Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)

1971-06-11 / nr. 24

Li­­terators CORESPONDENTE De ce nu zburaţi? D. Cetinescu : A scrie in fiecare zi este poate masochist, a trimite cuiva în fiecare zi ceea ce ai scris este de-a dreptul sadic. Alexandru Demetrian : îmi pare rău că amabi­lelor dumneavoastră complimente literare nu pot să le răspund prin aceeaşi amabilitate. L. Ir­viu Eugen : De ce nu zburaţi ? Cred că sunt în măsură să vă­­răspund , pentru că scrieţi, aşa cum scrieţi, versuri. Ena Marcheziu : Ceea ce mi-aţi trimis e fragil şi emoţionant, sensibilitate devoalată şi tremurătoare, adică mai mult şi mai puţin decât nişte încercări literare. Dar poezia se află întotdeauna dincolo, nu dincoace de literatură. Eduard C. L. : Numai formule. li­ve : Atîta dragoste in semnătură si atît de pu­tină în versuri. Cristina Vasiliu : „Pădure de simboluri“ a spus Baudelaire, dar poezia Ninge la Roma este stranie, tulburătoare. M. Ştefănescu : Oraşul lui Bucur poate să vă fie recunoscător, poeţii lui, nu. Tudor Cosm­escu : Mai există o şansă , poate că paginile pe care nu le consideraţi bune sunt mai aproape de poezie şi de limba română. Crăciun Cristian: Feriţi-vă de grandilocvenţă. Cînd o poezie începe cu „Oameni, am nevoie de voi“, e aproape sigur că oamenii nu vor avea ne­voie de ea. L V. Vasiu : Versurile frumoase sunt parcă mai rare. Apare o sentimentalitate pe care n-o bănu­iam. îmi amintesc o suavă introvertire pe care n-o mai regăsesc. Mi-a plăcut, totuși, Pînă cînd. Dinu S. Gheorghe : Transcriu pagina ind­ia a scri­sorii dumneavoastră : „Cu prilejul zilei de 1 Mai 1971 vă urez multă sănătate, succes şi fericire ! Trăiască ziarul „Contemporanul“ ! Trăiască Pacea şi prietenia ! Trăiască scriitorii şi compozitorii con­temporani !“ Pagina a doua, în versuri, mi s-a pă­rut mai puţin interesantă. Ana Blandiana Antologia „Corespondenţei“ Asemănările cu Icar Ar putea spune aceştia că boala îmi roade ţinutul; după plinsul pădurii şi al fluturilor s-ar lua, ca şi după ora de fructe necoapte ar putea spune aceştia că Icar mi-a fost frate de lapte şi că ne-am născut dintr-o veşnică scoică în căutarea îndărătnicei mări­şi aripile lui, ar putea spune aceştia de­ asemeni, vrednice sunt de preamărire şi laudă şi seamănă leit cu ochii mei dinlâuntrul ochilor mei, ar putea spune aceştia că asemănările dintre noi sunt izbitoare, nesocotind cele două feluri de sfirşit pe care le-au avut zborurile noastre, şi anume : faptul de seară in care Icar înmărmuri in semn de singurătate otrăvit de petalele mării , şi anume felul meu de-a nu-mi mai termina călătoriile şi de-a porni dimineaţa la, auzul clopotului inăbuşit de păsări. Adrian Pintea Primăvara Mă regăsesc tăcere cinstind La masa de soare pe iarbă. Lumina mă-nginâ Lovind florile In ordinea zilelor reculese. • CENACLUL literar „George Călinescu“ din cadrul Academiei orga­nizează o seară omagia­lă închinată centenaru­lui scriitorului N. M. Ni­­grim, care va avea loc în ziua de luni, 14 iunie a.c. orele 19, la Casa Oamenilor de Ştiinţă, din Piaţa Cosmonauţilor nr. 9. Programul serii oma­giale cuprinde o evoca­re a vieţii şi operei lui N. M. Nigrim, interpre­tări din creaţia sa lite­rîuri bolnave, Şerpi istoviţi de geruri, Păsări ca singe-n cuvinte Devin pentru un timp Anotimp, rară şi muzicală, îşi vor da concursul actorii: Emil Botta, Corina Constantinescu, Dumitru Furdui, Dinu Iancules­­cu, Mariana Mihuţ, Iarodara Nigrim, Silviu Stănculescu, scriitorul Gheorghe Zarafu, violo­nistul Mihai Constanti­­nescu şi solista Ana Ni­grim. Cu acest prilej, criti­cul Şerban Cioculescu va evoca viaţa şi opera lui N. M. Nigrim. Vasile Sevastre Ghican Seară omagială ÎN LIBRĂRII Versuri V. EFTIMIU : Cosmos. Ed. Eminescu, 174 p., 6,79 lei. M. R. PARASCHIVESCU : Ultimele. Ed. Cartea ro­mânească, 104 p. 9,50 lei. ION MINULESCU : Banchetul meu. Cîntece şi ro­manţe. Culegere şi prezentare de Emil Manu. Ed. Cartea românească, 186 p., 8,50 lei. ŞT. O. IOSIF : Opere, vol. 2. Ediţie îngrijită, co­mentarii şi bibliografie de Ion Roman. Ed. Minerva, 616 p„ 31 lei. EMANOIL BUCUTA: Scrieri, vol. I (versuri şi proză). Studiu introductiv de Perpessicius. Text stabilit de Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă. Ed. Minerva, 598 p„ 21,50 lei. CRISTIAN SIRBU : Pasărea de stea. Cuvînt înain­te de G. G. Ursu. Ed. Minerva, 208 p„ 13 lei. Proză LIVIU REBREANU : Amîndoi. Ed. Eminescu, co­lecţia „Clepsidra“, 216 p„ 4,25 lei. ZAHARIA STANCU : Pentru oamenii acestui pă­­mînt. Ed. Cartea românească, 406 p„ 11,50 lei. ION PAS : Scrieri, vol. 3 şi 4 (Lanţuri). Ed. Mi­nerva, 1 088 pe 32 lei. ANIŞOARA ODEANU : Anotimpul pierdut. Ed. Eminescu, colecţia „Romanul de dragoste“, 208 p„ 6,75 lei. LITERATURĂ UNIVERSALA L. N. TOLSTOI : Sonata Kreutzer. Părintele Ser­­ghi, Hagi­ Murad. Traduceri de Cezar Petrescu, S. Recevschi, Ştefana Velisar-Teodoreanu şi M. Calinicu. Prefaţă şi tabel cronologic de Ion Va­sile Şerban. Ed. Minerva, „Biblioteca pentru toţi", 328 pe­5 lei. EVOCAREA OBIRŞIILOR (IRAVITÎND- In jurul a douăzeci şi cinci de ani, activitatea literară a lui Ion Brad s-a concretizat în poe­zie, roman, reportaj, însemnare criti­că sau de atitudine cetăţenească, îm­­plinindu-se în timp şi decantîndu-se pînă la a-l impune printre poeţii re­prezentativi ai generaţiei sale. Căci între toate aceste manifestări, poezia e cea în jurul căreia Brad stăruie mai îndelung şi cu rezultatele cele mai rodnice. Iar în cadrul ei cîteva sînt punctele de convergenţă mai net deli­mitate, dominant fiind cel al evocă­rii obîrşiilor. Fiu de ţărani ardeleni, poetul se simte marcat definitiv de solul natal al Tîrnavelor, pe care nu-l uită nici­­cînd (un volum din 1956 se şi intitula Cîntecele pămîntului natal): „Acolo-n vii am învăţat ce-i versul / Cînd dam cu sapa, urmărind un şir, / Cînd pen­tru mine ritmul şi-universul / Dor­meau boltite peste­ araci subţiri“. Asta îl face să scrie­­o discretă poezie a concretului, a cotidianului transfigu­rat, simţindu-se în eternitate un ţă­ran : „Pîinea ţării trece şi prin mîi­­nile mele, / Prin palmele cu degete fără inele, / Ce scrijelează cuvintele sîngerind, / Ca părinţii, din veacuri, cu plugu-n pămînt. / Mă ard cuvin­tele adeseori, / Ca boabele griului / Strînse-n pumni de semănători / în­fioraţi de viaţa ascunsă în miez". Insă istoria a fost vitregă cu aceşti semeni ai săi, zilele lor „stropite-au fost cu singe“, iar cînd îşi căutau dreptatea „tot plumbi, tot sînge-a fost / La în­trebări / Răspunsul...“. De unde mîn­­dria lui că „Sînt glasul lor acum cînd liber ară / Cu cinci brăzdare plugu-n adîncimi“, şi, mai ales, un sentiment al comuniunii senine cu ai săi, cu fa­milia, care ia dimensiunea neamului şi a ţării întregi, numită odată cu gravitate : „Ţara mea, muma mea, lumina mea, / Munţii sufletului se 'n­­chină ţie !“ De altfel, poetul e mereu grav, stăpînit organic de simţul res­ponsabilităţii (vezi Responsabilul cu fericirea), al poeziei cu funcţie mo­rală, pe care vrea s-o „dăruie cu-nţe­­lepciune multă, / Cu vorbe ce trec şi rămîn“. El ştie că „Drumuri fără-n­­toarcere sînt două : / Libertatea şi moartea !“. De aceea, îşi reprimă gra­tuităţile, anarhiile spiritului, decla­­rînd franc : „Nu ştiu să mă joc, nu pot să mă joc, / Fiecare grăunte are miezul de foc“. Setea lui e de stator­nicie şi linişte, de dialog fratern şi certitudine, spre care tinde neconte­nit : „Urc an de an şi tot nu mai a­jung / O clipă doar / Să muşc cu foa­mea lacomă, de prunc, / Si­­l şi dul­ce şi amar, / Al certitudinilor ce le-alung“. Cu trecerea vremii, patosul cam declarativ al versurilor de început s-a estompat, avînturile gratuite s-au şters, poetul înălţîndu-se în zona unui echilibru, ascultând „cum cîntă / Un fluier de fag / Un fluier de piatră. / Un fluier de os“, intuind adică mai profund diversitatea lumii, în care nu te pierzi cît „stăm împreună / Eu şi sufletul meu“. Pe acest fond sufletesc el vibrează melancolic la cele din jur, abia sugerîndu-şi resemnările : „Sună cetina, a jale sumă, / codri-umbre-n jurul meu s-adună / Şi coboară noap­tea peste creste : / Totu, bradule, a fost poveste...“ Uneori însă un fior acut al desprinderii, al despărţirii de menirea lui şi al posibilei erori ful­geră cerul, păstrat cu grijă limpede, al acestor poezii: „Drumurile ştiute, drumurile bătute prin ţară, / Se fac iederă şi-n jurul meu se-nfăşoară. / Mă sufocă, în braţe de vrejuri, viţa da vie, / Prietenii copilăriei derghioacă vorbe : / N-o să mai vie ! / Mi-au ui­tat rotativele gustul cernelii şi-al ver­sului, / Toate se plîng c-am luat calea inversului. / Unde eşti inima mea ? am ajuns să mă-ntreb ca-ntr-un antic spectacol, / Să tremur de enigma din oracol“. Sau : „Zadarnic bat, degeaba strig, / E numai istorie şi frig", iar „cămaşa codrilor pe mine sună / A nuntă sau a moarte ne-ncetat / Cînd fruntea mea din piscuri se adună“. Dintre toate, cea mai cutremurătoare e „ne­liniştea nopţii din mine, / Albă, ce nu poate, nu ştie dormi, / Noaptea fără trecut, ce vine, tot vine...“, poetul în­­trebîndu-se direct: „Nu ştiu umbră cît vei ţine / Fuga asta după mine ?“ Insă el este un om cu conştiinţa clară a rostului şi trecerii prin lume, cu destule resurse spre a nu cădea în abandon : „Athénei reaprind de aur tronul / Să înviem curaju-nţelep­­ciunii, / Coloană sînt, veghind cu Par­­thenonul, / Unde-a fost fruntea lim­pede a lumii“. Poetul îşi simte din plin maturitatea, forţa ei liniştită : „Acum e timpul cel mai înţelept / Cînd fulgerele verii dorm în mine / Pietrificate, fostele lavine, / Cînd nu mă-mpiedic de nimic mărunt, / Ştiind pe mine însumi să mă-nfrunt“. Căci „întotdeauna mai rămîn : / Un colţ de suflet, un colţ de ţară, / Bolta unui stejar bătrîn, / O zi părelnică, de-azur, fugară, / Doi ochi ce ţi-au furat cu ei privirea, / O casă-n care ţi-ai zidit un vis, / Neliniştea ce vine, ciudat, de nicăierea, / Prietenii, un vers încă nescris, / Atîtea ascunzişuri calde / In care să te cauţi tăcut, înfrigurat, / Şi gîndurile aspre ce-n gheţuri să te scalde, / Reînălţînd în tine statura de bărbat...“ E cuprins aici, esenţial, uni­versul şi programul poeziei lui Ion Brad în faza ei de maturitate. Bineînţeles, registrul ei de an­samblu e mult mai cuprinzător, de la lirica duios erotică la pastel, de la versul vibrînd de participare la fap­tele ţării la cantilenă, de la creiona­rea scenelor de gen la descrierea in­tr-un ton ritualic a feluritelor înde­letniciri ale omului etc. Aproape totul învăluit în pînza diafană a evocării, subliniată cu fineţe de Ov. S. Croh­­mălniceanu în pătrunzătorul cuvînt înainte la aceste poeme apărute în seria Cele mai frumoase poezii ale Editurii Albatros : „Impresionantă, în această artă a evocării poetice, e eloc­venţa materiei. Tăietura daltei lasă să se vadă unde fibrele lemnului, le ur­mează adesea curba naturală ; în tră­săturile desenului se recunoaşte vir­­ful cuiului Înroşit care şi-a zgiriat urma. Ion Brad cultivă un prozaism voit al amănuntului ca, prin el, infle­xiunea emotivă să zvîcnească adesea cu o forţă contrastantă sporită“. Insă totul e uşor estompat, nu se aude nici im ţipăt, aproape totdeauna culorile sunt complementare, ritmurile se ur­mează firesc, sentimentele sânt mai mult sugerate. Nici umbra mamei, „dusă timpuriu“, nu-l poate clinti din înţelegerile şi reţinerile lui: „Tăcută-i lacrima cu care spun / Cuvîntul ce-mi rămîne legămînt, / Azi, cind pîrîul glasului tău bun / Şi-ascunde limpe­zimea sub pămînt“. Totul rezidă în­­tr-o angajare temeinică pe anume coordonate, în credinţa că surprizele pot fi eludate dacă gesturile noastre au implicate în ele responsabilitatea lucidă. Pînă şi în erotică, de regulă cea mai bîntuită de incertitudini din­tre toate zonele poeziei, Brad se in­vesteşte cu o certitudine netulburată de nimic : „Fata mea, atunci ne-om despărţi / Cînd veni-va cineva / Şi-n­­tr-o zi va număra : / Penele sclipind pe nouă cuci, / Frunzele vorbind din nouă nuci, / Florile smălţînd pe nouă lunci, / Doar atunci şi poate nici a­­tunci !“ De aici izvorul acestei poezii, deschisă, plină de sensibilitate, tin­­zînd spre limpede emoţie şi la­­pidaritate, receptivă la datele epocii, în care : „Un braţ încearcă-n noaptea fîntînilor lumină / Un braţ e printre stele, mai sus, în viitor“. Poetul calcă solemn printre lucruri, le scrutează adine, caută „păsările din cuvinte“ spre a-şi cînta ţara, căci „fără tine, pămîntul meu, / Primul me­u leagăn — veghe toridă — / Lucrurile nu mai au dimensiuni şi culori“. Iar în acest cadru „Filtrez amintirea / De mur­mur enorm / Şi-n ea mă închid ca-ntr-o casă“. George Muntean CRONICA LITERARĂ MARIN SORESCU poet, dramaturg şi eseist t­REBUIE să măr­turisesc că, deşi am scris pînă astăzi de mai multe ori despre poezia lui Marin Sorescu, ea continuă să mă deruteze. Am schiţat, chiar, cîteva (cum să le zic ?) „defi­niţii critice“, fiecare părîndu-mi-se la vremea ei mai bună decit cea anteri­oară sau dîndu-mi un provizoriu sen­timent de certitudine , pentru ca la o lectură integrală prilejuită de volu­mul Unghi, să mă găsesc în dezacord cu mine însumi, iritat de toate pro­poziţiile rostite şi nu tocmai sigur de a găsi acum alta mai potrivită. Şi mai este ceva : reparcurgînd ver­surile poetului, în succesiunea scrie­rii lor, observ un lucru ce mi-a scă­pat cu ocazia lecturii fiecărui volum în parte, şi anume că Marin Sorescu e departe de a fi rămas fidel formu­lei lirice de la debutul său. Nu mă refer la parodiile din Singur printre poeţi, debutul propriu-zis : acolo era evidentă o exersare ilicită a talentu­lui, sub protecţia unui model, o amî­­nare a lirismului prin joc, prin re­facerea poeziei altora. Dar oare Poe­mele din 1965 şi apoi Moartea cea­sului seamănă cu Tinereţea lui Don Quijote sau cu Tuşiţi (ultimul necu­prins în antologia recentă) ? " Dacă excludem aspectul formal şi unele ticuri de care, s-ar zice, M. Sorescu nu se mai poate dezvăţa, primele şi ultimele cărţi nu seamănă între ele. Cea dinţii definiţie critică sub lespe­dea căreia striveam pe autorul Poe­melor era : ingenuitate a inteligenţei. Ea mi se pare încă relativ potrivită. •­ Unghi, ed. C. R., 1970 ; O aripă şi un picior, ed. Albatros, 1970 ; Paracliserul, ed. Eminescu, 1970 ; Insomnii, ed. Alba­tros, 1971. Prin ingenuitate­a inteligenţei înţele­gem capacitatea de sugerare a mi­racolului lumii, ascuns ochilor noş­tri de suprafaţa comună a lucrurilor. Poezia era intelectuală prin subtili­tate, prin „idei“, însă nu conceptuală, ci numai în stare a ridica senzaţiile la general. G. Călinescu, unul din primii cititori ai Poemelor (încă îna­inte de tipărirea lor în volum), vor­bea de familiaritatea cu care tînărul poet tratează cele mai grave subiecte (chiar şi filozofice), de talentul de a exprima simplu ceea ce nouă ni se pare complicat. Autorul Morţii cea­sului este un filozof ingenuu, un re­flexiv candid. Iar familiaritatea lui nu vizează exclusiv lumea, ci, deopo­trivă, poezia. Caracterul desacralizant se cuvine înţeles ca un refuz al ges­turilor sacerdotale sau patetice în po­ezie, al pozei. De aici ironia, umo­rul (cultivat adesea în sine, ca un resort pur al limbajului). Poet prin excelenţă antipatetic este M. Sorescu mai cu seamă în Tinereţea lui Don Qui­jote, unde bănuim şi un program pre­cis : arătarea cu degetul, precum fă­cea copilul din basmul lui Andersen, a goliciunii pretenţioase. De aici a­­parentul cinism al poetului, care este o rezistenţă la sentimentalism şi la sublim. Totul devine în ochii lui M. Sorescu mort (vorba lui Caragiale) şi rîsul se îndreaptă în contra tuturor şi a toate. Tip de Mitică liric, Sores­cu e reductibil la temperamentul muntenesc analizat așa de sugestiv de G. Călinescu pe exemplul lui Mi­­nulescu. Cu deosebirea că ipostaza grandioasă a lucrurilor mărunte ii lipseşte aproape cu desăvîrşire ; el este dotat pentru bufonerie lucidă şi minimalizare, pentru antisentimenta­­lism. Este dramatic şi gratuit, lucid şi bufon ca un Cristian Morgenstern. De teama de a nu fi ridicol prin gra­vitate, preferă să fie din neseriozita­te. Invitat să citească pe o scenă (la o întîlnire cu cititorii), în loc să ridice în picioare întregul rînd ca să poată trece, a încălecat pur şi simplu banca din faţă, cu un gest care sfida orice convenţie. In­suşiţi se revelă o latură oarecum inedită a talentului lui M. Sorescu, şi anume cruzimea. Desigur, amără­ciune, şi, mai rar, sarcasm. Intilneam şi înainte. Dar acum sarcasmul se ge­neralizează. Rîsului îi ia locul un ric­tus tragic. Iluziile, mistificaţia, vor­bele mari nu mai sînt vînate cu vese­lie, ci cu ferocitate. Incît putem spu­ne că poetul îşi înlătură singur mas­ca — ironică, ingenuă, umoristică, — arătîndu-şi un obraz crispat. Odată cu masca dispar şi ultimele ceremo­nii sau convenţii: despre moarte, des­pre viaţă, despre iubire, despre fru­museţe, despre neşansă, poetul vor­beşte cu tot firescul. Cruzimea vizi­unii provine din firescul ei. Ce poate fi mai crud decit moartea care ne lo­veşte pe la spate — nu într-o clipă a­­leasă anume, ci la întîmplare, în tramvai,, pe stradă, cînd ne ducem la slujbă ? Deşi sumbră, viziunea aceas­ta e reconfortantă pentru că restabi­leşte un acord major între om şi u­­nivers în planul existenţei celei mai comune. Noi ne punem întrebările fundamentale, sîntem fericiţi sau dis­peraţi, ne e frică sau triumfăm clipă de clipă, printre lucrurile noastre fa­miliare. Nici unul din aceste sentimen­te nu reprezintă împrejurări speciale ale vieţii : din ele se ţese, zi de zi, ceas de ceas, această existenţă însăşi. In această reimbogăţire, reînzestrare (paradoxală) a spaţiului obişnuit al omului cu toate marile valori umane ni se pare a sta noutatea şi adînci­­mea liricii din ultimii ani a lui Ma­rin Sorescu. O ARIPA şi un picior este o culegere de versuri umoristice pentru copii, mici fabule sau evocări, argheziene cîteodată, cu sensuri mai mult sau mai puţin subtile. Să citez Blazare : «Găina oua iar — / Şi-l învelea-n zi­ar. / „Un ou e muncă, dragă, / Nu cumva să se spargă“ // Grivei — ştia cuibarul — / Venea, citea ziarul, / Chiar îl mînca — cu ou — / Zicînd : „Nimica nou“». O poezie precum Dii! îmi aminteşte de Le dromadaire a lui Apollinaire : „Eh, un cal dac-aş a­­vea / Să-l sui colea în spinare / Şi să-l plimb prin lumea mea, / Eu pe jos şi el călare. // Că-s aşa de cai puţini, / C-o să-ncalec pe găini. / Şi-o să potcovesc curcanul, / îndopatul, mocofanul“. Fireşte, un Apollinaire transcris intr-un vădit spirit parado­xal, ca o parodie. PARACLISERUL este, după Iona, a doua piesă a lui M. Sorescu tipărită într-un tiraj minim şi în ediţie sepa­rată. Pînă la un volum de Teatru (mereu amînat din raţiuni care îmi scapă), e greu să judeci piesă cu pie­să. Ne aflăm în faţa unui teatru de sorginte beckettiană, dar mai poetic. Desigur, ca şi Iona, Paracliserul (pie­să tot cu un singur personaj) se poa­te foarte bine reprezenta rămînînd în esenţă un poem de o factură specială. Paracliserul, Iona sînt eroi pasivi, ju­cării în mina destinului, care le hă­răzeşte însă o soartă excepţională. Poezia constă în această delicată şi umană răsturnare a raportului . Pa­racliserul nu urmăreşte să se ridice pînă la Dumnezeu, afumînd biserica din credinţă şi pioasă modestie, fără ambiţii şi fără vanitate. Dar îi este dat să nu mai poată coborî, i se fură schelele. Insomnii continuă oarecum preo­cupările eseistice din Teoria sferelor de influenţă, dar la un mod mai poe­matic. Autorul „face literatură“ pe marginea unor sculpturi de Brâncuşi ori a unor personaje de Ţuculescu, evo­­cînd la Histria pe Pârvan sau privind mozaicurile din Ravenna. Ideile nu lipsesc, totul este să ştii să citeşti printre rînduri, mai bine zis să în­torci frazele cu picioarele-n jos. Pa­tru interviuri (Convorbiri) încheie cartea şi citez, din unul din ele, aces­te nedrepte cuvinte despre critică (scrise, e drept, mai demult) : „Cri­tica te încurajează atît timp cît nu e sigură pe tine. Cînd vede intr-adevăr că eşti talentat, i se încleştează făl­cile. Ţi se pune în faţă o barieră şi trebuie să aştepţi plutonul din urmă“. Cine zicea că prejudecăţile sau lipsa de umor ale criticilor le întrece pe ale scriitorilor ? Nicolae Manolescu C. STĂNESCU. ..Cronici literare* • O CARTE de cronici literare are la momentul apariţiei, faţă de critica de sinteză, sau de aceea cu obiectul dis­tanţat în timp, aşa zicînd istorică, a­­vantajul că include o tensiune comună, o reacţie în faţa operei care e cumva a epocii, o adaptabilitate mai mare la o­­pinia generală, aşezată pe emoţia ex­ploziei şi nu pe raţiunea consolidării verificate. E, dacă vreţi, un avantaj strategic, valabil în exclusivitate pentru contemporani. Pentru viitorime, o ast­fel de carte îşi asumă un mare risc ; se poate intîmpla ca substanţa ei, cro­nicile propriu-zise, oricît de exact şi fru­mos ar fi scrise, să se refere la nişte obiecte care nu vor spune lectorului de mîine nimic, sau îi vor spune foarte puţin. Caz în care cartea însăşi va ră­mîne să sufere, laolaltă cu obiectele ei, în scriptele bibliografice de la subsolul unei Istorii a literaturii. Toate acestea sunt lucruri de care C. Stănescu pare să fi ţinut seamă la întocmirea culegerii sale de cronici, de vreme ce a reţinut mai ales pe acelea al căror obiect 11 fac cărţile unanim recunoscute ca repre­zentative pentru momentul actual al li­teraturii române. Aşa incit, chiar intr-o perspectivă largă, cartea va putea fi privită ca un reflector axiologic al u­­nei etape literare. C. Stănescu s-a specializat in critica prozei şi mărturisesc că, citindu-i cro­nicile din „Scînteia tineretului“, nu doar pe acelea strînse in volum, am a­­vut impresia că pasiunea sa pentru proză ascunde, de fapt, o ispita, refu­lată, spre creaţie. Tipul de critică practicat de autor e cel ideologic, atenţia cade toată asupra sensului comunicării şi numai rareori a­­supra modului de comunicare. Sado­­veanu e preţuit pentru „arta rostirii“ ve­rificabilă in oricare dintre personajele sale, dar pe critic nu-1 interesează cu­vîntul ca instrument ci cuvîntul ca scop. De aici o Întreagă teorie, cu care sîn­tem numai parţial de acord, despre po­sibilităţile discursului. Marin Preda e analizat In nuvele ca şi în romane cu intenţia descoperirii şi dovedirii unei unităţi temperamentale care le leagă, şi a uneia ideologice. E foarte ciudată insă străduinţa criticului de a părea obiectiv şi cind e cazul şi cind nu e ; undeva recunoaşte şi demonstrează că a-l con­sidera pe autorul Moromeţilor drept un romancier al aatului este o eroare, pen­tru ca imediat, cîteva rînduri mai jos, să contrazică ideea unităţii tipologice şi prin urmare pe aceea a tematicii uni­versale, printr-o opoziţie, impusă din­tr-o nevoie polemică probabil, intre per­sonajul Moromeţilor şi cel al Intrusu­lui. In general insă cele aproape 40 de pagini dedicate scrierilor lui Marin Preda, pătrunzătoare prin observaţie şi subtile prin concluzii, ne Îndreptăţesc să credem că o viitoare, şi, de altfel, necesară de-acum, exegeză a prozei a­­cestuia, are în C. Stănescu un autor po­sibil. Majoritatea celorlalte cronici, fie din pricina caracterului lor constatativ, fie din aceea a constrângerii de spaţiu, nu îngăduie o discuţie lămuritoare asupra metodei criticului — e vorba, desigur, de lămurirea detaliilor de metodă — dar lasă să se vadă cam care ar fi prefe­rinţele sale ; ele merg dinspre operă spre personaj, dinspre scriitură spre semnificaţie, dinspre arta literară spre comunicarea literară. Acest dinspre, a­­ceastă situare indecisă intre şi intre, se repercutează şi asupra modalităţii cri­­tice : înclinaţia spre discuţia ideilor o­­perei l-ar apropia, cum am spus, de critica ideologică, dorinţa de a privi analitic şi interesul acordat personaju­lui, de cea psihologică, în fapt nu e nici una nici alta. Intr-un volum de cro­nici, indecizia aceasta nu are mare im­portanţă, dar semnele ei sunt destul de pronunţate, mai ales in stil, nemetafo­ric, monocrom. Şi cu toate acestea su­gestiv. NINA STĂNCULESCU : „Două balade ale vîntului de miază-zi“ • POEME In proză, sau proză poema­tică, cele două balade ale Ninei Stăncu­lescu au aerul unor evocări mitologice, sub întimplările cărora se ascunde o fa­bulă, mai bine zis intenţia unei fabule. Epicul evocărilor, unul imaginat pe de-a-ntregul, fireşte nu suferă de prea mult lirism deşi tendinţa de poetizare e evidentă. Balada centaurilor e toată o poveste plină de imagini de o liricitate mai mult orală, improprie, precum a vor­birii eiitate, dar predominantă este totuşi povestea in sine, epicul pur, nu atît din pricina întîmplărilor ce se Înlănţuie, una din alta, nut din aceea a subtextului pe care ele îl comportă. Poezia, ea, • aici absentă. Cariatidele în schimb • foar­te puţin baladă şi mai mult o Invocaţie lirică, scrisă cu sensibilitate feminină şi, pînă la un punct, emoţionantă prin­­tr-un fel de sinceritate nesinceră, construită anume adică, pentru a re­stabili un echilibru lăuntric ce stă să se desfacă. Sentimentul general e acela al dorului de echilibru cla­sic într-o lume trădată de propria-i efemeritate („Ştiu bine de-acel ceas / c-ar fi cindva / ceas unic / dăltuind ro­tund / coapsele lor rotunde / piepturile lor dezgolite rotund / peste valuri... / Ceas care le păstrează / etern străjuind toate, / Cariatide-ale fiinţei noastre de lut.“) L U. "IuRnali i,r-DE ..lECTOR. J PAUL MIRACOVICI: Cîmpia Mangaliei

Next