Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)
1969-09-12 / nr. 37
Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 12 septembrie 1969 10 pagini 1 leu 37(1194) ! La început de an şcolar ! ESTE citeva zile, la 15 septembrie, şcolile şi liceele de cultură generală, cele profesionale şi tehnice, liceele de specialitate îşi vor deschide porţile, începe un an de învăţămînt, care, în cadrul trasat de Congresul al X-lea al Partidului dezvoltării generale a societăţii noastre, are implicate în desfăşurarea sa şi în perspectivă, responsabilităţi şi sarcini de o deosebită importanţă pentru valorificarea plenară a potenţelor creatoare ale poporului. Este anul în care inaugurăm şcoala generală de 10 ani, obiectiv fundamental al învăţămîntului nostru, ale cărui consecinţe pentru pregătirea viitoarelor generaţii sunt lesne de întrevăzut. Circa 50 000 de elevi, care nu urmează alte şcoli postgenerale, vor intra la 15 septembrie în clasa a IX-a a şcolii de 10 ani. Evenimentul va avea loc în peste o mie de şcoli din ţară, urmînd ca în primii ani ai cincinalului viitor să se producă generalizarea acestei noi forme de învăţămint. Totodată, se va extinde şcolarizarea copiilor de 6 ani, începută cu succes în anul şcolar precedent. In vederea bunei funcţionări a acestei forme de învăţămînt, cadrele didactice care predau la clasele I şi IX au fost pregătite prin cursuri de perfecţionare, al căror ţel a fost aprofundarea cunoştinţelor şi metodelor de predare, adaptarea lor la noile perspective ale şcolii noastre. In acelaşi scop a fost elaborat noul plan, manualele şi programele de învăţământ pentru şcolile de 10 ani, conexate cerinţelor şcolii în lumea modernă, astfel încît ele să înlesnească pregătirea în condiţii optime a elevilor şi desfăşurarea corespunzătoare a activităţii cadrelor didactice. S-a procedat, de asemenea, la normarea funcţională şi la precizarea activităţii oamenilor şcolii, pentru ca aceştia să-şi poată pune întreaga lor capacitate în slujba procesului instructiv-educativ, nn toată complexitatea sa. Liceul de cultură generală beneficiază şi el de un plan nou de învăţămînt (ce urmează a fi aplicat, în forma sa definitivă, începînd cu anul şcolar următor), prin care se urmăreşte mai buna organizare a timpului de învăţătură al elevilor, sistematizarea suplă a cunoştinţelor acestora, echiparea lor corespunzătoare pentru intrarea in viaţă. Un fapt demn de atenţie e acela că a fost publicat şi discutat planul de învăţămînt al liceului, diversificat pe patru secţii, care urmează a fi aplicat în viitorii ani, conferind mult rîvnita stabilitate a acestei forme de învăţămînt. Se urmăreşte dezvoltarea în continuare a reţelei învăţămintului liceeal de specialitate, care va deveni cu timpul principala formă de pregătire a cadrelor medii, după cum în învăţămintul profesional şi tehnic s-a adîncit procesul de perfecţionare a acestuia, extinzîndu-se, bunăoară, in şcolile profesionale, ucenicia la locul de muncă, formă eficientă şi de mare economicitate a pregătirii corespunzătoare a muncitorilor calificaţi. Toate aceste măsuri atestă caracterul dinamic şi funcţional al învăţămîntului nostru, capacitatea sa de a se adapta noilor cerinţe ale vieţii sociale, dezvoltării ei viitore. Cumulate cu eforturile ce se fac pentru dezvoltarea bazei sale materiale (pentru anul şcolar 19691970, au fost alocate învăţămîntului 9 miliarde lei din bugetul statului), ele ne dau o imagine mai cuprinzătoare a eforturilor şi grijii permanente a partidului şi statului nostru pentru ca viitoarele generaţii de constructori ai socialismului în România să aibă toate condiţiile pentru dezvoltarea lor armonioasă, pentru înzestrarea lor cu cele mai moderne cunoştinţe şi idei. Se construiesc în acest an peste 2700 de clase şi internate cu 4100 locuri destinate invăţămîntului de cultură generală, se vor da în folosinţă peste 600 de săli de clasă, ateliere cu o suprafaţă de aproape 24.000 metri pătraţi, internate cu 21.400 locuri şi cantine cu 29.000 locuri, pentru învăţămîntul profesional şi tehnic, ceea ce atestă ritmul viguros de creştere a bazei materiale a învăţămîntului românesc, atenţia ce se acordă dotării sale cu cele cuvenite. Noi cadre didactice, reorganizarea sistemului de perfecţionare a celor existente, manuale noi sau în ediţii revăzute, planuri şi programe de învăţămînt îmbunătăţite, material didactic sportiv, metodici şi alte cărţi destinate şcolii, îmbunătăţirea şi accentuarea valorilor activităţii educative în ansamblu, corelarea ei cu idealurile noastre sociale, relevă o altă dimensiune a investiţiilor şi eforturilor ce se fac în acest sector al vieţii noastre. Această capacitate de înnoire şi adaptare la ritmul general de dezvoltare a societăţii contemporane, pe baza necesarei sale stabilităţi de ansamblu, constituie şi o garanţie a faptului că neajunsurile ce mai persistă pe alocuri, unele neconcordanţe sau rezolvări parţiale ale unor probleme, vor fi examinate cu toată competenţa şi vor determina luarea unor măsuri corespunzătoare, spre a conferi învăţămîntului românesc, în integralitatea sa, prestigiul şi autoritatea cuvenită, cadrul cel mai potrivit de dezvoltare. Pregătit temeinic şi multilateral, gîndit într-o perspectivă cuprinzătoare, momentul festiv al începerii noului an şcolar emoţionează pe orice cetăţean al patriei, care are astfel garanţia unui început investit cu sorţii unei izbînzi ferme, a unei atmosfere intense de studiu, pe măsura cerințelor reclamate de mersul nostru înainte. c. LA ATENEUL TINERETULUI TEODORA şi ION STENDL: Arlechin (tapiserie, fragment) »•»Intr-o pădure Era într-o pădure o floare de zăpadă pe care nimeni nu putea s-o vadă decit la miezul nopții cînd scăpăra pe cer incandescentul stelelor piper. Vorbea atunci cu voce sacadată. Dar n-a văzut-o nimeni, niciodată, și nu i-a auzit nobilul glas căci în adîncul orelor un ceas stătea ascuns, enorm ca un balaur, un ceas cu încrustari și solzi de aur, un ceas hrănit de floare de omăt care bătea tic-tacul îndărăt. Virgil Teodorescu Eficienţa socială a cercetărilor etnografice RITICA princi vială din Documentele ample ale Congresului al X-lea al P.C.R. la adresa ştiinţelor sociale reprezintă totodată recunoaşterea şi sublinierea rolului practic al acestora în desfăşurarea vieţii societăţii noastre. Nu mai este vorba de ştiinţe care să caute cine ştie ce corespondenţe subtile între fenomene disparate, ci de discipline riguros îndrumate care să atace frontal probleme actuale ale vieţii sociale, sau, aşa cum se spunea în Raportul C.C. al P.C.R. la cel de al X-lea Congres, prezentat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „Avem nevoie în domeniul economiei, filozofiei, sociologiei, istoriei, dreptului, de cercetări cu adevărat ştiinţifice care să ofere material pentru concluzii în vederea soluţionării problemelor dezvoltării societăţii noastre.... Cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale trebuie să contribuie la lămurirea problemelor, la înţelegerea fenomenelor actuale, căutînd aceasta nu numai în tomuri care, fireşte, au importanţa lor teoretică. Răspunsurile la problemele zilei de azi ei trebuie să le găsească în primul rînd în viaţă !“. La fel, remarcînd că „dinamismul mutaţiilor din structura culturală a populaţiei“ este o trăsătură fundamentală a evoluţiei societăţii contemporane, tovarăşul Paul Niculescu-Mizil cerea, în cuvîntarea sa la cel de al X-lea Congres al P.C.R., ca lucrătorii din domeniul ştiinţelor sociale („rămas sensibil în urmă şi cu mari datorii faţă de societate“) să „pornească de la analiza obiectivă temeinică a fenomenelor şi proceselor de arzătoare actualitate pentru a oferi concluzii teoretice, a. preconiza soluţii rare sa slujească practicii sociale, să ducă la o cunoaştere mai aprofundată a fenomenelor din societate, să poată fi folosite în elaborarea politicii“. Iată cîteva enunţuri care închid în ele un program şi o metodă de cercetare cevor trebui aplicate imanii ce urmează de către cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale. In afara celor cinci discipline amintite mai sus există, fireşte, şi altele cărora li se aplică aceleaşi recomandaţii, iar, între acestea, una care la prima vedere ar avea mai puţine contingenţe cu realitatea socială contemporană şi căreia îndeobşte i se acordă mai puţină atenţie şi importanţă. Este vorba de etnografie, disciplină de veche tradiţie în Europa şi de o îndreptăţită pondere, socotim, în viaţă şi ştiinţa românească. Este drept că această pondere etnografia nu şi-a căpătat-o la noi decât în ultimele două decenii cînd, pentru prima oară în România, s-a înfiinţat un institut de etnografie al Academiei. încadrîndu-se însă în felul de muncă ce a făcut obiectul criticilor aduse în genere ştiinţelor sociale, etnografia românească a fost lipsită de eficienţă socială, apărînd de foarte multe ori ca un fel de ştiinţă a trecutului privit într-o perspectivă mai mult sau mai puţin romantică. In chipul acesta orizontul i s-a îngustat, fiindu-i amputate tocmai antenele îndreptate către oabordare practică a realităţii etnografice contemporane, de o structură foarte complexă şi în care trecutul şi prezentul se întreţes intim pentru a da naştere viitorului. Or, etnografia trebuie şi este capabilă să facă şi prospectarea tendinţelor viitoare şi, mai mult, să indice opţiunile în vederea realizării unor acţiuni de maximă eficacitate. înţeleasă în acest mod dinamic, etnografiei i se deschid cîmpuri de aplicare vaste, legate în primul rînd de activitatea ideologică-educativă pentru ridicarea nivelului de cultură al maselor şi pentru punerea în valoare a unor aspecte fundamentale ale culturii româneşti. Să amintim în primul rînd marea acţiune de sistematizare teritorială iniţiată în ultimii ani pe scară naţională şi care influenţează profund vechile aşezări ale lumii rurale româneşti. O străveche civilizaţie ţărănească cu o organizaţie tradiţională a trupurilor de moşie şi a vetrelor de sat este supusă unui proces de raţionalizare modernă în care interesele şi soluţiile sunt privite din alte unghiuri de vedere. Dar nu tot ce a fost se cuvine a fi părăsit sau schimbat, iar unele schimbări se cuvin a fi operate tocmai în acord cu tradiţia, pentru a asigura o evoluţie sănătoasă şi optimă. Sistematizarea teritorială nu este o chestiune de arhitectură — cum mi se pare a fi considerată acum prin greutatea pe care Paul Petrescu (Continuare in pag. 7) Surcelele acestea pe care le adunaţ a fi faceţi din ele scobitori ca să vă curăţaţi dinţii de carnea mieilor, fînt aşchii din copacii pe care eu de mult i-am tăiat şi am făcut din ei catarge de corăbii, dintre care multe zac în fundul oceanelor dintre care multe mai înfruntă furtunile aducîndu-mi sub cerul gurii gustul amar al mării... CATARGE SI SCOBITORI Geo Bogza ® M mmm s 9bb4* w ^jPjjjjj 1 ^ TEZE ŞI ANTITEZE Pretextul mmi SE ZICE că unii regizori iau textul drept pretext. Şi de ce n-ar face-o ? — Dar de ce ar face-o ? De ce e nevoie de pretext ? De ce ? Poţi să-mi spui ? De ce e nevoe de un lucru de o anume intenţionalitate ca să faci un lucru de o altă intenţionalitate ? De ce nu îţi comunici intenţionalitatea ta proprie pe textul tău propriu ? De ce e nevoie de un primum movens străin dacă eşti atît de încărcat de originalitate încît nu te mai poţi conţine in limitele textului ? De ce, dacă, eşti pus pe invenţii, să nu invenţi in contul tău, ci in al altuia ? — Dumneata obiectezi ca dramaturg. Dar ştii bine, în acelaşi timp, că dramaturgii înşişi folosesc pretexte, iau fapte curente sau fapte istorice ca pretext şi însăilează din ele o operă literară. De ce nu zici nimic atunci cînd, mai-marele dramaturgilor care e Shakespeare foloseşte istoria după placul său, de multe ori în flagrantă contradicţie cu adevărul ? Ce e istoria Angliei şi alte istorii pentru Shakespeare decit pretext ? Ce sunt pentru colegii dumitale, şi probabil pentru dumneata însuţi, faptele atestate de istorie decit pretexte de a fantaza, de a plăsmui sau de a comenta dintr-un unghiu liber de orice constrîngere istorică ? De ce atunci nu admiţi altora o libertate de creaţie de care beneficiezi în modul cel mai larg ? — Aici, stimabile, sînt două lucruri diferite. Istoria îi oferă lui Shakespeare (ca să mă opresc la cel mai mare) un număr de fapte şi de stări brute, date odată pentru totdeauna — deşi nu lipsite de labilitatea cronicarilor înşişi— şi rămase îngheţate în matca lor factologică. Shakespeare le însufleţeşte, le dă gînd şi sentiment, le ridică la valori generalizatoare, le împrumută căldura ■ comunicantă a vieţii, aura poeziei, le face, cu un cuvint, mai mult decit erau. Acum dacă regizorul face ca toată această pulsaţie să pulseze şi mai tare, ca ceea ce e nobil în verb, atitudine, situaţie să devină şi mai nobil, ceea ce e uman să devină, mai uman şi ceea ce e poetic mai poetic, el face un lucru excelent. Creează în adevăratul înţeles al cuvântului, sporeşte valoarea lucrului aşa cum a sporit-o Shakespeare, şi nimeni nu va spune că l-a folosit ca pretext. Dacă în schimb el măcelăreşte ceea ce e poetic, parodiază ceea ce e nobil, trivializează ceea ce e uman, şi preschimbă pulsaţia vieţii şi sentimentelor în artificii gimnastice, el face mai puţin decit valorile de la care a plecat şi în cazul cel mai bun reuşita lui e „interesantă", place pentru un moment, amuză, dă o idee despre inteligenţa regizorului, dar nu sporeşte patrimoniul valorilor, ci le împuţinează. — Dar el face uneori un comentariu propriu, modern, tocmai ca să aducă pe Shakespeare în actualitate, să-l împace cu sensibilitatea contemporană care a evoluat, să-i elibereze sensuri noi, nebănuite. — Sunt convins că aceste intenţii, ale celor mai mulţi, sunt excelente, deşi prea multe încercări de redescoperire şi modernizare ascund un dram de neîncredere în textul însuşi. Dar nu intenţiile contează, ci sporul. Odobescu a luat ca pretext un tratat de vînătoare, dar ceea ce ne-a dat e un spor al limbii, literaturii, sensibilităţii româneşti, care a devenit, prin el, mai suplă şi mai plastică. Brăncuşi a luat drept pretext pasărea sau stîlpul de pridvor dar ceea ce a scos din ele reprezintă un spor în ordinea conciziunii, eleganţei aerate, puterii de sinteză. Luînd-o ca pretext, Eminescu a înnobilat poezia populară. Sînt atîţia care au reuşit să transfigureze faptul divers, sau să ridice cîntecul popular la o mare şi pură elevaţie. Toţi aceştia se aşează pe drumul creaţiei. — Toţi aceştia au răstălmăcit, adică au adus lucrurile mai aproape de sensibilitatea contemporanilor lor. — Da. Dar una este ca Bach să folosească o melopee populară ridicînd-o la proporțiile unui monument choral de o puritate îngerească și alta este ca aranjatorul modern să aducă choralul lui Bach spre muzică de dans, ca să-l facă, pasămite, digestibil, să-labcorde cu sensibilitatea contemporanilor". Ce fel de acord e ăsta ? Sigur că în forma aceasta Bach e mai „util“, foloseşte imediat în ceaiuri şi reuniuni, — ba unii ar putea merge pînă la a spune că abia aşa Bach poate fi cunoscut şi înţeles, popularizat. Dar vei conveni cu mine c acest pretext nu mai e Bach. Euuda a 11-a a lui Chopin, concepută riguros, cu o tensiune lirică și dramatică foarte sobră, foarte înaltă, lipsită de cea mai mică dulcegărie, poate deveni pretext pentru tangur. „Vieris dans mes bras, le four se meurt“, prilej de libido modern la scara cea mai de jos a sensibilităţii. Evident, circulaţia cea mare e a tangoului, nu a etudei. Dar valoare nu stă numai în circulaţie, în accesibilitate, in plăcerea imediată, chiar dacă textul, devenit pretext, e mai puţin cunoscut. — Totuşi sensibilitatea contemporană... — Sensibilitatea, contemporană e in bună parte ceea ce o facem noi să fie e stimabile. Dacă ne angajăm în transferul spre forme tot mai degradate al marilor „texte", în pretextarea lor, imprimăm sensibilităţii contemporane, în tendinţa de a o servi, o direcţie nocivă, fiindcă îi barăm, prin tertipuri, drumul spre valori. Creează cine sporeşte, nu cine mărunţeşte, ajustează, adaptează. Creează cine merge spre formele mai înalte ale sensibilităţii, nu cine practică în artă alegreţea parodică şi succedantul expeditiv ale marilor modele. Bune ca pretexte sunt numai textele mediocre, cele valoroase trebuie însă onorate şi sporite în spiritul şi substanţa lor. O lume de pretexte e o lume fără valori. Paul Everac ET IN MOLDAVIA EGO! CU OSPITALITATEA-I devenită proverbială, totdeauna modestă şi veşnic plină de farmec. Moldova îşi atrage fiii, oricît de departe i-ar fi risipit rosturile, să revie pe pămîntul naşterii lor într-un periodic ritual, hărăzit să fortifice şi să dea nou impuls energiilor lăuntrice. Nici mai frumoasă, nici mai avută probabil decit alte ţinuturi ale ţării, Moldova pare totuşi fără rival — şi este cu siguranţă astfel pentru cei porniţi de pe meleagurile sale — în ce priveşte apropierea şi supunerea definitivă a sufletelor. Din Moldova se duc mulţi, ea însăşi poate îndemna la plecare, dar nu e posibil să fie părăsită, uitată, abandonată. Inaime de a fi numit, secretul acestei inepuizabile forţe de seducţie se cere experimentat, verificat odată şi încă o dată pînă ce ajunge adevăr trăit şi atunci nu mai are nevoie de explicaţii. Moldova este una, dar chipurile sub care se arată călătorului sînt infinite. Cu cit urci mai mult drumurile ei şi te apropii de leagănul marilor legende, cu atît te simţi mai integrat, copleşit şi înălţat totdeodată printr-o blinda minune. Minune este intr-adevăr ca repetatele prilejuri de uimire să găsească sufletul pregătit la vreme, să nu-l buimăcească şi să nu-l strivească sub poveri peste puterile lui obişnuite. Ce paralizantă, necruţătoare lovitură de trăznet ar fi întîlnirea cu Voroneţul dacă miracolul nu s-ar lăsa descoperit treptat, întîrziindu-şi apariţia de după acareturile şi livezile satului. Cînd de acum se iveşte pe fond păduratic, are prudenţa de a se înfăţişa ochiului mai întîi cu peretele nordic, ros de vînturi şi ploi, pentru a-şi revela pe ocolite mirifica exuberanţă coloristică a frescelor de basm. Şi încă totul ar părea ireal şi fără consecinţe pentru sensibilitatea extaziată de s-ar reduce la o unică demonstraţie, de s-ar limita la un caz ieşit din comun. Insă miracolul nu se epuizează în zvîcnet, în fulger straniu. Aripa lui se întinde către plaiurile mai nordice înspre alte locuri binecuvîntate, botezate melodios și e- Geo Șerban (Continuare în pag. 2)