Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)
1971-06-11 / nr. 24
Literators CORESPONDENTE De ce nu zburaţi? D. Cetinescu : A scrie in fiecare zi este poate masochist, a trimite cuiva în fiecare zi ceea ce ai scris este de-a dreptul sadic. Alexandru Demetrian : îmi pare rău că amabilelor dumneavoastră complimente literare nu pot să le răspund prin aceeaşi amabilitate. L. Irviu Eugen : De ce nu zburaţi ? Cred că sunt în măsură să vărăspund , pentru că scrieţi, aşa cum scrieţi, versuri. Ena Marcheziu : Ceea ce mi-aţi trimis e fragil şi emoţionant, sensibilitate devoalată şi tremurătoare, adică mai mult şi mai puţin decât nişte încercări literare. Dar poezia se află întotdeauna dincolo, nu dincoace de literatură. Eduard C. L. : Numai formule. live : Atîta dragoste in semnătură si atît de putină în versuri. Cristina Vasiliu : „Pădure de simboluri“ a spus Baudelaire, dar poezia Ninge la Roma este stranie, tulburătoare. M. Ştefănescu : Oraşul lui Bucur poate să vă fie recunoscător, poeţii lui, nu. Tudor Cosmescu : Mai există o şansă , poate că paginile pe care nu le consideraţi bune sunt mai aproape de poezie şi de limba română. Crăciun Cristian: Feriţi-vă de grandilocvenţă. Cînd o poezie începe cu „Oameni, am nevoie de voi“, e aproape sigur că oamenii nu vor avea nevoie de ea. L V. Vasiu : Versurile frumoase sunt parcă mai rare. Apare o sentimentalitate pe care n-o bănuiam. îmi amintesc o suavă introvertire pe care n-o mai regăsesc. Mi-a plăcut, totuși, Pînă cînd. Dinu S. Gheorghe : Transcriu pagina india a scrisorii dumneavoastră : „Cu prilejul zilei de 1 Mai 1971 vă urez multă sănătate, succes şi fericire ! Trăiască ziarul „Contemporanul“ ! Trăiască Pacea şi prietenia ! Trăiască scriitorii şi compozitorii contemporani !“ Pagina a doua, în versuri, mi s-a părut mai puţin interesantă. Ana Blandiana Antologia „Corespondenţei“ Asemănările cu Icar Ar putea spune aceştia că boala îmi roade ţinutul; după plinsul pădurii şi al fluturilor s-ar lua, ca şi după ora de fructe necoapte ar putea spune aceştia că Icar mi-a fost frate de lapte şi că ne-am născut dintr-o veşnică scoică în căutarea îndărătnicei mărişi aripile lui, ar putea spune aceştia de asemeni, vrednice sunt de preamărire şi laudă şi seamănă leit cu ochii mei dinlâuntrul ochilor mei, ar putea spune aceştia că asemănările dintre noi sunt izbitoare, nesocotind cele două feluri de sfirşit pe care le-au avut zborurile noastre, şi anume : faptul de seară in care Icar înmărmuri in semn de singurătate otrăvit de petalele mării , şi anume felul meu de-a nu-mi mai termina călătoriile şi de-a porni dimineaţa la, auzul clopotului inăbuşit de păsări. Adrian Pintea Primăvara Mă regăsesc tăcere cinstind La masa de soare pe iarbă. Lumina mă-nginâ Lovind florile In ordinea zilelor reculese. • CENACLUL literar „George Călinescu“ din cadrul Academiei organizează o seară omagială închinată centenarului scriitorului N. M. Nigrim, care va avea loc în ziua de luni, 14 iunie a.c. orele 19, la Casa Oamenilor de Ştiinţă, din Piaţa Cosmonauţilor nr. 9. Programul serii omagiale cuprinde o evocare a vieţii şi operei lui N. M. Nigrim, interpretări din creaţia sa literîuri bolnave, Şerpi istoviţi de geruri, Păsări ca singe-n cuvinte Devin pentru un timp Anotimp, rară şi muzicală, îşi vor da concursul actorii: Emil Botta, Corina Constantinescu, Dumitru Furdui, Dinu Ianculescu, Mariana Mihuţ, Iarodara Nigrim, Silviu Stănculescu, scriitorul Gheorghe Zarafu, violonistul Mihai Constantinescu şi solista Ana Nigrim. Cu acest prilej, criticul Şerban Cioculescu va evoca viaţa şi opera lui N. M. Nigrim. Vasile Sevastre Ghican Seară omagială ÎN LIBRĂRII Versuri V. EFTIMIU : Cosmos. Ed. Eminescu, 174 p., 6,79 lei. M. R. PARASCHIVESCU : Ultimele. Ed. Cartea românească, 104 p. 9,50 lei. ION MINULESCU : Banchetul meu. Cîntece şi romanţe. Culegere şi prezentare de Emil Manu. Ed. Cartea românească, 186 p., 8,50 lei. ŞT. O. IOSIF : Opere, vol. 2. Ediţie îngrijită, comentarii şi bibliografie de Ion Roman. Ed. Minerva, 616 p„ 31 lei. EMANOIL BUCUTA: Scrieri, vol. I (versuri şi proză). Studiu introductiv de Perpessicius. Text stabilit de Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă. Ed. Minerva, 598 p„ 21,50 lei. CRISTIAN SIRBU : Pasărea de stea. Cuvînt înainte de G. G. Ursu. Ed. Minerva, 208 p„ 13 lei. Proză LIVIU REBREANU : Amîndoi. Ed. Eminescu, colecţia „Clepsidra“, 216 p„ 4,25 lei. ZAHARIA STANCU : Pentru oamenii acestui pămînt. Ed. Cartea românească, 406 p„ 11,50 lei. ION PAS : Scrieri, vol. 3 şi 4 (Lanţuri). Ed. Minerva, 1 088 pe 32 lei. ANIŞOARA ODEANU : Anotimpul pierdut. Ed. Eminescu, colecţia „Romanul de dragoste“, 208 p„ 6,75 lei. LITERATURĂ UNIVERSALA L. N. TOLSTOI : Sonata Kreutzer. Părintele Serghi, Hagi Murad. Traduceri de Cezar Petrescu, S. Recevschi, Ştefana Velisar-Teodoreanu şi M. Calinicu. Prefaţă şi tabel cronologic de Ion Vasile Şerban. Ed. Minerva, „Biblioteca pentru toţi", 328 pe5 lei. EVOCAREA OBIRŞIILOR (IRAVITÎND- In jurul a douăzeci şi cinci de ani, activitatea literară a lui Ion Brad s-a concretizat în poezie, roman, reportaj, însemnare critică sau de atitudine cetăţenească, împlinindu-se în timp şi decantîndu-se pînă la a-l impune printre poeţii reprezentativi ai generaţiei sale. Căci între toate aceste manifestări, poezia e cea în jurul căreia Brad stăruie mai îndelung şi cu rezultatele cele mai rodnice. Iar în cadrul ei cîteva sînt punctele de convergenţă mai net delimitate, dominant fiind cel al evocării obîrşiilor. Fiu de ţărani ardeleni, poetul se simte marcat definitiv de solul natal al Tîrnavelor, pe care nu-l uită nicicînd (un volum din 1956 se şi intitula Cîntecele pămîntului natal): „Acolo-n vii am învăţat ce-i versul / Cînd dam cu sapa, urmărind un şir, / Cînd pentru mine ritmul şi-universul / Dormeau boltite peste araci subţiri“. Asta îl face să scrieo discretă poezie a concretului, a cotidianului transfigurat, simţindu-se în eternitate un ţăran : „Pîinea ţării trece şi prin mîinile mele, / Prin palmele cu degete fără inele, / Ce scrijelează cuvintele sîngerind, / Ca părinţii, din veacuri, cu plugu-n pămînt. / Mă ard cuvintele adeseori, / Ca boabele griului / Strînse-n pumni de semănători / înfioraţi de viaţa ascunsă în miez". Insă istoria a fost vitregă cu aceşti semeni ai săi, zilele lor „stropite-au fost cu singe“, iar cînd îşi căutau dreptatea „tot plumbi, tot sînge-a fost / La întrebări / Răspunsul...“. De unde mîndria lui că „Sînt glasul lor acum cînd liber ară / Cu cinci brăzdare plugu-n adîncimi“, şi, mai ales, un sentiment al comuniunii senine cu ai săi, cu familia, care ia dimensiunea neamului şi a ţării întregi, numită odată cu gravitate : „Ţara mea, muma mea, lumina mea, / Munţii sufletului se 'nchină ţie !“ De altfel, poetul e mereu grav, stăpînit organic de simţul responsabilităţii (vezi Responsabilul cu fericirea), al poeziei cu funcţie morală, pe care vrea s-o „dăruie cu-nţelepciune multă, / Cu vorbe ce trec şi rămîn“. El ştie că „Drumuri fără-ntoarcere sînt două : / Libertatea şi moartea !“. De aceea, îşi reprimă gratuităţile, anarhiile spiritului, declarînd franc : „Nu ştiu să mă joc, nu pot să mă joc, / Fiecare grăunte are miezul de foc“. Setea lui e de statornicie şi linişte, de dialog fratern şi certitudine, spre care tinde necontenit : „Urc an de an şi tot nu mai ajung / O clipă doar / Să muşc cu foamea lacomă, de prunc, / Sil şi dulce şi amar, / Al certitudinilor ce le-alung“. Cu trecerea vremii, patosul cam declarativ al versurilor de început s-a estompat, avînturile gratuite s-au şters, poetul înălţîndu-se în zona unui echilibru, ascultând „cum cîntă / Un fluier de fag / Un fluier de piatră. / Un fluier de os“, intuind adică mai profund diversitatea lumii, în care nu te pierzi cît „stăm împreună / Eu şi sufletul meu“. Pe acest fond sufletesc el vibrează melancolic la cele din jur, abia sugerîndu-şi resemnările : „Sună cetina, a jale sumă, / codri-umbre-n jurul meu s-adună / Şi coboară noaptea peste creste : / Totu, bradule, a fost poveste...“ Uneori însă un fior acut al desprinderii, al despărţirii de menirea lui şi al posibilei erori fulgeră cerul, păstrat cu grijă limpede, al acestor poezii: „Drumurile ştiute, drumurile bătute prin ţară, / Se fac iederă şi-n jurul meu se-nfăşoară. / Mă sufocă, în braţe de vrejuri, viţa da vie, / Prietenii copilăriei derghioacă vorbe : / N-o să mai vie ! / Mi-au uitat rotativele gustul cernelii şi-al versului, / Toate se plîng c-am luat calea inversului. / Unde eşti inima mea ? am ajuns să mă-ntreb ca-ntr-un antic spectacol, / Să tremur de enigma din oracol“. Sau : „Zadarnic bat, degeaba strig, / E numai istorie şi frig", iar „cămaşa codrilor pe mine sună / A nuntă sau a moarte ne-ncetat / Cînd fruntea mea din piscuri se adună“. Dintre toate, cea mai cutremurătoare e „neliniştea nopţii din mine, / Albă, ce nu poate, nu ştie dormi, / Noaptea fără trecut, ce vine, tot vine...“, poetul întrebîndu-se direct: „Nu ştiu umbră cît vei ţine / Fuga asta după mine ?“ Insă el este un om cu conştiinţa clară a rostului şi trecerii prin lume, cu destule resurse spre a nu cădea în abandon : „Athénei reaprind de aur tronul / Să înviem curaju-nţelepciunii, / Coloană sînt, veghind cu Parthenonul, / Unde-a fost fruntea limpede a lumii“. Poetul îşi simte din plin maturitatea, forţa ei liniştită : „Acum e timpul cel mai înţelept / Cînd fulgerele verii dorm în mine / Pietrificate, fostele lavine, / Cînd nu mă-mpiedic de nimic mărunt, / Ştiind pe mine însumi să mă-nfrunt“. Căci „întotdeauna mai rămîn : / Un colţ de suflet, un colţ de ţară, / Bolta unui stejar bătrîn, / O zi părelnică, de-azur, fugară, / Doi ochi ce ţi-au furat cu ei privirea, / O casă-n care ţi-ai zidit un vis, / Neliniştea ce vine, ciudat, de nicăierea, / Prietenii, un vers încă nescris, / Atîtea ascunzişuri calde / In care să te cauţi tăcut, înfrigurat, / Şi gîndurile aspre ce-n gheţuri să te scalde, / Reînălţînd în tine statura de bărbat...“ E cuprins aici, esenţial, universul şi programul poeziei lui Ion Brad în faza ei de maturitate. Bineînţeles, registrul ei de ansamblu e mult mai cuprinzător, de la lirica duios erotică la pastel, de la versul vibrînd de participare la faptele ţării la cantilenă, de la creionarea scenelor de gen la descrierea intr-un ton ritualic a feluritelor îndeletniciri ale omului etc. Aproape totul învăluit în pînza diafană a evocării, subliniată cu fineţe de Ov. S. Crohmălniceanu în pătrunzătorul cuvînt înainte la aceste poeme apărute în seria Cele mai frumoase poezii ale Editurii Albatros : „Impresionantă, în această artă a evocării poetice, e elocvenţa materiei. Tăietura daltei lasă să se vadă unde fibrele lemnului, le urmează adesea curba naturală ; în trăsăturile desenului se recunoaşte virful cuiului Înroşit care şi-a zgiriat urma. Ion Brad cultivă un prozaism voit al amănuntului ca, prin el, inflexiunea emotivă să zvîcnească adesea cu o forţă contrastantă sporită“. Insă totul e uşor estompat, nu se aude nici im ţipăt, aproape totdeauna culorile sunt complementare, ritmurile se urmează firesc, sentimentele sânt mai mult sugerate. Nici umbra mamei, „dusă timpuriu“, nu-l poate clinti din înţelegerile şi reţinerile lui: „Tăcută-i lacrima cu care spun / Cuvîntul ce-mi rămîne legămînt, / Azi, cind pîrîul glasului tău bun / Şi-ascunde limpezimea sub pămînt“. Totul rezidă într-o angajare temeinică pe anume coordonate, în credinţa că surprizele pot fi eludate dacă gesturile noastre au implicate în ele responsabilitatea lucidă. Pînă şi în erotică, de regulă cea mai bîntuită de incertitudini dintre toate zonele poeziei, Brad se investeşte cu o certitudine netulburată de nimic : „Fata mea, atunci ne-om despărţi / Cînd veni-va cineva / Şi-ntr-o zi va număra : / Penele sclipind pe nouă cuci, / Frunzele vorbind din nouă nuci, / Florile smălţînd pe nouă lunci, / Doar atunci şi poate nici atunci !“ De aici izvorul acestei poezii, deschisă, plină de sensibilitate, tinzînd spre limpede emoţie şi lapidaritate, receptivă la datele epocii, în care : „Un braţ încearcă-n noaptea fîntînilor lumină / Un braţ e printre stele, mai sus, în viitor“. Poetul calcă solemn printre lucruri, le scrutează adine, caută „păsările din cuvinte“ spre a-şi cînta ţara, căci „fără tine, pămîntul meu, / Primul meu leagăn — veghe toridă — / Lucrurile nu mai au dimensiuni şi culori“. Iar în acest cadru „Filtrez amintirea / De murmur enorm / Şi-n ea mă închid ca-ntr-o casă“. George Muntean CRONICA LITERARĂ MARIN SORESCU poet, dramaturg şi eseist tREBUIE să mărturisesc că, deşi am scris pînă astăzi de mai multe ori despre poezia lui Marin Sorescu, ea continuă să mă deruteze. Am schiţat, chiar, cîteva (cum să le zic ?) „definiţii critice“, fiecare părîndu-mi-se la vremea ei mai bună decit cea anterioară sau dîndu-mi un provizoriu sentiment de certitudine , pentru ca la o lectură integrală prilejuită de volumul Unghi, să mă găsesc în dezacord cu mine însumi, iritat de toate propoziţiile rostite şi nu tocmai sigur de a găsi acum alta mai potrivită. Şi mai este ceva : reparcurgînd versurile poetului, în succesiunea scrierii lor, observ un lucru ce mi-a scăpat cu ocazia lecturii fiecărui volum în parte, şi anume că Marin Sorescu e departe de a fi rămas fidel formulei lirice de la debutul său. Nu mă refer la parodiile din Singur printre poeţi, debutul propriu-zis : acolo era evidentă o exersare ilicită a talentului, sub protecţia unui model, o amînare a lirismului prin joc, prin refacerea poeziei altora. Dar oare Poemele din 1965 şi apoi Moartea ceasului seamănă cu Tinereţea lui Don Quijote sau cu Tuşiţi (ultimul necuprins în antologia recentă) ? " Dacă excludem aspectul formal şi unele ticuri de care, s-ar zice, M. Sorescu nu se mai poate dezvăţa, primele şi ultimele cărţi nu seamănă între ele. Cea dinţii definiţie critică sub lespedea căreia striveam pe autorul Poemelor era : ingenuitate a inteligenţei. Ea mi se pare încă relativ potrivită. • Unghi, ed. C. R., 1970 ; O aripă şi un picior, ed. Albatros, 1970 ; Paracliserul, ed. Eminescu, 1970 ; Insomnii, ed. Albatros, 1971. Prin ingenuitatea inteligenţei înţelegem capacitatea de sugerare a miracolului lumii, ascuns ochilor noştri de suprafaţa comună a lucrurilor. Poezia era intelectuală prin subtilitate, prin „idei“, însă nu conceptuală, ci numai în stare a ridica senzaţiile la general. G. Călinescu, unul din primii cititori ai Poemelor (încă înainte de tipărirea lor în volum), vorbea de familiaritatea cu care tînărul poet tratează cele mai grave subiecte (chiar şi filozofice), de talentul de a exprima simplu ceea ce nouă ni se pare complicat. Autorul Morţii ceasului este un filozof ingenuu, un reflexiv candid. Iar familiaritatea lui nu vizează exclusiv lumea, ci, deopotrivă, poezia. Caracterul desacralizant se cuvine înţeles ca un refuz al gesturilor sacerdotale sau patetice în poezie, al pozei. De aici ironia, umorul (cultivat adesea în sine, ca un resort pur al limbajului). Poet prin excelenţă antipatetic este M. Sorescu mai cu seamă în Tinereţea lui Don Quijote, unde bănuim şi un program precis : arătarea cu degetul, precum făcea copilul din basmul lui Andersen, a goliciunii pretenţioase. De aici aparentul cinism al poetului, care este o rezistenţă la sentimentalism şi la sublim. Totul devine în ochii lui M. Sorescu mort (vorba lui Caragiale) şi rîsul se îndreaptă în contra tuturor şi a toate. Tip de Mitică liric, Sorescu e reductibil la temperamentul muntenesc analizat așa de sugestiv de G. Călinescu pe exemplul lui Minulescu. Cu deosebirea că ipostaza grandioasă a lucrurilor mărunte ii lipseşte aproape cu desăvîrşire ; el este dotat pentru bufonerie lucidă şi minimalizare, pentru antisentimentalism. Este dramatic şi gratuit, lucid şi bufon ca un Cristian Morgenstern. De teama de a nu fi ridicol prin gravitate, preferă să fie din neseriozitate. Invitat să citească pe o scenă (la o întîlnire cu cititorii), în loc să ridice în picioare întregul rînd ca să poată trece, a încălecat pur şi simplu banca din faţă, cu un gest care sfida orice convenţie. Insuşiţi se revelă o latură oarecum inedită a talentului lui M. Sorescu, şi anume cruzimea. Desigur, amărăciune, şi, mai rar, sarcasm. Intilneam şi înainte. Dar acum sarcasmul se generalizează. Rîsului îi ia locul un rictus tragic. Iluziile, mistificaţia, vorbele mari nu mai sînt vînate cu veselie, ci cu ferocitate. Incît putem spune că poetul îşi înlătură singur masca — ironică, ingenuă, umoristică, — arătîndu-şi un obraz crispat. Odată cu masca dispar şi ultimele ceremonii sau convenţii: despre moarte, despre viaţă, despre iubire, despre frumuseţe, despre neşansă, poetul vorbeşte cu tot firescul. Cruzimea viziunii provine din firescul ei. Ce poate fi mai crud decit moartea care ne loveşte pe la spate — nu într-o clipă aleasă anume, ci la întîmplare, în tramvai,, pe stradă, cînd ne ducem la slujbă ? Deşi sumbră, viziunea aceasta e reconfortantă pentru că restabileşte un acord major între om şi univers în planul existenţei celei mai comune. Noi ne punem întrebările fundamentale, sîntem fericiţi sau disperaţi, ne e frică sau triumfăm clipă de clipă, printre lucrurile noastre familiare. Nici unul din aceste sentimente nu reprezintă împrejurări speciale ale vieţii : din ele se ţese, zi de zi, ceas de ceas, această existenţă însăşi. In această reimbogăţire, reînzestrare (paradoxală) a spaţiului obişnuit al omului cu toate marile valori umane ni se pare a sta noutatea şi adîncimea liricii din ultimii ani a lui Marin Sorescu. O ARIPA şi un picior este o culegere de versuri umoristice pentru copii, mici fabule sau evocări, argheziene cîteodată, cu sensuri mai mult sau mai puţin subtile. Să citez Blazare : «Găina oua iar — / Şi-l învelea-n ziar. / „Un ou e muncă, dragă, / Nu cumva să se spargă“ // Grivei — ştia cuibarul — / Venea, citea ziarul, / Chiar îl mînca — cu ou — / Zicînd : „Nimica nou“». O poezie precum Dii! îmi aminteşte de Le dromadaire a lui Apollinaire : „Eh, un cal dac-aş avea / Să-l sui colea în spinare / Şi să-l plimb prin lumea mea, / Eu pe jos şi el călare. // Că-s aşa de cai puţini, / C-o să-ncalec pe găini. / Şi-o să potcovesc curcanul, / îndopatul, mocofanul“. Fireşte, un Apollinaire transcris intr-un vădit spirit paradoxal, ca o parodie. PARACLISERUL este, după Iona, a doua piesă a lui M. Sorescu tipărită într-un tiraj minim şi în ediţie separată. Pînă la un volum de Teatru (mereu amînat din raţiuni care îmi scapă), e greu să judeci piesă cu piesă. Ne aflăm în faţa unui teatru de sorginte beckettiană, dar mai poetic. Desigur, ca şi Iona, Paracliserul (piesă tot cu un singur personaj) se poate foarte bine reprezenta rămînînd în esenţă un poem de o factură specială. Paracliserul, Iona sînt eroi pasivi, jucării în mina destinului, care le hărăzeşte însă o soartă excepţională. Poezia constă în această delicată şi umană răsturnare a raportului . Paracliserul nu urmăreşte să se ridice pînă la Dumnezeu, afumînd biserica din credinţă şi pioasă modestie, fără ambiţii şi fără vanitate. Dar îi este dat să nu mai poată coborî, i se fură schelele. Insomnii continuă oarecum preocupările eseistice din Teoria sferelor de influenţă, dar la un mod mai poematic. Autorul „face literatură“ pe marginea unor sculpturi de Brâncuşi ori a unor personaje de Ţuculescu, evocînd la Histria pe Pârvan sau privind mozaicurile din Ravenna. Ideile nu lipsesc, totul este să ştii să citeşti printre rînduri, mai bine zis să întorci frazele cu picioarele-n jos. Patru interviuri (Convorbiri) încheie cartea şi citez, din unul din ele, aceste nedrepte cuvinte despre critică (scrise, e drept, mai demult) : „Critica te încurajează atît timp cît nu e sigură pe tine. Cînd vede intr-adevăr că eşti talentat, i se încleştează fălcile. Ţi se pune în faţă o barieră şi trebuie să aştepţi plutonul din urmă“. Cine zicea că prejudecăţile sau lipsa de umor ale criticilor le întrece pe ale scriitorilor ? Nicolae Manolescu C. STĂNESCU. ..Cronici literare* • O CARTE de cronici literare are la momentul apariţiei, faţă de critica de sinteză, sau de aceea cu obiectul distanţat în timp, aşa zicînd istorică, avantajul că include o tensiune comună, o reacţie în faţa operei care e cumva a epocii, o adaptabilitate mai mare la opinia generală, aşezată pe emoţia exploziei şi nu pe raţiunea consolidării verificate. E, dacă vreţi, un avantaj strategic, valabil în exclusivitate pentru contemporani. Pentru viitorime, o astfel de carte îşi asumă un mare risc ; se poate intîmpla ca substanţa ei, cronicile propriu-zise, oricît de exact şi frumos ar fi scrise, să se refere la nişte obiecte care nu vor spune lectorului de mîine nimic, sau îi vor spune foarte puţin. Caz în care cartea însăşi va rămîne să sufere, laolaltă cu obiectele ei, în scriptele bibliografice de la subsolul unei Istorii a literaturii. Toate acestea sunt lucruri de care C. Stănescu pare să fi ţinut seamă la întocmirea culegerii sale de cronici, de vreme ce a reţinut mai ales pe acelea al căror obiect 11 fac cărţile unanim recunoscute ca reprezentative pentru momentul actual al literaturii române. Aşa incit, chiar intr-o perspectivă largă, cartea va putea fi privită ca un reflector axiologic al unei etape literare. C. Stănescu s-a specializat in critica prozei şi mărturisesc că, citindu-i cronicile din „Scînteia tineretului“, nu doar pe acelea strînse in volum, am avut impresia că pasiunea sa pentru proză ascunde, de fapt, o ispita, refulată, spre creaţie. Tipul de critică practicat de autor e cel ideologic, atenţia cade toată asupra sensului comunicării şi numai rareori asupra modului de comunicare. Sadoveanu e preţuit pentru „arta rostirii“ verificabilă in oricare dintre personajele sale, dar pe critic nu-1 interesează cuvîntul ca instrument ci cuvîntul ca scop. De aici o Întreagă teorie, cu care sîntem numai parţial de acord, despre posibilităţile discursului. Marin Preda e analizat In nuvele ca şi în romane cu intenţia descoperirii şi dovedirii unei unităţi temperamentale care le leagă, şi a uneia ideologice. E foarte ciudată insă străduinţa criticului de a părea obiectiv şi cind e cazul şi cind nu e ; undeva recunoaşte şi demonstrează că a-l considera pe autorul Moromeţilor drept un romancier al aatului este o eroare, pentru ca imediat, cîteva rînduri mai jos, să contrazică ideea unităţii tipologice şi prin urmare pe aceea a tematicii universale, printr-o opoziţie, impusă dintr-o nevoie polemică probabil, intre personajul Moromeţilor şi cel al Intrusului. In general insă cele aproape 40 de pagini dedicate scrierilor lui Marin Preda, pătrunzătoare prin observaţie şi subtile prin concluzii, ne Îndreptăţesc să credem că o viitoare, şi, de altfel, necesară de-acum, exegeză a prozei acestuia, are în C. Stănescu un autor posibil. Majoritatea celorlalte cronici, fie din pricina caracterului lor constatativ, fie din aceea a constrângerii de spaţiu, nu îngăduie o discuţie lămuritoare asupra metodei criticului — e vorba, desigur, de lămurirea detaliilor de metodă — dar lasă să se vadă cam care ar fi preferinţele sale ; ele merg dinspre operă spre personaj, dinspre scriitură spre semnificaţie, dinspre arta literară spre comunicarea literară. Acest dinspre, această situare indecisă intre şi intre, se repercutează şi asupra modalităţii critice : înclinaţia spre discuţia ideilor operei l-ar apropia, cum am spus, de critica ideologică, dorinţa de a privi analitic şi interesul acordat personajului, de cea psihologică, în fapt nu e nici una nici alta. Intr-un volum de cronici, indecizia aceasta nu are mare importanţă, dar semnele ei sunt destul de pronunţate, mai ales in stil, nemetaforic, monocrom. Şi cu toate acestea sugestiv. NINA STĂNCULESCU : „Două balade ale vîntului de miază-zi“ • POEME In proză, sau proză poematică, cele două balade ale Ninei Stănculescu au aerul unor evocări mitologice, sub întimplările cărora se ascunde o fabulă, mai bine zis intenţia unei fabule. Epicul evocărilor, unul imaginat pe de-a-ntregul, fireşte nu suferă de prea mult lirism deşi tendinţa de poetizare e evidentă. Balada centaurilor e toată o poveste plină de imagini de o liricitate mai mult orală, improprie, precum a vorbirii eiitate, dar predominantă este totuşi povestea in sine, epicul pur, nu atît din pricina întîmplărilor ce se Înlănţuie, una din alta, nut din aceea a subtextului pe care ele îl comportă. Poezia, ea, • aici absentă. Cariatidele în schimb • foarte puţin baladă şi mai mult o Invocaţie lirică, scrisă cu sensibilitate feminină şi, pînă la un punct, emoţionantă printr-un fel de sinceritate nesinceră, construită anume adică, pentru a restabili un echilibru lăuntric ce stă să se desfacă. Sentimentul general e acela al dorului de echilibru clasic într-o lume trădată de propria-i efemeritate („Ştiu bine de-acel ceas / c-ar fi cindva / ceas unic / dăltuind rotund / coapsele lor rotunde / piepturile lor dezgolite rotund / peste valuri... / Ceas care le păstrează / etern străjuind toate, / Cariatide-ale fiinţei noastre de lut.“) L U. "IuRnali i,r-DE ..lECTOR. J PAUL MIRACOVICI: Cîmpia Mangaliei