescul şi peisajul ei pestriţ. Povestirile despre actualitatea lumii petrolului atestă un spirit de observaţie acut, inventivitate de prozator, dar atrag, în acelaşi timp, atenţia asupra unor aspecte discutabile, ce ţin mai mult de natura metodei utilizate. Eugen Simion