Contemporanul, iulie-decembrie 1970 (Anul 24, nr. 27-52)
1970-07-03 / nr. 27
|Litera M PASTEL Oraş oriental de cimpie Cu seva prelinsă pe străzi, Cu soarele fără ruşine Sorbindu-şi sordidele prăzi, Oraş lichefiat, rîu fierbinte Şi crîncene-arome urcînd Spre cerul de fructe în care Se strică ultimul gînd. Ana Blandiana O pagină consacrată literaturii române în „Le Monde" • SUB titlul La littérature roumaine jugée par Ies siens, suplimentul literar al ziarului „Le Monde“ cu data de 20 iunie 1970 a publicat o pagină consacrată literaturii noastre. George Ivaşcu prezintă în sinteză Momentul literar '70 al creaţiei româneşti în diferitele domenii: poezie, proză, critică şi teorie literară, relevînd spiritul inovator în care este exprimată complexitatea realităţii sociale. Dan Hăulică subliniază efortul sistematic pe care-l întreprinde „Secolul 20“, trecînd în revistă principalele opere ale marilor scriitori francezi tălmăcite şi comentate pentru lectorii români. Nicolae Manolescu comentează romanul Risipitorii al lui Marin Preda şi Cunoaştere de noapte al lui Al. Ivasiuc, pentru ca pagina să se încheie cu o prezentare a recentei traduceri apărută la Paris din Şatra, de Zaharia ■Staucu, cu titlul La tribu, prezentare semnată de Franţoise Wagener. Secolul 20 • NUMĂRUL 4 al revistei Secolul 20, consacrat, în întregime, Franţei, se deschide cu un substanţial eseu al lui Vladimir Streinu care, încercînd să definească specificul spiritualităţii franceze, vede în Franţa, Elada Modernă, „republica europeană a supravieţuirii Eladei prin cultură“. Bogatul material e astfel organizat încît să ofere o imagine adecvată a Mitologiei franceze, constituită pe ideile de Onoare, de Dragoste şi de Patrie, ceea ce permite redacţiei să cuprindă, în paginile revistei, epoci şi scriitori dintre cei mai deosebiţi, de la Corneille la Raymond Oursel şi Charles Péguy, de la Jules Supervielle la Pierre Jean Jouve şi Jean-Paul Sartre. Un spaţiu important e consacrat aportului românesc la dezvoltarea culturii franceze, prin publicarea unui text inedit al lui Ilarie Voronca, a unor articole consacrate lui Piu Servier, semnate de V. G. Paleolog, Cristina Isbăşescu şi Solomon Marcu. Pe linia ilustrării relaţiilor culturale româno-franceze prezintă, de asemenea,, interes, publicarea unor scrisori ale lui Antonin Artaud către Jenica Atanasiu. De remarcat, calitatea excepţională a unor tălmăciri datorate lui Taşcu Gheorghiu, Romulus Vulpescu şi Vasile Nicolescu. O publicaţie definită 10 DINTRE revistele culturale care apar în principalele centre ale ţării, „Argeş“ se impune, atît prin substanţa ei densă, ţinuta elevată, cit şi prin varietate. Ultimul număr, acordînd un spaţiu important discutării scriitorilor premiaţi de această revistă : Mircea Horia Simionescu, Cezar Ivănescu, Otilia Nicolescu, Nicolae Ioana, Nicolae Balotă, Dana Dumitriu, Mihai Ungheanu şi Constantin Stănescu, pune, implicit, în discuţie probleme literare actuale dintre cele mai interesante. Preocuparea pentru fenomenul literar actual, oglindită, de altfel, de beletristica bogată şi va- / riată a numărului, ca şi în rubrica, vie, de note, e aliată unui interes susţinut pentru valorificarea moştenirii noastre literare. Un act de cultură îl constituie, în acest sens, publicarea în cadrul bibliotecii Argeş a operei lui Urmuz, scriitor la care se fac dese referinţe, dar necunoscut publicului larg, revistă asumindu-şi, astfel, o misiune, care în mod firesc, revenea editurilor. Remarcăm, la acest capitol, atenţia acordată publicării de documenteîn acest număr, o scrisoare inedită a lui Eminescu către Veronica Micle şi un text al lui Labiş despre Bălcescu in drama lui Camil Petrescu). O nouă versiune franceză a „Luceafărului" • EXCELENTA, iniţiativa revistei „Ateneu“ de a oferi o nouă şi valoroasă versiune franceză a capodoperei eminesciene Luceafărul, însoţită de scurte comentarii selecţionate din opera celor mai reprezentativi critici. Alături de versiunea, mai veche, a lui D. I. Suchianu, aceea semnată de George Pruteanu ni se pare una dintre cele mai fericite. Cităm, spre exemplificare, numai trei strofe : 11 l’écoutait tout ev tremblant, Et son éclat s’allonge ; Puis, comme un grand eclair s’élance Et dans la mer il plonge. Dans l’eau oú il était tömbé Des tourbillons immergent, Et des abímes inconnus Un beau jeune hőmmé émerge. Dans un instant il est déja Au seuil de la fenéire — — Un sceptre aux mains —, et, doucement, Dans la chambre il pénétre. BIBLI08RAFIE LITERATURA UNIVERSALĂ LEONID ANDREEV : Proză. Teatru, vol. I (1893— 1903), vol. II (1904—1907). Prefaţă de Edgar Papu. Editura Univers. I 216 p„ 36.50 lei. ILYA EHRENBURG : Oameni, ani, viaţă. Vol. V. •4 Traducere de Tatiana Nicolescu. Editura Univers, colecţia „Meridiane“, 328 p„ 6,75 lei. THOMAS HARDY : întoarcerea băştinaşului. In româneşte de Dana Crivăţ. Editura Univers, colecţia „Zenit“, 399 p„ 11,50 lei. Versuri ION BARBU : Versuri şi proză. Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Dinu Pillat. Editura Minerva, „Biblioteca pentru toţi", 364 p., 5 lei. VIRGIL GHEORGHIU: Ţinută de seară. Editura Eminescu, 80 p., 4 lei. IOANA DIACONESCU : Jumătate zeu. Editura Eminescu, 128 p., 6.50 lei. MARSYAS El cîntă fi valurile se preschimbă în văluri, lămîii înfloresc fără veste fi caprele-vedenii pe buza prăpastie! joacă. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl ascultă. El cîntă fi marea cu clopote de alge salută soarele care se-ntoarce blînd din asfinţit ; o Flaut, ficţiune de aur, prelungire a soarelui pe buzele visului. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl ascultă. El cîntă improvizînd măsura lucrurilor, rădăcina şi ritmul, extazul şi zborul în doi, pribeagă moarte ce ne dă tîrcoale. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl ascultă. El cîntă înteţind lumina şi-nteţind albul vîrtej din miezul pămîntului, din mielul de jertfă, din carnea fără sînge-a copacilor. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl ascultă. El cîntă firugul de taină sporeşte şi flăcările albe vin ca munţii şi păsările ard în aer, elcîntă-ntr-una. Dar zeul vrăjmaş nevăzut îl priveşte. Vasile Nicolescu CRONICA LITERARĂ DOUĂ ROW „SENZAŢIONALE“ ■ BUJOR NEDELCOVICI: „Ultimii“ ■ LEONIDA PLĂMĂDEALĂ: „Trei ceasuri în iadfu l ROMANUL cu care *■ debutează Bujor Nedelcovîci este, neîndoielnic, o carte interesantă. Ca manieră mi-a amintit şi mie de Animale bolnave al lui N. Breban ; ca şi acesta, este un fals roman poliţist, care profită de intriga „senzaţională“ pentru a analiza cîteva cazuri de conştiinţă. Trei crime erau în Animale bolnave, trei sunt şi aici (de fapt, două şi o sinucidere), dar ceea ce contează în ultimă instanţă nu sunt nici crimele nici ancheta, nici soluţiile, ci lumea implicată în acest neobişnuit proces , lumea ultimilor apărători ai unui spirit, ai unei caste, ai unei poziţii morale. înrudirea cea mai neaşteptată a lui Bujor Nedelcovîci cu N. Breban provine însă de altundeva : din felul în care sunt observate raporturile dintre personaje, dintre aceşti „ultimi“. S-ar părea că personajele nu întreţin, unele cu altele, nişte relaţii normale, să le spunem psihologice, s-ar părea că planul adevărat în care ele comunică sau se opun se tolerează sau se distrug este unul iraţional, profund şi inexplicabil, între Petrán şi doamna Rujinski, între Petrán şi Alberta, între doamna Rujinski şi Cristu, se stabileşte un ciudat raport de forţe. Confruntările dintre ei seamănă cu nişte competiţii ale voinţei, ale unei anume tării interioare, şi de aceea sfîrşesc totdeauna prin a desemna un învingător şi un învins. Personajele par a se afla într-o permanentă tensiune: se pîndesc, îşi întind curse, se disimulează, joacă teatru sau aruncă totul pe singura carte a sincerităţii, în vreme ce motivele actelor şi ale cuvintelor lor rămîn, nu odată, obscure. Ca şi romanele lui N. Breban. Ultimii este o scriere de minuţioasă observaţie şi, în acelaşi timp, stranie, ireală. Din simplul unghi al consecvenţei psihologice, multe lucruri nnu pot fi lămurite. Dar trebuie să admitem că romancierul are un simţ foarte puternic al lumii pe care o inventează şi pe care izbuteşte s-o facă aproape firească. Nu ne mai mirăm (deîndată ce sesizăm nivelul relaţiilor dintre personaje) că un poştaş intră cu mult mai adine decit ar fi normal în viaţa familiilor din oraş sau că o fată iubeşte un urs de circ care a salvat-o, cîndva, de agresiunea unui dresor. Nu mai luăm în seamă atîtea amănunte imposibile — Petron scoate de la morgă trupul lui Cristu, fără ca cineva să-l oprească, deși Cristu fusese asasinat și forma obiectul unei anchete, — atîtea potriveli — de ce tocmai lui Petcu i se destăinuie doamna Rujinski, ea, care nu era la curent cu nimic, deşi în oraş sunt zeci de poliţişti ? Condiţia ca ur astfel de roman să fie bun este ca, odată instalat în logica lui ,particulară, să n-o mai încalce. Ultimii îşi respectă, în mare măsură, premisele narative. Nu şi pe acelea să le spunem ideologice : ideea cărţii transpare cu greutate din stufărişul de evenimente de analize, de amănunte. Mi-ar fi plăcut o mai strictă rigoare, o mai adîncă limpezime epică. Fără să fi alunecat în discursivitate eseistică, Bujor Nedelcovîci putea să explice mai bine natura relaţiilor dintre eroii săi. Nici vorbă, romanul ţine interesul treaz. Dar se observă, ici-colo, că autorul nu are suficientă experienţă literară. Tehnica analitică din primele pagini (coşmarurile doamnei Rujinski), de exemplu, trădează o simpatie nejustificată pentru poncifele genului şi nu prea te încurajează să continui lectura. In al doilea rînd, Cristu merita o altă biografie, mai interesantă, mai particulară, autorul i-a împrumutat-o pe aceea, prea bine cunoscută, a tînărului trimis să se reeduce pe un șantier din proza deceniului șase. In fine, Petron, personajul-cheie al romanului, martorul care îşi asumă răspunderea pentru crimele tuturor, nu este îndeajuns determinat nici epic, nici psihologic. Ultimii denotă, cu toate acestea, o remarcabilă vocaţie de romancier. „ M-AŞ grăbi să spun acelaşi lucru despre Trei ceasuri în iad de Leonida Plămădeală, care conţine totuşi premisele unui roman captivant. Ceea ce lipseşte este însă, brutal spus, talentul, capacitatea de a insufla personajelor viaţă inefabilă. Romanul are o idee (de fapt, mai multe) şi e construit ca o parabolă ; din păcate, el nu trece de acest plan oarecum ilustrativ, nu angajează conştiinţele şi destinele eroilor într-o existenţă profundă, imprevizibilă, totală. Despre ce e vorba ? Pe peronul gării unui mic oraş german, descinde, cu puţine luni înaintea sfîrşitului războiului, un bărbat necunoscut, care se recomandă a fi Anton Adam. Nu este nimeni în orășelul , care să nu fi auzit de profesorul de istorie Adam, dispărut m împrejurări misterioase. Dar individul care se dă drept Adam nu seamănă deloc cu el. Nici prietenii, nici logodnica, nici (ceea ce constituie o dovadă greu de înlăturat) propria mamă nu-l recunosc, în ciuda amănuntelor extraordinare şi inexplicabile din viaţa lui anterioară pe care Adam le povesteşte. Mai mult , el recunoaşte fără greş pe toţi locuitorii din oraş, chiar dacă aceştia continuă să-i refuze pretinsa identitate. Ca şi, cum străinul Peter Gast (este numele de pe legitimaţie) ar avea numai memoria lui Anton Adam, înfăţişarea fizică fiind aceea a lui Peter Gast. Pînă la urmă, doar Carol, nebunul, admite că identitatea unui om o dă memoria, sufletul lui adine, şi nu fiinţa fizică ; doar Carol recunoaşte că Peter Gast este Anton Adam. Acţiunea se precipită şi aflăm că eroul fusese obiectul unui miraculos transplant de memorie , că Gestapoul îl supraveghea îndeaproape, din ordine înalte, spre a vedea cum se comportă o memorie într-un corp străin şi dacă nu cumva o astfel de operaţie, generalizată, poate asigura supravieţuirea Reichului hitlerist în cazul pierderii războiului. In orăşel se declanşează tragedii nenumărate şi, încet-încet, atenţia romancierului se mută pe viaţa aceasta meschină, laşă, a unor oameni care au pierdut dreptul la demnitate. Chiar dacă aş reuşi să trec peste caracterul foarte ilustrativ al parabolei, n-aş putea să nu reproşeze autorului felul în care îşi compromite singur o idee interesantă. Sunt, în realitate, în carte, trei romane deosebite, care se împiedică unul pe altul de a se desfăşura. Unul este romanul lui Anton Adam devenit Peter Gast. Altul este romanul oraşului sufocat de propria laşitate, al fricii, al laşităţii oamenilor care se supun necondiţionat la umilinţe şi teroare. Al treilea este romanul experienţei de transplant, prin care Hitler speră să poată ascunde şi pune la adăpost, în împrejurările unei înfrîngeri militare, spiritualitatea Germaniei naziste. In fiecare din aceste romane, eroul principal este altul: Anton Adam, Carol-nebunul, medicul care inventează transplantul. Nu spun că între aceste romane nu există absolut nici o legătură ; dar autorul nu ştie să o descopere pe cea mai potrivită, risipind semnificaţiile, complicîndu-se zadarnic. Romanul lui Adam are în centru o problemă filozofică şi morală — în ce constă identitatea profundă a omului ? —, romanul oraşului D. e un pur roman social etc... Explicînd tragedia lui Adam printr-un experiment bestial al naziştilor, o parte din semnificaţiile filozofice se pierd, iar „misterul“ personalităţii alterate se reduce la un accident politic. Fondul rezistent din Trei ceasuri în iad rămîne problema filozofică, morală, a identităţii. Pentru aceasta cred că autorul avea şi înzestrarea necesară, el fiind mai curînd un teoretician, un moralist, decît un creator. Pentru a surprinde atmosfera oraşului (în ciuda cîtorva pagini bune), psihologia laşităţii colective, lui Leonida Plămădeală îi lipsesc adevăratele antene. Nicolae Manolescu 3 UNIVERSUL IU FUGĂ DEVENIT un local comun ca orice discuţie despre poezia avangardistă românească să fie precedată de o introducere evocativă sau rezumativă, ca un fel de culoare locală, consacrată manifestelor şi eticii poetice înregistrate de la căluţul dadaist la dicteul automat. Subtile rememorări prin muzeele imaginare ale literaturii, dar nu mai puţin superflue explicării prin influenţă dependentă a momentului autohton. Pentru că avangardiştii români sunt familiarizaţi cu demonstraţiile de la Zürich, invocă pe Tzara ca pe un idol, citează la doi paşi din André Breton, îşi încordează muşchii de sportmani ai secolului marinist al vitezei, înscenează „mofturi“ dadaiste sau futuriste, dar rămîn întotdeauna ei înşişi. Travestiţi în adorabili scandalagii, hoinari cu gustul farselor groase, scăpărători jongleuri ai cuvintelor de spirit, in societate ei sunt „trăzniţii", „zăpăciţii“ care instaurează pentru un timp, ca un adevărat mod de viaţă, năzdrăvănia gravă, inepuizabila vervă ironică şi grotescă. Dar avangarda artistică nu este numai avangardă a imagisticii şi sensibilităţii, ci şi o avangardă socială. Protestul, agresivitatea, nonconformismul — generoase idealuri umane — au dus în mod firesc la orientarea avangardiştilor spre stînga, în acelaşi fluviu foarte larg al militanţilor pentru libertate şi progres. Grupul de suprarealişti români, mai puţin numeros dar mai unitar şi mai consecvent ca atitudine politică, se va consacra escaladării „ideii deprimante a divorţului ireparabil dintre acţiune şi vis“ (A. Breton). Dar acesta e un alt capitol al discuţiei. Poezia noastră de avangardă, care a parodiat nu numai convenţiile sentimentale ale unui romantism paseist şi provincial suspinat, ci şi poza cam dogmatică a noilor iconoclaşti, ne-a lăsat o producţie lirică de o neobişnuită frăgezime a senzaţiilor. Odată cu moderniştii perioadei 1910—1916 şi cu avangardiştii care le-au urmat, senzaţiile de trăire a realităţii cunosc o vie reactivare prin idealul gidian de fervoare în faţa vieţii, ca la Fundoianu, ale cărui Privelişti transcriu un paroxism senzorial agravat de sentimentul milenar al filtrului său vital. (Chiar cel mai necontroversat poet tradiţionalist, Ion Pillat, este puternic marcat de entuziasmul estetic gidian în poezia sa de exaltare a roadelor pămîntului). Această reactivare a senzaţiilor lirice se face şi prin cultivarea temporară a unor poze parodistice ca la Ion Vinea, sarcastice şi afectat macabre ca la Adrian Maniu, poze de nonşalanţă zeflemea ca la Ştefan Roll. Vinea va scrie în continuare o poezie cu străvezimi de profundă concentraţie a emoţiei. Maniu se va îndrepta spre un imagism iconografic şi pictural. Roll se va consuma în inepuizabile travestiri impresioniste en plein-air. Geo Bogza se va regăsi într-o puritate adamică a senzaţiilor devenite fluvii, rădăcini, vîrste ale pămîntului, prin care reinterpretează legile fundamentale ale naturii. Chiar Tristian Tzara, după naivismul trucat sau dibuit al primelor încercări lăsate în româneşte, şi după senzaţionalele demonstraţii dadaiste, este el însuşi abia în L’Homme approximatif. Avangardiştii români n-au rămas la manifeste în care s-au investit prea puţin intelectual şi afectiv, acestea fiind pentru ei mai mult o chestiune de protocol, de „bon ton“ sau fascinantă pirotehnie. („Dadaismul, mitralieră de confeti, de rachete şi artificii“). Ei inovează expresia şi vitaminizează sensibilitatea fie ea romantică, emotiv eminesciană, grav sentimentală, naturistă frizînd idila şi pastelul. Dar asta e posibil numai pentru că ei vin după un „autohtonism“ sleit şi după o jucare conştientă a convenţiilor artei. Conştiinţa acestui după este proprie poeziei noastre moderniste şi avangardiste (etape distincte şi cronologic şi ca evoluţie internă). Este un semn de organicitate şi nu întîmplător. Pentru că la noi reacţia modernistă şi avangardistă nu este iconoclastă pînă la destrucţie, pînă la dezordine crizistă şi negaţie, ci e constructivistă şi integratoare, lucrînd pentru consacrarea şi introducerea noilor valori artistice, păstrînd un cult pentru superioara sinteză brâncuşiană a emoţiei cu intelectul. Dar dacă unul sau altul dintre scriitori trec prin momente de viroză modernistă şi avangardistă pentru a naviga apoi spre ţinuturi mai limpezi şi mai coerente, în cazul poetului Ştefan Roll găsim o fericită consonanţă între curent şi fibra intimă a gustului şi talentului său. Poetul traversează toată perioada avangardistă şi suprarealistă, scriind şi azi versuri de o candoare imponderabilă, fără să cunoască obişnuita anchilozare a poeţilor de manifeste. Roll ne dă prin el însuşi o atmosferă avangardistă. Se întimplă astfel că ridică avangarda ca valoare distinctă prin propria sa individualitate, neînchisă în colivia unui trecut istoric, hrănindu-se mereu din aceeaşi energetică tinereţe a sa. Pentru că Ştefan Roll nu este un poet cu dibuiri, maturizare plenară şi îmbătrînire nostalgică. Nu cunoaşte declinul unei vîrste fizice, fiind cuprins, ca un personal mod de viaţă, de o frenezie tactilistă care-i ţîşneşte aproape natural prin toţi porii. Poetul posedă pînă la rafinament dexteritatea animizărîi. Antrenaţi de mobilitatea derutantă a unui desen animat, asistăm la invazia senzaţiilor în natură, care operează asupra vegetalelor, mineralelor şi obiectelor transplantări de senzualitate. . Ca într-o aventură galantă imaginată cu puritatea vizuală a unui René Clair, vegetalele şi mineralele îşi achiziţionează organe umane, flirtînd într-un haz nebun, dincolo de rigiditatea şi incompatibilitatea sistemelor şi încrengăturilor. De altfel, pseudonimul ales de poet, (proza şi-o semnează cu numele său, Gheorghe Dinu) are semnificaţie — to roll înseamnă în engleză tocmai a se rostogoli, a se răsuci, a se da de-a dura etc. Vizînd efectele, poetului îi place să vorbească de alchimie, termen seducător prin rezonanţa ce i-a fost investită de Rimbaud sau Antonin Artaud, şi de miracol, în faţa cărora duce mina la gură, surprins, ca în faţa minunilor naivităţii chagalliene. E o zbenguială fluidă, dublată de o zeflemea a tot și a toate. Arborii au uneori tainice subsuori sub coroană, alteori la un pas de trecători mîrîie canin din frunze. Văile se gudură, vîntul sare ca un ied, sau bea în piețe spirt denaturat, cerul are dimineaţa ugere de lapte, iarba gîfîie, lumina de duminică e odaliscă senzuală şi abandonată, vara „digeră ca un pîntec putred / mimoza toridă a frunţii“. Mansardele sînt un gît de girafă, felinarele respiră meşterind mucava, într-un circ o amazoană cade de pe un trapez viu, sălciile se adapă tăcute ca o cireadă, cuvintele îşi umplu glandele cu alcool etc. Această imaginaţie proteică e produsul intelectual al unei lumi cucultul descentralizării, al dinamismului spaţio-temporal, al freneziei dislocării. Dislocarea picturală a figurii umane, a frazei, a cuvântului, a sunetului, căutările de simultaneism grafic şi spectacol total etc. sînt tot atîtea exemple ale aventurii umane în încercarea de a depăşi cadrele unor forme consacrate şi de a aboli centrul şi orice organizare armonică ce ar porni din acest centru. Pluridimensionalitatea şi ubicuitatea umană devine conştientă odată cu mistica tehnicistă a futuriştilor. Asimilarea umanului prin maşină şi a maşinii prin uman este urmarea exacerbării senzaţiilor peste limitele fizice. Omul îşi adiţionează astfel ex-organe ,prin telegraf, radio, televiziune, automobil. Dar înainte ca această frenezie existenţială tehnicistă să ajungă acaparatoare cu teatrul absurdului şi apoi cu ameţitoarea avalanşă a publicităţii contemporane, care uzează din plin de exploatarea absurdului lingvistic, arta ne-a lăsat cîteva modele ale genului prin Jarry, Apollinaire, Marcel Duchamp şi poeţii futurişti. In literatura noastră, la Urmuz şi Roll se găsesc exemple unice ale acestei asimilări reciproce a organicului cu tehnicul şi a dislocării armoniei şi simetriei. în Parada paratrăznetului risipitor Roll vorbeşte de un paratrăznet „dandy sau taxico“ ce se poartă degajat şi cuceritor ca în filmele de cowboy, trăgînd pistoale din coapsă ca nişte ţipete, nu de piei roşii, ci de T.I.M.P. Un june pom e tuns cu André breton, un automobil e un picolo în livrea (ciudata evoluţie astăzi fiind o femeie, v. E. Ionescu Dans le salon d’automobil). Altă dată, un pepene e un tip aristocrat şi voiajat, poliglot, cu favoriţi englezeşti şi probabil cunoştinţă cu Van Gogh. Iubita e şi ea „dezarticulată, perpendiculară“, cu privirea o „maşină de cusut nori“. Interesant este erotismul acestor mici monştri foarte reali, fără nimic fantastic, rezultați din grefe organice operate asupra mașinii. Aceasta fiind intim legată de viața contemporanâ pînă la o adevărată identificare sau substituire a omului, cum se constată din literatura apărută de la um an la altul — teatru, publicitate, umor, (v. cartea semnificativă a umoristului Bernard Charbonneau — L’hommaute). Textul de faţă nu poate avea un sfîrşit, ci numai o continuare, pentru că sugestiile, pe care avangarda noastră poetică le-a cristalizat în embrion pentru sensibilitatea şi percepţia literară următoare, sînt numeroase şi viabile. Adriana Mitescu D. STELARU: „Coloane" • POEZIA română n-a cunoscut disect rareori tipul de poet boem în adevăratul înţeles al cuvîntului. Foarte mulţi au pozat boema, vremelnic şi numai din frondă, renunţînd odată cu ieşirea din tinereţe sau cu obţinerea unei ritde relative statornicii sociale. Boemia lor era maliţioasă, un fel vulgar de a răzbuna nişte iluzii pierdute ori doar amînate. Dispreţul pentru convenienţe nu sta In firea lor ca o constantă de Weltanschauung, dar ca un capriciu teribil şi vindicativ. Or, adevăraţii boemi au în singe refuzul normelor, insurvolabil, oricîte eforturi de asimilare ar face. Pentru Dimitrie Stelaru — unul dintre cei puţini — boema e boală de suflet iar refugiul în poezie, o posibilă terapeutică. Recitindu-i poemele, strînsa recent într-o antologie cuprinzătoare, ni s-a confirmat impresia mai veche de viaţă închisă definitiv în poezie şi limitată la ea. Aşa cum boema e nu un fel de a vedea lumea, ci un fel de a fi in lume, cu alte cuvinte vocaţia lui existenţială, poezia e actul şi direcţia consumării existenţei. De aici identitatea quasiperfectă dintre eul artistic şi cel empiric, însoţită, în plan secund, de identitatea aparenţelor. Poetul e un claustrat de bunăvoie, un singuratic am zice dacă termenul n-ar avea şi un înţeles perfid. Poezia este ecoul incestui mod şi, totodată, o expunere de motive. Exclamativ şi dinamic, lirismul lui D. Stelaru are timbrul grav al romanticilor visînd profetic spre înălţarea propriei individualităţi. Poetul însuşi, călător spre „cetăţile albe“ ca spre o altă Meccă, trece încruntat şi neliniştit dilatîndu-şi, ca personaj liric, individualitatea pînă la epuizarea întregului spaţiu al poeziei. Monocord, precum Bacovia, Stelara pare a scrie mereu aceeaşi poezie, atît e de continuu şi de consecvent drumul de la Ora fantastică la ultimele poeme. Mai importantă încă este consecvenţa valorică a poeziilor. în acest sens, Coloane, fără a fi dorit să fie o selecţie exemplară, ci doar o antologie aproape completă de tipul ediţiilor definitive, cuprinde multe poeme excepţionale, încît pare de neînţeles cum nu poate fi gustat, mai ales de critică, poetul Nemorţii. Dacă nu poezia e vinovată, atunci, probabil, refugiul autorului ei din faţa „inocentelor“ publicităţi literare. ION SOFIA MANOLESCU: „Pînă unde pot muri“ • COMPOZIT, volumul lui Ion Sofia Manolescu. Poetul are îndemînare versificatorie, rod al îndelungatei sale experienţe scriitoriceşti. Lirismul se menţine, în general, la nivelul unei simţiri moderate:„Nu-mi adormi pe suflet. / Mi-i ceasul plin de arbori / şi dimineaţa umblă / ascunsă prin oglinzi / / Ştiu c-am băut din păsări / în răsturnarea apei / şi mi-am strivit sub boltă / îngheţul din cuvînt / / Nu-mi adormi pe suflet / Mi-i ceasul plin de umbre / şi-mi fug pe sub retină pădurile în sănii“). Poetul scrie, acum, din obişnuinţă. Ca atare intră într-un automatism al gîndirii poetice. Incit, dacă sub raportul strict al scriiturii o muzică, fie şi exterioară, se poate auzi, sub cel al emoţiei, cuminţenia este accentuată. La o asemenea ştiinţă a scrierii versului, e păcat că poetul nu s-a chinuit cit decît să trăiască în cuvintele pe care, într-o ordine plăcută auzului, le aşează pe hîrtie. Şi nu fac o ironie acră dacă afirm că lucrul cu adevărat tulburător în cartea lui Ion Sofia Manolescu este titlul. Pînă unde pot muri e un vers seducător aşa deschis cum e spre o multiplă dezvoltare şi spre emoţia aducătoare de interogaţii profunde. CONST. DUMITRESCU: „Suc de fructă amară" • CIND un poet se exprimă în versuri ca acestea : „Sînt fericit că m-am născut om cu metru-n mină să-ţi măsor conştiinţa“, el este, din unghi etic, un ins perfect responsabil şi de admirat, dar ca poet mai puţin. Cea de-a cincea carte de poeme a lui Const. Dumitrescu dacă nu oferă cititorului prea dese momente de emoţie, are, pentru istoricul literar, meritul de a-i servi o antologie de locuri comune ale unei întregi perioade literare. Prozaismul patetic („In două mii de ani ei au văzut bărbaţii / Bătrînului Ardeal învestmîntaţi în plumb, / Dar au văzut şi-un Iancu, un Horia, un Mihai / Cum ridicau stindarde în zboruri de Columb“), prozaismul auster şi pretenţios („Poate că n-au fost decît paşii luminii, / evadaţi din caerul tors al destinului, / poate, cintece de pierzanie, ori de moarte, / de undeva, de departe..), imagismul violent şi gol („Apa, asemenea unui trup gol de fată mare, / urci spre Boi. / Păsările-şi scaldă ciripitul / în curcubeu...“), imagismul forţat („La sunetul sirenelor din dureri, / mii de greieri / coboară morţii din bizarul sărut lunar / în sicriul nopţii...“). Nu se poate nega însă autorului Sucului de fructă amară aptitudinea lirică şi nici o dexteritate gramaticală în construcţia poemelor încît, folosind de data aceasta locurile comune ale criticii, se pot remarca, parcurgînd cu atenţie volumul, limpezimea gîndirii poetice, sobrietatea intelectuală a discursului liric şi, nu in ultimul rînd, conturul unui univers poetic propriu. Dar şi lirismul şi corectitudinea tehnică a versului cad pe o mentalitate poetică nefericită, mai apropiată de începutul secolului decît de a doua jumătate a lui. Citind poeziile, treci de la una la alta fără să te poţi bucura îndeajuns. S-a dovedit că poeziei nu-i ajunge, pentru a fi, numai sensibilitatea. După cum nu-i ajunge nici numai exerciţiul. Laurenţiu Ulici ştefan roll Desen de Marcel Iancu LECTOR