Contemporanul, iunie-decembrie 1963 (Anul 17, nr. 24-52)
1963-11-29 / nr. 48
D Liniei EROTICI I / UPA ce amuţiseră glasurile exaltate ale trouverilor şi cele dizolvante din secolul lui Werther şi al Elvirelor romantice, iubirea, pierzîndu-şi într-o epocă de filistinism burghez, sensul ei omenesc superior, nu mai era trăită şi cîntată. Definită ca o aspiraţie himerică spre unitatea absolută, ca un impuls de dincolo de noi, apare doar ca o rotiţă din mecanismul universului. Şi cum metafizica stătea înaintea fizicii, misoginismul pervers impune ca etică renunţarea. Se reducea un zbor fără început şi sfîrşit la o mecanică a instinctelor. Epoca noastră, a socialismului, eliberînd viaţa afectivă de filistinism, conferă şi sentimentului dragostei noi valori şi o nouă faţă. Viziunea nouă a erosului în lirică este inspirată de o concepţie profund umanistă despre lume şi o atitudine elevată în faţa vieţii. Avîntul dragostei nu este goana uşoară a ciocîrliei, ci un drum cu încărcătura tuturor responsabilităţilor vieţii terestre: „Cu cine să pornim în vis / La noua lumii cucerire? / Eu ştiu că aripile mi-s / îngreuiate de iubire / Ce, dacă nu către mormînt / Mă trage totuşi spre pămînt / Dar vai! pe aripi am grămezi / De grele doruri pămîntene" (Ispitele — Mihai Beniue). Rolul ei este de a transfigura existența.: „Materia întreagă cîntă" (Patimă — Mihai Beniuc) Dăruirea nu merge spre neantizarea amorfă a lui Tristan și a Isoldei, ci are sensul pe care-1 descoperise demult Louise Labbée: „Eu dau mai mult decit primesc / Primind mai mult decit îmi dărui Căci daru-i sensul meu firesc / Şi cînd mă-nalţ şi cînd mă nărui“. O artă a iubirii, dar şi o filozofie concentrată a ei este La porţile raiului (Maria Banuş) : „Ce se întîmplă?" De ce nu se aud răsunînd imnuri? „ Spre lauda ta, zeu al iubirii”. O cîntare a cîntărilor, legendă a spiritelor moderne. Rezultatul nu este demonstrativ, ci sugestiv, o metaforă cu sensuri multiple şi lungi. Perspectiva nu este panoramică, ci liniară, iar coordonata spaţială se suprapune peste cea temporală: „Ca să fiu alături de tine / Sunt plecată departe / Şi îmi înăbuş osteneala / Ca sărutarea noastră să nu se termine“. Eternitatea clipei se realizează prin intensitatea ei. ETICA iubirii vine firesc din straturile timpului. „Muşcat în colţii stîncii şi sîngerat în coate / E jertfa lui de sine aprinsă de-o idee / Ideea ca şi pîinea şi lupta-i tot femeie” (Tudor Arghezi, Inscripţie pentru femeie). Nu se absolutizează pasiunea în direcţia epicureică a petrarchismului sau a Pleiadei, preluată şi sub forma neoclasicismului, (Parny, Monty ş.a.m.d.). Puritatea adolescentină nu este nevinovăţia în albul penelor de gîscă, ci candoarea transparentă dobîndită prin depăşirea tumultului patimii Este un suiş pe spirală, de la fiorul necunoscutului pipă la liniştea superioară a celui trecut prin purgatoriu. „Pentru ce-ai rămas iubire?... / Ca să zboare a doua oară / Lăsînd drojdia grozavă / Pe pîrjol şi de otravă“. (Marină N. Labiş). Acelaşi calm cucerit veghează şi renunţările, răcind temperatura exterioară a durerilor care se ghicesc doar în adîncuri: „Nu pot întîrzia prea mult / încovoiată de durere, de ruşine / Respiradine, un nou acord ascult / Ca să mă urce dincolo, mai sus de tine “ (A fost — Nina Cassian). Frămîntarea se potoleşte în decentă şi elegantă, iar regretul nu degenerează în lamentări, ci-şi trimite doar ecoul: „Surîd / Şi surîsul mi se prelinge pe buze ! Pentru că nu mă iubeşti“. (Nina Cassian — Pentru că nu mă iubeşti). DRAGOSTE înseamnă şi cunoaştere — prin intuiţie (altceva decit revelaţia). îmbrăţişezi şi simţi o lume nevăzută: „Tot îmi scapă lunecînd în sărut / Universul pătruns, nepătruns" (Nesaţ — M. Banuş). Se pipăie adevărurile mari şi simple, pe care „Eu le scap din cînd în cînd". Efitpiric relevate, ele aduc echilibru sufletesc. Dezvăluirea lor este dialectică şi... discretă. Mereu rămîn umbre de taină care încep „uneori în buburuze şi flori / Sus ca din neguri şi văi " Urcă în verdele ochilor tăi“ (Magnet — Nicolae Labiş) Realitatea transpare în somnolenţa transei : „Trecînd dintr-o visare trecută într-alt vis“ (Mihai Beniuc) sau e precis figurată : „Fiecare sărutare a fost definită, fiecare îmbrăţişare sărbătorită prin idei (Limpede — Nina Cassian). Sărbătorirea prin idei ar fi trebuit să fie un ritual, dar poeta, supralicitînd planul logic, ne transmite doar sugestia unei mecanici seci. Notele egale, enunţiative dau o dilatare fastuoasă, gratuită. Nicolae Labiş, dedublînd registrele, îşi scrutează analitic frămîntările, fără a pierde însă nimic din tensiune- Imaginile se asociază în viziuni danteşti : „în locul lor sosiră cu negri maci în dinţi / Femei întunecate cu gura tutunie. /. Cu ochi ca alaunul, şi au dansat fierbinţi / Şi răguşit cîntat-au o tristă melodie“. Dăruirile au şi ele o funcţie gnoseologică, sublimează plinul experienţelor. Din risipiri luxuriante se răsucesc amintirile: „împart, primesc, adun / Semănînd pămîntul cel bun / Cu mîini ameţite şi prevăzătoare / Pregătesc amintiri viitoare“. (Zestre — Nina Cassian). Ideile dobîndesc contururi şi culoare intimă : „Am o amintire în trei colţuri şi una în formă de pară ! Am amintiri ovale“, „Mi-s sertarele pline de marţi, de joi, de sîmbete" (Zestre — N. Cassian). CEEA ce numim impropriu planul estetic al dragostei se încadrează, de asemenea, viziunii generale. Cu elemente de imagine difuzate, Labiş ni se prezintă nu ca un descriptiv, ci ca un poet al atmosferei dense şi al meditaţiei. ..Poate-i doar că vişinii s-au înflorat / Poate am visat ceva rău şi am uitat / Poate-i doar vîntul ce limpede sună / Ori poate-au muşcat astă-noapte din lună / Vîrcolacii“. (Fiori N. Labiş). Din poezia Ninei Cassian nu lipsesc elementele livreşti, dar dozarea o fereşte de balastul intelectualist. Odaia cu „cărţi“, cu „somn şi dezordine“ este o ambianţă minulesciană, dar fără pedantism în selecţie. Mirosul de ţigară şi tinereţe — o asociaţie modernă, dar deja uzată pentru definirea eufemistică a vîrstei de răscruce : „Fumînd împreună cu tine şi respirîndu-ţi ideile“ (Interior — Nina Cassian). Imaginea cuplului este ostentativ cerebrală, frizînd grotescul. Fără început cristalizat, versul narcă continuă un gînd nespus: „înfrumuseţat de dragoste ai început să cînţi... Sonorizînd lumina din pahare / Tăind suave cercuri în văzduh Şi ateintîndu-mî rochia albastră“ (Miracol — Nina Cassian). Chipul e tăiat în cintec, iar lumina se sonorizează — corespondente acustice — şi se pulverizează. „Părul moale şi braţele goale“ nu dau desen precis „umbrei puternice“, care este o o idee în curs de încarnare, sau o figură estompată în ceaţa crepusculului. Metafora este noţională, dar unghiul se lărgeşte. ..In ninsorile albastre m-ar„ culcat de-atîtea ori“. Reflexe albastre are aurora boreală, simbolul nemişcării totale, dar albastră este şi culoarea absolutului: „Şi ninge albastru ! Şi nici nu mai încerc să mor“ (Nu pot muri — Nina Cassian). Foame de alb întîlnim la Raconsky, unde varietatea culorilor lipseşte. Scriitorul lucrează în acvaforte sau zgîrie hîrtia cu peniţa graficianului: alb, negru şi tonalităţi metalice — argintiu, auriu, ruginiu. Scenele erotice sînt zboruri păgîne sub uragan. Natura vie, dinamică, alternînd cu efigia fără viaţă, creează iubirii un cadru sintetic. Departe de inerţia mută a parnasienilor, decorul respiră omeneşte: „Ploile au lins oglinzile / Şi al toamnei brocart a învăluit superbe nuduri" (Iubirile necunoscute — Baconsky). Estompate datorită depărtării în spaţiu, înceţoşate datorită distanţării afective, poeziile ciclului Dans în octombrie apar ca o plutire de stafii. însăşi detaşarea dă libertate în ordonarea impresiilor: „Asemeni unui flutur, cîte-un sărut va trece / Vor tresări petale dintr-un sălbatic crin / Ce şi-a lăsat amprenta pe sinul tău odată. (Tu care-ai fost — Baconsky) Jocurile de clar-obscur trec misterios în străluciri de fosfor: „Vino, cu pielea ta orbitoare care luceşte ca luna. / Vino să sting goliciunea ta / Ca să nu mai văd drumul / Şi să rămîn neclintit lingă tine“. (Nud fosforescent — Baconsky). La antipod, fără a cădea în senzualism vulgar, Miron Radu Paraschivescu îşi descătuşează tumultuos senzaţiile vizuale şi tactile. Plastica umană este determinată de aceleaşi legi ca şi cea vegetală. Şi poetul aduce „laude“ nu numai formelor voluptuoase ale roadelor pomilor şi ierburilor, ci şi ascuţimilor şi rotunjimilor Trupului omenesc,mişcarea în cercuri concentrice a universului). Senzualitatea se împlineşte într-o maternitate aureolată de o finalitate conştientă : „Acestei tovarăşe care mi-a fost şi-mi este pe rînd ' Mamă şi soră, iubită şi soţie ! Şi care ne pregăteşte dăinuirea " In pruncul pe care noi credem că l-am zămislit într-o clipă“. (Lauda femeii — Miron Radu Paraschivescu). Emoţia este interiorizată. Frumuseţea trăirii nu izbeşte pictural la Mihai Beniuc, ci este străbătută de reflecţie „Fiorii nu mai sunt cei de demult / Şi toate nu mai sunt de mult fiori“ (Veşnicele renaşteri — M. Beniuc). Nostalgia este asociată cu gîndul părului alb şi al ultimului sfîrşit: „Dar unde e femeia? / Şi moartea liniştită arun răspuns . ..Eu sînt femeia“. (Striptease — M. Beniuc). Iubirea, văzută într-o sinteză superioară, reprezintă continua forţă germinativă. Răspindită în toate esenţele vieţii, ea este misterioasa sete a împlinirilor, este secretul înfiorării naturii. La graniţa dintre o lume reală şi feerie, iată grădina ajunsă biserică: „Biserica mare, grădina / Aşteaptă Mai vine străina? / Să pui între iezi şi albi porumbei / Nuntaşii de faţă şi martorii mei / Inelul în degetul ei?“ (Aşteptare — T. Arghezi) ODATĂ cu poezia perspectivelor celeste se configurează intr-un anume fel şi universul erotic. Particularitatea definitorie a acestui univers devine vastitatea, în dauna profunzimii adeseori. Adolescenţii lacomi refuză orice limită spaţială şi cuceresc nemărginirea : „Cit timp am irosit în zadar / Intre o clipă şi alta / Aş fi putut să desferec munţi şi izvoare“ (Cit timp am irosit în zadar — A. Munţiu). Iată dorinţa entuziastului conştient. Dragostea nu se fărîmă în bucurii, ci se dăruieşte şi ea integral : „Culeg prea greu fîntînă cu fîntînă / Şi prea de multe ori îmi vărs ulciorul". „Şi vor veni cu apele în ciuturi / Ca fetele frumoase la ospeţe / Nu mă certa că-n loc de mici săruturi / Vreau să ne îmbătăm de tinereţe. (Poem de dragoste — A. Munţiu). Energiile poetice sînt încă diluate şi uneori se ajunge la verbiaj şi metafore care nu spun nimic. Cintec de dragoste la marginea mării de Nichita Stănescu are zbor, dar „ lipseşte coeziunea — este ca un dans graţios de fulgi de păpădie. Puritatea se confundă uneori cu poza, sub arabescuri încărcate, iar dinamica poetică firească este înlocuită de valuri verbale. Metafora îşi pierde materialul sensibil şi lanţul logicii. Alteori, gîndul transmis direct curge în vers de simplitate matură. Şi, ca la Leonida Neamţu, capătă ritm de refren sau aduce cu un acord lung, fără limită rigidă : „Şi soarele se scufunda în orizont / Şi arborii priveau îndrăgostiţi / Frunzele — nici el nu se mai îndura să ulece / Şi poate de aceea domnea mai mare, mai miptinos“ (Nicotostănescu — Conilărosul amurg) In cazuri rare (Miron Scorobetei, versurile nar inginereşte măsurate cu rigla şi comnasul, iar sunetele întrecustian înghesuite în tipare : „Cad clinele deasupra-mi cu frunzele-n cadenţe / Un drum întors în mine mă poartă printre vămi / S-a înnoptat şi nu-i o stea în ceruri / Să-mi sfîşie adîncul negru a! marii tale absenţe“ (Absenţă). Tinerele condeie feminine au sinceritate (Constanţa Buzea), delicateţe (Victoria Ana Tăuşan). „Şi mă dureau genunchii de tăcere . Sclipeam a cintec proaspăt şi putere“ — o deschidere re o voită naivitate este anihilată de ultimul vers: „Vreau să alerg cu tine, haide, bea-mă“ (Chemare — Constanţa Buzea). Se face cosmogonia erosului înainte de a i se fixa filozofia : „Lumea o ţin într-o mină şi visul într-alta / Diamante pe frunte-mi sunt stelele mari de pe cer. (Dragostea — C. Buzea). Barocul imagistic dăunează supleţei versului. Candoarea se anemiază pînă la străveziu la Victoria Ana Tăuşan, iar efuziunile se convertesc în dulcegării: „In vîrful degetelor mi-a rămas ultima ta mîngîiere / Tot ce ating se preface în aurul amintirii strălucitor“ (Iarna). Imperativul renunţării căruia i se supune poeta nu-i însă de circumstanţă, ci de principiu. Mărturisirea n-are mîndrie închistată, ci e copilăroasă: „Eu nu voi fi în stare / să trec de pragul casei în care tu eşti tot“. (Renunţare — V. A. Tăuşan). UN SIMŢAMlNT etern dobândeşte în fiecare epocă o nouă coloratură, o nouă frumuseţe. Se cîntă totdeauna însă cu o liră eternă. Multă lumină în care tremură doar licăre de umbră, zbor necurmat, cuceriri perpetue și veghe severă pentru a le păstra perenitatea — aceasta este iubirea în ipostazele ei lirice contemporane. Zamfira Popescu ■j Primul «esen (stingă), semnat de CONSTANTIN TIN PILIUŢA, ilustrează versurile lui Eminescu „Pe lingă plopii fără soţ“. Al doilea (dreapta), expus de EUGEN MIHAESCU la Sao Paolo, este o ilustraţie la piesa lui Eugen Ionescu, „Rinocerii“. O precizare ÎN NUMĂRUL său trecut, Contemporanul a publicat o amplă recenzie a ultimei mele culegeri de versuri apărută în „Biblioteca pentru toţi“, în care sunt reunite cele trei plachete P° care le-am socotit pînă azi vrednice de tipar : „Declaraţia patetică“, „Cîntice ţigăneşti“ şi „Laude“. Asupra acestei ultime culegeri, cronicarul revistei, Nicolae Manolescu, face o observaţie care mă obligă la o precizare faţă de publicul cititor. „Inspirat titlu !" scrie cronicarul Contemporanului, or, titlul „Laude" nu-mi aparţine cîtuşi de puţin. Ca şi „Cîntice ţigăneşti“ de altfel, care n-a vrut să fie decit o adaptare după „Romanceros gitan“ ale lui F. G. Lorca, „Laude“ este transcrierea întocmai a titlului pe care un alt spaniol, catalanul Juan Maragall, l-a pus în fruntea uneia din operele sale tradusă la noi de A. Popescu-Telega și editată înainte de război în editura „Cultura Naţională“. Aşa că inspiraţia nu-mi aparţine decit cel mult în alegerea titlului „Laude“ prin care, ca şi-n „Cîntice ţigăneşti", poezia din două tare de extremităţi latine consuma deacurmezişul continentului nostru. MIRON R. PARASCHIVESCU Viziune la Corbeni Noapte de păcură. Să nu te simţi singur chiar dacă fălcile munţilor, menghini gigantice, se cască aproape. Să nu te simţi singur , Ne-ndurător de frumoasă-i pe cerul de păcură steaua ! Să nu te simţi singur ! Aici e-nceputul luminii. Apa moartă s-a dus, a rămas apa vie pe Argeş în jos şi In sus Fără umbră Dormi iară umbră. Rază nu intră pe geam Există ore cînd umbra o pierzi, cînd poţi să te scuturi de ea. N-am căutat-o. Nu o regret. La fel şi inima nu are umbră : e un ciorchine de lumini. Nici inima, nici gîndurile nu lase umbră. Tiberiu Utan gjlilliil lllllllllllll 1IIII1U11U UII11III11D 1111111111111 «11!IW ilUiMT Î-Ş es ■ ■ EXISTA la Oradea casa în care a trăit Iosif Vulcan, redactorul 35 și conducătorul revistei Familia,£ unde a debutat Eminescu. De asese menea, în depozitul ‘muzeului regio- ^ nal din localitate, la Cluj si în alte parti se găsesc manuscrise, cărţi, mobilier etc. care i-au apartinut acestuia. Ar trebui găsită o || modalitate ca ele să fie adunate, || iar locuința amenajată sub forma *ra unui muzeu sau case memoriale. E . Fără a fi fost un mare scriitor, || sa Vulcan a avut un rol deosebit în |p publicistica şi mişcarea culturală H din Ardeal din a doua jumătate a n =5 secolului trecut, S11 propagarea s ** unor idei înaintate în vremea ace- ^ S ca, iar documentele și celelalte o- ^ =biecte, grupate atent, i-ar releva §§ a mai bine personalitatea. = ~=3 _ 0 mm A ÎNCETAT din viată, în 1 ^vîrstă de 6î) de ani. cunoscu- =5 lui scriitor englez Aldous Leo-Snard Huxley. Fi s-a născut în —• S 1391 la Godalming în comitatul g. Surrey, într-o familie în care =5 abundă nume ilustre ale științei ==’, §3 fi culturii engleze. = sa Aldous Huxley si-a făcut studiile la Eton şi la Oxford, luîn. du-şi licenţa In 1915. Activitatea _ =3 sa literară a fost variată. Prie. A unei« lucrări: poezii, articole de =e sa critică literară, teatrală, muzicală. °=E= între 1923 şi 1937 locuieşte «nai — == ales în Italia, unde « amiciţie. = ~ literară îl leagă de D. IL Lawrence Călătorește mult : în — ==, Asia. America, în țările medite- ^ ■=raniene. După 1937 se stabilește = ~ în S.U.A., in California. Opera ^ sa este vastă și contradictorie. —' =s Lucrările din prima fază sínt == = marcate de un scepticism cinic, = oscilind adesea între naturalism n =5 și jocul deconcertant, al parado- “ 5= xurilor; găsim în ele însă și accente de autentică critică socială, g= = Huxley fiind, în ce a dat el mai =5 valoros, un realist critic. Printre E = aceste lucrări se numără : Gal- §= ^ ben Crome (Crome Yellow. = g 19211. Două sau trei grații (Two == or Three Graces. 1926). Contra- ş =s nunct (Point Counter Point. ^ __ 1928). Tai mea luminii (The World g =§ of Light. 1931), Orb în Gaza S (Evdess in Gaza. 1936) ș.a. =. Paralel cu aceste lucrări, Hux=5 leg a publicat o serie de volume 3 de eseuri, unele sub forma unor impresii de călătorie. Ele vădesc, §. pe lîngă o remarcabilă şi multilaterală informaţie culturală, a aceleaşi tensiuni interne caracte- turistice operei lui Huxley : judecăţi echitabile, pătrunzătoare, alături de pesimism coroziv, de influenţe ale celor mai diverse curente idealiste (vezi, mai ales, lucrarea de anticipaţie Cea mai =5 bună dintre lumi (Brave New World, 1932), în ultima sa perioa-55 dă, operele lui Huxley sunt îmbibate de un misticism de extracţie hindusă şi budistă, din H care totuşi nu lipseşte un padi- g§ fism confuz. Tipice pentru această ultimă perioadă sînt g Timpul trebuie să aibă un capăt g H (Time Must Have a Stop. 1944), §| ^ Filozofia permanentă (The Pe-Hrennial Philosophy, 1946) şi Ge- geniul şi zeiţa (The Genius and Is the Goddess, 1946). |§ Scriitor sfîşiat de evidente şi a 555 profunde contradicţii, Aldous == 1 V. N. S Leonard Huxley ocupă locul său H în peisajul cultural al secolului meu XX, un loc pe care nimeni nu = =3 i-l va refuza. _ H INCA anul acesta va apărea în L.R.S.S. tradiţionalul „Al- ~ HImanah al poeziei“, care va inclu- H de noile versuri ale poeţilor din || Moscova, Leningrad, Kiev, Novo- ^ V sibirsk |i alte localități. Printre re- H 3 dactori! almanahnlnl intilnim nu- || g mele poeților L. Martînov, B. Ah- _ 4 madulina fi B. Slutki. 1 ■ „EDITURA „Scriitorul bul- | •=» gar“ vor apărea în curînd vo- || A lumele Poezia 1963 — sub redac- H tia lui Vaselin Hancev, Minko Ni- ?§ =§ kolov si Nikolai Zidarov — si Pos sa vestiri 1961—1962' — sub redacția ^ H lui Ilia Volen. s| WM PREMIUL literar de stat al 3 R. S. F. Iugoslavia pe anul == 1963 a fost acordat scriitorului Mio- ^ V drag Pavlovici pentru cartea Dan- §§ 3 sul anonimilor. ca 7mm flimrmtn mniiiiiiiv mm ip» .ahiijhíii* iiimniiS I I I CRONICA LITERARĂ AL, ANDRIŢOIU:. Conste l a ţ i a lirei FOARTE interesantă evoluţia lui Al. Andriţoiu, despre care, îrntr-un articol publicat în chiar această pagină a Contemporanului, G. Căline-scu vorbea ca despre ,,unveritabil poet“, pe care mărturisea ’ a-l fi „recitat cu uimită plăcere“. Al. Andriţoiu, uimind tradiţia militantă a poeţilor ardeleni, practica o valoroasă poezie de baricadă: flutura în văzduh drapele, lansa înflăcăratei chemări, arunca duşmanilor cumplite imprecaţii Gesturile îi erau atunci violente, de o romantică dezordine , limbajul, adesea crud, de o duritate care sugera scrîşnetul revoltei. Ultimul şi, după noi, cel mai bun volum al sau — Constelaţia lirei — nil prezintă însă pe poet într-o altă postură. Gesturile îi sînt acum caligrafiate parcă şi cu o peniţă fină, muiată în zeci de culori , orice obiect dobîndeşte contururi rotunde, luminoase ; orice verb indică o mişcare plină, plăcută. Poetul dezordonat de altă dată se vădeşte acum un însetat de armonie şi frumuseţe; un Senin atras de sonuri dulci, ştiind să şoptească fermecătoare melodii. A11driţoiu cultivă în ultima vreme o poezie de factură neoclasică, dar care foloseşte cuceririle poeziei moderne, o poezie a calmului şi armoniei, a luminii şi bucuriilor echilibrate, a frumuseţii. Fără să-i reproşeze deschis noua direcţie în care s-a angajat, unii critici o contestă, de fapt, atunci cînd se arată foarte îngrijoraţi de pericolul „superficializării emoţiei“, implicat de o astfel de poezie, neoclasică. Teama lor nu mi se pare îndreptăţită, primejdia asupra căreia i se atrage atenţia poetului fiind una virtuală, nu reală. Andriţoiu se dovedeşte, şi în acest volum, un poet care trăieşte adine sentimentele cărora le dă glas. Numai că, de asta dată, el nu şi le exhibă ca romanticii, ci, asemeni clasicilor, le domină bărbăteşte. Expresie a delicateţei sufleteşti, pudoarea de a-şi dezvălui afectele nu destramă emoţia puternică încercată de poet într-o împrejurare sab alta, ci îi dă un alt colorit, iar uneori chiar un relief mai apă, sat. Bunăoară, în acel răscolitor De profundis, înălţat în memoria unui brav comunist spînzurat în anii ilegalităţii, poem în care se exclamă foarte puţin, se vorbeşte doar de un plîns săvîrşit în tăcere, cu pumnii strînşi (ca 1111 ritual epurat de orice element mecanic) şi, în finalul căruia, de o tragică solemnitate (dobîndită şi prin folosirea pronumelui personal Ta . plural), asistăm la un tulburător jurămînt, rostit însă cu o aparentă detaşare, ca o concluzie : „Deci, scrupuloşi, ciopli-vom o vioară / din acest vechi şi plin de faimă trunchi, iar cu vioara-n fiecare seară / cîntă-vom încruntaţi / şi în „genunchi". Un alt exemplu : Mors est ultima ratio e un tablou apocaliptic ce evocă sub univers al durerii. Poetul ne introduce într-un întunecat imperiu al morţii universale, sub coasa căreia cad, laolaltă, crinii,şi arborii, răii şi oamenii, „cristalele-n sec refren“ şi metalele. Dar tabloul e pictat din perspectiva zilelor noastre, cînd „zidul morţii“, de mult „dărîmat“, nu mai e decit o urîtă amintire, cînd înecată de bucuria ce s-a revărsat îm suflete, o dată cu înălţarea acelui drapel „vast cît cerul“ care „a revărsat /.lumina roşie pe ţara toată“, durerea veche poate fi stăpînită. Domînîndu-şi acum suferinţa (nu dominat de ea ca altădată),poetul nu foloseşte numai culorile de doliu, ci şi altele, luminoase. Dar acestea nu fac decît sa evidenţieze* prin contrast, şi, niăi , puternic sinistrul negru de tuş. Pudoarea, care îl împiedică de a-şi exhiba simţămintele dureroase declanşate de flixtul memoriei, îl determină să recurgă la unele aluzii livreşti, ca pentru a marca astfel o anume detaşare de tragedia eypeafa.: „în ierburi moi, în finul mătăsos / mi l-au culcat cumitrali/?^ răii, /şi el, rănit, mi se stingea frumos, /ca la Rimbaud în Adormitul văii“. Dar aluziile acestea, posedid ■ ele însele o mare încărcătură emoţională, atribuie noi dimensiuni tragediei evocate Cel puţin în cazul poeziilor analizate, mai sus,, nu putem vorbi, deci, despre o „superficializare a emoţiei“, ci doar despre un alt mod discret, neretoric,, dar prin aceasta nu mai puţin adecvat, de a transmite cititorului un şoc emoţional. Devine o „superficializare a emoţiei“ nu sîntem îndreptăţiţi să vorbim nici în cazul acelor poezii — dominante în volum — care exprimă sentimente euforice, decît dacăacceptăm prejudecata că atari simţăminte n-ar putea dobândi niciodată gravitate, că ar fi, prin natura lor, superflue Poezii de factură neoclasică precum Euforie, Sera limpede, In zori, Ritm, Frumuseţe, Fîntîni, Lumina, Autumnala, Cu iarna, Balada, toamnei, Linişte etc., în care setea poetului de armonie şi simetrie, de rotund şi perfect, de frumuseţe, e mai evidentă ca oriunde, şi care dau glas unor simţăminte tonice de mulţumire şi linişte, de calm şi încredere, de fericire, simţăminte care, datorită noii orînduîii, s-au generalizat, constituie unul dintre cele mai vibrante şi mai convingătoare elogii ce se pot aduce socialismului, partidului. Poetul e tot pe baricadă, dar luptă cu alte arme. Socialismul e slăvit în manifestările lui cotidiene, de o mare simplitate şi frumuseţe totodată ; e slăvit aşa cum se răsfrînge el în viaţa noastră,a tuturor, pe care o umple de lumină, în simţămintele cu care el ne-a înnobilat, în splendidele exemplare umane pe care le-a făurit. E slăvit, pentru că edifică o lume nouă — aşa cum visa Marx — dună legile frumosului. Cîntînd socialismul, poetul devine un cîntăreţ al frumosului sub toate înfăţişările sale, nu însă fără a stabili o anume ierarhie între ele, în această privinţă el a fructificat la un mod personal marea lecţie argheziană. Mărturiseşte despre viziunea de estet a lui Andriţoiu nu numai faptul că ştie descoperi pretutindeni, în natură, în obiectele civilizaţiei, în om, frumosul, că frumuseţea îi este un element familiar indispensabil, de sub vraja căruia nu se poate sustrage, dar însuşi felul cum îşi construieşte imaginile, în poezia sa, vînturile sînt invocate ca să „pălmuie frumos“ corabia, ale cărei pînze albe sînt înfipte-n „pălimar de abanos“; • moara are aripi „de fag bălai“ ; cocorii se întorc „în unghi strălucitor“ . „Cu vîrfurile aripilor marile păsări sărută / uneori crestele dure şi crestele cîntă. / Vestea aripelor sună melodioasă prin aer /ca-ntr-o cutie de rezonanţă"; vînturile sînt „suple, spuse ca din flaut"; umbrele „mătăsuri fine ţes“; oceane „naso mărgăritar" ; arborii sînt „clari", crengile lor sînt „suflate în lună şi-n dureri“ ; „prin pomi cad arpegii, ca prin flaut“ ; „fîntîni ţîşnite dau un dulce vaier“ ; „Pămîntul cald respira prin toţi pori / suflat în linişti şi-n aurărie ; „ tătarcă" dansînd plăsmuieşte „cu braţele în aer / catarge, constelaţii şi flamingi“ ; tîmplarul are, ca un poet, „fruntea inspirată / frunte ci din cearcăne de lună“ ; lemnul pe care îl lucrează „cîntă, sună“ etc., etc. în poezia lui Andriţoiu,imaginile sînt construite prin elemente care ele însele comunică frumosul. Elementelor naturale li se conferă de obicei virtuţile unor frumoase obiecte de civilizaţie sau chiar ale unor opere artistice, fiindcă poetul, asemeni tuturor creatorilor de valori, estetice, consideră bunul artistic ca depăşind în valoare frumuseţea firii. Intr-o excelentă Artă poetica afirmă de altfel deschis, dar în limbajul specific poeziei, adevărul că obiectul natural devine mai frumos cînd îşi afla o adecvată oglindire specifica : „Cea mai frumoasă lună e în lac, /cel mai frumos luceafăr e pe mare, /şi cîntă cel măi lin cer pitpalac , nu-n pomi, ci-n amintiri şi în visare. / Cea mai friumoasă lună e în lac“. Suprema frumuseţe, poetul o vede însă in fiinţa omenească. Frumuseţe e un mîn închinat socialismului —în viziunea poetului un nou Fidias şi un nou Praxitele,, care nu ivesc reci statui de piatră, ci naşe „mîndre statui mişcătoare“, şi umplu cu ele bolta vremurilor noastre. Arta poetului constă în descrierea acestor splendide exemplare umane ivite în era libertăţii. Ideea e reluată în Fîntîni, unde Vedem reînviind lumea „moartă şi necuvintătoare, şi mîhnită“ a zeităţilor la apropierea unei albe fete cu o amforă în mîini. Glorificînd frumosul, poetul nu-i da uitării pe anonimii creatori de frumuseţi : îl evocă mişcător pe necunoscutul autor al viorii din Cremona care a dăruit nemurire atîtor cîntăreţi , ca şi pe umilul zugrav care „logodeşte culori“ şi cu pensula-i fermecată iscă „minuni“. De altfel, printre aceşti făuritori de frumuseţe caraftă,pe toţi constructorii socialismului, pe toţi care edifică o nouă lume şi după legile frumosului. Zidarul, bunăoară, e văzut ca im personaj mitologic care înalţă mulii „cupîrghiileginimii cinstite“ şi pe fruntea căruia „stă cerul sprijinit“. w . Andriţa,iii are oroare de poza meditativă, fiindcă el cîntă ideile noi tot atit de firesc şi cu aceeaşi lăudabilă pudoare ca şi simţămintele nobile generalizate în anii socialismului. In poezia Dialectică, poezie scrisă din metrul Mioriţei, sînt dezvoltate ideile,atît de poetice, ale germinaţiei universale, ale unei continui geneze, ale jertfei pe care o implică naşterea noului, ale mişcării perpetue. Eu cred, în lirica noastră actuală, prima încercare de 11 transcrie, o astfel de meditaţie în vers popular. Şi o reuşită deplină,, fiindcă versul popular e astfel utilizat . tncît, păstrindu-î-se nealterată simplitatea şi melodia şi frumuseţea,e totuşi într-atît transformat, încît chiar din prima strofă, senzaţia,că citim, versuri populare, dispare. Poetul reuşeşte aceasta, pentru că îmbină ,într-un mod pe cît de original pe atît de organic, elementul, concret, specific poeziei populare, cu neologismul , desenînd adesea abstracţiuni care au, însă, ecou în sufletul cititorilor. Alternarea aceasta o întîlnîm în cadrul aceleiaşi strofe : „Pe-un picior de plai, /şi seninătate / arborii din Mai, / cer eternitate“,, şi de la o strofă la alta, său de laun şir de strofe la altele. Ea se desfăşoară totdeauna însă după legile unei simetrii care nu ni se dezvă-luie,de la început, în alte poezii,Andriţoiu face, în spirit partinic şi de fiecare dată în altfel, elogiul zborului, al strădaniei de a se depăşi, allimfei ne, care,, autodepăşire, o presupune : Aripi, Dimensiuni, Balada pasului. Balada ierbii, Corabia aşteaptă. Sau cîntă înttrun mod cu totul hon idoîle nobile ale internaţionalismului proletir, imaginiindu-şi o foarte spiritualizată cină a popoarelor înfrăţite (Despre cum se face o masă). Volumul conţine şi alte reuşite, din care nu ne putemopri a nu aminti măcar Moartea lui Cresus, o imagine a lumii capitaliste de azi, Carte poştală, cele,trei poeme evocind o tinereţe ofilita într-un Ticeu catelic din priun tîrg ardelenesc, Cintec de sezon, care dovedeşte celor ce au uitat, că se poate face şi poezie oca.,zională, de calitate. De asemenea, Cele patru anotimpuri, care dezminte exotismul, ce i s-a reproşat poetului. Cît despre tentativa lui Al. Andriţoiu de a reabilita madrigalul, cantilena ea nu trebuie considerată în nici un caz un tur de forţă. Utilizarea speciilor,amintite se datoreşte — cred — mai mult ..necesităţii unei^petreceri intelectuale. Ţine şi de o anume pudoare a eonului'.liric de a-şi destăinui stări sufleteşti care şi-au găsit .expresii dintre cele*.mai fericite în lirica universală. Tena aceasta îl determină pe poet să Ie atace pe ocn-1 Teba,mătcrizîndu-le oarecum (vezi Metamorfoze şi Prinos de flori). Speciile respective nu sînt de obicei utilizate pentru oglindirea unor sentimente -adinei, dar, oricum, pot reflecta o anume zonă de suprafaţa a sensibilităţii noastre. Un poet - ninor se limitează la ea ; un. Poet autentic o poate anexa poeziei s.Te Dealtfel, abordînd aceste specii, Andriţoiu nu are pretenția de a fi patetic, cum s-a opinat. El sugerează,dimpotrivă, — și în asta stă interesul versurilor sale de ‘ acest gen, — lipsa de gravitate a sentimentului pe care-1 exprima, adresîndu-se, bunăoară, iubitei foarte - reverenţios şi elogiindu-i nu frumuseţea, nu calităţile sufleteşti, ci... eşarfa (Madrigal). Tentativa de a reabilita madrigalul, cantilena, nu merită nici laude, dar nici reproşuri. Altceva îi reproşăm lui Andriţoiu : lipsa de discernămînt, care explică inserarea în acest frumos volum a unor piese mediocre. Lipsite de fior sînt cele trei piese inspirate dintr-o vizită în Crimeea (Idilă stîngace, Odaia Olgăi, Din Sud) , artificioasă, fabricată, frizînd manierismul de Colectivist citind; conventionale sînt La săpături arheologice, La observatorul astronomic de pe munţii Putnei. In Sens, ideea autodepăşirii e anihilată din pricina viziunii idilice : „Nu mai avem în noi nimic mărunt". Frumosul, viciată de retorism, explică didactic temele atît de frumos tratate poetic în Frumuseţe şi Fîntîni. ^Nu ne-a mulţumit nici partea a doua a Stanţelor la cîmpia ţării, care, de altfel nici nu e bine sudată de prima. Că Andriţoiu, care posedă o atît de intinsă cultură poetică şi e atît de stapîn pe uneltele sale, nu se controlează îndeajuns, nu e destul de exigent cu sine, o dovedeşte o anume înclinaţie spre abuzul metaforic, precum şi unele imagini ratate Din necesităţi de rimă, Andriţoiu scrie, într-o foarte frumoasă poezie, „timpi dialectici", deşi ideea de timp o implică pe cea de dialectică ; altă dată, spune „ne lepădăm de tot ce-i liliputan", ultimul cuvînt fiind impropriu folosit pentru meschin ; imaginea „sînge am de aur* e nefericită ; idem, ceea ce îi urmează : „şî-n el petrece setea de tine". Tocmai pentru că Andriţoiu e un poet autentic, de o aleasă sensibilitate şi posedînd tainele nobilului meşteşug pe care-l practică, nu-i putem trece cu vederea uşurinţa pe care a dovedit-o introducând aceste piese şi astfel de imagini într-un volum valoros. Eugen Luca