Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)
1971-03-05 / nr. 10
TELEVIZIUNE CERBII • SA DECIDĂ juriul „cine ?“, iar noi, urmărind sfatul poştaşului, să mobilizăm ultimele picături de energie, să strîngem din măsele, să ne răstignim voinţa şi să supravieţuim pînă duminică seara, perpelindu-ne fireşte, dar băgînd in gură — pentru subsistenţă — cite-un dumicat, punînd din cind in cînd capul pe-o pernă, pentru că, iubiţi suporteri, trebuie totuşi să ne găsească vii judecata de apoi, cind vocile de aur se vor urca pe cerbi de aur şi vocile de argint — pe cerbi de argint, iar vocile celelalte se vor urca pe — „ehe ! he ! ştim noi cum devine cazul“. In paranteză fie zis stimate tovarăşe Bucheru deşi nimeni nu-mi cere, nimeni nu mă pune, dacă aş putea eu v-aş acorda dv., nu un cerb, ci un elefant simbolic, pentru că până una alta, dintre toate mărţişoarele, el pare cel mai Solomonic. Ideea dv. mi se pare de o maximă Înţelepciune. Acele scrisorele iscălite vitejeşte „un grup de...“, „o telespectatoare care...“ nu nai trebuie ignorate cu palidă şi întristată îngăduinţă. Nici prea spumoasă şi prea sfiruitoare ironie nu prea îşi are rostul. Grobianul nu se biciuieşte cu serpentine de forţă. Dv. l-aţi biciuit cu politeţea şi nimic nu a fost mai nimerit decât să ne citiţi răvaşele acelea încheiate „cu mare dispreţ“ şi începute cu „să se interzică !“ „Să se interzică să cînte cutare!“ „Să se interzică să apară cutare !“ Să se interzică — probabil în continuare — să stea la bloc, să mai treacă prin faţa Universităţii, să mai respire cu plămînul drept. Să fie daţi afară. Să li se taie acordul. Să li se ridica permisul. Să le moară capra ! O, ce portrete-robot se pot compune din aceste înveninate rînduleţe ! O, cu cită voluptate aceşti înverşunaţi anonimi ar fi adus benzină pentru ruguri, dacă ar fi trăit pe atunci, pe cînd rugul slujea de televizor ! Tactica dv. tovarăşe Bucheru mie mi se pare excelentă. Citiţi-ne bileţelele lor otrăvite ! Lasăţi-ne să nu-i uităm. Lăsaţi-ne să ne fie teamă de ura aia neagră compactă, pustiitoare, care nu vrea nimic altceva decît : „să se interzică !“ In această stare de spirit, urmărită de stafiile care omoară caprele şi scîncesc cînd văd piatră peste piatră, lăsînd grija sfinţilor în seama părinţilor, acutele — în seama cronicarilor şi premiile în seama juriului, primele două zile ale festivalului din Braşov le-am petrecut ca pe o sărbătoare de familie bună şi voioasă : o torţă albă, pe o faţă de masă albă, un nepoţel cu plete blonde, care rotea în jur o privire de Micul prinţ şi nu vedea decît curcubee şi nu striga decît „what a wonderful world !“, o vecină de palier cu sînge clocotitor, care svîcnea la Carmencitta şi anatemiza : „nisio lacrimă, nisio lacrimă" , o verişoară gracilâ, — mai prea frumoasă să fi fost de adevărat un înger dulce şi cardiac : „O ! mister Barnard“, o doamnă onorabilă venită tocmai de la Paris, un băiat mucalit ca o amintire tandră de Fernandel, dacă bunul nostru Fernandel ar mai putea avea cel mai mare noroc pe care l-ar fi putut atinge în viaţa lui : să cînte şi el acum la Braşov „nu-ţi şade bine cind plîngi !“ Săptămîna viitoare, cînd vom vorbi la perfectul compus, o să tragem o linie mare, o să zicem aici da, şi aici nu, şi aici cum se poate ?. Dar acum aceste prime două zile de festival sînt încă pentru mine o sărbătoare de familie şi cînd apar cei doi prezentatori — distinşi, surîzători, citind, vai, cu talent acele deshidratate sinopsisuri de tangouri, am în spiritul critic şi spun şi eu, ca orice pietonă care vede trecînd o nuntă : „ce frumoşi sunt mirii !“ Cînd a apărut el, unchiul de departe, unchiul cu floare la butonieră, unchiul cu iubirile lui bucolice, cu cîntecele lui dulcişoare, cu şotiile şi ochiadele lui de fost ştrengar, eu, care-l aşteptam jenată şi mă băgasem după perdea ca să nu-mi vadă grimasa, am spus: mea culpa. Nu peste tot, nu tot timpul, dar cel puţin intr-o paranteză confecţionată din coarne de cerb, da, domnule Trenet, ,,j’ a d’ la joie“. Ecaterina Oproiu PERDINAND, Joseph, Désiré Constandin. Avea 18 ani, era mic funcționar de bancă, cînd, întîlnind pe dramaturgul și regizorul Marcel Pagnol — atunci încă departe de jilțul Academiei Franceze — hotărăște să-i urmeze trupa comică nomadă. Era în 1921. Nimeni nu a putut citi, în gestul spontan al tînărului de atunci, longevitatea carierei artistice ce se năștea : 40 de ani de cinema, peste 160 de filme. Fernandel. Un fenomen de popularitate. Un nume ce trece înaintea titlurilor. Ce au însemnat Cardul, Don Camillo, Don Juan, Oaia cu cinci picioare, Inamicul public nr. 1, şi atîtea altele, altceva decît subtextul servit unui singur actor-personaj ? Comicul său are un stil ce se refuză analizei rigide. II are pur şi simplu pe Fernandel cu fizicul jovial, cu dinţii lui mari, mereu descoperiţi într-un zîmbet decontractat, direct, plin de omenesc în care desluşeşti temperamentul provensalului din Marsilia natală. Simpatic, stîngaci, tandru, bonom, gafeur, cu ironia promptă dar mereu topită într-un dram de miere. Aşa a fost Fernandel. Aşa este Fernandel, pentru că ori de cîte ori unul dintre mai marii ecranului dispare, te străbate acelaşi gînd neîncrezător. Ai încă rîsul său în ureche. Ai încă mimica sa în faţa ochilor. Ştii că oricînd îl vei putea reîntîlni la Cinematecă, într-un cinema pe bulevard, sau seara pe ecranul de cameră. Treimea rîsului francez a rămas doar cu un singur reprezentant: De Funés. A fost poate un renghi al soartei să-i apropie prin moarte pe ceilalţi doi — Bourvil, Fernandel — după ce de-a lungul întregii lor cariere artistice şi-au încrucişat zîmbetele într-un permanent duel. O întreagă Franţă s-a înduioşat la moartea lui Bourvil, descoperind, dincolo de actor, omul. Intr-un scurt prim-plan televizat luni seara, am reţinut lacrima îndurerată a lui Jean Gabin, alături de Marcel Pagnol, în faţa acestui alt irevocabil exil. O lacrimă ce exprima poate şi un inevitabil presentiment. Gabin, a cărui pondere fusese aproape copleşită de exuberanţa lui Fernandel, în dialogul socrilor, într-umnul din ultimele sale filme, Vîrsta ingrată. „La urma urmei, doi bani nu dau că sînt urît, răzbunător şi pretenţios, că-mi plac cravatele bătătoare la ochi şi calambururile, că banii îmi umplu prea uşor buzunarele, că n-am gust, că detest să citesc, şi că îi prefer pe Scotto lui Beethoven, pe Duboul lui Daumier, pe Létraz lui Racine, că am un creier mic de birocrat ascuns sub o faţă mare de cal, că mă iau drept Fernandel... Ei, şi cu asta ce-i ?" — admirabilă explozie de luciditate şi duioşie, de ironie şi autoironie. Fernandel a murit. Nu cred. ....Ei, şi cu asta ce-i, ne întreabă parcă acel zîmbet provensal. Adina Darian Fernandel, in patru din rolurile filmografiei sale atit de bogate : Oaia cu cinci picioare, Legea e lege, Inamicul public nr. 1, Vîrsta ingrată. Aduceri aminte ■ „începutul“ ■ „Mexic 70“ ■ „Trandafiri roșii pentru Angelica“ ...................................................................................................................... 2 NTIMPLAREA face ca repertoriul acestei săptămîni cinematografice să ne stirnească foarte multe aduceri aminte. Ne amintim, de pildă, că — la timpul potrivit — D.R.C.D.F.-ul n-a achiziţionat filmul de debut al unui tinăr regizor sovietic. Prin foc nu se trece. Intre timp — după ce televiziunea noastră a programat nu de mult filmul pe micile ecrane — regizorul acelei pelicule de o frumusețe stranie, Gleb Panfilov, a mai realizat un film, începutul, care ne este propus spre vizionare acum. Gleb Panfilov confirmă: este un autor de talent, cu o sensibilitate acuzată, un regizor care se pricepe să transfigureze o poveste destul de banală, comună, intr-un fapt de artă. Filmul său începutul ne reaminteşte clipa de poezie, lirismul Dragostei lui Alioşa. Dar ne spune mai mult, în ultimă instanţă este altceva decit Dragostea lui Alioşa. Şi poate că nici nu trebuie să căutăm explicaţii foarte savante, încercînd să definim particularul pasionant al acestui film, in care mare lucru nu se petrece: o fată dintr-un oraş de provincie cunoaşte un băiat şi o descoperă pe... Ioana d’Arc. Poate că tot ineditul filmului stă intr-un singur nume, şi numele acesta e Inna Ciurikova. Şi în Prin foc nu se trece, şi in începutul, Inna Ciurikova, protagonista, joacă rolul unei fete urîte. Demonstraţia actriţei este aceeaşi, in primul, ca şi în al doilea film : există pe lume lucruri mult mai importante, mult mai preţioase decît frumuseţea. In fond, interpreta nu face decît să repete un adevăr comun, quasiunanim acceptat. Dar demonstraţia actriţei (a nu se înţelege că demonstraţia devine vreo clipă „scop in sine“) este de-a dreptul fascinantă. Ca spectator, ai senzaţia, chiar convingerea, că rolul Paşei — fata condamnată la singurătate, la o singurătate tristă şi duşmănoasă — a fost scris special pentru Ciurikova. (S-ar putea ca lucrurile să stea intr-adevăr aşa, dar acest amănunt ne interesează mai puţin.) Este, în acest personaj dramatic şi tonic deopotrivă, o forţă lăuntrică care transpare continuu, prin gesturi şi mişcări, în priviri şi tăceri, în cuvintele rostite sau nerostite. Puterea personajului de a-şi depăşi condiţia, de a ieşi din carcasa singurătăţii, de a-şi modifica un destin aspru, care-i pare scris pe frunte, constituie, în ultimă instanţă, însăşi forţa filmului. Şi mare parte a meritelor revin interpretei: această fată deloc frumoasă, de-a dreptul urîtă, care se pricepe măiestrit să descopere frumuseţea ascunsă a personajului. Regizorul Gleb Panfilov o promo vează pentru a doua oară într un film al său pe Inna Ciurikova. Ştie ce face... Am exagerat, probabil, considering că filmul se bazează exclusiv pe această actriță cu mari resurse interpretative. „Faptele diverse“ ale filmului ne destăinuie un regizor cu mari aptitudini in prospectarea psihologică a personajelor. Hotărit lucru, Panfilov face parte dintre cei mai viguroşi reprezentanţi ai tinerei generaţii de regizori sovietici. Alături de un Tarkovski, de un Mihalkov Koncialovski, de un Huţiev. Să îndrăznim, oare, a ne reaminti (pentru că veni vorba) că ţin alt film de o tandreţe şi o simplitate exemplare. Ploaia de iulie, datorat acestuia din urmă, nu a rulat încă pe ecranele noastre ? ALTĂ surpriză (plăcută) a săptămînii este filmul regizorului Alberto Isac consacrat campionatelor mondiale de fotbal, Mexic ’70. Cu o relativă operativitate, după ce n-a achiziţionat de-a lungul anilor cîteva filme sportive de mare răsunet internaţional, precum filmul Olimpiadei din Tokio sau filmul campionatelor mondiale de fotbal din Anglia (nu putem uita aceste emisiuni repertoriale flagrante) D.R.C.D.F.-ul încearcă să repare, şi de această dată, greşeli practic ireparabile. Vedem cu bucurie filmul cineaştilor englezi, retrăim clipe ,de mare încleştare, de mare tensiune, de mare spectacol, şi ne reamintim ceea ce scria odată, cu dreptate, Radu Cosaşu, într-un articol despre film şi fotbal: „nu există actor în lume care să-l joace pe Schnelinger în minutul 92“... Totuşi, cu toate culorile vii ale filmului, cu toate fizionomiile şi fazele palpitante pe care ni le oferă (şi nu neapărat din pricina pretextului cam firav), după ce vedem Mexic ’70 nu se poate să nu ne reamintim, nostalgic, alt film al cineaştilor englezi, Gol (pe care tot Televiziunea a avut grijă să nu-l „scape"). Era acolo un adevărat „concentrat“ de artă, sport, poezie şi umor tipic englezesc. Toate acestea există şi în filmul mondialelor mexicane , dar produsul este mai diluat... TRANDAFIRI roşii pentru Angelica ne reaminteşte, de asemenea, cîte ceva : în primul rînd, nesfîrşitele coloane din faţa caselor de bilete care au însoţit serialul Angelicilor. Filmul lui Steno, cu Jacques Perrin şi Raffaella Carra, nu are nimic comun, insă, cu „minunata" marchiză a îngerilor. Doar „cozile“ seamănă. Dar ce ? Alexandre Dumas nu îşi are şi el „fanii“ lui, sau n-ar merita să şi-i merite ? Călin Căliman PE ECRANE Inna Ciurikova, „fata unită" din filmul lui Gleb Panfilov începutul Despre comic — Alegerea comicului în viaţă a fost o întîmplare ? Ştiu că aţi debutat la 10 ani, cu cîntecul. La Marsilia... — M-am născut comic. Arta comicului nu se deprinde ca o meserie. Nu se învaţă la şcoala de comici. Te naşti comic. Am avut în singe comicul. Am fost mai întîi 8 ani funcţionar la bancă, dar hazul meu nu se acorda de fel cu cifrele reci. Atunci ţineam eu conturile altora. Azi îl ţin alţii pe al meu. Simţeam nevoia să mă produc. Soţia mea, Henriette, credea în talentul meu cu fervoare. Ea m-a încurajat mult de tot în cariera artistică. — Cum vedeţi dv. evoluţia genului comic în societatea modernă contemporană, în era tehnologică ? — Sper, spun bine sper, să supravieţuiască. Dar dacă lumea va continua ca acum, nu se va mai ride multă vreme. Dacă continuăm aşa, în următorii 20 de ani în loc să rîdem, vom plînge. In teatru, în proză, în cîntec. Şi comicul va dispărea. Nu voi avea timpul să trăiesc asta şi nici n-aş vrea s-o văd. Rolul comicului — e de prisos să v-o spun — e de a-i face pe oameni să uite necazurile şi grijile cotidiene. Să-i facă să ridă. Asta cere fantezie. Nu spectacole care tot timpul să te facă să plîngi. Cred că azi, oamenii, in general, nici mai puţin. Tehnologicul omoară comicul. Din păcate... (Din interviul acordat de Fernandel, Danel Gheorghiu, apărut în „Contemporanul“ din 21 februarie 1969) 13 FIŞĂ FILMOGRAFICA • PESTE 160 de filme de-a lungul unei cariere cinematografice de peste 40 de ani. Din bogata lui filmografie, spicuim : Trage la ţintă (1928) de Jean Renoir — filmul de debut ; Alb şi negru (1930) de Marc Allégret ; Omul fără nume (1932) — realizat în Germania ;Cocoşul regimentului (1933) ; Adémai aviator (1934) ; Fernandel ginere (1935) ; Regii sportului (1936) ; Hercule sau Incoruptibilul (1937) ; Schponitz (1938) — ecranizare după Marcel Pagnol ; Moștenitoarea familiei Mondésir (1939) — în Germania ; Fiica fîntînarului (1940) ; O viață de cîine (1939) ; Domnul Simplet (1942) — Fernandel semnează și regia ; Adrien (1943) — a doua peliculă pe care o regizează ; Vagabonzi în paradis (1945) ; Emil Africanul (1947) ; Dulapul zburător (1948) ; Joc în revistă (1949) — în Italia ; Topaze (1950) — alta din ecranizările după Pagnol ; Don Camillo (1951) — în Italia (urmează o întreagă serie de pelicule pînă în 1965, cu Fernandel in rolul preotului Don Camillo) ; Coafor pentru doamne (1952) ; Inamicul public nr. 1 (1953) ; Oaia cu cinci picioare (1954) ; An Baba şi cei 40 de hoţi (1954) ; Don Juan (1955) — în Spania ; Creatorul de modele (1956) ; Patru paşi în nori (1956) ; Şomerul din Clochemerle (1957) ; Legea e lege (1958) ; Vaca şi prizonierul (1959) — un rol de excepţie ; Cardul (1960) ; Judecata de apoi (1961)— în Italia ; Dracul şi cele zece porunci (1962) — într-unul din scheciurile semnate Duvivier , Călătoria la Biaritz (1963). In 1964 se înfiinţează societatea GAFER. Asociat cu Gabin, Fernandel devine şi producătorul peliculelor in care apare în continuare : Vîrsta ingrată, Relaxează-te, dragă, Punga sau viaţa, Călătoria tatălui, Omul cu Buickul. spectacolele ............... ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ ........... ...............................................................fi............................................................................................ sâptâmînii inema Studioul „Al. Sahia dedică Semicentenarului.. • EVOCĂRI, lung metrajul lui Virgil Calotescu (asistat de Nicolae Cabel şi Felicia Rădulescu) va urmări, într-o imagine panoramică, activitatea Partidului Comunist Român, încă dinaintea înfiinţării sale, de la primele mişcări muncitoreşti pînă azi. In afara materialelor de arhivă, filmul va include mărturiile unor veterani ai mişcării comuniste. Despre participarea comuniştilor români la diferite evenimente internaţionale va fi vorba în documentarul Luptătorii români la rezistenţa antifascistă din Europa (regia Pompiliu Gîlmeanu) , filmul se află în lucru, curînd vor fi realizate filmări în Franţa şi in alte ţări europene. Trei scurt-metraje alcătuiesc un tablou de ansamblu al siderurgiei româneşti. Prima „secvenţă“ a trilogiei a fost Prieteni de vatră veche, film cunoscut spectatorilor, consacrat Cetăţii industriale a Reşiţei. Celelalte două scurt-metraje. Hunedoara, oameni şi oţel şi Galaţi, oameni şi oţelacesta din Alan Bates • OMUL din Kiev se intitulează filmul lui John Frankenheimer turnat după cartea scriitorului american, de origine ebraică, Malamud. Este relatarea unui straniu caz de persecuţie — cazul Beillis, 1911, paralelă reală, în alt timp şi spaţiu, a celebrului caz Dreiffus, în care un inocent trebuie să fie scos ţap ispăşitor pentru multe tare ale ţarismului ce se năruie. Deşi drama atinge uneori timitele atrocelui, filmul manifestă, în ansamblu, un sens scrupulos al adevărului istoric. „Che“ redivivus • INTERESUL stîrnit de cazul uman al marelui patriot cubanez Che Guevara s-a concretizat în diverse epopei cinematografice. După superproducţia lui Richard Fleischer cu Omar Sharif şi Jack Palance, se face remarcatul „Che“ Guevara al regizorului italian Paolo Heusch. Liliana Gish • CINEMATECA franceză a adus omagiul său Lilianei Gish, la împlinirea a 60 de ani de viaţă laborioasă consacrată artei filmice, care au avut asupra ei „efectul antidot la acţiunea minuţioasă şi implacabilă a timpului.“ Selecţia a cuprins bobine din marile ei filme mute, datorate în majoritate lui D. W. Griffith, care a lansat-o, ca şi din cele ulterioare, aparţinînd lui Sjöstrom, Minelli, Glenville, urmă color) sunt faza de montaj , regizor Al. Boiangiu. Incercind o investaţie în lumea eroii filmelor sale mai veci Mirel Uieşiu urmăreşt în Vechii mei prieten destinele unor personaje anterioare , în cot fruntarea permanentă e viaţa, biografiile oamenilor devin biografii a locurilor în care aceşti au muncit în drept prin intermediul prezentării cîtorva momerte din dezvoltarea cooperativelor agricole o producţie Sintana , Stoicăneşti, regizori Octav Ioniţă ne ofer prilejul cunoaşterii une oameni pasionanţi de aceste meleaguri. Şi un debut regizor. Eroii români ai marile şantiere, scurt-metraj absolventei I.A.T.C., Felicia Cernăianu. Filmi îşi propune să înfăţişeze grandoarea şantierului de la Porţile d Fier. Pe fundalul acestei gigantice construct reîntîlnim vechi cor structuri de la Bicaz, Argeş, Lotru, eroi anonim ai impresionantelor construcţii. Viorel Bindea Puterea exemplului • DUPĂ ce Chaplic pentru întîia dată, evident din prudenţă, şiplasat la Paris coroziv acţiune a opiniei publice, se pare că peisajel dulcei Franţe nu sunt pentru cineaştii americani, doar o simplă atracţie turistică. Exemplul marelui Chariot fost urmat de Radle Metzger, care a turna Thérése et Isabella după o povestire de Violette Leduc... Seria „Diapositives-Cinéma“ • ESTE o colecție de albume-diapozitive consacrate realizatorilor de prim plan, filmelor marcante ale unei epoci, unei școli, unui gen (expresionişti burlesc american, fantasy). Fiecarealbum conţine 120 de diapozitive, însoţite de un tex explicativ privind personalitatea unui auto, şi fişele tehnice ale filmelor. Fotogramele sun extrase direct din filme. Pentru început, Jean Renoir de Claude Beylie şi Eisenstein de Marcel Martin, Orson Welles, Fellini, Bunuel, Veleităţile familiei Flynn • UN film Interesant se pare, va fi opera de debut ca regizor a lu John Flynn, fiul regretatul Eroi. Intitulat Sergentul, filmul este o dramă contemporană, quasi-pasională, cu rezonanțe sociale. Cheia filmului e dată de o scurtă dar extraordinară secvență de pregeneric ce se consumă în 1944, în timpul campaniei americane din Franța. Protagoniști : Rod Steiger şi John Philip Law. LA CINEMATECĂ „Nanuk", virtuţile şi limitele unei metode documentare • REVĂZUT la aproape jumătate de secol de la premieră, filmul lui Flaherty păstrează prospeţimea capodoperei, decurgînd aci din acuitatea observaţiei realităţilor abordate, farmecul exotic şi tensiunea naraţiunii, care ordonează imaginea-document ; el respiră în fiecare detaliu şi în întreg pasiunea pentru descoperirea lumii, pasiunea pentru necunoscut, pasiunea exploratorului — crezul artistului documentarist. Revăzut astăzi, Nanuk îţi vorbeşte însă şi despre o întreagă tendinţă în evoluţia documentarului mondial, despre virtuţile şi limitele acestei tendinţe, care are ca model filmul lui Robert Flaherty. încă în deceniul al patrulea, un alt mare creator de film documentar, P. Rotha scria : „Să analizăm valabilitatea metodei lui Flaherty în raport cu scopul social al filmului documentar. Să-i recunoaştem subtilul simţ pentru fotografie, sensibilitatea lui unică faţă de mişcările naturale şi viziunea măreaţă, poetică a omului profilat pe cer, dar să ne dăm seama că metoda lui Flaherty înseamnă totuşi o eschivare în faţa problemelor celor mai importante ale lumii moderne, că în această metodă este absentă orice tentativă de analiză socială serioasă [... Să ne dăm seama totodată că modul lui de a înţelege actualitatea nu este decît o reacţie sentimentală faţă de trecut, o evadare într-o lume care prezintă prea puţină semnificaţie contemporană“. Observaţiile acestea formulate în raport cu o capodoperă şi cu o întreagă direcţie îşi păstrează actualitatea, calitatea de memento, şi pentru documentarul românesc în căutările sale, nu arareori limitate la cerinţele elementare ale genului. B.T.R. 5 DE VINERI PÎNĂ VINERI — Lokis, producţie a studioului de filme din Varşovia. LA TELEVIZIUNE — Sfîrşitul nopţii (I), un film de Albert Riera, după cartea lui Francois Mauriac. Interpreţi : Emanuelle Riva, Philippe Noiret - luni 8 martie, ora 20.00. — Gustul mierii, regia Tony Richardson, cu Rita Tushingham, miercuri 10 martie ora 20 00 — Istoria filmului, prezintă D. I. Suchianu, joi 11 martie, ora 21,55, programul II emisiune dedicată regizorilor sovietici Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko.