Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)
1971-02-19 / nr. 8
Televiziune ACEA GESTIUNE • O SATISFACŢIE după care tînjeam, şi tînjeam demult, de cînd acel fascinant causeur a plecat dintre noi. De la moartea lui Ion Marin Sadoveanu. Atunci ni s-a părut de neinlocuit. Pe urmă, golul acelor seri, în loc să se umple cu abur și să dispară „undeva în albastru“, a devenit din ce în ce mai prezent. în sfîrşit, televiziunea se reaşează pe vechiul fir. Marţi seară au reapărut „Momente din istoria teatrului universal" Le-am aşteptat cu emoţie, pentru că ştim cu toţii cit de greu, cit de imposibil este uneori să te lupţi cu prestigiul umbrelor, înainte de emisiune eram recunoscători televiziunii pentru reluare. După emisiune îi mulţumim pentru că a reluat astfel. Profesorul doctor-docent Mihnea Gheorghiu dă ciclului prestanţă culturală. Distincţie. Farmec. Şi, ca un supliment benevol, în care nimeni nu are nici un merit, nici măcar autorul: fotogenie. în plus — toată stima pentru colegii noștri care au răspuns Intr-un fel sau altul de Acesta. Nimic din vechea rigiditate care a caracterizat nenumărate versiuni de spectacol antic. Nici o clipă sentimentul acela de lume închisă, cu care noi nu comunicăm decît pe deasupra, printr-o abstractă sete de cunoaştere sau prin impersonale „sentimente eterne“. Acesta lui Euripide, dar şi al lui Cornel Popa, a fost un spectacol în care ne-am simţit implicaţi, şi dacă nu dau aici o listă care Începe cu Eva Pătrăşcanu şi Gheorghe Cozorici şi Gheorghe Dinică, şi dacă nici nu-i mai amintesc pe Armand Cristea şi pe ceilalţi, o fac cu sentimentul că politeţea unei enumerări ar fi în acest caz profund jignitoare. Spectacolul merită cu prisosinţă o analiză minuţioasă, fără adjective globale, fără interjecţii de circumstanţă. Alt act de cultură: romanul foileton, din păcate în prea puţine părţi, Deşertul dragostei. Fără să poată ocoli cu totul filmul de duzină, cu unele momente de eclipsă şi uneori cedînd unui sentimentalism, care, la urma urmei, nu-i cel mai mare păcat (dimpotrivă, aş zice eu, aruncînd un ochi peste lume), redacţia de film, trebuie să recunoaştem, desfăşoară o activitate de culturalizare cinematografică remarcabilă. Aş dori ca această nobilă activitate să trezească şi un sentiment josnic: invidia. Aş dori ca responsabilii ipoteticelor noastre cinematografe de artă s-o invidieze şi, invidiind-o „s-o sape“, s-o sape in sensul de a o concura. Ascensiunea umorului pe micul ecran este şi ea un fapt îmbucurător. Miercuri seara, „Mihai Viteazul“ şi-a ajustat barba şi ne-a povestit snoave olteneşti cu un haz pe care nici ecranul, nici scena, din păcate, nu i-1 prea cunoaşte M-am gîndit cu plăcere că în curînd o s-o putem vedea şi pe „minunata (intr-adevăr minunata) pantofăreasă“, că o să putem să ne veselim şi cu această extraordinară fanţă, cu acea grozavă combinaţie de chip-chip şi dumdum care se numeşte Coca Andronescu. M-am gindit cu plăcere la Făt-Frumos. Admiratoarele n-au de unde să ştie, că marea vrajă a lui Florin Piersic nu se dezvăluie cînd se urcă pe armăsarul alb, ci cînd începe să povestească. M-am gîndit la Albulescu, la Besoiu, la Draga Olteanu şi m-am gîndit, mai ales, că sînt atîţia, vai atîţia, la care nu ne gîndim. Sîmbătă seara ne-am adus aminte de unul din cuplurile cele mai agreabile de care dispune ministerul zîmbetelor Privindu-i pe Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu, m-am gîndit cu amărăciune că avem custode de bibliotecă, custode de tablouri, custode de tot felul, dar custodele acela ne lipseşte. Păzim ramele, păzim pietrele, păzim şoproanele. Răspundem de inventare, răspundem de gestiuni, răspundem de pierderile planificate şi neplanificate, şi e bine să fie aşa. Orice siloz trebuie păzit. De ce, de-atitea ori, hambarul cu talente stă vraişte, în bătaia vîntului? Nu răspunde nimeni c-a putrezit o scîndură şi plouă înăuntru? Nu se simte nimeni vinovat de o părăsire nedreaptă, de o tăcere timpurie, de o uitare nemeritată ? De gestiunea flăcării nu răspunde nimeni? Ecaterina Oproiu O SCRISOARE DESCHISA CLIMAT PENTRU DIALOG • PRIMIM din partea criticului Valerian Sava această scrisoare deschisă adresată regizorului Mircea Drăgan. Ii facem loc în paginile revistei încredinţaţi fiind că va genera o discuţie utilă cinematografiei naţionale. Aşteptăm, deci, răspunsul (sau răspunsurile). Stimate tovarăşe Mircea Drăgan, Am citit cu interes intervenţiile din cadrul discuției „Cineast-critică-public" apărută recent în „Scînteia tineretului“, inclusiv articolul dumneavoastră. Din păcate, trebuie să vă spun că rîndurile pe care le-aţi scris cu acest prilej mi-au provocat o reală tristeţe. Adunînd cifrele care indică intrările la cinci din filmele pe care le-aţi realizat, dv. conchideţi că ele „au fost vizionate... de peste douăzeci şi două de milioane de spectatori“ (ceea ce reprezintă mai mult decît întreaga populaţie a ţării — se înţelege însă că e vorba de bilete, nu de spectatori). E pentru prima dată cînd întîlnesc un realizator recurgînd la o astfel de statistică globală, dar ţinem cu toţii la eficienţa cinematografiei noastre şi este cert că aveţi un anumit temei să vă arătaţi încîntat că aţi reuşit „o relaţie excelentă“ cu publicul. Aveţi cu atît mai multe motive de satisfacţie cu cît, după părerea mea, filmele dv. s-au aflat într-o „relaţie excelentă“ şi cu critica, fiindcă atît Setea cît şi Lupeni ’29 şi de asemenea şi Golgota şi Columna au avut — ca să păstrez terminologia dv. — o presă excelentă, privilegiată aş zice. Un film ca Setea a fost, pe bună dreptate, adoptat de către critică drept o lucrare de prim interes din filmografia ultimilor 20 de ani, prezent în toate retrospectivele noastre. Faţă de Lupeni ’29 şi Columna, cronicarii s-au făcut chiar vinovaţi de un anumit spirit apologetic, care ne-a încercat destul de des în relaţiile cu producţiile naţionale. Cu atît meu surprins am fost să constat că dv. faceţi, în articolul respectiv, o disociere netă între public şi critică, văzînd chiar aici o opoziţie categorică — mai mult, o relaţie de incompatibilitate. Aţi scris negru pe alb: „Am reuşit această relaţie excelentă în primul rînd pentru că am studiat îndelung şi temeinic mecanismele complicate ale legăturii film-spectator şi în al doilea rînd pentru că am ignorat cu desăvîrşire critica de film din momentul în care mi-am dat seama că majoritatea aşazişilor noştri critici de cinema nu fac această profesiune decit în lipsa accesului la creaţie, din snobism, din invidie şi într-o imensă necunoştinţă de cauză". Perfect. Este destul de tare, dar admirabil ca francheţe. Reţin însă că aţi avut un anumit moment („din momentul în care mi-am dat seama...“) cînd critica vi s-a relevat, brusc, ca atare şi de cînd aţi hotărît să o ignoraţi „cu desăvîrşire“. Contemplîn- du-vă filmografia pe care dv. înşivă o citaţi parţial: Setea, Lupeni ’29, Neamul Şoimăreştilor, Golgota, Columna — şi ţin să adaug, la început, Dincolo de brazi şi, la sfirşit, B.D. intră în acţiune — cred că doar două din filmele dv., Neamul Şoimăreştilor şi B.D. intra în acţiune, au putut să-i facă pe critici să-şi trădeze urîtele porniri la care vă referiţi, fiindcă este în afara oricărei îndoieli că la celelalte pelicule ei au manifestat cu totul alte sentimente, care se vede că nu v-au afectat în nici un fel. Ce-i drept, pentru a sublinia odată în plus disocierea discriminatoare între public şi critică, dv. ţineţi să vă declaraţi receptivitatea faţă de „observaţiile iubitorilor de film“ la care spuneţi că aţi „reflectat temeinic“: „m-au ajutat să perfecţionez filmele mele şi să le fac atît de îndrăgite de spectatori“. Vorbiţi de asemenea, în aceiaşi termeni lucrativi şi categorici, despre „depistarea şi eliminarea a ceea ce este slab, a ceea ce este nerealizat“, despre „corectarea erorilor“ din filmele dv. — operaţie în care v-au ajutat tot „iubitorii de film“. Deci pînă aici acceptaţi să se meargă în dialogul cu dumneavoastră — în dialogul celor 22 000 000 cu dumneavoastră , observaţii menite să vă perfecţioneze filmele şi să corecteze unele erori. E Se întîmplă, însă, tovarăşe Drăgan, şi ce e de făcut cu critica profesională — incomparabil mai redusă numeric — în momentul în care ea se află în faţa unui film slab şi care nu mai poate fi „perfecţionat“ ? Mai precis, un film ca Neamul Şoimăreştilor ? Ce se întîmplă dacă un critic vrea să vă spună şi să vă demonstreze (aici sînt de acord cu dv. — critica trebuie să demonstreze, nu să recurgă la zeflemea, dar ironia, parodia nu pot fi eliminate „cu desăvîrşire“ din arsenalul nostru spiritual, atîta timp cît precizia şi probitatea judecăţii de valoare primează), ce e de făcut dacă unii critici vă spun că pentru un anumit gen — să zicem acela ilustrat de proza poematică a lui Sadoveanu sau comedia — dv. aveţi şanse mai reduse decît în altele sau n-aveţi deloc ? Dacă am înţeles bine, intr-un asemenea moment aţi hotărît să ignoraţi „cu desăvîrşire“ critica — gest de la care, de altfel, nimeni nu vă poate opri — constituindu-vă dv. înşivă în conştiinţă de sine a profesiunii pe care o practicaţi şi mîngîindu-vă cu ideea că există „un judecător suprem — publicul“, al cărui cuvînt „CONTEAZĂ“ (scrieţi dv. apăsat, cu majuscule, deşi nimeni nu susţine contrariul). Pe dv. vă interesează faptul că publicul „contează“ (compter va număra sau a fi numărat). Dar, mai mult, el este beneficiarul, el este destinatarul operei de artă, el ţine de însăşi finalitatea artei, de funcţia ei de comunicare şi de influenţare. Cît despre ideea de „judecător suprem“ , pe care o reluaţi mereu în articolele dv., fără să uitaţi a indica, de fiecare dată, galonul de „suprem“, ca într-un tribunal în care arta ar fi inculpatul — această idee reprezintă însă o simplificare şi o deformare a raporturilor reale. Dacă vă interesează „cuvîntul publicului“ şi nu numai biletele, dacă vă interesează opinia intimă şi finală a spectatorului şi nu numai „mecanismele“ reacţiilor lui momentane de care spuneţi că aţi ţinut seama, pentru ca să vă faceţi filmele „atît de îndrăgite“, atunci pot să vă spun că din sondajele parţiale pe care le-am întreprins şi din scrisorile unor spectatori rezultă că publicul este mult mai complex şi mai exigent decît se crede, evident, mai divers, dar de multe ori în acord cu — şi chiar mai sever decît — critica, exprimîndu-se incomparabil mai franc despre unele producţii. De altfel, studiul socio-psihologic al spectatorilor a devenit o parte integrantă a filmologiei moderne, soră bună cu critica. Şi e regretabil că nouă ne lipseşte încă un institut de filmologie specializat în socio-psihologia publicului spectator. Pe de altă parte, critica, profesie şi vocaţie distinctă, îmbrăţişată şi de unii creatori, este ea însăşi o expresie a opiniei publice, chemată, după cum se ştie, să contribuie mai activ la selectarea şi promovarea valorilor, la o îmbunătăţire mai radicală a climatului şi modalităţilor de lucru din cinematografie. D)UMNEAVOASTRĂ am insistaţi însă pe imaginea unor punţi rupte şi vedeţi relaţiile dintre creatori şi critici ca acelea dintre două orînduiri fatalmente opuse, istoria fiind chemată să decidă care dintre ele să dispară. „La urma urmelor echilibrul universal al vieţii rezolvă totul — scrieţi dv. grav. Regizorii îşi fac filmele lor, pe care le judecă spectatorii şi posteritatea, iar criticii îşi scriu rîndurile lor, pe care le judecă cititorii şi, evident, viitorul“. Deci, cu toţii comunicăm cu viitorul şi suntem preocupaţi de posteritate, dar intre noi, în prezent, totul este pierdut ! E o concluzie peste măsură de pesimistă, tovarăşe Drăgan. Faptul că Tudor Stănescu, Florica Ichim, Călin Căliman şi alţi critici, pe care nu i-aţi mai putut cita „din lipsă de spaţiu", au criticat aspru — în genere corect, după părerea mea — ultimul dv. film nu vă dă dreptul decît, eventual, să-i ignoraţi, chiar să ne ignoraţi, fie şi „cu desăvîrşire“, dar nu să-i blamaţi şi cu atît mai puţin să aruncaţi anatema asupra unei întregi bresle care, ca şi a dv., este parte componentă inseparabilă a cinematografiei naţionale. Faptul că lor şi altora nu le-a plăcut B.D. intră în acţiune nu înseamnă „a nu-ţi place nimic", „a sfida publicul", „a desconsidera totul“. De ce confundaţi un film sau cîteva filme cu „totul" ? Trec peste procesele de intenţie cu valoare de insultă (dv. înşivă încriminaţi „dispreţul, mania demolării, zeflemeaua, sfertodoctismul cinematografic, insulta“ — deci ar fi de aşteptat să pledaţi pentru receptivitate şi deferenţă faţă de critică şi de presă, totdeauna o probă în plus de fineţe Intelectuală şi de conştiinţă a unităţii unei şcoli). E bine să socotim cu toţii că apostrofările globale , ale criticilor la adresa „regizorilor de la Buftea“, ale regizorilor la adresa „aşa-zişilor noştri critici“ ş.a.m.d. ţin de preistoria şi de copilăria unei viitoare şcoli de film. Aceasta ne-ar ajuta să vorbim cu folos şi despre slăbiciunile şi erorile reale ale criticii, printre care se numără atît apologia facilă şi descalificantă, cît şi cantonarea în compilaţii, în locul unui efort pozitiv de generalizare a experienţei şi virtualităţilor propriei noastre cinematografii. Aş mai remarca un singur amănunt : faptul că de două ori în scurtul dv. articol atribuiţi „majorităţii aşa-zişilor noştri critici de cinema" (deci toţi sunt „aşa-zişi“, iar dintre ei majoritatea au şi alte metehne) o foarte secretă şi periculoasă pornire „spre uneltele creaţiei" (căutînd, printr-o „oribilă tactică“ de demolare, să capete „acces la creaţie“.). Despre „demolare“ am mai vorbit — dar de unde această iritare şi această nouă alarmă ? Fapte justificatoare nu ştiu să existe, însă eu cred că n-am putea decît să ne bucurăm dacă intuiţia dv. nu s-ar inşela în privinţa interesului unor critici pentru calitatea de realizatori de film. Şi nu văd de ce n-aţi avea şi cu viitorii debutanţi — fără a mai vorbi de colegii dv. din alte direcţii stilistice — nu relaţii de partizanat îngust, ci aceleaşi „relaţii excelente“ pe care le-aţi avut în trecut cu publicul şi cu critica. Cu veche consideraţie, Valerian Sava PE ECRANELE LUMII Actrița de origine greacă Olga Carlatos, stabilită la Paris, este interpretă In filmul lui Franco Rossi Eneida, care se turnează in Iugoslavia. spectacolele săptămînii „Clanul sicilienilor“ FIARELE pariziene insinuau încă posibilul amestec al lui Alain Delon în crima ce a pus capăt zilelor lui Alexandr Markovici şi desconspirau, pentru prima oară, detalii de senzaţie din biografia sa, cînd popularul actor accepta să joace intr-un rol care să-l înfăţişeze publicului francez ieşind de la Prefectura poliţiei, cu cătuşele puse, condamnat pentru crimă. Primele replici acuză pe Sartet-Delon de omucidere şi strecoară exact acele date aflate atunci de opinia publică : studii abandonate de timpuriu, o campanie în Indochina, spargerea unui magazin de bijuterii... In prim plan, chipul lui Delon arborează acel surîs angelic, dublat de acea privire metalică, pe care i le cunoaştem. Sfidarea lui Delon. Filmul se deschide cu acest dublu suspens dintre realitate şi ficţiune. Punctul de incidenţă cu biografia actorului avînd cel mai ridicat box-office în Franța, rămîne însă aici. Mai departe avem de-a face intr-adevăr cu „clanul sicilienilor“ condus cu inegalabila sa mimică masivă de Jean Gabin — un sicilian ce organizează, fără reproş, hold-up-uri în deplasare la Paris. Delon este cel venit din afară, menit să disloce mecanismul clanului pentru că personajul său păstrează ceva din iremediabila însingurare a samuraiului. Lino Ventura este cel ce impune legea, demontînd cu destulă dificultate alibiul perfectei respectabilități sub care operau sicilienii. Ventura — Gabin — Delon, un trio introdus de regizorul Henri Verneuil, care a pus la cale o palpitantă relatare cinematografică pornind de la romanul poliţist cu acelaşi titlu al lui Auguste Le Breton. Aceeaşi inepuizabilă partidă dintre urmăriţi şi urmăritori in al cărei final legea ghilotinează fără drept de apel fărădelegea. Tipar cu cît mai cunoscut de spectatori, cu atît mai gustat. Pe traiectoria dinainte trasată, surpriza dinamitează acţiunea prorocind mereu noi răsturnări de situaţie. Verneuil ştie exact cînd să aprindă fitilul. Dinamica episoadelor se accelerează şi se amplifică continuu, urmînd tehnica bulgărului de zăpadă. O spectaculoasă evadare iniţiază seria suspens-urilor ce culminează cu o deturnare de avion şi o ingenioasă aterizare. Pe ruta Paris— Roma—New York şi retur, Verneuil strînge firele acţiunii, dedicînd totodată o atenţie aparte portretizării personajelor. Temperamentele fiecăruia îşi spun cuvîntul dincolo de bine şi de rău, şi se prezintă în faţa spectatorului ca individualităţi reale, crima neexcluzînd uneori farmecul, iar drumul către adevărul legii — extrema duritate. Cîteva oaze sentimentalpitoreşti îşi maschează condiţia de clişee, integrîndu-se pe parcurs ca rotiţe ale unui singur mecanism dramatic. In planul sicilienilor Henri Verneuil a ştiut să înnobileze — prin calitatea invenţiei, a montajului, a ritmului, a interpretării, şi a imaginii (Henri Decae) — un clasic film poliţist. Adina Darian „LOVE STORY“ II NU EXISTA azi ’ în lume nici un producător mai fericit și mai satisfăcut decît Howard Minsky. Acest om încîntat, care nu-și poate încă reveni de pe urma succesului său fulgerător cu filmul Love Story (Poveste de iubire), își începe toate frazele spunînd : „E pentru prima oară că...“ Intr-adevăr, e pentru prima oară în istoria cinematografiei cînd un film prezentat simultan în 167 de săli (la 25 decembrie 1970) totalizează în 5 săptămîni de exploatare 5 milioane de intrări şi o reţetă de 10 milioane şi jumătate de dolari. E pentru prima oară cînd o carte scrisă după un scenariu, de către însuşi autorul scenariului, Erich Segal, cunoaşte un tiraj de 9 milioane exemplare. E pentru prima oară cînd în mai puţin de o lună se vînd un milion de discuri cu muzica originală a filmului (autor: Francis Lai) şi cînd şlagărul pe care l-a lansat va fi cîntat simultan în toată lumea (Mireille Mathieu va fi interpreta franceză, iar Shirley Bassey — cea engleză). Pentru producător, tot ce e legat de Love Story e de domeniul miracolului. Acum doi ani, Howard Minsky era un începător în ale producţiei de filme. Autodidact, fusese sufleur într-un teatru, înainte de a , deveni programator la Paramount. Și într-o bună zi a anului 1963 s-a hotărît să încerce... Erich Segal, tînăr profesor la Universitatea Yale și scenarist (el a scris Yellow Submarine — Submarinul galben, pentru Beatles-i), i-a adus în rezumat Love Story. Era scrisă cu umor, prospeţime şi sobrietate, o poveste foarte simplă în care nu se vorbea nici despre erotism, nici despre violenţă, ci despre o iubire profundă şi adevărată între doi studenţi. Entuziasmat de subiect, Minsky lucrează timp de zece luni ca să pună la punct scenariul împreună cu Erich Segal, Arthur Hiller, angajat ca regizor, şi Robert Evans, care conduce producţia Paramount în California şi a cărui soţie avea să devină vedeta filmului Love Story. Ali Mac Graw, tînără vedetă lansată în Good bye, Columbus, a acceptat să joace rolul lui Jenny, iar Ryan O’Neal (cunoscut telespectatorilor din Incoruptibilii) a fost ales, printre 136 de candidaţi, ca interpret al lui Oliver. In cinci săptămîni ei au devenit cuplul cinematografic cel mai celebru în Statele Unite şi se pregătesc acum să stoarcă şi lacrimile europenilor. Love Story va fi prezentat la 6 martie reginei Angliei în cursul tradiţionalei Royal Performance. D-na Pompidou va prezida la 19 martie premiera de gală pariziană organizată în beneficiul cercetărilor asupra cancerului. N. A. An Mac Graw şi Ryan O'Neal in Love Story inema Ce spuneţi, tovarăşe director Neacşu? • CU programul de filme contemporane, prezentat abonaţilor de duminică dimineaţa, Cinemateca face concurenţă unui cinematograf de artă. Dar, din păcate, prin condiţiile de vizionare oferite la aceste spectacole, Cinemateca face concurenţă cu succes sălilor de cartier. Unul dintre spectacolelecoupé (Schlesinger-Polanski) ale lunii ianuarie, rămîne, în acest sens, un reprezentant demn pentru neplăcerile îndurate de spectatori săptămînă de săptămînă. Mai Intii, traducerea , o voce, nefonogenică şi iritantă, are in plus lipsa de tact de a traduce ca ... săritura calului de şah, din trei in patru fraze... In ziua amintită s-a izbutit chiar un graţios echivoci, printr-o pauză subtil marcată, în replica „e o femeie imposibilă... mama ei...“ Da, se întîmplă la Cinematecă, aşa cum spuneam, ca la cel mai mizer cinematograf periferic. Se întîmplă ca o lumină misterioasă din cabina de proiecţie să se aprindă din cînd in cînd, perturbind vizionarea pentru spectatorii de la balcon, in duminica bucluoasă, insă, pe semne operatorul cunoştea filmul lui Schlesinger, drept care şi-a permis să se şi joace ci bobinele, inversîndu-le în două locuri, adică atît cit să obţină un test de reacţie a spectatorilor. Şi, pentru ca toată lumea să participe la joc, conducerea Cinematecii a avut grijă să convoace spectatori nemulţumiţi şi în hol. Erau cei care, ştiind că de la un timp se obişnuia să se facă o pauză între cele două filme, întîrziaseră şi voiau să intre la al doilea film. Numai că inventivitatea personalului a funcţionat şi de data aceasta ireproşabil , şi revenise la procedeu iniţial, astfel că Fundătura se lipea ca un so de prelungire firească . Un fel de dragoste, ceea ce nu însemna că spectatorii veniţi la punctul de tangenţă aveau acces In sală. Da unde, parlamentari, discuţii, vociferări, minute in şir. Poate puţină consecvenţă şi niţică organizare In ale vizionării, (inclusiv difuzarea programului, dacă se poate nu la sfirșitul ciclului prezentat, ei dimpotrivă ...) n-ar strica. Ion BABUC București Noua dragoste a bătrinului cineast • MARCEL L’Herbier „Nestor* al regizorilor francezi (născut in 1890, a debitat In 1917 cu filmul de avangardă Fantome), e preocupat în prezent de viața lui Debussy. El a terminat de curînd pelicula cu caracter de popularizare In robia lui Debussy, in care episoadele biografice erau ilustrate cu fragmente din opera compozitorului. Acum, L’Herbier intenţionează să realizeze un film în genul biografiei romanţate, punind accentul pe activitatea creatoare a iniţiatorului impresionismului in muzică, dar şi pe viaţa sentimentală a acestuia. Rolul compozitorului în Acest veac de aur va fi încredinţat unui tînăr pianist, iar iubita lui va fi întruchipată de Sophia Loren. Christine şi Claude • CHRISTINE Lelouch este abia venită un cinematograf. Filmul soţului ei, Le voyou, a înregistrat, însă, un mare succes la Paris fiind decretat de către un juriu prestigios de critici (Cherasse. Guides. Cournot. Brancourt. Bernat. Lode), „filmul lunii decembrie *70“. Pentru soţia lui Claude Lelouch acest prim contact de mai mare amploare cu filmul a coincis cu o consacrare. Din păcate, proiectele ei pe 1971 rămân secrete. „Sunt soţia lui Claude. El urmează să decidă dacă voi putea turna şi cu alt regizor în afară de el“ — a declarat ea în presă... Să aşteptăm verdictul lui Claude... înainte de a da verdictul, Claude intenţionează să facă cel mai ieftin film din istoria cinematografului, Weekend-ul unui celibatar, ale cărui filmări vor dura doar două zile. Colaborată de altci • FILMUL lui Ruy Guerra, cu Susan Strassberg şi Sterling Hayden, s-a bucurat de un deosebit succes pe ecranele Parisului , versiunea franceză a titlului, Tendres chasseurs, ca şi subtitrarea, aparţin lui Romain Gary. Gabin, Signoret şi „Pisica** • „NOI, actorii, nu suntem nimic, dacă în spatele nostru nu există un subiect valoros, un regizor talentat, un operator artist...“ au declarat, cu luciditate şi sinceră modestie, Jean Gabin, cel mai popular actor francez, şi Simone Signoret, câştigătoarea a două premii Oscar. Cei doi monştri sacri — care se recunosc şi se apreciază reciproc de peste 25 de ani — sunt reuniţi, pentru prima dată, într-un film Început la sfirşitul anului trecut de regizorul Pierre Granier-Deferre. Pisica. Rectificare • SCURT-metrajul documentar Ziduri străbune (despre care a fost vorba în articolul Cenușăresele din „Contemporanul“ nr. 5/1971) este realizat, de fapt, de Paul Cojoceru. Facem cuvenita rectificare. LA CINEMATECĂ — Săptămînă care urmează, la Cinematecă, încheierea Medalionului John Ford cu Omul care l-a ucis pe Liberty Valance, realizat în 1962 (marţi 23), iar ciclul Fred Astaire ne invită la ultimele proiecţii : Povestea lui Vernon şi Irene Castle — 1939 (marţi 23 şi miercuri 24), Dansez cu tine — 1940 (joi 25 și vineri 26), Hanul melodiilor — 1941, în care apare și Bing Crosby (sîmbătă 27), Mutră nostimă — 1956, în care partenera lui Astaire este Audrey Hepburn (duminică 28). Evenimentul, însă, îl constituie debutul retrospectivei A. Dovjenko cu primele patru mari filme ale regizorului ucrainean : Zvenigora — 1927 (miercuri 24), Arsenal — 1929 (vineri 26), Pămînt — 1930 (sîmbătă 27) și Ivan —1932 (duminică 28). s DE VINERI PÎNĂ VINERI • Strada lăturalnică, o dramă zugrăvind momente din viața intimă a unei femei din ziua de astăzi poartă semnătura regizorului maghiar Tamas Renyi, iar rolul principal este interpretat de cunoscuta actriță Mary Töröcsik. • A doua premieră cinematografică a săptămînii este o producţie a Studiourilor din R.P. Bulgaria Îngerii negri. Semnat de regizorul Vîlo Radev, filmul se inspiră dintr-un fapt real : eroismul unui grup de adolescenţi, angajaţi in lupta ilegală antifascistă.