Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)

1968-07-05 / nr. 27

metera M Interviu estival cu... Gabriela Melinescu • AU DEVENIT din ce in c« mai greu de suportat, mai ales In acest anotimp, eternele întrebări cu care sunt acostaţi in interviuri scriitorii. ..Ce scrieţi ?“ si „Ce proiecte aveţi ?“. Dorind să implicăm răspunsul la aceste chestiuni Intr-un con­text care să privească şi preocupările larg­­cotidiene ale scriitori­lor, am adresat unor poeţi şi prozatori cîteva întrebări astfel formu­late, incit să evite răs­punsuri automate, e­­numerative , statistice. La întrebarea Ce veţi face în vara aceasta , răspunde poeta Gabrie­la Melinescu : — Cum îmi voi pe­trece vara ? Alături de celelalte veri, aceasta e o vară în care am nostalgii; aş dori să fac o mare călătorie; an­ticii vedeau călătoria ca pe o lansare în alt spa­ţiu, in care urmează să te adaptezi. Călătoria pe care aş dori s-o fac acum şi numai acum, la vârsta mea de azi, nu la munte, nici la mare, e o călătorie la care visa Gordon Pym. Dar nu există Gordon Pym ! De aceea călăto­reşti citind, sau pur şi simplu scriind. Spaţiul cărţilor este larg. Scriind piesa de teatru „Un om slab intr-un om gras", voi face o călăto­rie si­ logic, voi căuta să văd ce se mai poate găsi intr-un om gras în afară de unul slab, cine ştie, poate găsesc ceea ce le trebuie unora sau altora ! . Apoi voi con­tinua să scriu un ro­man poliţist psihologic, cu titlul „Apără-te, Barbara !“ — care n­u va putea fi citit decit ziua. Cartea mea de poezie „Istoria animalelor u­­cise“, predată Editurii Tineretului, va fi păzită toată vara de ochiul meu interior critic. După cum se vede, voi avea o vară tensionată ! In rest, numai duioşie­­. „Tel-Quel" in italiană • EDITURA milane­ză Joco Book a tipărit în italiană primul nu­măr al revistei de avan­gardă franceză, Tel- Quel. Ediţia italiană e alcătuită din texte se­lecţionate din ultimele şaptesprezece numere ale publicaţiei lui Phi­lippe Solers şi Marcel Pleynet, a căror tradu­cere, presupunînd în­vingerea unor serioase dificultăţi, a fost încre­dinţată unui colectiv alcătuit din şapte spe­cialişti. Blanchot şi Alain • II colecţia Idéei: lucrarea L’espace II Hé­raira a lui Maurice Blanchot şi un volum cuprinzînd 39 de texte inedite ale filozofului Alain. Antologia concretismului • IMAGINAŢI-VA un poet căruia nu numai că i-a dispărut muza, dar care pur şi simplu nu are ce spune. Situaţie grea dar nu fără ieşire. Mai ales în Statele U­­nite, unde recent apăru­ta Antologie a concretis­­m­ului „demonstrează", In linii mari, că orice alăturare posibilă de cu­vinte este poezie. Iată, de altfel, cum explică scopul acestei „arte“ u­­nul din liderii curentu­­ui, Ronald Gross : „Poe­zia noastră se adresează nu numai minţii şi ini­mii cititorului, ci şi pri­virii lui. Sensul ei de­curge din îmbinarea u­­nor fragmente de cu­vinte sau din alăturarea unor litere pe o foaie albă de hîrtie*. In „Romanoslavica** • O CONTRIBUŢIE remarcabilă la studie­rea celui mai însemnat monument al literatu­rii române vechi — Învăţăturile lui Neagoe Basarab — publică G. Mihăilă în volumul XIV pe 1967 al revistei „Ro­manoslavica“, sub ti­tlul Două fragmente inedite din textul sla­­von al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. E vorba de 26 de pagini din textul versiunii ori­ginale slavone, publica­tă acum întîia oară, în transcriere Însoţită de fotocopii şi de o tra­ducere în acelaşi timp exactă, modernă şi ar­tistică. în introducere se avansează temeiuri noi pentru autenticitate, precum şi ipoteza că manuscrisul de la So­fia ar putea fi — ju­decind două filigrane şi aspectul general al copiei — însuşi exem­plarul de curte al vo­ievodului. „Atît textul slavonesc inedit, cit şi traducerea veche româ­nească corespunzătoare confirmă încă o dată — conchide autorul — că avem in faţă o operă literară de o rară fru­museţe şi că versiunea românească veche este nu numai exactă — cu unele greşeli explica­bile — ci şi, mai ales, artistică". Ant­ijurna­l ÎN IARBA A STAI intins in iarbă, cu trupul şi mîinile formînd o voluptuoasă cruce, cu părul curgind printre buruieni şi cu buburuze încercînd să urce pomeţii obrajilor , să stai întins pe pămînt ,cu ochii deschişi îndreptaţi în sus, să stai întins pe pămînt fără nici un alt sens, numai ca un suport material al privirii; să stai întins vara în iarbă, cufundat, dispărut, topit în cimpie, să ştii că păsă­rile trec pe deasupra ta şi te cred pămînt — iată o plutitoare plăcere, euforică şi neajunsă la gra­ntele regnului animal, iată o aventură. Poate să fie zi şi atunci imensul ecran de deasu­pra este populat numai de nori, şi norii au nume latine, şi forme complicate, şi culori savante. Dar în albastrul fond nimic nu are importanţă şi nu te gîndeşti că unul pare balaur, altul munte şi altul înger înaripat, nu te gîndeşti ce au fost şi ce vor deveni; singura lor raţiune este că lunecă, singu­rul lor sens este că trec. Această trecere cu viteze diferite, în grup sau solitară, purtînd ploi sau ne­­insemnînd nimic, această trecere este pasionantă şi ochii tăi negînditori printre firele de iarbă o asistă ca pe o calmantă fatalitate. Poate să fie noapte şi atunci totul este un fastuos spectacol, un spectacol in sine dat pentru nimeni şi căruia ii eşti fericit şi clandestin spectator. La început sînt constelaţii şi zodii, la început roţile carelor se învîrt, lebăda bate din aripi, stelele că­zătoare prevestesc morţi. In curînd însă toate poveş­tile dispar, tot ce-ai ştiut cîndva rămîne în copilă­ria pămîntească şi tu pătrunzi în acest ameţitor spectacol care este universul. îi auzi muzica pe care numai anticii o bănuiau, pătrunzi cu privirea adine, pînă la dizolvare, în cer. Pămintul este un glob şi globul este suspendat in cosmos şi tu stai întins, nedureros răstignit în această suspendare, stai intins, risipit In pămînt şi iarbă, ştiind că cea mai mică mişcare te-ar putea prăvăli în cerul de jur-imprejur de moarte — sau poate nici nu s-ar numi aşa — ar fi această dispariţie ! Să stai întins în iarbă cotropit de buruieni şi de gîze, nezărit de păsări şi nebănuit de viermi, să nu mai exişti, să fii dispărut fără urmă printre stele şi sateliţi, printre asteroizi şi planete , să ştii că totul depinde de tine, că trebuie doar să în­chizi ochii pentru a rupe toate puternicele drumuri care te leagă de univers, să fie de ajuns să închizi ochii pentru a reveni in viată , dar să nu faci nici un gest, lăsîndu-te dulce să dispari, pentru că, scria un poet, „să dispari fără urmă este aven­tura aventurilor". „ Ana Blandiana ELE MAI multe­­ dintre discuţiile purtate In ultima vreme despre na­tura şi principiile criticii literare au făcut abstracţie de specificul activi­tăţii de istorie literară. S-a discutat şi se discută mai mult despre activi­tatea de critică în general, cea de is­torie literară înglobîndu-se mai mult sau mai puţin tacit în aceasta. Şi to­tuşi, anumite aspecte sunt strict spe­cifice istoriei literare. De unele din­tre acestea ne vom ocupa în aceste însemnări, fără a mai reveni asupra unor disociaţii în general banalizate, care se pot face pe seama diferenţei dintre critică şi istorie literară. Este vizibilă în timpul nostru o ten­dinţă a informaţiei despre literatură de a prevala asupra însăşi literaturii. Fenomenul acesta poate fi definit prin două caracteristici ale sale, contradic­torii. In primul rînd, apariţia unui adevărat val de comentarii de toate tipurile, dedicate tuturor epocilor li­terare. In al doilea rînd, apariția unei literaturi care „cere“ comentariul cri­tic, căreia acest comentariu îi este in­dispensabil. Nu sînt cu totul extra­vagante acele opinii care apreciază li­teratura modernă drept o literatură ce există numai sub forma propriului ei ecou critic, sub forma posibilităţii sale de a produce discuţii. (Printre alte argumente ale acestei aserţiuni este şi aceea care apreciază opera li­terară drept o creaţie ce tinde a de­veni colectivă, prin depăşirea succe­sivă a unor structuri deschise), in contextul acestui val de informaţii despre literatură, istoria literară ac­tuală ocupă un loc semnificativ. Ea dovedeşte că uriaşa disponibilitate pentru comentariu şi discuţie literară a epocii noastre nu se limitează la creaţiile literare relativ recente, ci tinde să ia în stăpînire toată istoria literaturilor. Asistăm, astfel, la do­vezi din ce în ce mai multe asupra posibilităţii de a discuta despre lite­ratura noastră de ieri, se găsesc noi unghiuri posibile de discuţie, se face o salutară risipă de energie pentru a dovedi că se poate spune încă şi încă ceva despre un scriitor sau despre al­tul. Conştiinţa critică a epocii noastre a căpătat o mare adîncime şi o în­tindere impresionantă, şi acestea se măresc într-un ritm extrem de rapid. Acest ritm pune în discuţie însuşi conceptul clasic de istorie literară. Ca şi o mare parte din literatura moder­nă, istoria literară tinde să nu mai fie ce se ştia pînă mai ieri că este. Din punctul acesta de vedere, al dia­lecticii noului şi vechiului în istoria noastră literară de azi, redactăm aces­te însemnări. Un aspect în care dialectica dez­voltării este deosebit de vizibilă este cel constituit de către biografiile li­terare, biografii ce ocupă părţi con­siderabile în monografii. Despre uti­litatea biografiei literare s-a discutat în repetate rinduri, argumentele fiind numeroase. In general, se consideră că biografia are o valoare exegetica, o valoare de cheie pentru anumite pa­saje mai întunecate ale operei, apoi, ajută la limpezirea unor probleme de strictă cronologie. Totuşi, delimitarea rolului ei este strict necesară. In a­­ceastă privinţă Wellek şi Warren ara­tă în Teoria literară: „Totuşi, ori­cât de mare ar fi importanţa biogra­fiei în aceste privinţe [ale celor citate mai sus — n.n.], este primejdios să i se atribuie vreo valoare concretă din punct de vedere critic. Nici o mărtu­rie de ordin biografic nu poate schim­ba sau influenţa evaluarea critică“. Precizarea aceasta este poate prea tranşantă, ea surprinde însă punctul de vedere modern asupra istoriei lite­rare. In ce sens ? Se ştie că spiritul modern este prin excelenţă integrativ, valorificind trecutul prin prisma vi­ziunii sale asupra lumii şi societăţii. Faptul acesta este vizibil în majori­tatea scrierilor de istorie literară pu­blicate la noi în ultima vreme. In­die, istorismul — înţeles ca empatie to­tală cu un gust dispărut — este depă­şit, valorificarea avînd loc după sen­surile sensibilităţii estetice de azi. Această tendinţă de integrare se afla însă într-o anumită contradicţie cu utilizarea biografiilor literare. Principiul clasic al biografiei pre­supune întrebuinţarea unei armături faptice ireproşabile sub raportul au­tenticităţii, presupune reconstituirea atmosferei unei epoci, presupune re­facerea unei structuri morale, „cere“ deci istorismul pe care, pe de altă altă parte, anumite tendinţe ale spiritului modern il refuză sau îl relativizează. Fireşte, contradicţia aceasta pare a fi numai aparentă, spiritul critic al au­torului reuşind să se detaşeze, de cite ori este necesar, de epoca pe care o prezintă şi să analizeze lucrurile din punctul de vedere al unui om modern, avînd o sensibilitate şi prin­cipii estetice schimbate. In fapt, însă, lucrurile nu stau tocmai aşa. Structu­ra biografiei are o anumită forţă de ira­­diaţie, ce tinde să cuprindă şi ana­liza operei. Coborît ca un scafandru în adîncurile unor vremi trecute, au­torul de monografii se vede adeseori în situaţia de a se ridica destul de greu la suprafaţa interpretativă ce­rută de exigenţele contemporane. Bio­grafiile au o anumită forţă acapara­toare. Puţini sînt cei ce reuşesc să se sustragă acestei forţe, ce ar putea să fie denumită elan reconstructiv şi neanalitic. De altfel, analizînd struc­tura cîtorva biografii recente, putem constata anumite aspecte interesante. Deşi sînt gîndite ca puncte de spri­jin pentru analiza ulterioară a ope­rei, uzînd în acest sens de o armătură documentaristică impresionantă, aceste biografii capătă, cu voia sau fără voia autorilor, un aer de gratuitate strict literară. Ne gîndim, de pildă, la „Via­ţa lui Alexandru Macedonski* de Adrian Marino, carte care rămîne, în ciuda aparenţei desăvîrşite a şti­inţei, o operă romantică, simbolul unui act de ştiinţă literară Ce sare însă, peste limitele genului său, în litera­tură. Eroul lui Adrian Marino înce­tează în mod marcat să fie scriitorul român despre care ştim că este au­torul unei opere literare anumite, de­venind un erou literar. Abundenţa biografiilor literare ne obligă să luăm în considerare o pa­noramă de tip caracterologic a istoriei noastre literare, panoramă care dacă nu este încă terminată va fi sfîrşită cit de curînd. Scriitorii noştri tind să devină nu numai autori abstracţi ai unor opere literare, ci şi oameni ce ies în chip de eroi literari din filele monografiilor dedicate lor. Faptul acesta, care are o anumită evidenţă în momentul de faţă, prezintă două aspecte. Primul şi cel mai important este cel pozitiv: conştiinţa literară a epocii noastre capătă relief şi plastici­tate, contactul cu realizările mai vechi ale literaturii noastre are loc şi pe căi afective. Trebuie însă să arătăm că există şi anumite limite ale acestei procedări. Ne referim la tendinţa, din ce în ce mai accentuată în gîndirea estetică a ultimelor decenii, de a con­sidera realitatea literară şi în gene­ral artistică după alte criterii decît cele ale personalităţilor proeminente. O accentuată tendinţă de dispariţie a personalităţilor în favoarea idei­lor (şi prin aceste idei denumim şi curentele, grupurile, tendinţele, şco­lile etc.) este cît se poate de vizibilă. Faptul acesta trebuie pus în legătură cu creşterea considerabilă a conştiin­ţei critice a literaturii în contempo­raneitate. Noua conştiinţă critică a literaturii se manifestă printr-o des­chidere către sinteze, către compara­­tivism, către stabilirea sintetică a li­niilor de forţă ale unei literaturi. Monografiile, în ciuda evidentei in­formaţii şi în pofida lărgimii de ve­deri ale majorităţii autorilor, nu pot să îndeplinească aceste deziderate. Ele nici nu caută, de altfel, aceasta, fiind absorbite de analizarea unei singure personalităţi. Şi, în felul acesta, ma­rile lucrări de sinteză asupra litera­turii noastre, marile sinteze făcute din perspectiva ideologiei marxist-leniniste, apar cu parcimonie sau lipsesc încâ. Mulţi dintre istoricii literari care au dat dovada unei remarcabile erudiţii, cu prilejul publicării unor monogra­fii, ar fi putut să treacă la elabora­rea unor sinteze. Există un anumit aspect în multe dintre cărţile de istorie literară apă­rute în ultimul timp la noi, care ar putea fi denumit postură avocaţială. Caracteristicile sale sunt date de că­tre o atitudine fundamentală a auto­rului, atitudine ce este născută de dorinţa iniţială de a schimba pe căile persuasiunii critice o idee aflată în mintea cititorului cu altă idee soco­tită superioară. Nimic reprobabil în aceasta, fireşte. Numai că, asemeni modelului său structural, literatura, istoria literară modernă se îndepăr­tează din ce în ce mai accentuat de postura demonstrativă şi de cea di­dactică. Cititorul modern nu mai are nevoie să fie „învăţat« să trăiască de către literatură şi tot astfel nu mai are nevoie să fie „învăţat“ să citească şi să înţeleagă literatura de către isto­ria literară Din punctul acesta de ve­dere o carte ca aceea recentă a lui Lucian Raicu, dedicată lui Liviu Re­­breanu, ni se pare revelatoare pentru spiritul modern în care a fost conce­pută şi scrisă. Cititorul este invitat la o „aventură critică", oferindu-i-se premisele necesare unei receptări es­tetice a operei marelui romancier. Nici un moment criticul nu adoptă postura celui ce s-a decis să împărtă­şească cîte ceva din ştiinţa sa, ci, dim­potrivă, absorbit de pasiunea anali­tică, are tendinţa de a se contopi cu obiectul cercetării sale. Odată cu au­torul, cititorul îl redescoperă pe Re­­breanu. Cartea lui Lucian Raicu nu este deloc „definitorie“ pentru figura lui Liviu Rebreanu şi acest fapt ni se pare foarte semnificativ. Absenţa concluziilor didactice, abundenţa, în schimb, a unor sugestii de mare fineţe fac din această carte o lucrare de mare interes şi un argument în favoa­rea unei abordări moderne a istoriei literare. A discuta despre nou şi vechi In Istoria noastră literară contemporană este foarte dificil, însemnările de faţă au încercat să ridice numai cîteva dintre posibilele probleme. Ceea ce este însă cert, e faptul că anumite forme clasice ale investigaţiei lite­rare tind să devină demodate, să nu mai răspundă în mod mulţumitor ce­rinţelor cititorului modern. Anumite forme de investigaţie (de exemplu, aşa-numitele monografii succinte par lui-mâine) ar trebui cultivate mai asi­duu, ca şi marile sinteze de Istorie literară. Voicu Bugariu P­­RINS de demni­tăţile pe care le-a îndeplinit şi le îndeplineşte în stat, acaparat de buzoieni, pe care îi re­prezintă de cinsprezece ani în par­lamentul ţării, Ion Pas n-a avut vre­mea şi darul să-şi gospodărească pro­pria operă literară, s-o difuzeze, s-o împartă recenzenţilor literari, să mă­gulească pe critici, să umple presa de personalitatea lui cu elogii, cu adjective, cu superlativele de rigoare. Modest, întrerupînd, printr-un surîs defensiv, expansiunea unor laude sincere, el s-a mulţumit să scrie şi să tipărească fără să se aştepte la răs­plăţi oficiale, la premii şi la fotolii academice. In afară de scrisul său n-a făcut nimic care să-l situeze la locul ce i se cuvine, loc datorit meri­telor, talentului său de evocator al unor oameni şi peisaje de altă dată, înviaţi printr-o magie care-i aparţine. Amintirile, meditaţiile lui Ion Pas, lunga şi profunda lui experienţă a vieţii, privaţiunile şi suferinţele co­pilăriei şi ale adolescenţei, l-au că­lit în lupta cu o societate nedrept al­cătuită, au făcut dintr-un om blajin un luptător dîrz pentru dreptate, pen­­ru omenie. Am recitit, de curînd, masiva cu­legere Zilele vieţii tale, şi m-a uimit simplitatea, lipsa de ostentaţiune cu care spune lucruri grave, aproape zguduitoare, pitorescul în care învă­luie aspecte din copilăria bucureş­­teană, trista lui copilărie petrecută în periferiile Capitalei, cu totul alta de­cât aceea pe care Ion Creangă şi-a evocat-o în paginile-i nemuritoare, zglobiul început de viaţă de la Hu­­muleşti. Am alăturat, înadins, deşi n-au aceeaşi tonalitate, amintirile lui Ion Creangă de ale lui Ion Pas. Sun­tem­ prea aproape unii de alţii, prea contemporani ca să beneficiem de farmecul depărtării, care poetizează pe un scriitor ferindu-l d­e lumina prea crudă a actualităţii. Dar sunt convins că posteritatea va ţine seamă în aceeaşi măsură de is­prăvile şugubăţului pui de ţăran mol­dovean ca şi de amărăciunile prole­tarului citadin care şi-a început existenţa în semnul paupertăţii, a muncii premature, a revoltei care musteşte, creşte şi cuprinde întreaga făptură a luptătorului social de mai tîrziu. Zilele vieţii tale le-am citit într-un calm peisaj de coline, în toiul grădi­nilor paralel cu memoriile admira­bilului gazetar care a fost Ilya Ehren­­burg, şi vă mărturisesc că am fost în permanenţă impresionat de câtă sevă, cîtă autenticitate, cît freamăt de viaţă e în scrisul lui Ion Pas, de cîtă putere evocatoare, de cît umor amar, de cîtă perindare de momente dramatice, de întîmplări neaşteptate şi totuşi verosimile ! Stilul e vioi, proaspăt, ca un izvor sau ca o ploaie de primăvară, oame­nii şi priveliştile naturii sînt văzuţi cu un ochi lucid, care nu poetizează, nici nu um­ţeşte ceva. Personajele umane sînt aşa cum sînt în realitate, natura aşa cum e, cu încîntările şi toanele ei. Acele periferii bucureştene pe care le retrăieşte şi le rea­nimă Ion Pas le-am cunoscut şi noi. Panorama lor e inalterată, le-am re­trăit intens, cu o nostalgie pe care căutăm să o scuturăm cît mai curînd, fiindcă, în afară de sufletul şi de vi­surile noastre, n-avea nimic care s-o înfrumuseţeze. De curînd a apărut în librării o nouă carte a lui Ion Pas, numită Prezenţe. E o culegere de articole din lunga activitate gazetărească a celui care a început prin a scrie pentru copii şi a păstrat în permanenţă acea bu­nătate care nu-l părăseşte nici în pa­roxismul revoltei. „Prezenţele­ sînt o frescă animată, zugrăvită între anii 1919 şi 1967, o cronică vie cuprinzînd chipuri omeneşti, evenimente petre­cute în mai bine de o jumătate de veac, o sinteză a vieţii contemporane, scrise cu aceeaşi vervă, emoţie şi sim­plitate vădită şi în celelalte cărţi ale lui Ion Pas: Din lumea celor obidiţi, Povestea unei fete, Lanţuri etc. Un martor onest, un judecător im­pecabil al scăderilor vechii alcătuiri sociale, un dor de mai bine freamătă şi în noul volum al lui Ion Pas. Sînt în cartea Prezenţe mulţime de chi­puri, şi de stări, profiluri, scoase din negura uitării, întîmplări care tre­buiau reînviate ca să le cunoască şi generaţiile noi, polemici viguroase, în slujba dreptăţii, a păcii, a progresu­lui. Publicist militant, cetăţean liber, apoi organizator calm şi fecund­ al instituţiilor la conducerea cărora a ac­tivat ani întregi sub regimul puterii populare, Ion Pas e un model de o­­nestitate, de patriotism fără zurgă­lăi, de muncă disciplinată, de omenie, de bravură şi delicateţă, stimat şi iu­bit de cei care au lucrat sau lucrează sub îndemnurile lui. Victor Eftimiu CĂRŢILE LUI ION PAS­A Leagänä-mä... Leagănă-mă-n cuibul lau pasăre­a nopţei. Apără-mă de cel rău şi de frigul morfei. Puful tău să-mi fie cald ca o mîngîiere dacă stele de smarald tot mai sus m-ar cere, dacă susurul de ape m-ar cînta în gol, dacă visele, aproape, m-ar uimi, domol. Dar dac-ar porni iar vîntul şi-n spre moarte-ar trece, lasă-mă să-ngrop pămintul în inima-mi rece. ESS3 Aş trăi... Aş trăi doar în isvoare de mi-ar fi gîndul curat, ori pe lujer de cicoare avînd sufletu-mpăcat. Şi aş fi o voce clară de m-aş,prinde vîntului, alergînd din fară-n fără, dind ocol pâmîntului. Om ceresc şi fără nume, o sinteză de român. Dar cum toate trec în lume viaţa-mi trece, eu rămîn. Mihail Steriade Bruxelles, maj. 1968 3 gp-CRONIC A L i TE R A R A _——i...... ................-"-rrT*!?--------------­Marin Sorescu: „Tinereţea lui Don Quijote" P OEME. Moartea ceasului şi, acum, Tinereţea lui Don Quijote... Nu se poate tăgădui, pentru cine-i reciteşte, că Marin Sorescu nu s-a schimbat aproape deloc de la o carte la alta ; dar nici că el a infirmat temerea că se va închide repede într-o formulă, pe care o va purta cu tot mai multă oboseală, cu tot mai puţină strălu­cire. Tinereţea lui Don Quijote este un volum atît de viu, îneît noi în­şine, care credeam că am spus totul despre poet, găsim cuvinte nespuse. De unde a învăţat Marin Sorescu se­cretul de a rămîne el însuşi fără să se repete, sau mai bine, de a se re­peta tot timpul fără să pară acelaşi ? Ironic, el vede altundeva riscul de a nu-şi schimba niciodată locul la ma­rele spectacol al vieţii ! „E enervantă această lipsă de mo­bilitate. / Spectatorii chiar se ener­vează, / Mă îmbrîncesc. / Dar eu mă Încăpăţînez / Să nu mă clintesc din locul meu. / Pînă cînd toţi, / Avizi de unghiul meu de vedere, / Se aşează deasupra mea, / Unul peste altul, strivindu-mă...“ Pe o latură a ei, poezia lui Marin Sorescu este o poezie a ambiguităţii. Lumea are două măşti, una comică, alta tragică; în lucruri se ascund sensuri profunde, dar lucrurile n-au nici un sens; trecutul se anulează prin viitor, începutul prin sfîrşit; existenţa este un joc, orice joc devine o existenţă. A ieşi din ambiguitate înseamnă moarte : „Iar în ziua cînd voi stăpîni cît de cît / Şi limba lucrurilor, / Cea mai răspîndită din lume, / Voi fi un om învăţat. / Şi voi muri“. Pentru că totul este ambiguitate. Originea : „M-am adunat / Din toate izvoarele care s-au pierdut / încă înainte de naşterea mea“, timpul „Mie mi s-a omorît timpul, / Ono­rată instanţă. // Cînd mă întorceam eu voluntar / Din război, / Am băgat de seamă / Că timpului meu îi fuse­seră amputate / Inima, gura şi frun­tea“ idealurile, ambiţiile, aspiraţiile : „între idealurile oamenilor / Şi realizarea lor / întotdeauna va exista / O diferenţă de nivel / Mai mare / Decît cea mai înaltă cascadă (...) // De la energia astfel cîştigată, / Chiar dacă n-o să reuşim / Să ne aprindem decît ţigările, / Tot e ceva. / Pentru că, fumînd, ne putem gîndi serios / La nişte idealuri şi mai grozave“. Viaţa este ambiguă ca şi moartea ! „Descriu zilnic două mişcări: / O mişcare de rotaţie în jurul soarelui / Şi una de revoluţie / In jurul mor­ţii...“ Ele se găsesc într-o Intimitate ab­solută, pe care nici o forţă n-o poate desface, sortite să rămînă pururi îm­brăţişate ca două emisfere de Mag­­demburg : „Cîţi cai trag de viaţă ? / Cîţi cai trag de moarte ? / Aceste două rugi­nite emisfere I De Magdemburg... (...) // Aud afară zgomot de copite I Şi trosnituri la-ncheietura lucruri­lor, / Cît timp pămintul va rămîne nemişcat. / Dii !“. Cea din urmă ambiguitate este a poeziei însăşi , căci nu e vorba la Marin Sorescu numai de o poezie a ambiguităţii, dar şi de o ambiguitate a poeziei. Poetul nu ia nimic în se­rios, viaţa, moartea, cuvintele ; dar el, cel dintîi, îşi regretă uşurinţa. E iro­nic, batjocoritor : dacă apropiem ure­chea, auzim plînsul. E un necredin­cios şi un cinic ; cine cunoaşte pre­ţul ? Nu crede în marile întrebări, nu crede în sfinţi? Dar în „blazarea“ lui se amestecă inextricabil sentimentul unei pierderi ireparabile şi, departe de a face profesie de credinţă cinică, poetul suferă că nu mai este inocent • „Noi suntem­ nişte sfinţi cumsecade /, Care purtăm aureola, / In loc de curea, / Pe burtă. // Nouă nu ni s-a arătat aievea / Nici tatăl, nici fiul, nici sfîntul duh. / Faima noastră de sfinţi / Provine din întîmplarea / Că în tinereţe i-am adus fecioarei Maria / Buna vestire. // Dar de atunci, cum spuneam, n-am mai văzut nici o minune, / Las’ c-am şi pre­getat să mergem în pustie / Unde cică trebuie să posteşti. // Acum ducem o viaţă liniştită, / Ne îngraşă deopotrivă coliva / Cît şi superfos­­faţii. // Şi pentru că veni vorba / Ce fel­ de ciorbă om avea astăzi la prînz, / Doamne, iartă-ne ? // Da, noi sîntem nişte sfinţi răsfinţiţi/Care purtăm aureola / In loc de curea / Pe burtă. // Cearcănele pietrei filo­zofale / Le-am lăsat pe seama co­piilor, / Să le poarte în lungi proce­siuni / Ca pe icoanele aducătoare de ploaie“. Candoarea filozofului şi a poetului, falsificată de luciditate, devine amară : „Dimineaţa — / Cuvintele înhă­mate / Şi cu şaua pe ele (...)“ „Toate lucrurile înhămate / Şi cu şaua pe ele... // Cine să le încalece, Doamne. / Dacă şi eu sunt înhămat / Şi cu şaua pe mine ? / Dacă şi Tu eşti înhămat / Şi cu şaua pe tine ?“. Fiindcă luciditatea ea însăşi este ambiguă, relevîndu-ne frumuseţea candorii interzise ! „O, cît ne lipsesc uneori jucăriile Nu putem măcar să plîngem : cine mai crede în plîns ? Toate jelaniile noastre sînt mincinoase şi în zadar ne silim, laolaltă, „pentru a stoarce o lacrimă ca lumea“. Am ratat jelania absolută ! „Ori dacă nu, ne întoarcem pe la vetrele noastre, / Să robim la micul nostru puls / Războinicii care au pier­dut bătălia / Jelaniei totale şi abso­lute“. Poezia devine ambiguă prin inteli­genţă. Inteligenţa e destructoare în lirică , dar Marin Sorescu nu distruge niciodată cu adevărat ceea ce cons­truieşte, el face doar gestul distruge­rii, oprindu-1 la jumătate. îşi mărtu­riseşte, de altfel, din prima poezie a volumului, darul blestemat­­ de a privi — lumea ca şi poezia — cu un ochi care le scoate la iveală falsita­tea : „In urma omului cu lupa, se În­tindea un pustiu de moarte / Şi el era tot mai trist. // O dată îi veni în gînd / Să îndrepte lupa spre strada pe care mergea / Şi observă cu uimire că era falsă, / Strada adevărată se afla mult mai încolo // Privi oraşul — era fals, copacii — falşi, / Şi începu să plîngă. // Plîngînd cu ho­hote şi tremurind tot, / în afara mîinii care ţinea teribilul instru­ment / El o pomi foarte bătrîn înainte. / Cotinuînd să desfiinţeze lumea“. Insă aici ambiguitatea poeziei lui Marin Sorescu întîlneşte ambiguita­tea oricărei poezii care nu reuşeşte să în­fiinţeze lumea ei decît des­fiin­­ţînd-o pe cealaltă, care nu există de­cît prin realul pe care şi-l asumă şi-l anulează totodată. Sensul amar al poeziei lui Marin Sorescu vine, to­tuşi, din altă parte , din trăirea cu excepţională intensitate a ambiguită­ţii ei fundamentate. Poetul scrie poezie, îndoindu-se de poezie. Dacă ar împinge îndoiala pînă la capăt, n-ar mai scrie : conştiinţa ar înghiţi crea­ţia Ceea ce găsim in Poeme, în Ti­nereţea lui Don Quijote, pretutin­deni la el, nu mai este pur şi simplu poezie ! este aventură a poetului pînă la limita poeziei, joc al poeziei cu propria moarte. Nîcolae Manolescu

Next