Contemporanul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 20, nr. 3-25)
1966-01-21 / nr. 3
Proletari din toate ţările, uniţi-vă! UNIREA PLENAR, presa noastră scrisă şi vorbită acordă aniversării zilei de 24 ianuarie 1859 o deosebită atenţie. Retrospectiva Unirii este bogată în evocări, studii şi articole care aduc în actualitatea noastră un complex de acţiuni, oameni şi evenimente din istoria modernă a poporului nostru. Este o întreagă epocă de proces revoluţionar. Pragul afirmării ei este marcat de anul 1840 — cel cîntat de Alecsandrescu, cel în care un N. Bălcescu va participa la o acţiune insurecţională, cel în care M. Kogălniceanu va face să apară „Dacia literară“. Momentul de explozie este anul 1848 cînd relieful istoriei româneşti, în Moldova, Muntenia şi Transilvania, va proiecta furtunos conştiinţa comună a eliberării sociale şi naţionale, cînd seismul revoluţionar va aduce poporul de la Carpaţi şi Dunăre în lumina vie a întregii Europe, ca însăşi în plină efervescenţă. „Cheia bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional, aceasta este unirea Moldovei cu Ţara Românească“, afirma Kogălniceanu în Dorinţele partidei naţionale din Moldova, iar în broşura, redactată de V. Alecsandri în mai 1848, după eşuarea mişcării la Iaşi, se va adresa semnificativ „Fraţilor români din toată România“, pentru ca în programul revoluţionar moldovean redactat la 12/24 mai la Braşov de către grupul de exilaţi, „Unirea Moldovei cu Valahia într-un singur stat nealiniat românesc" să fie înscrisă ca al 6-lea punct al Prinţipiilor noastre pentru reformarea patriei. Printr-o scrisoare trimisă din Sibiu la 4/16 iulie 1848 lui N. Bălcescu, Alecu Russo îşi va exprima nădejdea că unirea va fi înfăptuită cu ajutorul revoluţiei din Ţara Românească, aflată, atunci, în plină desfăşurare, iar Vasile Alecsandri scria din Bucovina la 25 iulie/6 august 1848 tot lui Bălcescu că dorinţa cea mai arzătoare a unei largi partide din Moldova era unirea Moldovei şi Ţării Româneşti sub o singură conducere şi cu o singură constituţie. Unirea celor două ţări a fost cerută şi de deputaţiunea trimisă la Constantinopol la începutul lunii august 1848. A. G. Golescu (Negrul într-o scrisoare trimisă din Viena la 19/31 iulie 1848 lui Bălcescu sublinia importanţa propagandei, atît pe plan muntean pentru înţelegerea ideilor revoluţionare, cit şi într-un cadru mai larg care să cuprindă toate provinciile şi deci „cauza noastră naţională“. In Transilvania, punctul 4 al hotărîrilor marii adunări de la Blaj din 2/14 mai 1848 declara : „Naţiunea română pofteşte libertatea industrială şi comercială, cu ridicarea ţelurilor şi a privilegiilor şi a tuturor piedicilor şi a stăvilirilor comerţului în ţările vecine, de care se ţine desfiinţarea vămilor la graniţă“. Altfel spus, burghezia română cerea nu numai desfiinţarea breslelor şi privilegiilor nobiliare, ce constituiau piedici pentru dezvoltarea manufacturilor şi industriei, ci îşi exprima dorinţa să dispară vămile instituite la graniţa către Ţara Românească şi Moldova — deci voia unitate economică cu cele două principate. Vol. IV din Istoria României menţionează de asemenea faptul că îndată după izbucnirea revoluţiei din Ţara Românească, N. Bălcescu i-a trimis lui Eftimie Murgu, fostul său profesor, programa şi alte acte ale revoluţiei. In răspunsul său, revoluţionarul bănăţean scria: „Eu, frate, să ştii că am plîns de bucurie cînd am luat ştire despre triumful libertăţii în România..." In aceeaşi scrisoare amintea despre necesitatea formării în Muntenia a unei armate române şi dezvolta ideea unei alianţe a revoluţionarilor de peste Carpaţi „cu Moldo-România“. „Revoluţionarii de la 1848 din Ţara Românească — va scrie apoi Bălcescu în Mişcarea românilor din Ardeal la 1848 — deşi crezuseră (...) că împrejurările politice nu-i iertară a pune din început în programa lor chestia unităţii naţionale, dar n-au pierdut un minut din vedere solidaritatea ce îi leagă cu toate ramurile naţiei române“, în fond, se demonstra necesitatea unităţii naţionale a Românilor avînd la bază unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. Conştiinţa — din ce în ce mai vie şi mai semnificativ afirmată — a unităţii de neam, de limbă, a solidarităţii naţionale, a aceleiaşi finalităţi culturale, a înscris după anul revoluţionar 1848 o veritabilă reacţie în lanţ. In dinamica ei, România viitoare, revista prin care Bălcescu, în noiembrie 1850 la Paris, reunea glasurile celor ce continuau revoluţia în spirite (deviza luptei revoluţionare era neum : diisptai... frăţie, unitate), apoi revistele din 1851, ca Junimea română, a tineretului progresist de la Paris, şi Republica română de sub redacţia lui C. A. Rosetti, apărută la Bruxelles, vor răspîndi apeluri la unirea naţională, receptate deopotrivă în Muntenia, Moldova şi printre românii din Imperiul austriac. Intr-un studiu despre Unitatea României (publicat în Republica română, nr. 2), Cezar Bolliac va demonstra că „Unirea României într-un singur stat (...) a fost sentimentul naţional în toate părţile României de cînd istoria a început a ne spune ceva despre Dacia“. în sfîrşit, titlul revistei din 1855 a lui Alecsandri, România literară, va prefaţa unitatea naţională în cultură, după cum Steaua Dunării a lui Kogălniceanu va polariza pe cei mai activi partizani ai luptei pentru Unire. In coloanele Stelei Dunării, apărută la 1 oct. 1855, se întilnesc deopotrivă nume ale unioniştilor din Moldova, din Ţara Românească şi din exil , ziarul face o largă popularizare a ideilor Unirii, publică corespondenţă relatând manifestările unioniste de prin toate oraşele şi ţinuturile Moldovei, se demască acţiunile elementelor reacţionare din ţară, se combate propaganda antiunionistă strecurată în ziarele din străinătate. C. A. Rosetti trimite cu regularitate din Paris articole conţinînd ştiri de politică externă şi încurajări în lupta pentru Unire. Expresie a unui îndelung proces social pe scară naţională, proiectată tot mai larg şi mai intens ca o necesitate internă a ţărilor ro- George Ivaşcu (Continuare în pag. 2-a) M»**wwi «U** l*s Rati«,«** ,\Wi nmnvx&Mvuntömmmin■ 11■ uiwrwmwwt111 «in wwnimníiuwtumnr11 urtWMwmu şMwwni*iWifOTimir<riinitriniiiffiiiH(n>(> A£E€$AKJJfUI JOAN ÎS* LAMPADOFORII Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica Şi umbra lui Bălcescu, protectoare, Au pregătit măreaţa sărbătoare Neştiutori ce-i şovăiala, frica. A fost cu ei mulţimea răbdătoare, învinseră împotrivirii, clica. Un singur gînd, opinca şi Vlădica Slăveau această zi mîntuitoare... Adine vom saluta lampadoforii Ce luminau’naintea aurorii Cu ochiul viu şi frunţile brăzdate. Voi, cărturarii prin care vorbea"' . , poporul Aţi dăruit belşugul, pacea, sporul Pe veci unitelor voevodate. Victor Eftimiu Vineri 21 ianuarie 1966 _ .,,« mai . -_ (1006) 10 pagini, 1 leu ______ IMPREJURA- RILE istorice au făcut ca poporul român, ca şi alte popoare europene, de pildă italienii şi germanii, să nu-şi poată constitui mai devreme de secolul al XIX-lea un stat naţional unitar. încercările de unire a Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei n-au lipsit în vrermurile mai vechi. Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alţi domnitori au dus o acţiune stăruitoare pertru strîngerea ţărilor române într-un singur stat. Conştiinţa originii comune a poporului român, a unităţii de limbă şi a continuităţii sale pe teritoriul pe care îl locuieşte a încălzit, încă din secolele XVI, XVII şi XVIII, spiritele unor cărturari români, cum au fost diaconul Cores, mitropolitul Simion Ştefan, cronicarii Miron Costin, Constantin Canta cu Unirea Principatelor zinc, şi istoricul de talie europeană Dimitrie Cantemir. Cînd orînduirea feudală a început să se destrame, învăţaţii români din Transilvania — în primul rînd Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior — au îndemnat pe români, prin scrierile lor de istorie,, de filologie şi de filozofie, să se unească pentru a se elibera de asuprirea străină. Pe măsură ce se destrăma feudalismul, se constituia clasa nouă ,a burgheziei şi, se dezvolta ideologia naţională şi antifeudală, poporul român se ridica cu tot mai mijit curaj, începînd cu Tudor Vladimirescu, împotriva dominaţiei străine, dar şi împotrivă orînduirii feudale. M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, G. Bariţiu şi Simion Bărnuţiu, în ajunul revoluţiei, din 1848, au dezvoltat ideologia unităţii naţionale a poporului român, pregătind maseleorăşeneşti şi ţărăneşti să se ridice la luptă revoluţionară pentru libertatea şi unitatea naţională într-un stat democratic. Revoluţia din 1848 a avut ca sarcini înlăturarea orîrnduirii feudale şi formarea statului naţional. Lupta revoluţionară din 1848 a poporului român a fost însă înăbuşită prin conlucrarea forţelor contrarevoluţionare interne şi a celor externe, dar, întrucît procesul destrămării feudalismului intern era maturizat şi forţele contrarevoluţionare interne erau incapabile să contraatace singure, intervenţia forţelor armate străine a fost determinanta. Tocmai de aceea victoria acestora a fost efemeră, căci condiţiile social-economice interne, care impuneau răsturnarea orânduirii feudale şi organizarea societăţii capitaliste în cadrul statului naţional, au continuat nu numai să existe, dar şi să se dezvolte. In cursul revoluţiei de la 1848 şi mai ales în perioada imediat următoare, ideea înfăptuirii Unirii cucereşte conştiinţa celor mai largi mase populare, devenind problema centrală în viaţa social-politică a celor două Principate româneşti. Cauza Unirii era îmbrăţişată de toate forţele sociale care acţionau în Principate, dar fiecare dintre ele, în funcţie de propriile interese de clasă, avea concepţii diferite asupra conţinutului şi caracterului Unirii. Este semnificativ că însăşi masa boierilor mari şi mijlocii a acceptat să sprijine mişcarea pentru Unire, fie intrînd în societatea Unirea, înfiinţată la 25 mai/6 iunie 1856 la Iaşi, împreună cu burghezia, sau în Comitetul Central al Unirii din Bucureşti, condus de burghezie, fie înfiinţind o organizaţie proprie, Comitetul proprietarilor, constituit la Bucureşti la 10/22 martie 1857, care înscria în programul său Unirea Principatelor într-un singur stat, guvern reprezentativ şi — ca o expresie a poziţiei de clasă — respectul absolut „al proprietăţii de orice natură şi libertatea absolută a muncii sătenilor“... Acceptarea Unirii de marea boierime începea să se clatine însă, din momentul, cînd se întrezărea posibilitatea ca puterea să treacă, în mod precumpănitor, în Prof. univ. V. Maciu membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România (Continuare în pag. 8-a) UN CÎNTEC AL UNIRII (în stilul epocii) Pentru cîntecul Unirii, lira mea azi împrumută Ca să fie ca şi-atuncea, strună veche de lăută. Că aşa-l mai ştie încă a-l cînta ca şi atunci Pe la horele măreţe de prin sate şi din lunci. Iau de la Alexandrescu versul lui alexandrin. Nu cumva să-mi sune stilul poticnit şi mai strein, Nu cumva să creadă unii, c-am uitat noi stilul lor, Şi nici vorbele din hora, ce-a jucat-o un popor. Te-au înscris în calendare, cei ce nu ştiau a scrie. Cu o daltă, cu toporul, cu ciocanul, cu-o mistrie. Ca o stîncă ce n-o roade nici zăpezi şi nici furtună, Zi-a Unirii, ce ne strînse toate mîinile-mpreună Ca-ntr-un jurămînt pe care să nu-l mai desfacă nime, Că-i legat pe totdeauna, cu-a ei voie, de mulţime. Zi de iarnă,nici troiene şi nici viscole în cale. N-au putut opri o clipă mersul hotârîrii tale ; Ţi-au călcat atunci zăpada, abia proaspătă şi pură, Şi ţi-au murdârit-o cizma celor spumegînd de ură. Ţi-au pîndit atunci poteca, ce ducea spre libertate, Lupii adunaţi în haită, cu caftan zburlit pe spate. Dar a izbîndit poporul, în sumane şi cojoace — Nimeni mîinile-ntrunite nu le-a mai putut desface Spre divan cînd se porniră de prin sate toţi pontoşii, In istorie şi supom pentru totdeauna paşii. Şi sub semnul ei acuma, muncitorii şi ţăranii, li măresc unirii forţa, cum n-o cunoscură anii. Demostene Botez CA ZEII Nimic nu se mişcă în spaţii străine ci totul în sine : crinul în umbra sa înfloreşte sărbătoreşte ; rîul mereu spre izvoare aleargă ; dropie neagră, noaptea cloceşte mari ouă de aur ; ca un centaur r , r versul izbind adevăru-n cuvinte îl face fierbinte ; patria mea e bătaia de aripă a păsării-n care lumea, mai tânără clipă de clipă, învaţă să zboare. Priviţi-i oraşele, codrul, cîmpia, marea şi munţii ! Ca Zeus, zămislim zi -de zi România prin cutele frunţii. Ştefan Aug. Doinaş LA MILCOV Poate Ştefan cel Mare, domn şi voevod, trecînd să ruşineze oşti năvălitoare, cu palmele făcute căuşi sorbi răcoare din acest rîu şi-n urmă, privind peste norod ştiu că o să fie o zi cînd ca o lege Milcovul scund, cu ţărmuri semănate de plute şi de sălcii, din fiecare parte pămînturile-ntr-unul o să lege, , iar grîul şi iubirea, ca aripa în zbor, vor creşte împletite spre aripi din ţărînă cu foşnet de metale, unde un popor unit prin dulcea limbă românească, joacă aceiaşi horă de suflet şi de mînă străbunele întinderi să reîntinerească. ? i ’/-■ t h (,•; •• rî Darie Novăceanu r ' - L) (j , ! In acest Literatura Unirii — de ADRI-număr: AN MARINO (pag. 3) Pe scena română în acele zile — de VALENTIN SILVESTRU (pag. 4) Gh. D. ANGHEL — omul si opera — de PETRU COMARNESCU (pag. 7) Alexandru loan Cuza şi învâţămîntul — de prof. univ. C. GIURESCU (pag. 9) Amintiri de la Liga Naţiunilor — de acad. G. OPRESCU (pag. 10) DESPRE UNIRE G. Călinescu : Mihail Ralea: A fost obiceiul a găsi preludiile Unirii în deşteptarea conştiinţei vechilor cărturari români asupra originii comune întemeiate pe unirea limbii vorbite in cele două ţări. Acest moment nu-i neglijabil, dar nu este hotăritor. Ţăranii români de pretutindeni n-au putut să nu-şi dea seama, întîlnindu-se, că aparţin aceluiaşi neam, şi nu-i de crezut că a fost nevoie de un erudit să-i îndemne a nu se urî. Ei erau mai presus de toate fraţi întru mizerie, ţinuţi în robie de o clasă boierească, aceeaşi de la Severin pină la Suceava, şi a trebuit să sufle ideile noi în urma murmurelor, şi zăngăniturile de coasă ale ţărănimii înseşi ca să intre spaima în clasa apăsătoare, iar elementele progresiste să înţeleagă şi să exprime dorinţa întregii mase ţărăneşti de dincoace şi de dincolo de Milcov şi chiar de peste munţi. De fapt adul Unirii e o revoluţie în prelungirea celei de la 1848, eveniment pornit de jos. (Scriitorii şi Unirea, Contemporanul, 1959, fragment) Unirea Principatelor a fost înfăptuită sub presiunea directă a maselor populare împotriva rezistenţei acerbe a unei părţi a marii boierimi, care avea interese antiunioniste, şi a elementelor feudale în general, pentru care schimbările intervenite însemnau o pierdere a rangurilor şi a privilegiilor. Ideologia nouă, care înlocuia cel puţin formal, ideea de moşie cu ideea de patrie , ideea de rang prin ideea de naţiune ; ideea de privilegiu ereditar cu ideea de egalitate în faţa legilor ; ideea de dependenţă personală cu ideea de libertate era desigur strigătoare pentru pături mult mai largi de populaţie decît burghezia... Unirea Principatelor a fost, în ultimă analiză, opera poporului laurilor al istoriei sale... (Opera poporului, Contemporanul, 1953)