Contemporanul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 24, nr. 1-26)

1970-01-02 / nr. 1

Lutera Iura I­I ■ Cezar BALTAG: • PREGĂTESC două cărţi de versuri : una Ma­dona din dud — un fel de cotă parte dată farmecului rimei şi sunetului, cealaltă Şah orb, scrisă pe un ton grav, la o altitudine care este aceea a existenţei, poate cu mai puţin farmec exterior, dar cu mai multă trăire. Aş dori totodată să pot scoate o carte de eseuri al cărei titlu ar fi Hazardul și rigoarea. BODOR Pall: • DUPĂ noul meu volum de versuri Nud de fată care a ajuns ieri în librării — cu coperta foarte sugestivă și decorativă a lui Ferencz Deák — sunt pe cale să apară, dar încă nu știu la care edituri, două manuscrise : un scurt roman al tragediei sen­sibilităţii exagerate, temă care mă obsedează de multă vreme, şi un volum de versuri în proză acră şi amară, volum alcătuit mai ales din scrierile pu­blicate la rubrica pe care o susţin în revista Ütünk. Am predat şi un volum de traduceri din lirica uni­versală intitulat Rugăciuni politice. Ion BRAD: • SPER ca în 1970 să-mi apară un volum de ver­suri, al cărui titlu încă nu-l ştiu. De asemenea, editura Creangă va publica, într-o ediţie revăzută şi adăugită, Eroii fabulelor, cartea pe care am pu­blicat-o cu Ion Miclea acum cinci ani, cînd neuita­tul George Călinescu mai ţinea Cronica optimistu­lui la Contemporanul şi nu uita de nici o lucrare literară care făcea plăcere spiritului său ales. Constanţa BUZEA: • LUNA ianuarie a anului 1970 îmi va aduce în librării volumul de poeme Agonice , în colecţia „Al­batros“ urmează să-mi apară în anul. rr. vine vo­lumul Exil. Sunt pe punctul de a preda editurii o carte de Elegii şi o alta de Sonete. Totodată sper să-mi apară şi o carte pentru copii cu titlul Căr­ticica de doi ani. Cărticica de trei ani nu mai este pentru mine un vis. E aproape gata. Nina CASSIAN: • DIN nou, să edific proiecte, în domeniul cel mai greu de planificat, al Poeziei, la cîteva zile, după ce, călătorind, am schimbat cîteva decoruri şi, la întoarcere, unul esenţial, acela al camerei mele de lucru (m-am mutat) — mi se pare aproape cu neputinţă. Ştiu doar că am mare poftă de scris, că voi termina în curînd un volum de proze scurte inti­tulat Confidenţe fictive, că voi lucra în continuare la volumul de fotopoeme din care am publicat acum trei luni un ciclu în „România literară“, că vreau să citesc şi să traduc şi să dezbat pe măsura puterii mele de a înţelege atît de contradictoria şi palpitanta contemporaneitate. Ilie CONSTANTIN: V • AM la editura „Eminescu" un volum de ver­suri — Coline cu demoni — cuprinzînd poeme ine­dite. E în tipografie, gata de apariţie, o carte de proză, Clinele înlăcrimat, în care se află o selecţie de povestiri şi reeditarea romanului Tinerii noştri bunici, într-o formă mult revăzută. Tot în tipogra­fie işi aşteaptă rîndul o antologie din Umberto Saba. In 1970 voi preda editurii „Eminescu“ un volum de critică întitulat Subiectivităţi, cuprin­­zînd, pe lingă opiniile publicate la rubrica Atelie­rul lui Hefaistos din Scînteia tineretului, şi multe eseuri inedite. Leonid DIMOV: • TRADUC Himerele lui Nerval și sonete din „La Lira“ de Giambattista Marino. Cred că voi termina traducerea acestor două culegeri în 1970. Horia LOVINESCU: • VREAU să debutez ca romancier, cu un roman realisto-fantastic. Iulian NEACŞU: • Mi s-a părut întotdeauna foarte uşor să-mi anunţ proiectele, pentru că acestea nu ne lipsesc niciodată nouă. Ar fi astfel un volum — Eu şi tu —, roman aproape gata de a mi se preda ; un roman poliţist sau nu n-are importanţă Bilet de întoar­cere ; un volum de povestiri pentru copii, Copilării, două piese de teatru excelente, dar foarte greu de terminat, mai ales că mi-a plăcut mereu să fac teatru ; şi, în sfîrşit, un scenariu de film la fel de bun ca şi acela care mi-a fost respins anul trecut, ar mai fi și traducerile, dar acestea... Sigur voi con­tinua să am proiecte și pentru anii următori. D. R. POPESCU: • VREAU să public romanul O bere pentru calul meu (o continuare a romanului „F“), compus din trei capitole (nuvele de sine stătătoare). Cele trei capitole se numesc : Vînătoarea regală, Linii colo­rate, O bere pentru calul meu. Sper să se realizeze filmul Păcală, în regia lui Geo Saizescu. Horia STANCU: • SPER ca în 1970 să sfîrşesc şi să public două romane, Vînătoarea de lupi şi Elenea împreună cu Fanar, acestea vor alcătui o trilogie, acoperind peste cincizeci de ani de istorie românească : anii 1790, 1821, 1848. Intenţionez in acelaşi timp să fac un salt în timp şi să intru în contemporaneitate cu Cercetarea fundamentală, roman pe trei sferturi scris, care dezbate problema opţiunilor şi atitudi­nilor faţă de viaţă ale omului de ştiinţă de azi. Mă tentează şi revenirea, în dramaturgie, dar, cine ştie ? Gh. TOMOZEI: • PROIECTE pentru 1970 ? Intimi meu gînd priveşte editarea — după noi criterii — a revistei „Argeş“. Aventură superbă, planare în necunoscut, tipărirea unei reviste de cultură pe meleagurile legate de truda primilor grămătici ai curţilor voievodale româneşti are şanse de reuşită. Mă gîndesc apoi la cărţile scrise şi netipărite. Care vor vedea lumina tiparului ? La 31 decembrie, in anul ce vine, voi putea şti cu precizie. Le enu­măr : Poezii de dragoste şi Amor de beizadea, amîndouă ediţii selective. M-am întors cu nostalgie la literatura pentru copii şi adolescenţi. Am gata nu mai puţin de patru cărţi : Toamnă cu iepuri, Atlantis, Iada-Iivada şi Războiul de treizeci de ani dintre dulăi şi motani. La ce voi lucra în ’70 ? La o cărticică despre adolescentul Eminescu (continuare la o proză mai veche, Dacă treci rîul Selenei). La o carte despre Labiş. La un nou volum de filigrane, la un volum de poezii Veneţia. CULTURA EPOCII NOASTRE U­­NA din trăsătu­rile definitorii ale culturii noastre şi ale structurii spi­rituale pe care o exprimă este refuzul mediocrităţii, respingerea ideii de cul­­tură-anexă, trăind în umbra altora, cu mica fericire de a se şti reflex cu­minte sau ecou îndepărtat a ceea ce se face aiurea. Ca un fir roşu străbate prin întreaga evoluţie culturală a po­porului nostru năzuinţa, voinţa acer­bă de a ridica, împotriva tuturor ad­versităţilor şi folosind la maximum fiecare clipă prielnică, cultura ro­mână la înălţimea a ceea ce numim azi o mare cultură, în stare adică să formuleze şi să transmită un mesaj uman general valabil şi de audienţă universală. Istoria literaturii, şi de altfel a culturii române moderne în genere, ar trebui să ne apară ca o a­­devărată minune dacă ne gîndim în cit de scurtă vreme, şi în ce împre­jurări istorice, creatorii noştri, de la Budai-Deleanu şi Heliade la Arghezi, Blaga şi Călinescu, au ştiut să creeze „o strălucită literatură“. Dar explica­ţia acestui miracol stă în permanen­ţa cu care, etapă de etapă, din adîn­­curile conştiinţei creatoare a ţîşnit, cu o intensitate chinuitoare, voinţa de „înălţare a culturii româneşti“, voin­ţă ce-şi găsea cu trei secole în urmă o expresie memorabilă în cuvintele lui Miron Costin din prefaţa la poe­mul Viaţa lumii: „Nu să poftesc vreo laudă pentru această puţină ostenea­lă, ci mai mult să să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce se cheamă stihuri. Şi nu numai aceasta, ce şi alte dăscălii şi învăţături ar putea pre limba româ­nească, de n-ar fi covîrşit vacul nos­tru de acum cu mare greutăţi“. Cînd Miron Costin scria, oftînd, aceste cu­vinte, cultura română se pregătea să dea pe întîiul cărturar de prestigiu şi de celebritate mondială — Dimitrie Cantemir — expresie monumentală şi prototip al acestei voinţe de a fi ceea ce simţeam în adîncul geniului nostru naţional că putem şi trebuie să fim. Este o constatare tot aşa de uşor de făcut că fiecare mare epocă din istoria noastră culturală a fos­t răs­punsul la imperativele vieţii naţiona­le în ansamblul ei, şi a fost creaţia unor oameni angajaţi pînă la ultima fibră a fiinţei lor în destinele gene­rale ale ţării şi ale poporului ce-l re­prezentau. Totalitatea nevoilor, aspira­ţiilor, idealurilor, luptelor şi izbînzilor poporului întreg a constituit acea materie nobilă din care s-au modelat sufletele giganţilor culturii româneşti, fie că s-au numit Stolnicul Cantacu­­zino sau Gheorghe Şincai, Heliade ori Hasdet’, Eminescu, Maiorescu, Iorga, Sadoveanu ori Arghezi. Un savant de severitatea şi discreţia ,lui Pârvan, care şi-a petrecut viaţa printre info­­lii şi pe şantiere arheologice, ocolind luptele politice ale vremii, ne-a lăsat totuşi o operă în care pulsează pînă la ultima literă acel dor nesfîrşit de o mare prezenţă românească în lume. Incepînd să-şi asume destinele cul­turii româneşti încă de la sfîrşitul se­colului trecut, clasa muncitoare din România şi-a imprimat în mod pro­gresiv prezenţa asupra evoluţiei a­­cesteia, pentru ca între cele două războaie mondiale şi în special după crearea Partidului Comunist Român, să devină unul din factorii determi­nanţi ai climatului intelectual gene­ral din ţara noastră. Cel mai însem­nat rezultat al ponderii deosebite pe care acţiunea P.C.R. a avut-o în orien­tarea culturii româneşti din a doua ei mare epocă de creaţie modernă a fost radicalizarea gîndiri social-politice, — proces reflectat în opera celor mai mari scriitori ai vremii — şi în crea­rea unui puternic front al intelectua­lităţii de stingă, activ în toate sectoa­rele de creaţie, literară, ştiinţifică, ar­tistică, în cuprinsul căruia au fost elaborate elementele unei orientări noi, devenită, după 23 August 1944, de­finitorie. Esenţa acestei noi orientări o considerăm a fi identificarea cultu­rii româneşti cu cele mai înaintate idei ale lumii contemporane şi ca ur­mare rezolvarea în esenţă a mult dis­cutatei probleme a „sincronizării“ cu evoluţia culturii universale. Cultura română trecînd, virtual, în rîndul grupului de culturi aflate azi în avan­garda unei noi umanităţi, unei noi ere istorice şi spirituale. Ne aflăm, astăzi, neîndoielnic, în­tr-o nouă şi poate supremă conjunctu­ră, menită să propulseze cultura ro­mână pe o treaptă neatinsă în trecut. Tot mai mulţi oameni de toate ca­tegoriile o simt, şi uneori o formulea­ză. S-a vorbit de preziua unui „nou clasicism“ înţeles ca o altă etapă de creaţie majoră, asemeni vremii mari­lor clasici ai veacului trecut sau e­­pocii dintre cele două războaie. Din ce în ce mai des se fac auzite voci care solicită efortul de depăşire a „ex­perimentelor “ rămase mereu în faza exerciţiilor minore „pe teme luate“ şi cer năzuinţa hotărîtă — şi seriozita­tea efortului creator necesar — spre marea creaţie, la înălţimea condiţii­lor obiective. Epoca noastră aşteaptă răspunsul creatorilor la tot ceea ce are realmente eroic şi grandios şi la complexul de probleme pe care-l ri­dică. Cere ca, paralel cu cei ce zi­desc o ţară în beton şi oţel, ei s-o zi­dească în gînd şi simţire. Statul român modern a fost prece­dat şi prefigurat de cultura română modernă, şi după aceea a fost cimen­tat de ea. Nicolae Iorga spunea că o naţiune este un suflet, şi că acest su­flet se exprimă printr-o cultură. A defini profilul interior, intelectual şi moral, al naţiunii noastre socialiste, a surprinde, în realitatea efervescen­tă a zilelor noastre, mesajul pe care societatea socialistă românească îl implică şi-l adresează lumii, a fi ar­mătura morală şi intelectuală a omu­lui care munceşte pe aceste melea­guri, a se aşeza cu adevărat pe locul de onoare ocupat totdeauna In viaţa naţională la marii? cotituri ale isto­riei noastre de către omul de condei — iată ceea ce ni se pare a fi impe­rativele cu care este confruntată cul­­­tura română azi. Crescînd­­dintr-o mi­lenară 'tradiţie, iele capăt'* o intensi­tate fără precedent datorită momen­tului istoric în care ne aflăm şi orîn­­duirii sociale căreia îi aparţinem. „So­cialismul — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este orînduirea care ac­ţionează în mod conştient şi organi­zat pentru elevarea spirituală a tutu­ror membrilor săi“. Omul societăţii socialiste trebuie să fie în mod logic un om cult, şi înţelegem prin cultu­ră totalitatea de cunoştinţe necesară spre a face faţă împrejurărilor com­plexe ale epocii noastre. „Se ştie că o caracteristică fundamentală a dez­voltării societăţii contemporane — spunea secretarul general al partidu­lui la Congresul al X-lea — este am­ploarea fără precedent a cunoaşterii, dezvoltarea vertiginoasă a tuturor şti­inţelor, a volumului de date care o­feră cheia înţelegerii fenomenelor na­turii, vieţii şi societăţii. S-a acumulat un tezaur imens de valori spirituale, de înţelepciune condensată, şi nici un om care vrea să fie la înălţimea e­­pocii nu mai poate face abstracţie de existenţa lui... Efortul pentru însuşi­rea noilor cuceriri ale minţii ome­neşti, pentru ridicarea nivelului de pregătire ştiinţifică şi de cultură ge­nerală, este astăzi una din trăsături­le distinctive ale omului înaintat, ex­presia adevăratului spirit de civili­zaţie“. Cultură înseamnă însă integrarea a­­cestor cunoştinţe într-o structură ar­monică, intr-un tip uman pentru care ele să devină nu numai un bagaj ex­terior de date, ci însăşi carnea şi sîn­­gele personalităţii lui, climatul nece­sar echilibrării, unităţii, înfloririi aces­tei personalităţi. Omul societăţii socia­liste este în acelaşi timp un ideal spre care tindem şi o realitate ce prinde chip în fiecare zi sub ochii noştri şi în noi înşine. Acest ideal şi această realitate reprezintă o formu­lă nouă de echilibru al fiinţei uma­ne, într-o lume care-şi pune atît de acut problema omului, supus în alte orînduiri unor tragice procese de de­zagregare, de alienare, de „unidimen­­sionalizare“. Lupta pentru idealul so­cialist, care a devenit una cu lupta pentru deplina înflorire a naţiunii şi ţării noastre, întîlneşte astfel pe plan cultural bătălia universală pentru om, pentru păstrarea şi împlinirea umani­tăţii din această fiinţă, care în decurs de o jumătate de secol a fost adusă de atîtea ori să dea cumplite specta­cole de subumanitate. Noi trăim într-o lume ce crede în destinul superior al fiinţei umane, şi o mare cultură ro­mânească socialistă nu va putea fi decit o cultură capabilă să valorifice tradiţiile umaniste ale poporului nos­tru în coordonatele acelei ideologii care, mai mult decit ori­care alta pe lume, s-a făcut purtătoare de cuvînt a idealurilor, demnităţii şi frumuseţii omului. Este timpul ca ritmul vieţii intelec­tuale să se ridice la înălţimea sarcini­lor pe care i le pune societatea noas­tră în etapa actuală. Să se acordeze cu idealurile şi eforturile etapei de făurire a societăţii socialiste multila­teral dezvoltate, în care creaţia de orice natură şi factorul ideologic în totalitatea sa au devenit „o pîrghie necesară şi esenţială a realizării unei societăţi socialiste mature“. Efortul de integrare originală a cunoştinţelor şi a valorilor spirituale ale epocii noas­tre într-o cultură armonică, purtînd s­ pecetea geniului nostru naţional şi în­­ acelaşi timp al orânduirii socialiste, în coordonatele căreia el se dezvoltă astăzi, va defini fără îndoială din ce în ce mai pregnant evoluţia culturii române actuale. Angajîndu-ne, ca oameni de cultură, cu toate resurse­le noastre morale şi intelectuale in vastul proces de perfecţionare a so­cietăţii socialiste româneşti, ne vom regăsi pe linia unor mari tradiţii, şi totodată vom crea premisele funda­mentale ale unei noi epoci de cultu­ră, însuşi faptul că ne punem din ce în ce mai acut aceste probleme dove­deşte, de altfel, că această angajare este de pe acum o realitate. Fiindcă societatea nu-şi pune — a spus-o Marx — decit acele probleme pe care a ajuns în faza de a le putea rezolva. Dan Zamfirescu RÎŞNIŢA Am dus vechea mea rîşnită turceasca la tocilar și el mi-a spus : „Dintr-astea nu ascufim". Atunci capul meu a-mbătrinit brusc şi a-nceput să tremure. Am luat sulul de alamă la subsuoară, era foarte greu, un secol cu reflexe roşietice, şi l-am dus acasă. Maria Bănuţ RONDELUL LUMINĂRILOR Ardea o luminare aşezată Pe-o altă luminare ce ardea » Şi-n alba luminare ca de vată M-am aşezat, tot alb, deasupra mea. Atunci a hohotit o mască lată, Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea, Ardea o luminare aşezată Pe-o altă luminare ce ardea. Eu am plutit spre bagdadi­, de-o dată, Spre zeul zugrăvit, care privea Nepăsător, pe lada înstelată Din podul alb cum, far-a fumega Ardea o luminare așezată. Leonid Dimov UZURPĂTOAREA Toţi şobolanii spun că pasul tău e uzurpare, îngerii confirmă. Ci mai există, sub acele streşini ale sălbăticiei unde­ aroma de fragi şi nelucrare îşi dispută văzduhul clătinat cu nevăstuica, un rai necucerit. Acolo, noaptea,­­ câlcâiul tău e profeţit de brusturi, iar smirna nu ia foc decît frecată de umbra ta ; acolo veveriţe dezghioacă miezul rîsetelor tale şi păsări îşi fac cuibu-ntr-o ureche de pin, asemenea cu-a ta... Acolo , un ţap aşteaptă să sfîrşeşc, în ceruri şi pe pămînt, suava cotropire de tronuri verzi şi ţări înşelătoare, ca să-ţi trimită barba lui în flăcări.» Ştefan Aug. Doinaş CAMERA OBSCURA Tn negativ mi se imprimă chipul Şi-acolo părul meu e negru corb, — încet, încet zăpezile resorb Tot ce-a-nghiţit cu furie nisipul Naivii arbori torturaţi şi mici Aruncă frunze colorate straniu, — Ploaie de-alice poposind pe craniu Cu-acelaşi nostim vîjîit de bici. Tn negativ e urma dublă-a feţii . O lampă învelită-n umbre moi. — Dar poate-acum cînd iarna e în toi. Venit-a vremea să privim nămeții... Virgil Teodorescu 3 DE CE LITERATURA ? — NE punem tot­deauna întrebă­rile pe care ar trebui să ni le pu­nem. Criticul literar are, și el, în­trebările de care se teme. De ce li­teratura ? — face parte dintre aces­tea. Nimeni nu poate îndeplini la nesfîrșit o lucrare spirituală, fără a se întreba, din cînd în cînd, asupra sensului ei. E limpede că de vreme ce literatura continuă să existe — să se scrie, să se citească — ea are o funcţie socială şi atunci întrebarea de­vine inutilă. Nu este aşa , pentru că această funcţie poate fi una esen­ţială sau una neglijabilă, pentru că literatura poate să fie o necesitate fundamentală a omului modern sau una secundară. Nu ne este indiferent dacă tablourile, cărţile sau operele muzicale joacă sau nu un rol la fel de mare în viaţa noastră ca şi des­coperirile fizicii sau progresele cos­monauticii. Omul de ştiinţă pare a fi luat locul omului de litere în stima generală. Oare tehnica şi acţiunea di­rectă asupra lucrurilor sunt menite să zădărnicească imaginaţia şi visul ? S-a susţinut adesea că în noţiu­nea de cultură trebuie să intre ne­apărat, astăzi, spiritul pozitiv al ştiin­ţelor. „Se poate vorbi de un uma­nism modern, de un sistem complet de cunoştinţe capabil să formeze o­­mul, bazat însă pe matematică ?“, se întreabă, de exemplu, Ion Barbu în­tr-o tîrzie profesiune de credinţă. Şi matematicianul-poet răspunde fără e­­zitare : „Sunt convins că da. Ba chiar, cum ştiţi, între două spirite din toa­te punctele de vedere asemenea cel care are de partea lui geometria va triumfa totdeauna. Singura slăbiciu­ne a unei atari judecăţi este că o fă­cea un geometru“. Ion Barbu arun­că mănuşa umaniştilor clasici: „în ceea ce mă priveşte, resimt ca o u­­milinţă neştiinţa mea de elineşte... Ceva mai mult, sîrxt gata s-o recu­nosc public, cu o singură condiţie. U­­maniştii clasici să declare şi ei ime­diat că resimt, ca o umilinţă egală şi vinovată, necunoaşterea Elemente­lor lui Euclid, Stoicelor lui Apollo­nius din Perga, Colecţiilor matema­tice ale lui Pappus. Dar umaniştii clasici nu vor să ştie de aşa ceva“. Un umanism matematic ? De ce nu ? Dar mi se pare că cel mai greu astăzi nu e a admite un astfel de uma­nism, ci, dimpotrivă, de a apăra ideea vechiului umanism, bazat pe arte. O­­mul de litere nu mai este în aceeaşi măsură idolul tinerilor care se formea­ză , majoritatea iau calea ştiinţei. Multora comentariul unui pasaj din Eneida li se pare plictisitor pe lin­gă o lecţie de mecanică ,aplicată. Trăim, vrem-nu-vrem, în zodia teh­nologiei şi unul din zeii cotidieni este savantul. întrebarea nu este, aşadar, dacă o „formaţiune matema­tică“ este mai bună decit una artis­tică, ci dacă literatura, în general arta, mai pot juca un rol hotărîtor în viaţa omului modern. De la ne­garea artei ca fundament umanistic ajungem inevitabil la negarea artei înseşi. Pentru savant, literatura este ade­sea un divertisment. El nu crede în imaginaţie. Pentru omul de rînd, care trăieşte în epoca ştiinţei aplicate, li­teratura poate fi, de asemenea, doar un divertisment. El nu ia în serios imagi­naţia. Urmuz a scris, fără să ştie, cea mai teribilă caricatură a degradării artei in divertisment, a desacralizării imaginarului cînd este confundat cu proza zilnică : „Aceste ocupaţiuni în­deajuns de obositoare îi fac cu drept cuvînt să se amuze şi atunci (...) se uită tustrei cu binoclul, printr-o spăr­tură a canalului, în Nirvana care se află situată în aceeaşi circumscripţie cu dînşii, incepînd lingă băcănia din colţ, şi aruncă cu cocoloaşe făcute din miez de pîine, sau cu coceni de po­rumb“. (Pîlnia şi Stamate). Concurată de Ştiinţă în punctul ei cel mai precis , cel al cunoaşterii vie­ţii, Arta poate deveni „divertisment“, cu argumentul (?) că numai ceea ce este instrument de cunoaştere are valoare. Dar nu este şi arta un astfel de in­strument ? Nici vorbă că da. Şi nu puţini dintre adversarii artei recu­nosc acest lucru. De aici provine a­­tenţia ce se acordă formelor de fron­tieră ale literaturii , reportajului, me­moriilor, cărţilor de călătorie, de război, de science-fiction. Cititorul modern caută în literatură o cunoaş­tere tot aşa de directă ca în ştiinţă. Şi e normal, în acest caz, ca Litera­tura, Arta, să-i apară inferioare. Ştiin­ţa conduce la acţiune mai de-a drep­tul decît Arta. Ily­a Ehrenburg poves­teşte că un reportaj al lui, în pri­mele zile ale războiului civil din Spa­nia, a determinat pe ţăranii a căror viaţă o înfăţişa, să treacă la un fel de colectivizare a pământului; sau că, altădată, un roman-reportaj des­pre un mare magnat care s-a sinucis înn timpul crizei economice de după 1929 a fost ultima carte citită de că­tre acesta înainte de a-şi trage un glonţ în cap. Dar acestea sînt mai degrabă excepţii şi rareori operele li­terare au urmări atît de directe. Arta este cunoaştere, dar, spre deosebire de ştiinţă, concreteţea ei spirituală implică ficţiunea, imaginarul. Pornind, deci, de la realitate (şi am scrie-o tot cu majusculă , deci de la Realitate) şi, în finalitatea artistică, oricit de sublimată, tot la ea ajun­gând,­­ e cazul a ne întreba dacă, în cele din urmă, însăşi noţiunea de „evaziune“ (atît de scumpă unora) nu e cazul a fi redusă la implicitele, in fond — vechile, foarte vechile canoa­ne ale procesului de creaţie artistică. Exemple, prin ele însele demonstra­tive, s-ar putea da cu sutele, cu miile : de la poemele homerice pînă la Faulk­ner şi Camus, de la literatura zisă „clasică“ pînă la Truman Capote ş.a.m.d. în sensu­l ei vulgarizator, „evaziu­nea“ nici nu poate fi un veritabil de­terminant estetic, ci — oricîte artificii ar camufla-o — nu poate echivala de­cît cu minciuna. Or, literatura — chiar şi cea psihanalitică (dacă esteti­­ceşte e valabilă) se deosebeşte de min­ciună tocmai prin acest secret, al ade­vărului, care-i este imanent. Scriito­rul nu este un mistificator şi, creind un alt univers, el nu urmăreşte în primul rînd să evadeze din universul real. Scriitorul a fost şi Orfeu descinzînd în Infern după Euridice, şi Antaios, şi Prometeu... Aşadar a avea ima­ginaţie înseamnă, după vorba u­­nui specialist, a vedea lumea in totali­tatea ei. Literatura nu reprezintă o evaziune în înţelesul îngust, că „în­toarce spatele realului“, ci în acela că, părăsind un real fragmentar,­ pro­vizoriu sau mutilat, se înalţă la Rea­litatea multiplu, complex umană. E­­vident, Ştiinţa şi Arta ne oferă, astăzi, o cale de acces spre totalitatea existen­ţei. Dar Maiorescu era convins, acum o sută de ani, că arta este superioară şti­inţei întrucît, capabilă „să ne decline spiritul de la înlănţuirea fără margini a a­nexului cauzal“, constituie repaosul in­teligenţei. Repaosul inteligenţei nu se traduce nici prin divertisment, nici prin eva­ziune, nici prin lipsă de spirituali­tate. Inteligenţa ne ajută să ne cu­noaştem condiţia ; arta, literatura ne ajută s-o dominăm. Prin artă, nostalgia cea mai veche, şi mai adincă a omului, setea, adinca, neistovita sete de cunoaştere, poate fi împlinită. Din toate modurile pe care omul le-a gin­­dit, în decursul mileniilor, cu această din urmă, dar şi cit de nobilă finali­tate, arta s-a dovedit cel mai durabil. Nicolae Manolescu

Next