Contemporanul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 24, nr. 1-26)
1970-01-02 / nr. 1
Lutera Iura II ■ Cezar BALTAG: • PREGĂTESC două cărţi de versuri : una Madona din dud — un fel de cotă parte dată farmecului rimei şi sunetului, cealaltă Şah orb, scrisă pe un ton grav, la o altitudine care este aceea a existenţei, poate cu mai puţin farmec exterior, dar cu mai multă trăire. Aş dori totodată să pot scoate o carte de eseuri al cărei titlu ar fi Hazardul și rigoarea. BODOR Pall: • DUPĂ noul meu volum de versuri Nud de fată care a ajuns ieri în librării — cu coperta foarte sugestivă și decorativă a lui Ferencz Deák — sunt pe cale să apară, dar încă nu știu la care edituri, două manuscrise : un scurt roman al tragediei sensibilităţii exagerate, temă care mă obsedează de multă vreme, şi un volum de versuri în proză acră şi amară, volum alcătuit mai ales din scrierile publicate la rubrica pe care o susţin în revista Ütünk. Am predat şi un volum de traduceri din lirica universală intitulat Rugăciuni politice. Ion BRAD: • SPER ca în 1970 să-mi apară un volum de versuri, al cărui titlu încă nu-l ştiu. De asemenea, editura Creangă va publica, într-o ediţie revăzută şi adăugită, Eroii fabulelor, cartea pe care am publicat-o cu Ion Miclea acum cinci ani, cînd neuitatul George Călinescu mai ţinea Cronica optimistului la Contemporanul şi nu uita de nici o lucrare literară care făcea plăcere spiritului său ales. Constanţa BUZEA: • LUNA ianuarie a anului 1970 îmi va aduce în librării volumul de poeme Agonice , în colecţia „Albatros“ urmează să-mi apară în anul. rr. vine volumul Exil. Sunt pe punctul de a preda editurii o carte de Elegii şi o alta de Sonete. Totodată sper să-mi apară şi o carte pentru copii cu titlul Cărticica de doi ani. Cărticica de trei ani nu mai este pentru mine un vis. E aproape gata. Nina CASSIAN: • DIN nou, să edific proiecte, în domeniul cel mai greu de planificat, al Poeziei, la cîteva zile, după ce, călătorind, am schimbat cîteva decoruri şi, la întoarcere, unul esenţial, acela al camerei mele de lucru (m-am mutat) — mi se pare aproape cu neputinţă. Ştiu doar că am mare poftă de scris, că voi termina în curînd un volum de proze scurte intitulat Confidenţe fictive, că voi lucra în continuare la volumul de fotopoeme din care am publicat acum trei luni un ciclu în „România literară“, că vreau să citesc şi să traduc şi să dezbat pe măsura puterii mele de a înţelege atît de contradictoria şi palpitanta contemporaneitate. Ilie CONSTANTIN: V • AM la editura „Eminescu" un volum de versuri — Coline cu demoni — cuprinzînd poeme inedite. E în tipografie, gata de apariţie, o carte de proză, Clinele înlăcrimat, în care se află o selecţie de povestiri şi reeditarea romanului Tinerii noştri bunici, într-o formă mult revăzută. Tot în tipografie işi aşteaptă rîndul o antologie din Umberto Saba. In 1970 voi preda editurii „Eminescu“ un volum de critică întitulat Subiectivităţi, cuprinzînd, pe lingă opiniile publicate la rubrica Atelierul lui Hefaistos din Scînteia tineretului, şi multe eseuri inedite. Leonid DIMOV: • TRADUC Himerele lui Nerval și sonete din „La Lira“ de Giambattista Marino. Cred că voi termina traducerea acestor două culegeri în 1970. Horia LOVINESCU: • VREAU să debutez ca romancier, cu un roman realisto-fantastic. Iulian NEACŞU: • Mi s-a părut întotdeauna foarte uşor să-mi anunţ proiectele, pentru că acestea nu ne lipsesc niciodată nouă. Ar fi astfel un volum — Eu şi tu —, roman aproape gata de a mi se preda ; un roman poliţist sau nu n-are importanţă Bilet de întoarcere ; un volum de povestiri pentru copii, Copilării, două piese de teatru excelente, dar foarte greu de terminat, mai ales că mi-a plăcut mereu să fac teatru ; şi, în sfîrşit, un scenariu de film la fel de bun ca şi acela care mi-a fost respins anul trecut, ar mai fi și traducerile, dar acestea... Sigur voi continua să am proiecte și pentru anii următori. D. R. POPESCU: • VREAU să public romanul O bere pentru calul meu (o continuare a romanului „F“), compus din trei capitole (nuvele de sine stătătoare). Cele trei capitole se numesc : Vînătoarea regală, Linii colorate, O bere pentru calul meu. Sper să se realizeze filmul Păcală, în regia lui Geo Saizescu. Horia STANCU: • SPER ca în 1970 să sfîrşesc şi să public două romane, Vînătoarea de lupi şi Elenea împreună cu Fanar, acestea vor alcătui o trilogie, acoperind peste cincizeci de ani de istorie românească : anii 1790, 1821, 1848. Intenţionez in acelaşi timp să fac un salt în timp şi să intru în contemporaneitate cu Cercetarea fundamentală, roman pe trei sferturi scris, care dezbate problema opţiunilor şi atitudinilor faţă de viaţă ale omului de ştiinţă de azi. Mă tentează şi revenirea, în dramaturgie, dar, cine ştie ? Gh. TOMOZEI: • PROIECTE pentru 1970 ? Intimi meu gînd priveşte editarea — după noi criterii — a revistei „Argeş“. Aventură superbă, planare în necunoscut, tipărirea unei reviste de cultură pe meleagurile legate de truda primilor grămătici ai curţilor voievodale româneşti are şanse de reuşită. Mă gîndesc apoi la cărţile scrise şi netipărite. Care vor vedea lumina tiparului ? La 31 decembrie, in anul ce vine, voi putea şti cu precizie. Le enumăr : Poezii de dragoste şi Amor de beizadea, amîndouă ediţii selective. M-am întors cu nostalgie la literatura pentru copii şi adolescenţi. Am gata nu mai puţin de patru cărţi : Toamnă cu iepuri, Atlantis, Iada-Iivada şi Războiul de treizeci de ani dintre dulăi şi motani. La ce voi lucra în ’70 ? La o cărticică despre adolescentul Eminescu (continuare la o proză mai veche, Dacă treci rîul Selenei). La o carte despre Labiş. La un nou volum de filigrane, la un volum de poezii Veneţia. CULTURA EPOCII NOASTRE UNA din trăsăturile definitorii ale culturii noastre şi ale structurii spirituale pe care o exprimă este refuzul mediocrităţii, respingerea ideii de cultură-anexă, trăind în umbra altora, cu mica fericire de a se şti reflex cuminte sau ecou îndepărtat a ceea ce se face aiurea. Ca un fir roşu străbate prin întreaga evoluţie culturală a poporului nostru năzuinţa, voinţa acerbă de a ridica, împotriva tuturor adversităţilor şi folosind la maximum fiecare clipă prielnică, cultura română la înălţimea a ceea ce numim azi o mare cultură, în stare adică să formuleze şi să transmită un mesaj uman general valabil şi de audienţă universală. Istoria literaturii, şi de altfel a culturii române moderne în genere, ar trebui să ne apară ca o adevărată minune dacă ne gîndim în cit de scurtă vreme, şi în ce împrejurări istorice, creatorii noştri, de la Budai-Deleanu şi Heliade la Arghezi, Blaga şi Călinescu, au ştiut să creeze „o strălucită literatură“. Dar explicaţia acestui miracol stă în permanenţa cu care, etapă de etapă, din adîncurile conştiinţei creatoare a ţîşnit, cu o intensitate chinuitoare, voinţa de „înălţare a culturii româneşti“, voinţă ce-şi găsea cu trei secole în urmă o expresie memorabilă în cuvintele lui Miron Costin din prefaţa la poemul Viaţa lumii: „Nu să poftesc vreo laudă pentru această puţină osteneală, ci mai mult să să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce se cheamă stihuri. Şi nu numai aceasta, ce şi alte dăscălii şi învăţături ar putea pre limba românească, de n-ar fi covîrşit vacul nostru de acum cu mare greutăţi“. Cînd Miron Costin scria, oftînd, aceste cuvinte, cultura română se pregătea să dea pe întîiul cărturar de prestigiu şi de celebritate mondială — Dimitrie Cantemir — expresie monumentală şi prototip al acestei voinţe de a fi ceea ce simţeam în adîncul geniului nostru naţional că putem şi trebuie să fim. Este o constatare tot aşa de uşor de făcut că fiecare mare epocă din istoria noastră culturală a fost răspunsul la imperativele vieţii naţionale în ansamblul ei, şi a fost creaţia unor oameni angajaţi pînă la ultima fibră a fiinţei lor în destinele generale ale ţării şi ale poporului ce-l reprezentau. Totalitatea nevoilor, aspiraţiilor, idealurilor, luptelor şi izbînzilor poporului întreg a constituit acea materie nobilă din care s-au modelat sufletele giganţilor culturii româneşti, fie că s-au numit Stolnicul Cantacuzino sau Gheorghe Şincai, Heliade ori Hasdet’, Eminescu, Maiorescu, Iorga, Sadoveanu ori Arghezi. Un savant de severitatea şi discreţia ,lui Pârvan, care şi-a petrecut viaţa printre infolii şi pe şantiere arheologice, ocolind luptele politice ale vremii, ne-a lăsat totuşi o operă în care pulsează pînă la ultima literă acel dor nesfîrşit de o mare prezenţă românească în lume. Incepînd să-şi asume destinele culturii româneşti încă de la sfîrşitul secolului trecut, clasa muncitoare din România şi-a imprimat în mod progresiv prezenţa asupra evoluţiei acesteia, pentru ca între cele două războaie mondiale şi în special după crearea Partidului Comunist Român, să devină unul din factorii determinanţi ai climatului intelectual general din ţara noastră. Cel mai însemnat rezultat al ponderii deosebite pe care acţiunea P.C.R. a avut-o în orientarea culturii româneşti din a doua ei mare epocă de creaţie modernă a fost radicalizarea gîndiri social-politice, — proces reflectat în opera celor mai mari scriitori ai vremii — şi în crearea unui puternic front al intelectualităţii de stingă, activ în toate sectoarele de creaţie, literară, ştiinţifică, artistică, în cuprinsul căruia au fost elaborate elementele unei orientări noi, devenită, după 23 August 1944, definitorie. Esenţa acestei noi orientări o considerăm a fi identificarea culturii româneşti cu cele mai înaintate idei ale lumii contemporane şi ca urmare rezolvarea în esenţă a mult discutatei probleme a „sincronizării“ cu evoluţia culturii universale. Cultura română trecînd, virtual, în rîndul grupului de culturi aflate azi în avangarda unei noi umanităţi, unei noi ere istorice şi spirituale. Ne aflăm, astăzi, neîndoielnic, într-o nouă şi poate supremă conjunctură, menită să propulseze cultura română pe o treaptă neatinsă în trecut. Tot mai mulţi oameni de toate categoriile o simt, şi uneori o formulează. S-a vorbit de preziua unui „nou clasicism“ înţeles ca o altă etapă de creaţie majoră, asemeni vremii marilor clasici ai veacului trecut sau epocii dintre cele două războaie. Din ce în ce mai des se fac auzite voci care solicită efortul de depăşire a „experimentelor “ rămase mereu în faza exerciţiilor minore „pe teme luate“ şi cer năzuinţa hotărîtă — şi seriozitatea efortului creator necesar — spre marea creaţie, la înălţimea condiţiilor obiective. Epoca noastră aşteaptă răspunsul creatorilor la tot ceea ce are realmente eroic şi grandios şi la complexul de probleme pe care-l ridică. Cere ca, paralel cu cei ce zidesc o ţară în beton şi oţel, ei s-o zidească în gînd şi simţire. Statul român modern a fost precedat şi prefigurat de cultura română modernă, şi după aceea a fost cimentat de ea. Nicolae Iorga spunea că o naţiune este un suflet, şi că acest suflet se exprimă printr-o cultură. A defini profilul interior, intelectual şi moral, al naţiunii noastre socialiste, a surprinde, în realitatea efervescentă a zilelor noastre, mesajul pe care societatea socialistă românească îl implică şi-l adresează lumii, a fi armătura morală şi intelectuală a omului care munceşte pe aceste meleaguri, a se aşeza cu adevărat pe locul de onoare ocupat totdeauna In viaţa naţională la marii? cotituri ale istoriei noastre de către omul de condei — iată ceea ce ni se pare a fi imperativele cu care este confruntată cultura română azi. Crescînddintr-o milenară 'tradiţie, iele capăt'* o intensitate fără precedent datorită momentului istoric în care ne aflăm şi orînduirii sociale căreia îi aparţinem. „Socialismul — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este orînduirea care acţionează în mod conştient şi organizat pentru elevarea spirituală a tuturor membrilor săi“. Omul societăţii socialiste trebuie să fie în mod logic un om cult, şi înţelegem prin cultură totalitatea de cunoştinţe necesară spre a face faţă împrejurărilor complexe ale epocii noastre. „Se ştie că o caracteristică fundamentală a dezvoltării societăţii contemporane — spunea secretarul general al partidului la Congresul al X-lea — este amploarea fără precedent a cunoaşterii, dezvoltarea vertiginoasă a tuturor ştiinţelor, a volumului de date care oferă cheia înţelegerii fenomenelor naturii, vieţii şi societăţii. S-a acumulat un tezaur imens de valori spirituale, de înţelepciune condensată, şi nici un om care vrea să fie la înălţimea epocii nu mai poate face abstracţie de existenţa lui... Efortul pentru însuşirea noilor cuceriri ale minţii omeneşti, pentru ridicarea nivelului de pregătire ştiinţifică şi de cultură generală, este astăzi una din trăsăturile distinctive ale omului înaintat, expresia adevăratului spirit de civilizaţie“. Cultură înseamnă însă integrarea acestor cunoştinţe într-o structură armonică, intr-un tip uman pentru care ele să devină nu numai un bagaj exterior de date, ci însăşi carnea şi sîngele personalităţii lui, climatul necesar echilibrării, unităţii, înfloririi acestei personalităţi. Omul societăţii socialiste este în acelaşi timp un ideal spre care tindem şi o realitate ce prinde chip în fiecare zi sub ochii noştri şi în noi înşine. Acest ideal şi această realitate reprezintă o formulă nouă de echilibru al fiinţei umane, într-o lume care-şi pune atît de acut problema omului, supus în alte orînduiri unor tragice procese de dezagregare, de alienare, de „unidimensionalizare“. Lupta pentru idealul socialist, care a devenit una cu lupta pentru deplina înflorire a naţiunii şi ţării noastre, întîlneşte astfel pe plan cultural bătălia universală pentru om, pentru păstrarea şi împlinirea umanităţii din această fiinţă, care în decurs de o jumătate de secol a fost adusă de atîtea ori să dea cumplite spectacole de subumanitate. Noi trăim într-o lume ce crede în destinul superior al fiinţei umane, şi o mare cultură românească socialistă nu va putea fi decit o cultură capabilă să valorifice tradiţiile umaniste ale poporului nostru în coordonatele acelei ideologii care, mai mult decit oricare alta pe lume, s-a făcut purtătoare de cuvînt a idealurilor, demnităţii şi frumuseţii omului. Este timpul ca ritmul vieţii intelectuale să se ridice la înălţimea sarcinilor pe care i le pune societatea noastră în etapa actuală. Să se acordeze cu idealurile şi eforturile etapei de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, în care creaţia de orice natură şi factorul ideologic în totalitatea sa au devenit „o pîrghie necesară şi esenţială a realizării unei societăţi socialiste mature“. Efortul de integrare originală a cunoştinţelor şi a valorilor spirituale ale epocii noastre într-o cultură armonică, purtînd s pecetea geniului nostru naţional şi în acelaşi timp al orânduirii socialiste, în coordonatele căreia el se dezvoltă astăzi, va defini fără îndoială din ce în ce mai pregnant evoluţia culturii române actuale. Angajîndu-ne, ca oameni de cultură, cu toate resursele noastre morale şi intelectuale in vastul proces de perfecţionare a societăţii socialiste româneşti, ne vom regăsi pe linia unor mari tradiţii, şi totodată vom crea premisele fundamentale ale unei noi epoci de cultură, însuşi faptul că ne punem din ce în ce mai acut aceste probleme dovedeşte, de altfel, că această angajare este de pe acum o realitate. Fiindcă societatea nu-şi pune — a spus-o Marx — decit acele probleme pe care a ajuns în faza de a le putea rezolva. Dan Zamfirescu RÎŞNIŢA Am dus vechea mea rîşnită turceasca la tocilar și el mi-a spus : „Dintr-astea nu ascufim". Atunci capul meu a-mbătrinit brusc şi a-nceput să tremure. Am luat sulul de alamă la subsuoară, era foarte greu, un secol cu reflexe roşietice, şi l-am dus acasă. Maria Bănuţ RONDELUL LUMINĂRILOR Ardea o luminare aşezată Pe-o altă luminare ce ardea » Şi-n alba luminare ca de vată M-am aşezat, tot alb, deasupra mea. Atunci a hohotit o mască lată, Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea, Ardea o luminare aşezată Pe-o altă luminare ce ardea. Eu am plutit spre bagdadi, de-o dată, Spre zeul zugrăvit, care privea Nepăsător, pe lada înstelată Din podul alb cum, far-a fumega Ardea o luminare așezată. Leonid Dimov UZURPĂTOAREA Toţi şobolanii spun că pasul tău e uzurpare, îngerii confirmă. Ci mai există, sub acele streşini ale sălbăticiei unde aroma de fragi şi nelucrare îşi dispută văzduhul clătinat cu nevăstuica, un rai necucerit. Acolo, noaptea, câlcâiul tău e profeţit de brusturi, iar smirna nu ia foc decît frecată de umbra ta ; acolo veveriţe dezghioacă miezul rîsetelor tale şi păsări îşi fac cuibu-ntr-o ureche de pin, asemenea cu-a ta... Acolo , un ţap aşteaptă să sfîrşeşc, în ceruri şi pe pămînt, suava cotropire de tronuri verzi şi ţări înşelătoare, ca să-ţi trimită barba lui în flăcări.» Ştefan Aug. Doinaş CAMERA OBSCURA Tn negativ mi se imprimă chipul Şi-acolo părul meu e negru corb, — încet, încet zăpezile resorb Tot ce-a-nghiţit cu furie nisipul Naivii arbori torturaţi şi mici Aruncă frunze colorate straniu, — Ploaie de-alice poposind pe craniu Cu-acelaşi nostim vîjîit de bici. Tn negativ e urma dublă-a feţii . O lampă învelită-n umbre moi. — Dar poate-acum cînd iarna e în toi. Venit-a vremea să privim nămeții... Virgil Teodorescu 3 DE CE LITERATURA ? — NE punem totdeauna întrebările pe care ar trebui să ni le punem. Criticul literar are, și el, întrebările de care se teme. De ce literatura ? — face parte dintre acestea. Nimeni nu poate îndeplini la nesfîrșit o lucrare spirituală, fără a se întreba, din cînd în cînd, asupra sensului ei. E limpede că de vreme ce literatura continuă să existe — să se scrie, să se citească — ea are o funcţie socială şi atunci întrebarea devine inutilă. Nu este aşa , pentru că această funcţie poate fi una esenţială sau una neglijabilă, pentru că literatura poate să fie o necesitate fundamentală a omului modern sau una secundară. Nu ne este indiferent dacă tablourile, cărţile sau operele muzicale joacă sau nu un rol la fel de mare în viaţa noastră ca şi descoperirile fizicii sau progresele cosmonauticii. Omul de ştiinţă pare a fi luat locul omului de litere în stima generală. Oare tehnica şi acţiunea directă asupra lucrurilor sunt menite să zădărnicească imaginaţia şi visul ? S-a susţinut adesea că în noţiunea de cultură trebuie să intre neapărat, astăzi, spiritul pozitiv al ştiinţelor. „Se poate vorbi de un umanism modern, de un sistem complet de cunoştinţe capabil să formeze omul, bazat însă pe matematică ?“, se întreabă, de exemplu, Ion Barbu într-o tîrzie profesiune de credinţă. Şi matematicianul-poet răspunde fără ezitare : „Sunt convins că da. Ba chiar, cum ştiţi, între două spirite din toate punctele de vedere asemenea cel care are de partea lui geometria va triumfa totdeauna. Singura slăbiciune a unei atari judecăţi este că o făcea un geometru“. Ion Barbu aruncă mănuşa umaniştilor clasici: „în ceea ce mă priveşte, resimt ca o umilinţă neştiinţa mea de elineşte... Ceva mai mult, sîrxt gata s-o recunosc public, cu o singură condiţie. Umaniştii clasici să declare şi ei imediat că resimt, ca o umilinţă egală şi vinovată, necunoaşterea Elementelor lui Euclid, Stoicelor lui Apollonius din Perga, Colecţiilor matematice ale lui Pappus. Dar umaniştii clasici nu vor să ştie de aşa ceva“. Un umanism matematic ? De ce nu ? Dar mi se pare că cel mai greu astăzi nu e a admite un astfel de umanism, ci, dimpotrivă, de a apăra ideea vechiului umanism, bazat pe arte. Omul de litere nu mai este în aceeaşi măsură idolul tinerilor care se formează , majoritatea iau calea ştiinţei. Multora comentariul unui pasaj din Eneida li se pare plictisitor pe lingă o lecţie de mecanică ,aplicată. Trăim, vrem-nu-vrem, în zodia tehnologiei şi unul din zeii cotidieni este savantul. întrebarea nu este, aşadar, dacă o „formaţiune matematică“ este mai bună decit una artistică, ci dacă literatura, în general arta, mai pot juca un rol hotărîtor în viaţa omului modern. De la negarea artei ca fundament umanistic ajungem inevitabil la negarea artei înseşi. Pentru savant, literatura este adesea un divertisment. El nu crede în imaginaţie. Pentru omul de rînd, care trăieşte în epoca ştiinţei aplicate, literatura poate fi, de asemenea, doar un divertisment. El nu ia în serios imaginaţia. Urmuz a scris, fără să ştie, cea mai teribilă caricatură a degradării artei in divertisment, a desacralizării imaginarului cînd este confundat cu proza zilnică : „Aceste ocupaţiuni îndeajuns de obositoare îi fac cu drept cuvînt să se amuze şi atunci (...) se uită tustrei cu binoclul, printr-o spărtură a canalului, în Nirvana care se află situată în aceeaşi circumscripţie cu dînşii, incepînd lingă băcănia din colţ, şi aruncă cu cocoloaşe făcute din miez de pîine, sau cu coceni de porumb“. (Pîlnia şi Stamate). Concurată de Ştiinţă în punctul ei cel mai precis , cel al cunoaşterii vieţii, Arta poate deveni „divertisment“, cu argumentul (?) că numai ceea ce este instrument de cunoaştere are valoare. Dar nu este şi arta un astfel de instrument ? Nici vorbă că da. Şi nu puţini dintre adversarii artei recunosc acest lucru. De aici provine atenţia ce se acordă formelor de frontieră ale literaturii , reportajului, memoriilor, cărţilor de călătorie, de război, de science-fiction. Cititorul modern caută în literatură o cunoaştere tot aşa de directă ca în ştiinţă. Şi e normal, în acest caz, ca Literatura, Arta, să-i apară inferioare. Ştiinţa conduce la acţiune mai de-a dreptul decît Arta. Ilya Ehrenburg povesteşte că un reportaj al lui, în primele zile ale războiului civil din Spania, a determinat pe ţăranii a căror viaţă o înfăţişa, să treacă la un fel de colectivizare a pământului; sau că, altădată, un roman-reportaj despre un mare magnat care s-a sinucis înn timpul crizei economice de după 1929 a fost ultima carte citită de către acesta înainte de a-şi trage un glonţ în cap. Dar acestea sînt mai degrabă excepţii şi rareori operele literare au urmări atît de directe. Arta este cunoaştere, dar, spre deosebire de ştiinţă, concreteţea ei spirituală implică ficţiunea, imaginarul. Pornind, deci, de la realitate (şi am scrie-o tot cu majusculă , deci de la Realitate) şi, în finalitatea artistică, oricit de sublimată, tot la ea ajungând, e cazul a ne întreba dacă, în cele din urmă, însăşi noţiunea de „evaziune“ (atît de scumpă unora) nu e cazul a fi redusă la implicitele, in fond — vechile, foarte vechile canoane ale procesului de creaţie artistică. Exemple, prin ele însele demonstrative, s-ar putea da cu sutele, cu miile : de la poemele homerice pînă la Faulkner şi Camus, de la literatura zisă „clasică“ pînă la Truman Capote ş.a.m.d. în sensul ei vulgarizator, „evaziunea“ nici nu poate fi un veritabil determinant estetic, ci — oricîte artificii ar camufla-o — nu poate echivala decît cu minciuna. Or, literatura — chiar şi cea psihanalitică (dacă esteticeşte e valabilă) se deosebeşte de minciună tocmai prin acest secret, al adevărului, care-i este imanent. Scriitorul nu este un mistificator şi, creind un alt univers, el nu urmăreşte în primul rînd să evadeze din universul real. Scriitorul a fost şi Orfeu descinzînd în Infern după Euridice, şi Antaios, şi Prometeu... Aşadar a avea imaginaţie înseamnă, după vorba unui specialist, a vedea lumea in totalitatea ei. Literatura nu reprezintă o evaziune în înţelesul îngust, că „întoarce spatele realului“, ci în acela că, părăsind un real fragmentar, provizoriu sau mutilat, se înalţă la Realitatea multiplu, complex umană. Evident, Ştiinţa şi Arta ne oferă, astăzi, o cale de acces spre totalitatea existenţei. Dar Maiorescu era convins, acum o sută de ani, că arta este superioară ştiinţei întrucît, capabilă „să ne decline spiritul de la înlănţuirea fără margini a anexului cauzal“, constituie repaosul inteligenţei. Repaosul inteligenţei nu se traduce nici prin divertisment, nici prin evaziune, nici prin lipsă de spiritualitate. Inteligenţa ne ajută să ne cunoaştem condiţia ; arta, literatura ne ajută s-o dominăm. Prin artă, nostalgia cea mai veche, şi mai adincă a omului, setea, adinca, neistovita sete de cunoaştere, poate fi împlinită. Din toate modurile pe care omul le-a gindit, în decursul mileniilor, cu această din urmă, dar şi cit de nobilă finalitate, arta s-a dovedit cel mai durabil. Nicolae Manolescu