Contemporanul, iulie-decembrie 1970 (Anul 24, nr. 27-52)

1970-07-03 / nr. 27

|L­itera M PASTEL Oraş oriental de cimpie Cu seva prelinsă pe străzi, Cu soarele fără ruşine Sorbindu-şi sordidele prăzi, Oraş lichefiat, rîu fierbinte Şi crîncene-arome urcînd Spre cerul de fructe în care Se strică ultimul gînd. Ana Blandiana O pagină consacrată literaturii române în „Le Monde" • SUB titlul La litté­­rature roumaine jugée par Ies siens, suplimen­tul literar al ziarului „Le Monde“ cu data de 20 iunie 1970 a publicat o pagină consacrată li­teraturii noastre. George Ivaşcu pre­zintă în sinteză Mo­mentul literar '70 al creaţiei româneşti în diferitele dom­enii: poe­zie, proză, critică şi teorie literară, rele­­vînd spiritul inovator în care este exprimată complexitatea realită­ţii sociale. Dan Hăuli­­că subliniază efortul sistematic pe care-l în­treprinde „Secolul 20“, trecînd în revistă prin­cipalele opere ale ma­rilor scriitori francezi tălmăcite şi comentate pentru lectorii români. Nicolae Manolescu co­mentează romanul Ri­sipitorii al lui Marin Preda şi Cunoaştere de noapte al lui Al. Iva­­siuc, pentru ca pagina să se încheie cu o pre­zentare a recentei tra­duceri apărută la Paris din Şatra, de Zaharia ■Staucu, cu titlul La tri­­bu, prezentare semnată de Franţoise Wagener. Secolul 20 • NUMĂRUL 4 al re­vistei Secolul 20, con­sacrat, în întregime, Franţei, se deschide cu un substanţial eseu al lui Vladimir Streinu care, încercînd să defi­nească specificul spiri­tualităţii franceze, vede în Franţa, Elada Mo­dernă, „republica euro­peană a supravieţuirii Eladei prin cultură“. Bogatul material e astfel organizat încît să ofere o imagine a­­decvată a Mitologiei franceze, constituită pe ideile de Onoare, de Dragoste şi de Patrie, ceea ce permite redac­ţiei să cuprindă, în pa­ginile revistei, epoci şi scriitori dintre cei mai deosebiţi, de la Corne­ille la Raymond Oursel şi Charles Péguy, de la Jules Supervielle la Pierre Jean Jouve şi Jean-Paul Sartre. Un spaţiu important e consacrat aportului românesc la dezvoltarea culturii franceze, prin publicarea unui text i­­nedit al lui Ilarie Vo­­ronca, a unor articole consacrate lui Piu Ser­vier, semnate de V. G. Paleolog, Cristina Isbă­­şescu şi Solomon Mar­­cu. Pe linia ilustrării relaţiilor culturale ro­mân­o-franceze prezintă, de asemenea,, interes, publicarea unor scrisori ale lui Antonin Artaud către Jenica Atanasiu. De remarcat, calitatea excepţională a unor tălmăciri datorate lui Taşcu Gheorghiu, Ro­mulus Vulpescu şi Va­sile Nicolescu. O publicaţie de­finită 1­0 DINTRE revistele culturale care apar în principalele centre ale ţării, „Argeş“ se impu­ne, atît prin substanţa ei densă, ţinuta elevată, cit şi prin varietate. Ultimul număr, acor­­dînd un spaţiu impor­tant discutării scriito­rilor premiaţi de a­­ceastă revistă : Mircea Horia Simionescu, Ce­zar Ivănescu, Otilia Ni­colescu, Nicolae Ioana, Nicolae Balotă, Dana Dumitriu, Mihai Un­­gheanu şi Constantin Stănescu, pune, implicit, în discuţie probleme li­terare actuale dintre cele mai interesante. Preocuparea pentru fe­nomenul literar actual, oglindită, de altfel, de beletristica bogată şi va- / riată a numărului, ca şi în rubrica, vie, de note, e aliată unui interes susţinut pentru valorifi­carea moştenirii noastre literare. Un act de cul­tură îl constituie, în a­­cest sens, publicarea în cadrul bibliotecii Argeş a operei lui Urmuz, scriitor la care se fac dese referinţe, dar ne­cunoscut publicului larg, revistă asumindu-şi, ast­fel, o misiune, care în mod firesc, revenea edi­turilor. Remarcăm, la acest capitol, atenţia acordată publicării de documente­­în acest număr, o scri­soare inedită a lui Emi­­nescu către Veronica Micle şi un text al lui Labiş despre Bălcescu in drama lui Camil Pe­­trescu). O nouă versiune franceză a „Luceafărului" • EXCELENTA, ini­ţiativa revistei „Ateneu“ de a oferi o nouă şi va­loroasă versiune fran­ceză a capodoperei emi­nesciene Luceafărul, în­soţită de scurte comen­tarii selecţionate din opera celor mai repre­zentativi critici. Alături de versiunea, mai veche, a lui D. I. Suchianu, aceea sem­nată de George Prutea­­nu ni se pare una dintre cele mai fericite. Cităm, spre exemplificare, nu­mai trei strofe : 11 l’écoutait tout ev tremblant, Et son éclat s’allonge ; Puis, comme un grand eclair s’élance Et dans la mer il plonge. Dans l’eau oú il était tömbé Des tourbillons immergent, Et des abímes inconnus Un beau jeune hőmmé émerge. Dans un instant il est déja Au seuil de la fenéire — — Un sceptre aux mains —, et, doucement, Dans la chambre il pénétre. BIBLI08RAFIE LITERATURA UNIVERSALĂ LEONID ANDREEV : Proză. Teatru, vol. I (1893— 1903), vol. II (1904—1907). Prefaţă de Edgar Papu. Editura Univers. I 216 p„ 36.50 lei. ILYA EHRENBURG : Oameni, ani, viaţă. Vol. V. •4 Traducere de Tatiana Nicolescu. Editura Uni­vers, colecţia „Meridiane“, 328 p„ 6,75 lei. THOMAS HARDY : întoarcerea băştinaşului. In româneşte de Dana Crivăţ. Editura Univers, colecţia „Zenit“, 399 p„ 11,50 lei. Versuri ION BARBU : Versuri şi proză. Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Dinu Pillat. Editura Minerva, „Biblioteca pentru toţi", 364 p., 5 lei. VIRGIL GHEORGHIU: Ţinută de seară. Editura Eminescu, 80 p., 4 lei. IOANA DIACONESCU : Jumătate zeu. Editura Eminescu, 128 p., 6.50 lei. MARSYAS El cîntă fi valurile se preschimbă în văluri, lămîii înfloresc fără veste fi caprele-vedenii pe buza prăpastie! joacă. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl ascultă. El cîntă fi marea cu clopote de alge salută soarele care se-ntoarce blînd din asfinţit ; o Flaut, ficţiune de aur, prelungire a soarelui pe buzele visului. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl ascultă. El cîntă improvizînd măsura lucrurilor, rădăcina şi ritmul, extazul şi zborul în doi, pribeagă moarte ce ne dă tîrcoale. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl ascultă. El cîntă înteţind lumina şi-nteţind albul vîrtej din miezul pămîntului, din mielul de jertfă, din carnea fără sînge-a copacilor. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl ascultă. El cîntă fi­rugul de taină sporeşte şi flăcările albe vin ca munţii şi păsările ard în aer, el­­cîntă-ntr-una. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl priveşte. Vasile Nicolescu CRONICA LITERARĂ DOUĂ ROW „SENZAŢIONALE“ ■ BUJOR NEDELCOVICI: „Ultimii“ ■ LEONIDA PLĂMĂDEALĂ: „Trei ceasuri în iadfu­ l R­OMANUL cu care *■ debutează Bujor Nedelcovîci este, neîndoielnic, o car­te interesantă. Ca manieră mi-a amintit şi mie de Animale bolnave al lui N. Breban ; ca şi acesta, este un fals roman poliţist, care profită de intriga „senzaţională“ pentru a analiza cîteva cazuri de conştiinţă. Trei crime erau în Animale bolnave, trei sunt şi aici (de fapt, două şi o sinu­cidere), dar ceea ce contează în ul­timă instanţă nu sunt nici crimele nici ancheta, nici soluţiile, ci lumea implicată în acest neobişnuit proces , lumea ultimilor apărători ai unui spirit, ai unei caste, ai unei poziţii morale. înrudirea cea mai neaştepta­tă a lui Bujor Nedelcovîci cu N. Bre­ban provine însă de altundeva : din felul în care sunt observate rapor­turile dintre personaje, dintre aceşti „ultimi“. S-ar părea că personajele nu întreţin, unele cu altele, nişte re­laţii normale, să le spunem psiholo­gice, s-ar părea că planul adevărat în care ele comunică sau se opun se tolerează sau se distrug este unul iraţional, profund şi inexplicabil, în­tre Petrán şi doamna Rujinski, între Petrán şi Alberta, între doamna Ru­jinski şi Cristu, se stabileşte un ciu­dat raport de forţe. Confruntările dintre ei seamănă cu nişte competiţii ale voinţei, ale unei anume tării in­terioare, şi de aceea sfîrşesc totdea­una prin a desemna un învingător şi un învins. Personajele par a se afla într-o permanentă tensiune: se pîn­­desc, îşi întind curse, se disimulează, joacă teatru sau aruncă totul pe sin­gura carte a sincerităţii, în vreme ce motivele actelor şi ale cuvintelor lor rămîn, nu odată, obscure. Ca şi romanele lui N. Breban. Ultimii este o scriere­ de minuţioasă observaţie şi, în acelaşi timp, stranie, ireală. Din simplul unghi al consec­venţei psihologice, multe lucruri nnu pot fi lămurite. Dar trebuie să ad­­mitem că romancierul are un simţ foarte puternic al lumii pe care o in­ventează şi pe care izbuteşte s-o fa­că aproape firească. Nu ne mai mi­răm (deîndată ce sesizăm nivelul re­laţiilor dintre personaje) că un poş­taş intră cu mult mai adine decit ar fi normal în viaţa familiilor din oraş sau că o fată iubeşte un urs de circ care a salvat-o, cîndva, de agresiu­­nea unui dresor. Nu mai luăm în seamă atîtea amănunte imposibile — Petron scoate de la morgă trupul lui Cristu, fără ca cineva să-l oprească, deși Cristu fusese asasinat și forma obiec­tul unei anchete, — atîtea potriveli — de ce tocmai lui Petcu i se des­­tăinuie doamna Rujinski, ea, care nu era la curent cu nimic, deşi în oraş sunt zeci de poliţişti ? Condiţia ca ur­ astfel de roman să fie bun este ca, odată instalat în logica lui ,parti­culară, să n-o mai încalce. Ultimii îşi respectă, în mare măsură, premi­sele narative. Nu şi pe acelea să le spunem ideologice : ideea cărţii transpare cu greutate din stufărişul de evenimente de analize, de amă­nunte. Mi-ar fi plăcut o mai strictă rigoare, o mai adîncă limpezime epi­că. Fără să fi alunecat în discursivi­tate eseistică, Bujor Nedelcovîci pu­tea să explice mai bine natura relaţii­lor dintre eroii săi. Nici vorbă, roma­nul ţine interesul treaz. Dar se ob­servă, ici-colo, că autorul nu are su­ficientă experienţă literară. Tehnica analitică din primele pagini (coşma­rurile doamnei Rujinski), de exemplu, trădează o simpatie nejustificată pen­tru poncifele genului şi nu prea te încurajează să continui lectura. In al doilea rînd, Cristu merita o altă bio­grafie, mai interesantă, mai particu­lară, autorul i-a împrumutat-o pe a­­ceea, prea bine cunoscută, a tînăru­­lui trimis să se reeduce pe un șantier din proza deceniului șase. In fine, Pe­tron, personajul-cheie al romanului, martorul care îşi asumă răspunderea pentru crimele tuturor, nu este în­deajuns determinat nici epic, nici psi­hologic. Ultimii denotă, cu toate acestea, o remarcabilă vocaţie de romancier. „ M-AŞ grăbi să­­ spun acelaşi lucru despre Trei ceasuri în iad de Leonida Plămădeală, care conţine totuşi pre­misele unui roman captivant. Ceea ce lipseşte este însă, brutal spus, talen­tul, capacitatea de a insufla persona­jelor viaţă inefabilă. Romanul are o idee (de fapt, mai multe) şi e construit ca o parabolă ; din păcate, el nu trece de acest plan oarecum ilustrativ, nu angajează conştiinţele şi destinele e­­roilor într-o existenţă profundă, im­previzibilă, totală. Despre ce e vorba ? Pe peronul gă­rii unui mic oraş german, descinde, cu puţine luni înaintea sfîrşitului răz­boiului, un bărbat necunoscut, care se recomandă a fi Anton Adam. Nu este nimeni în orășelul , care să nu fi auzit de profesorul de istorie Adam, dispărut m împrejurări misterioase. Dar individul care se dă drept Adam nu seamănă deloc cu el. Nici prietenii, nici logodnica, nici (ceea ce constituie o dovadă greu de înlăturat) propria mamă nu-l recunosc, în ciuda amă­nuntelor extraordinare şi inexplicabile din viaţa lui anterioară pe care Adam le povesteşte. Mai mult , el recunoaşte fără greş pe toţi locuitorii din oraş, chiar dacă aceştia continuă să-i refuze pretinsa identitate. Ca şi, cum străinul Peter Gast (este numele de pe legiti­maţie) ar avea numai memoria lui An­ton Adam, înfăţişarea fizică fiind a­­ceea a lui Peter Gast. Pînă la urmă, doar Carol, nebunul, admite că iden­titatea unui om o dă memoria, sufle­tul lui adine, şi nu fiinţa fizică ; doar Carol recunoaşte că Peter Gast este Anton Adam. Acţiunea se precipită şi aflăm că eroul fusese obiectul unui miraculos transplant de memorie , că Gestapoul îl supraveghea îndeaproa­pe, din ordine înalte, spre a vedea cum se comportă o memorie într-un corp străin şi dacă nu cumva o ast­fel de operaţie, generalizată, poate a­­sigura supravieţuirea Reichului hitle­rist în cazul pierderii războiului. In orăşel se declanşează tragedii nenu­mărate şi, încet-încet, atenţia roman­cierului se mută pe viaţa aceasta meschină, laşă, a unor oameni care au pierdut dreptul la demnitate. Chiar dacă aş reuşi să trec peste ca­racterul foarte ilustrativ al parabolei, n-aş putea să nu reproşeze autorului felul în care îşi compromite sing­ur o idee interesantă. Sunt, în realitate, în carte, trei romane deosebite, care se împiedică unul pe altul de a se desfă­şura. Unul este romanul lui Anton Adam devenit Peter Gast. Altul este romanul oraşului sufocat de propria la­şitate, al fricii, al laşităţii oamenilor care se supun necondiţionat la umilinţe şi teroare. Al treilea este romanul ex­perienţei de transplant, prin care Hit­ler speră să poată ascunde şi pune la adăpost, în împrejurările unei înfrîn­­geri militare, spiritualitatea Germa­niei naziste. In fiecare din aceste ro­mane, eroul principal este altul: An­ton Adam, Carol-nebunul, medicul care inventează transplantul. Nu spun că între aceste romane nu există ab­solut nici o legătură ; dar autorul nu ştie să o descopere pe cea mai potri­vită, risipind semnificaţiile, complicîn­­du-se zadarnic. Romanul lui Adam are în centru o problemă filozofică şi mo­rală — în ce constă identitatea pro­fundă a omului ? —, romanul oraşu­lui D. e un pur roman social etc... Ex­­plicînd tragedia lui Adam printr-un experiment bestial al naziştilor, o par­te din semnificaţiile filozofice se pierd, iar „misterul“ personalităţii alterate se reduce la un accident politic. Fon­dul rezistent din Trei ceasuri în iad rămîne problema filozofică, morală, a identităţii. Pentru aceasta cred că au­torul avea şi înzestrarea necesară, el fiind mai curînd un teoretician, un moralist, decît un creator. Pentru a surprinde atmosfera oraşului (în ciu­da cîtorva pagini bune), psihologia la­şităţii colective, lui Leonida Plămă­deală îi lipsesc adevăratele antene. Nicolae Manolescu 3 UNIVERSUL IU FUGĂ DEVENIT un loc­a­l comun ca orice discuţie despre poezia avangardistă românească să fie precedată de o in­troducere evocativă sau rezumativă, ca un fel de culoare locală, consa­crată manifestelor şi eticii poetice în­registrate de la căluţul dadaist la dicteul automat. Subtile rememorări prin muzeele imaginare ale literatu­rii, dar nu mai puţin superflue expli­cării prin influenţă dependentă a momentului autohton. Pentru că a­­vangardiştii români sunt familiarizaţi cu demonstraţiile de la Zürich, in­vocă pe Tzara ca pe un idol, citează la doi paşi din André Breton, îşi în­cordează muşchii de sportmani ai se­colului marinist al vitezei, înscenea­ză „mofturi“ dadaiste sau futuriste, dar rămîn întotdeauna ei înşişi. Tra­vestiţi în adorabili scandalagii, hoinari cu gustul farselor groa­se, scăpărători jongleuri ai cuvintelor de spirit, in societate ei sunt „trăzni­­ţii", „zăpăciţii“ care instaurează pen­tru un timp, ca un adevărat mod de viaţă, năzdrăvănia gravă, inepuiza­bila vervă ironică şi grotescă. Dar avangarda artistică nu este nu­mai avangardă a imagisticii şi sensi­bilităţii, ci şi o avangardă socială. Protestul, agresivitatea, nonconformis­­mul — generoase idealuri umane — au dus în mod firesc la orientarea a­­vangardiştilor spre stînga, în acelaşi fluviu foarte larg al militanţilor pen­tru libertate şi progres. Grupul de suprarealişti români, mai puţin nu­meros dar mai unitar şi mai con­secvent ca atitudine politică, se va consacra escaladării „ideii deprimante a divorţului ireparabil dintre acţiune şi vis“ (A. Breton). Dar acesta e un alt capitol al discuţiei. Poezia noastră de avangardă, care a parodiat nu numai convenţiile sen­timentale ale unu­i romantism paseist şi provincial suspinat, ci şi poza cam dogmatică a noilor iconoclaşti, ne-a lăsat o producţie lirică de o neobiş­nuită frăgezime a senzaţiilor. Odată cu moderniştii perioadei 1910—1916 şi cu avangardiştii care le-au urmat, senzaţiile de trăire a realităţii cu­nosc o vie reactivare prin idealul gi­­dian de fervoare în faţa vieţii, ca la Fundoianu, ale cărui Privelişti tran­scriu un paroxism senzorial agravat de sentimentul milenar al filtrului său vital. (Chiar cel mai necontrover­sat poet tradiţionalist, Ion Pillat, este puternic marcat de entuziasmul este­tic gidian în poezia sa de exaltare a roadelor pămîntului). Această reactivare a senzaţiilor li­rice se face şi prin cultivarea tem­porară a unor poze parodistice ca la Ion Vinea, sarcastice şi afectat ma­cabre ca la Adrian Maniu, poze de nonşalanţă zeflemea ca la Ştefan Roll. Vinea va scrie în continuare o poe­zie cu străvezimi de profundă con­centraţie a emoţiei. Maniu se va în­drepta spre un imagism iconografic şi pictural. Roll se va consuma în inepuizabile travestiri impresioniste en plein-air. Geo Bogza se va re­găsi într-o puritate adamică a sen­zaţiilor devenite fluvii, rădăcini, vîrste ale pămîntului, prin care re­­interpretează legile fundamentale ale naturii. Chiar Tristian Tzara, după naivismul trucat sau dibuit al pri­melor încercări lăsate în româneşte, şi după senzaţionalele demonstraţii dadaiste, este el însuşi abia în L’Homme approximatif. Avangardiştii români n-au rămas la manifeste în care s-au investit prea puţin intelectual şi afectiv, acestea fiind pentru ei mai mult o chestiune de protocol, de „bon ton“ sau fasci­nantă pirotehnie. („Dadaismul, mi­tralieră de con­feti, de rachete şi ar­tificii“). Ei inovează expresia şi vi­­taminizează sensibilitatea fie ea ro­mantică, emotiv eminesciană, grav sentimentală, naturistă frizînd id­ila şi pastelul. Dar asta e posibil numai pentru că ei vin după un „autohto­nism“ sleit şi după o jucare conştientă a convenţiilor artei. Conştiinţa acestui după este pro­prie poeziei noastre modernis­te şi avangardiste (etape distincte şi cronologic şi ca evoluţie internă). Este un semn de organicitate şi nu întîm­­plător. Pentru că la noi reacţia mo­dernistă şi avangardistă nu este ico­noclastă pînă la destrucţie, pînă la dezordine crizistă şi negaţie, ci e con­­structivistă şi integratoare, lucrînd­ pentru consacrarea şi introducerea noilor valori artistice, păstrînd un cult pentru superioara sinteză brân­­cuşiană a emoţiei cu intelectul. Dar dacă unul sau altul dintre scrii­tori trec prin momente de viroză mo­dernistă şi avangardistă pentru a na­viga apoi spre ţinuturi mai limpezi şi mai coerente, în cazul poetului Şte­fan Roll găsim o fericită consonanţă între curent şi fibra intimă a gustu­lui şi talentului său. Poetul traver­sează toată perioada avangardistă şi suprarealistă, scriind şi azi versuri de o candoare imponderabilă, fără să cu­noască obişnuita anchilozare a poeţi­lor de manifeste. Roll ne dă prin el însuşi o atmosfe­ră avangardistă. Se întimplă astfel că ridică avangarda ca valoare distinctă prin propria sa individualitate, neîn­­chisă în colivia unui trecut istoric,­­ hrănindu-se mereu din aceeaşi ener­getică tinereţe a sa. Pentru că Şte­fan Roll nu este un poet cu dibuiri, maturizare plenară şi îmbătrînire nos­talgică. Nu cunoaşte declinul unei vîrste fizice, fiind cuprins, ca un per­sonal mod de viaţă, de o frenezie tac­­tilistă care-i ţîşneşte aproape natural prin toţi porii. Poetul posedă pînă la rafinament dexteritatea animizărîi. Antrenaţi de mobilitatea derutantă a unui desen animat, asistăm la inva­zia senzaţiilor în natură, care ope­rează asupra vegetalelor, mineralelor şi obiectelor transplantări de sen­zualitate. . Ca într-o aventură galantă imaginată cu puritatea vizuală a unui René Clair, vegetalele şi mineralele îşi achiziţionează organe umane, flir­­tînd într-un haz nebun, dincolo de rigiditatea şi incompatibilitatea siste­melor şi încrengăturilor. De altfel, pseudonimul ales de poet, (proza şi-o semnează cu numele său, Gheorghe Dinu) are semnificaţie — to roll înseamnă în engleză tocmai a se ros­togoli, a se răsuci, a se da de-a dura etc. Vizînd efectele, poetului îi place să vorbească de alchimie, ter­men seducător prin rezonanţa ce i-a fost investită de Rimbaud sau Antonin Artaud, şi de miracol, în faţa cărora duce mina la gură, surprins, ca în faţa minunilor naivităţii chagalliene. E o zbenguială fluidă, dublată de o zeflemea a tot și a toate. Arborii au uneori tainice sub­suori sub coroană, alteori la un pas de trecători mîrîie canin din frunze. Văile se gudură, vîntul sare ca un ied, sau bea în piețe spirt denaturat, cerul are dimineaţa ugere de lapte, iarba gîfîie, lumina de duminică e odaliscă senzuală şi abandonată, vara „digeră ca un pîntec putred / mi­moza toridă a frunţii“. Mansardele sîn­t un gît de girafă, felinarele res­piră meşterind­ mucava, într-un circ o amazoană cade de pe un trapez viu, sălciile se adapă tăcute ca o cireadă, cuvintele îşi umplu glandele cu al­cool etc. Această imaginaţie proteică e produsul intelectual al unei lumi cu­­cultul descentralizării, al dinamis­mului spaţio-temporal, al freneziei dislocării. Dislocarea picturală a figurii uma­ne, a frazei, a cuvântului, a sunetu­lui, căutările de simultaneism grafic şi spectacol total etc. sînt tot atîtea exemple ale aventurii umane în în­cercarea de a depăşi cadrele unor for­me consacrate şi de a aboli centrul şi orice organizare armonică ce ar porni din acest centru. Pluridimensio­­nalitatea şi ubicuitatea umană devi­ne conştientă odată cu mistica tehni­cistă a futuriştilor. Asimilarea uma­nului prin maşină şi a maşinii prin uman este urmarea exacerbării sen­zaţiilor peste limitele fizice. Omul îşi adiţionează astfel ex-organe ,prin te­legraf, radio, televiziune, automobil. Dar înainte ca această frenezie exis­tenţială tehnicistă să ajungă acapara­toare cu teatrul absurdului şi apoi cu ameţitoarea avalanşă a publicită­ţii contemporane, care uzează din plin de exploatarea absurdului ling­vistic, arta ne-a lăsat cîteva modele ale genului prin Jarry, Apollinaire, Marcel Duchamp şi poeţii futurişti. In literatura noastră, la Urmuz şi Roll se găsesc exemple unice ale a­­cestei asimilări reciproce a organicu­lui cu tehnicul şi a dislocării armo­niei şi simetriei. în Parada paratrăznetului risipitor Roll vorbeşte de un paratrăznet „dandy sau taxico“ ce se poartă degajat şi cuceritor ca în filmele de cowboy, tră­­gînd pistoale din coapsă ca nişte ţi­pete, nu de piei roşii, ci de T.I.M.P. Un june pom e tuns cu André bre­ton, un automobil e un picolo în li­vrea (ciudata evoluţie astăzi fiind o femeie, v. E. Ionescu Dans le salon d’automobil). Altă dată, un pepene e un tip aristocrat şi voiajat, poliglot, cu favoriţi englezeşti şi probabil cu­noştinţă cu Van Gogh. Iubita e şi ea „dezarticulată, perpendiculară“, cu privirea o „maşină de cusut nori“. Interesant este erotismul aces­tor mici monştri foarte reali, fără ni­mic fantastic, rezultați din grefe or­ganice operate asupra mașinii. Aceas­ta fiind intim legată de viața con­­tem­poranâ pînă­ la o adevărată iden­tificare sau substituire a omului, cum se constată din literatura apărută de la um­ an la altul — teatru, publici­tate, umor, (v. cartea semnificativă a umoristului Bernard Charbonneau — L’hommaute). Textul de faţă nu poate avea un sfîrşit, ci numai o continuare, pen­tru că sugestiile, pe care avangarda noastră poetică le-a cristalizat în em­brion pentru sensibilitatea şi percep­ţia literară următoare, sînt numeroa­se şi viabile. Adriana Mitescu D. STELARU: „Coloane" • POEZIA română n-a cunoscut dis­­ect rareori tipul de poet boem în ade­văratul înţeles al cuvîntului. Foarte mulţi au pozat boema, vremelnic şi nu­mai din frondă, renunţînd odată cu ieşirea din tinereţe sau cu obţinerea unei rit­de relative statornicii sociale. Boemia lor era maliţioasă, un fel vul­gar de a răzbuna nişte iluzii pierdute ori doar amînate. Dispreţul pentru con­venienţe nu sta In firea lor ca o con­stantă de Weltanschauung, dar ca un capriciu teribil şi vindicativ. Or, ade­văraţii boemi au în singe refuzul nor­melor, insurvolabil, oricîte eforturi de asimilare ar face. Pentru Dimitrie Stelaru — unul din­tre cei puţini — boema e boală de su­flet iar refugiul în poezie, o posibilă terapeutică. Recitindu-i poemele, strînsa recent într-o antologie cuprinzătoare, ni s-a confirmat impresia mai veche de viaţă închisă definitiv în poezie şi limitată la ea. Aşa cum boema e nu un fel de a vedea lumea, ci un fel de a fi in lume, cu alte cuvinte vocaţia lui e­­xistenţială, poezia e actul şi direcţia consumării existenţei. De aici identita­tea quasiperfectă dintre eul artistic şi cel empiric, însoţită, în plan secund, de identitatea aparenţelor. Poetul e un claustrat de bunăvoie, un singuratic am zice dacă termenul n-ar avea şi un înţeles perfid. Poezia este ecoul in­cestui mod şi, totodată, o expunere de motive. Exclamativ şi dinamic, lirismul lui D. Stelaru are timbrul grav al roman­ticilor visînd profetic spre înălţarea propriei individualităţi. Poetul însuşi, călător spre „cetăţile albe“ ca spre o altă Meccă, trece încruntat şi neliniştit dilatîndu-şi, ca personaj liric, indivi­dualitatea pînă la epuizarea întregului spaţiu al poeziei. Monocord, precum Bacovia, Stelara pare a scrie mereu aceeaşi poezie, atît e de continuu şi de consecvent drumul de la Ora fantastică la ultimele poeme. Mai importantă încă este consecvenţa valorică a poeziilor. în acest sens, Coloane, fără a fi dorit să fie o selecţie exemplară, ci doar o an­tologie aproape completă de tipul e­­diţiilor definitive, cuprinde multe poe­me excepţionale, încît pare de neînţeles cum nu poate fi gustat, mai ales de critică, poetul Nemorţii. Dacă nu poe­zia e vinovată, atunci, probabil, refu­giul autorului ei din faţa „inocentelor“ publicităţi literare. ION SOFIA MANOLESCU: „Pînă unde pot muri“ • COMPOZIT, volumul lui Ion So­fia Manolescu. Poetul are îndemînare versificatorie, rod al îndelungatei sale experienţe scriitoriceşti. Lirismul se menţine, în general, la nivelul unei simţiri moderate:­­„Nu-mi adormi pe suflet. / Mi-i ceasul plin de arbori / şi dimineaţa umblă / ascunsă prin oglinzi / / Ştiu c-am băut din păsări / în răs­turnarea apei / şi mi-am strivit sub bol­tă / îngheţul din cuvînt / / Nu-mi a­­dormi pe suflet / Mi-i ceasul plin de umbre / şi-mi fug pe sub retină pădurile în sănii“). Poetul scrie, acum, din obişnuinţă. Ca atare intră într-un automatism al gîndirii poetice. Incit, dacă sub raportul strict al scriiturii o muzică, fie şi exterioară, se poate auzi, sub cel al emoţiei, cuminţenia este accentuată. La o asemenea ştiinţă a scrierii versului, e păcat că poetul nu s-a chinuit cit de­cît să trăiască în cuvintele pe care, într-o ordine plăcută auzului, le aşează pe hîrtie. Şi nu fac o ironie acră dacă afirm că lu­crul cu adevărat tulburător în cartea lui Ion Sofia Manolescu este titlul. Pînă unde pot muri e un vers seducător aşa deschis cum e spre o multiplă dezvoltare şi spre emoţia aducătoare de interogaţii pro­funde. CONST. DUMITRESCU: „Suc de fructă amară" • CIND un poet se exprimă în ver­suri ca acestea : „Sînt fericit că m-am născut om­­ cu metru-n mină să-ţi mă­sor conştiinţa“, el este, din unghi etic, un ins perfect responsabil şi de ad­mirat, dar ca poet mai puţin. Cea de-a cincea carte de poeme a lui Const. Du­­mitrescu dacă nu oferă cititorului prea dese momente de emoţie, are, pentru istoricul literar, meritul de a-i servi o antologie de locuri comune ale unei în­tregi perioade literare. Prozaismul pa­tetic („In două mii de ani ei au vă­zut bărbaţii / Bătrînului Ardeal în­­vestmîntaţi în plumb, / Dar au văzut şi-un Iancu, un Horia, un Mihai / Cum ridicau stindarde în zboruri de Co­­lumb“), prozaismul auster şi pretenţios („Poate că n-au fost decît paşii lumi­nii, / evadaţi din caerul tors al desti­nului, / poate, cintece de pierzanie, ori de moarte, / de undeva, de departe..), imagismul violent şi gol („Apa, ase­menea unui trup gol de fată mare, / urci spre Boi. / Păsările-şi scaldă ciripi­tul / în curcubeu...“), imagismul for­ţat („La sunetul sirenelor din dureri, / mii de greieri / coboară morţii din bi­zarul sărut lunar / în sicriul nopţii...“). Nu se poate nega însă autorului Su­cului de fructă amară aptitudinea li­rică şi nici o dexteritate gramaticală în construcţia poemelor încît, folosind de data aceasta locurile comune ale cri­ticii, se pot remarca, parcurgînd cu atenţie volumul, limpezimea gîndirii poetice, sobrietatea intelectuală a discursului liric şi, nu in ultimul rînd, conturul unui univers poetic propriu. Dar şi lirismul şi corectitudinea teh­nică a versului cad pe o mentalitate poetică nefericită, mai apropiată de în­ceputul secolului decît de a doua ju­mătate a lui. Citind poeziile, treci de la una la alta fără să te poţi bucura îndeajuns. S-a dovedit că poeziei nu-i ajunge, pentru a fi, numai sensibilita­tea. După cum nu-i ajunge nici nu­mai exerciţiul. Laurenţiu Ulici ştefan roll Desen de Marcel Iancu LECTOR

Next