Contemporanul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 20, nr. 3-25)

1966-01-21 / nr. 3

Proletari din toate ţările, uniţi-vă! UNIREA P­­LENAR, pre­sa noastră scrisă şi vorbită acordă aniversă­rii zilei de 24 ianuarie 1859 o deosebită atenţie. Retrospectiva Unirii este bogată în evocări, stu­dii şi articole care aduc în actuali­tatea noastră un complex de ac­ţiuni, oameni şi evenimente din istoria modernă a poporului nos­tru. Este o întreagă epocă de proces revoluţionar. Pragul afirmării ei este marcat de anul 1840 — cel cîntat de Alecsandrescu, cel în care un N. Bălcescu va participa la o acţiune insurecţională, cel în care M. Kogălniceanu va face să apară „Dacia literară“. Momentul de explozie este anul 1848 cînd relieful istoriei româ­neşti, în Moldova, Muntenia şi Transilvania, va proiecta furtunos conştiinţa comună a eliberării so­ciale şi naţionale, cînd seismul re­voluţionar va aduce poporul de la Carpaţi şi Dunăre în lumina vie a întregii Europe, ca însăşi în plină efervescenţă. „Cheia bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul na­ţional, aceasta este unirea Moldo­vei cu Ţara Românească“,­­ afir­ma Kogălniceanu în Dorinţele partidei naţionale din Moldova, iar în broşura, redactată de V. Alec­­sandri în mai 1848, după eşuarea mişcării la Iaşi, se va adresa sem­nificativ „Fraţilor români din toată România“, pentru ca în pro­gramul revoluţionar moldovean redactat la 12/24 mai la Braşov de către grupul de exilaţi, „Unirea Moldovei­ cu­ Valahia într-un sin­gur stat nealiniat românesc" să fie înscrisă ca al 6-lea punct al Prinţipiilor noastre pentru refor­marea patriei. Printr-o scrisoare trimisă din Sibiu la 4/16 iulie 1848 lui N. Bălcescu, Alecu Russo îşi va exprima nădejdea că unirea va fi înfăptuită cu ajutorul revoluţiei din Ţara Românească, aflată, atunci, în plină desfăşurare, iar Vasile Alecsandri scria din Buco­vina la 25 iulie/6 august 1848 tot lui Bălcescu că dorinţa cea mai arzătoare a unei largi partide din Moldova era unirea Moldovei şi Ţării Româneşti sub o singură conducere şi cu o singură consti­tuţie. Unirea celor două ţări a fost cerută şi de deputaţiunea trimisă la Constantinopol la începutul lu­nii august 1848. A. G. Golescu (Negrul într-o scrisoare trimisă din Viena la 19/31 iulie 1848 lui Bălcescu sublinia importanţa propagandei, atît pe plan muntean pentru înţe­legerea ideilor revoluţionare, cit şi într-un cadru mai larg care să cuprindă toate provinciile şi deci „cauza noastră naţională“. In Transilvania, punctul 4 al hotărî­­rilor marii adunări de la Blaj din 2/14 mai 1848 declara : „Na­ţiunea română pofteşte libertatea industrială şi comercială, cu ridi­carea ţelurilor şi a privilegiilor şi a tuturor piedicilor şi a stăviliri­lor comerţului în ţările vecine, de care se ţine desfiinţarea vămilor la graniţă“. Altfel spus, burghezia română cerea nu numai desfiinţa­rea breslelor şi privilegiilor nobi­liare, ce constituiau piedici pentru dezvoltarea manufacturilor şi in­dustriei, ci îşi exprima dorinţa să dispară vămile instituite la grani­ţa către Ţara Românească şi Mol­dova — deci voia unitate econo­mică cu cele două principate. Vol. IV din Istoria României menţio­nează de asemenea faptul că în­dată după izbucnirea revoluţiei din Ţara Românească, N. Bălces­­cu i-a trimis lui Eftimie Murgu, fostul său profesor, programa şi alte acte ale revoluţiei. In răs­punsul său, revoluţionarul bănă­ţean scria: „Eu, frate, să ştii că am plîns de bucurie cînd am luat ştire despre triumful libertăţii în România..." In­ aceeaşi scrisoare amintea despre necesitatea formă­rii în Muntenia a unei armate ro­mâne şi dezvolta ideea unei alian­ţe a revoluţionarilor de peste Car­paţi „cu Moldo-România“. „Revo­luţionarii de la 1848 din Ţara Ro­mânească — va scrie apoi Bălces­cu în Mişcarea românilor din Ar­deal la 1848 — deşi crezuseră (...) că împrejurările politice nu-i ier­tară a pune din început în pro­grama lor chestia unităţii naţio­nale, dar n-au pierdut un minut din vedere solidaritatea ce îi leagă cu toate ramurile naţiei române“, în fond, se demonstra necesitatea unităţii naţionale a Românilor a­­vînd la bază unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. Conştiinţa — din ce în ce mai vie şi mai semnificativ afirmată — a unităţii de neam, de limbă, a solidarităţii naţionale, a acele­iaşi finalităţi culturale, a înscris după anul revoluţionar 1848 o ve­ritabilă reacţie în lanţ. In dinami­ca ei, România viitoare, revista prin care Bălcescu, în noiembrie 1850 la Paris, reunea glasurile ce­lor ce continuau revoluţia în spi­rite (deviza luptei revoluţionare era neum­ : diisptai..­. frăţie, unita­­­te), a­poi revistele din 1851, ca Ju­nimea română, a tineretului pro­gresist de la Paris, şi Republica română de sub redacţia lui C. A. Rosetti, apărută la Bruxelles, vor răspîndi apeluri la unirea naţio­nală, receptate deopotrivă în Mun­tenia, Moldova şi printre românii din Imperiul austriac. Intr-un stu­diu despre Unitatea României (pu­blicat în Republica română, nr. 2), Cezar Bolliac va demonstra că „Unirea României într-un singur stat (...) a fost sentimentul naţio­nal în toate părţile României de cînd istoria a început a ne spune ceva despre Dacia“. în sfîrşit, titlul revistei din 1855 a lui Alec­sandri, România literară, va prefa­ţa unitatea naţională în cultură, după cum Steaua Dunării a lui Kogălniceanu va polariza pe cei mai activi partizani ai luptei pen­tru Unire. In coloanele Stelei Du­nării, apărută la 1 oct. 1855, se întilnesc deopotrivă nume ale unio­­niştilor din Moldova, din Ţara Ro­mânească şi din exil , ziarul face o largă popularizare a ideilor Unirii, publică corespondenţă re­latând manifestările unioniste de prin toate oraşele şi ţinuturile Moldovei, se demască acţiunile elementelor reacţionare din ţară, se combate propaganda antiunio­­nistă strecurată în ziarele din străinătate. C. A. Rosetti trimite cu regularitate din Paris articole conţinînd ştiri de politică externă şi încurajări în lupta pentru Unire. Expresie a unui îndelung proces social pe scară naţională, proiec­tată tot mai larg şi mai intens ca o necesitate internă a ţărilor ro- George Ivaşcu (Continuare în pag. 2-a) M»**wwi «U** l*s Rati«,«** ,\Wi nmnvx&Mvuntömmmin■ 11■ uiwrwmwwt111 «in wwnimníiuwtumnr11 urtWMwmu şMwwni*iWifOTimir<riinitriniiiffiiiH(n>(> A£E€$AKJJfUI JOAN ÎS* LAMPADOFORII Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica Şi umbra lui Bălcescu, protectoare, Au pregătit măreaţa sărbătoare Neştiutori ce-i şovăiala, frica. A fost cu ei mulţimea răbdătoare, învinseră împotrivirii, clica. Un singur gînd, opinca şi Vlădica Slăveau această zi mîntuitoare... Adine vom saluta lampadoforii Ce luminau’naintea aurorii Cu ochiul viu şi frunţile brăzdate. Voi, cărturari­i prin care vorbea"' . , poporul Aţi dăruit belşugul, pacea, sporul Pe veci unitelor voevodate. Victor Eftimiu Vineri 21 ianuarie 1966 _ .,,« m­­a­i . -_ (1006) 10 pagini, 1 leu ______ I­MPREJURA-­­ RILE istorice au făcut ca poporul român, ca şi alte popoare europene, de pildă italienii şi germanii, să nu-şi poa­tă constitui mai devreme de seco­lul al XIX-lea un stat naţional uni­tar. încercările de unire a Moldo­vei, Ţării Româneşti şi Transilva­niei n-au lipsit în vrerm­urile mai vechi. Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alţi domnitori au dus o acţiune stărui­toare per­tru strîngerea ţărilor ro­mâne într-un singur stat. Conştiinţa originii comune a po­porului român, a unităţii de­ limbă şi a continuităţii sale pe teritoriul pe care îl locuieşte a încălzit, încă din secolele XVI, XVII şi XVIII, spiritele unor cărturari români, cum au fost diaconul Cores­, mi­tropolitul Simion Ştefan, cronicarii Miron Costin, Constantin Canta cu­ Unirea Principatelor zinc, şi istoricul de talie europea­nă Dimitrie Cantemir. Cînd orîn­­duirea feudală­ a început să se des­­­tram­e, învăţaţii români din Tran­silvania — în primul rînd Samuil­­ Micu, Gheorghe Şincai, Petru Ma­ior — au îndemnat pe români, prin scrierile lor­ de istorie,, de filologie şi de­ filozofie, să se unească pen­tru a se elibera de asuprirea străină. Pe măsură ce se destrăma feu­dalismul, se constituia clasa nouă ,a burgheziei şi, se dezvolta ideolo­gia naţională şi antifeudală, po­porul român se ridica cu tot mai mijit curaj, începînd cu Tudor Vladimirescu, împotriva domina­ţiei străine, dar şi împotrivă orîn­­duirii feudale. M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, G. Bariţiu şi Simion Bărnuţiu, în ajunul revoluţiei,­ din 1848, au dezvoltat ideologia unităţii naţionale a poporului român, pre­gătind masele­­orăşeneşti şi ţără­neşti să se ridice la luptă revolu­ţionară pentru libertatea şi unita­tea­­ naţională într-un­­ stat demo­cratic. Revoluţia din 1848 a avut ca sar­cini înlăturarea orîrnduirii feudale şi formar­ea statului naţional. Lup­ta revoluţionară din 1848 a poporu­lui român a fost însă înăbuşită prin conlucrarea forţelor contrare­voluţionare interne şi a celor ex­terne, dar, întrucît procesul des­trămării feudalismului intern era maturizat şi forţele contrarevolu­ţionare interne erau incapabile să contraatace singure, intervenţia forţelor armate străine a fost de­terminanta. Tocmai de aceea victo­ria acestora a fost efemeră, căci condiţiile social-economice interne, care impuneau răsturnarea orân­duirii feudale şi organizarea socie­tăţii capitaliste în cadrul statului naţional, au continuat nu numai să existe, dar şi să se dezvolte. In cursul revoluţiei de la 1848 şi mai ales în perioada imediat următoa­re, ideea înfăptuirii Unirii cucereş­te conştiinţa celor mai largi mase populare, devenind problema cen­trală în viaţa social-politică a ce­lor două Principate româneşti. Cauza Unirii era îmbrăţişată de toate forţele sociale care acţionau în Principate, dar fiecare dintre ele, în funcţie de propriile interese de clasă, avea concepţii diferite a­­­supra conţinutului şi caracterului Unirii. Este semnificativ că însăşi masa boierilor mari şi mijlocii a accep­tat să sprijine mişcarea pentru Unire, fie intrînd în societatea Unirea, înfiinţată la 25 m­ai/6 iu­nie 1856 la Iaşi, împreună cu bur­ghezia, sau în Comitetul Central al Unirii din Bucureşti, condus de burghezie, fie înfiinţind o organi­zaţie proprie, Comitetul proprieta­rilor, constituit la Bucureşti la 10/22 martie 1857, care înscria în programul său Unirea Principate­lor într-un singur stat, guvern re­prezentativ şi — ca o expresie a poziţiei de clasă — respectul ab­solut „al proprietăţii de orice na­­tură şi libertatea absolută a mun­cii sătenilor“... Acceptarea Unirii de marea boierime începea să se clatine însă, din momentul, cînd se între­zărea posibilitatea ca puterea să treacă, în mod precumpănitor, în Prof. univ. V. Maciu membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România (Continuare în pag. 8-a) UN CÎNTEC AL UNIRII (în stilul epocii) Pentru cîntecul Unirii, lira mea azi împrumută Ca să fie ca şi-atuncea, strună veche de lăută. Că aşa-l mai ştie încă a-l cînta ca şi atunci Pe la horele măreţe de prin sate şi din lunci. Iau de la Alexandrescu versul lui alexandrin. Nu cumva să-mi sune stilul poticnit şi mai strein, Nu cumva să creadă unii, c-am uitat noi stilul lor, Şi nici vorbele din hora, ce-a jucat-o un popor. Te-au înscris în calendare, cei ce nu ştiau a scrie. Cu o daltă, cu toporul, cu ciocanul, cu-o mistrie. Ca o stîncă ce n-o roade nici zăpezi şi nici furtună, Zi-a Unirii, ce ne strînse toate mîinile-mpreună Ca-ntr-un jurămînt pe care să nu-l mai desfacă nime, Că-i legat pe totdeauna, cu-a ei voie, de mulţime. Zi de iarnă,­­nici troiene şi nici viscole în cale. N-au putut opri o clipă mersul hotârîrii tale ; Ţi-au călcat atunci zăpada, abia proaspătă şi pură, Şi ţi-au murdârit-o cizma celor spumegînd de ură. Ţi-au pîndit atunci poteca, ce ducea spre libertate, Lupii adunaţi în haită, cu caftan zburlit pe spate. Dar a izbîndit poporul, în sumane şi cojoace — Nimeni mîinile-ntrunite nu le-a mai putut desface Spre divan cînd se porniră de prin sate toţi pontoşii, In istorie­ şi supom pentru totdeauna paşii. Şi sub semnul ei acuma, muncitorii şi ţăranii, li măresc unirii forţa, cum n-o cunoscură anii. Demostene Botez CA ZEII Nimic nu se mişcă în spaţii străine ci totul în sine : crinul în umbra sa înfloreşte sărbătoreşte ; rîul mereu spre izvoare aleargă ; dropie neagră, noaptea cloceşte mari ouă de aur ; ca un centaur r­­ , r versul izbind adevăru-n­ cuvinte îl face fierbinte ; patria mea e bătaia de­ aripă a păsării-n care lumea, mai tânără clipă de clipă, învaţă să zboare. Priviţi-i oraşele, codrul, cîmpia, marea şi munţii ! Ca­ Zeus, zămislim zi -de­ zi România prin cutele frunţii. Ştefan Aug. Doinaş LA MILCOV Poate Ştefan cel Mare, domn şi voevod, trecînd să ruşineze oşti năvălitoare, cu palmele făcute căuşi sorbi răcoare din acest rîu şi-n urmă, privind peste norod ştiu că o să fie o zi cînd ca o lege Milcovul scund, cu ţărmuri semănate de plute­ şi de sălcii, din fiecare parte pămînturile-ntr-unul o să­ lege, , iar grîul şi iubirea, ca aripa în zbor, vor creşte împletite spre aripi din ţărînă cu foşnet de metale, unde un popor unit prin dulcea limbă românească, joacă aceiaşi horă de suflet şi de mînă străbunele întinderi să reîntinerească. ? i ’/-■ t h (,•; •• rî Darie Novăceanu r ' - L) (j , ! In acest Literatura Unirii — de ADRI-număr: AN MARINO (pag. 3) Pe scena română în acele zile — de VALENTIN SILVESTRU (pag. 4) Gh. D. ANGHEL — omul si opera — de PETRU COMAR­­NESCU (pag. 7) Alexandru loan Cuza şi învâ­­ţămîntul — de prof. univ. C. GIURESCU (pag. 9) Amintiri de la Liga Naţiunilor — de acad. G. OPRESCU (pag. 10) DESPRE UNIRE G. C­ălinescu : Mihail Ralea: A fost obiceiul a găsi preludiile Uni­rii în deşteptarea conştiinţei vechilor cărturari români asupra originii comu­ne întemeiate pe unirea limbii vorbite in cele două ţări. Acest moment nu-i neglijabil, dar nu este hotăritor. Ţăra­nii români de pretutindeni n-au putut să nu-şi dea seama, întîlnindu-se, că aparţin aceluiaşi neam, şi nu-i de cre­zut că a fost nevoie de un erudit să-i îndemne a nu se urî. Ei erau mai pre­sus de toate fraţi întru mizerie, ţinuţi în robie de o clasă boierească, aceeaşi de la Severin pină la Suceava, şi a tre­buit să sufle ideile noi în urma murmu­relor, şi zăngăniturile de coasă ale ţă­rănimii înseşi ca să intre spaima în clasa apăsătoare, iar elementele progre­siste să înţeleagă şi să exprime dorin­ţa întregii mase ţărăneşti de dincoace şi de dincolo de Milcov şi chiar de peste munţi. De fapt adul Unirii e o revoluţie în prelungirea celei de la 1848, eveniment pornit de jos. (Scriitorii şi Unirea, Contemporanul, 1959, fragment) Unirea Principatelor a fost înfăptuită sub presiunea directă a maselor popu­lare împotriva rezistenţei acerbe a unei părţi a marii boierimi, care avea inte­rese antiunioniste, şi a elementelor feu­­dale în general, pentru care schimbă­rile intervenite însemnau o pierdere a rangurilor şi a privilegiilor. Ideologia nouă, care înlocuia cel puţin formal, ideea de moşie cu ideea de patrie , ideea de rang prin ideea de naţiune ; ideea de privilegiu ereditar cu ideea de egalitate în faţa legilor ; ideea de de­pendenţă personală cu ideea de liber­tate era desigur strigătoare pentru pă­turi mult mai largi de populaţie decît burghezia... Unirea Principatelor a fost, în ultimă analiză, opera poporului laurilor al is­toriei sale... (Opera poporului, Contemporanul, 1953)

Next