Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)

1971-03-05 / nr. 10

TELEVIZIUNE CERBII • SA DECIDĂ juriul „cine ?“, iar noi, urmărind sfatul poştaşu­lui, să mobilizăm ultimele pică­turi de energie, să strîngem din măsele, să ne răstignim voinţa şi să supravieţuim pînă duminică seara, perpelindu-ne fireşte, dar băgînd in gură — pentru sub­­sistenţă — cite-un dumicat, pu­­nînd din cind in cînd capul pe-o pernă, pentru că, iubiţi supor­teri, trebuie totuşi să ne găsească vii judecata de apoi, cind vocile de aur se vor urca pe cerbi de aur şi vocile de argint — pe cerbi de argint, iar vocile celelalte se vor urca pe — „ehe ! he ! ştim noi cum devine cazul“. In paranteză fie zis stimate to­varăşe Bucheru deşi nimeni nu-mi cere, nimeni nu mă pune, dacă aş putea eu v-aş acorda dv., nu un cerb, ci un elefant sim­bolic, pentru că până una alta, dintre toate mărţişoarele, el pa­re cel mai Solomon­ic. Ideea dv. mi se pare de o maximă Înţelepciune. Acele scrisore­le iscălite vitejeşte „un grup de...“, „o telespectatoare care...“ nu n­ai trebuie ignorate cu palidă şi întristată îngăduinţă. Nici prea spumoasă şi prea sfiruitoare ironie nu prea îşi are rostul. Gro­bianul nu se biciuieşte cu serpen­tine de forţă. Dv. l-aţi biciuit cu politeţea şi nimic nu a fost mai nimerit decât să ne citiţi răvaşe­le acelea încheiate „cu mare dis­preţ“ şi începute cu „să se in­terzică !“ „Să se interzică să cînte cutare!“ „Să se interzică să apară cutare !“ Să se interzică — proba­bil în continuare — să stea la bloc, să mai treacă prin faţa Universităţii, să mai respire cu plămînul drept. Să fie daţi afară. Să li se taie acordul. Să li se ridica permisul. Să le moară capra ! O, ce portrete-ro­­bot se pot compune din aceste înveninate rînduleţe ! O, cu cită voluptate aceşti înverşunaţi ano­nimi ar fi adus benzină pentru ruguri, dacă ar fi trăit pe atunci, pe cînd rugul slujea de televizor ! Tactica dv. tovarăşe Bucheru mie mi se pare excelentă. Ci­tiţi-ne bileţelele lor otrăvite ! Lasăţi-ne să nu-i uităm. Lăsaţi-ne să ne fie teamă de ura aia neagră compactă, pustiitoare, care nu vrea nimic altceva decît : „să se interzică !“ In această stare de spirit, urmă­rită de stafiile care omoară capre­le şi scîncesc cînd văd piatră peste piatră, lăsînd grija sfinţilor în seama părinţilor, acutele — în seama cronicarilor şi premiile în seama juriului, primele două zile ale festivalului din Braşov le-am petrecut ca pe o sărbătoare de familie bună şi voioasă : o torţă albă, pe o faţă de masă albă, un nepoţel cu plete blonde, care rotea în jur o privire de Micul prinţ şi nu vedea decît curcubee şi nu striga decît „what a wonderful world !“, o vecină de palier cu sînge clocotitor, care svîcnea­­ la Carmencitta şi anate­miza : „nisio lacrimă, nisio la­crimă" , o verişoară gracilâ, — mai prea frumoasă să fi fost de a­­devărat un înger dulce şi cardi­ac : „O ! mister Barnard“, o doamnă onorabilă venită tocmai de la Paris, un băiat mucalit ca o amintire tandră de Fernan­­del, dacă bunul nostru Fernandel ar mai putea avea cel mai mare noroc pe care l-ar fi putut atinge în viaţa lui : să cînte şi el acum la Braşov „nu-ţi şade bine cind plîngi !“ Săptămîna viitoare, cînd vom vorbi la perfectul compus, o să tragem o linie mare, o să zicem aici da, şi aici nu, şi aici cum se poate ?. Dar acum aceste prime două zile de festival sînt încă pentru mine o sărbătoare de fa­milie şi cînd apar cei doi prezenta­tori — distinşi, surîzători, citind, vai, cu talent acele deshidratate sinopsisuri de tangouri, am în spi­ritul critic şi spun şi eu, ca orice pietonă care vede trecînd o nuntă : „ce frumoşi sunt mirii !“ Cînd a apărut el, unchiul de departe, unchiul cu floare la bu­tonieră, unchiul cu iubirile lui bucolice, cu cîntecele lui dulcişoa­­re, cu şotiile şi ochiadele lui de fost ştrengar, eu, care-l aşteptam jena­tă şi mă băgasem după perdea ca să nu-mi vadă grimasa, am spus: mea culpa. Nu peste tot, nu tot timpul, dar cel puţin intr-o paranteză con­fecţionată din coarne de cerb, da, domnule Trenet, ,,j’ a d’ la joie“. Ecaterina Oproiu P­­ERDINAND, Jo­seph, Désiré Con­­standin. Avea 18 ani, era mic funcțio­nar de bancă, cînd, întîlnind pe dra­maturgul și regizorul Marcel Pagnol — atunci încă departe de jilțul Acade­miei Franceze — hotărăște să-i ur­meze trupa comică nomadă. Era în 1921. Nimeni nu a putut citi, în ges­tul spontan al tînărului de atunci, lon­gevitatea carierei artistice ce se năș­tea : 40 de ani de cinema, peste 160 de filme. Fernandel. Un fenomen de popu­laritate. Un nume ce trece înaintea titlurilor. Ce au însemnat Cardul, Don Camillo, Don Juan, Oaia cu cinci pi­cioare, Inamicul public nr. 1, şi atî­tea altele, altceva decît subtextul ser­vit unui singur actor-personaj ? Comicul său are un stil ce se refu­ză analizei rigide. II are pur şi simplu pe Fernandel cu fizicul jovial, cu din­ţii lui mari, mereu descoperiţi într-un zîmbet decontractat, direct, plin de omenesc în care desluşeşti tempera­mentul provensalului din Marsilia na­tală. Simpatic, stîngaci, tandru, bonom, gafeur, cu ironia promptă dar mereu topită într-un dram de miere. Aşa a fost Fernandel. Aşa este Fernandel, pentru că ori de cîte ori unul dintre mai marii e­­cranului dispare, te străbate acelaşi gînd neîncrezător. Ai încă rîsul său în ureche. Ai încă mimica sa în faţa o­­chilor. Ştii că oricînd îl vei putea re­­întîlni la Cinematecă, într-un cinema pe bulevard, sau seara pe ecranul de cameră. Treimea rîsului francez a rămas doar cu un singur reprezentant: De Funés. A fost poate un renghi al soartei să-i apropie prin moarte pe ceilalţi doi — Bourvil, Fernandel — după ce de-a lungul întregii lor cariere artistice şi-au încrucişat zîmbetele în­tr-un permanent duel. O întreagă Franţă s-a înduioşat la moartea lui Bourvil, descoperind, dincolo de actor, omul. Intr-un scurt prim-plan televi­zat luni seara, am reţinut lacrima în­durerată a lui Jean Gabin, alături de Marcel Pagnol, în faţa acestui alt ire­vocabil exil. O lacrimă ce exprima poate şi un inevitabil presentiment. Gabin, a cărui pondere fusese aproa­pe copleşită de exuberanţa lui Fer­nandel, în dialogul socrilor, într-umnul din ultimele sale filme, Vîrsta ingrată. „La urma urmei, doi bani nu dau că sînt urît, răzbunător şi pretenţios, că-mi plac cravatele bătătoare la ochi şi calambururile, că banii îmi umplu prea uşor buzunarele, că n-am gust, că detest să citesc, şi că îi pre­fer pe Scotto lui Beethoven, pe Du­­boul lui Daumier, pe Létraz lui Raci­ne, că am un creier mic de birocrat ascuns sub o faţă mare de cal, că mă iau drept Fernandel... Ei, şi cu asta ce-i ?" — admirabilă explozie de lu­ciditate şi duioşie, de ironie şi auto­ironie. Fernandel a murit. Nu cred. ....Ei, şi cu asta ce-i­, ne întreabă parcă acel zîmbet provensal. Adina Darian Fernandel, in patru din rolurile filmografiei sale atit de bogate : Oaia cu cinci picioare, Legea e lege, Inamicul public nr. 1, Vîrsta ingrată. Aduceri aminte ■ „începutul“ ■ „Mexic 70“ ■ „Trandafiri roșii pentru Angelica“ ...................................................................................................................... 2 NTIMPLAREA face ca re­pertoriul acestei săptămîni ci­nematografice să ne stirnească foarte multe aduceri aminte. Ne amintim, de pildă, că — la timpul potrivit — D.R.C.D.F.-ul n-a achiziţionat filmul de debut al unui tinăr regizor so­vietic. Prin foc nu se trece. Intre timp — după ce televiziunea noastră a programat nu de mult filmul pe mi­cile ecrane — regizorul acelei pelicule de o frumusețe stranie, Gleb Panfi­lov, a mai realizat un film, începutul, care ne este propus spre vizionare acum. Gleb Panfilov confirmă: este un autor de talent, cu o sensibilitate acuzată, un regizor care se pricepe să transfigureze o poveste destul de ba­nală, comună, intr-un fapt de artă. Filmul său începutul ne reaminteşte clipa de poezie, lirismul Dragostei lui Alioşa. Dar ne spune mai mult, în ul­timă instanţă este altceva decit Dra­gostea lui Alioşa. Şi poate că nici nu trebuie să căutăm explicaţii foarte savante, încercînd să definim parti­cularul pasionant al acestui film, in care mare lucru nu se petrece: o fată dintr-un oraş de provincie cu­noaşte un băiat şi o descoperă pe... Ioana d’Arc. Poate că tot ineditul fil­mului stă intr-un singur nume, şi nu­mele acesta e Inna Ciurikova. Şi în Prin foc nu se trece, şi in în­ceputul, Inna Ciurikova, protagonista, joacă rolul unei fete urîte. Demon­straţia actriţei este aceeaşi, in pri­mul, ca şi în al doilea film : există pe lume lucruri mult mai importante, mult mai preţioase decît frumuseţea. In fond, interpreta nu face decît să repete un adevăr comun, quasiuna­nim acceptat. Dar demonstraţia actri­ţei (a nu se înţelege că demonstra­ţia devine vreo clipă „scop in sine“) este de-a dreptul fascinantă. Ca spec­tator, ai senzaţia, chiar convingerea, că rolul Paşei — fata condamnată la singurătate, la o singurătate tristă şi duşmănoasă — a fost scris special pentru Ciurikova. (S-ar putea ca lu­crurile să stea intr-adevăr aşa, dar acest amănunt ne interesează mai pu­ţin.) Este, în acest personaj dramatic şi tonic deopotrivă, o forţă lăuntrică care transpare continuu, prin gesturi şi mişcări, în priviri şi tăceri, în cu­vintele rostite sau nerostite. Pute­rea personajului de a-şi depăşi con­diţia, de a ieşi din carcasa singură­tăţii, de a-şi modifica un destin as­pru, care-i pare scris pe frunte, con­stituie, în ultimă instanţă, însăşi forţa filmului. Şi mare parte a meritelor revin interpretei: această fată deloc frumoasă, de-a dreptul urîtă, care se pricepe măiestrit să descopere fru­museţea ascunsă a personajului. Regizorul Gleb Panfilov o promo­ vează pentru a doua oară într un film al său pe Inna Ciurikova. Ştie ce face... Am exagerat, probabil, con­sidering că filmul se bazează exclu­siv pe această actriță cu mari re­surse interpretative. „Faptele diverse“ ale filmului ne destăinuie un regizor cu mari aptitudini in prospectarea psihologică a personajelor. Hotărit lu­cru, Panfilov face parte dintre cei mai viguroşi reprezentanţi ai tinerei generaţii de regizori sovietici. Alături de un Tarkovski, de un Mihalkov Koncialovski, de un Huţiev. Să în­drăznim, oare, a ne reaminti (pentru că veni vorba) că ţin alt film de o tandreţe şi o simplitate exemplare. Ploaia de iulie, datorat acestuia din urmă, nu a rulat încă pe ecranele noastre ? ALTĂ surpriză (plăcută) a săptă­­mînii este filmul regizorului Alberto Isac consacrat campionatelor mondia­le de fotbal, Mexic ’70. Cu o rela­tivă operativitate, după ce n-a achi­ziţionat de-a lungul anilor cîteva fil­me sportive de mare răsunet inter­naţional, precum filmul Olimpiadei din Tokio sau filmul campionatelor mondiale de fotbal din Anglia (nu putem uita aceste emisiuni repertoria­le flagrante) D.R.C.D.F.-ul încearcă să repare, şi de această dată, greşeli practic ireparabile. Vedem cu bucurie filmul cineaştilor englezi, retrăim clipe ,de mare încleştare, de mare tensiune, de mare spectacol, şi ne reamintim ceea ce scria odată, cu dreptate, Radu Cosaşu, într-un articol despre film şi fotbal: „nu există ac­tor în lume care să-l joace pe Schne­­linger în minutul 92“... Totuşi, cu toate culorile vii ale filmului, cu toate fizionomiile şi fazele palpitante pe care ni le oferă (şi nu neapărat din pricina pretextului cam firav), după ce vedem Mexic ’70 nu se poate să nu ne reamintim, nostalgic, alt film al cineaştilor englezi, Gol (pe care tot Televiziunea a avut grijă să nu-l „scape"). Era acolo un adevărat „concentrat“ de artă, sport, poezie şi umor tipic englezesc. Toate acestea există şi în filmul mondialelor me­xicane , dar produsul este mai di­luat... TRANDAFIRI roşii pentru Angelica ne reaminteşte, de asemenea, cîte ceva : în primul rînd, nesfîrşitele co­loane din faţa caselor de bilete care au însoţit serialul Angelicilor. Filmul lui Steno, cu Jacques Perrin şi Raffaella Carra, nu are nimic co­mun, insă, cu „minunata" marchiză a îngerilor. Doar „cozile“ seamănă. Dar ce ? Alexandre Dumas nu îşi are şi el „fanii“ lui, sau n-ar merita să şi-i merite ? Călin Căliman PE ECRANE Inna Ciurikova, „fata unită" din filmul lui Gleb Panfilov începutul Despre comic — Alegerea comicului în viaţă a fost o întîmplare ? Ştiu că aţi de­butat la 10 ani, cu cîntecul. La Marsilia... — M-am născut comic. Arta co­micului nu se deprinde ca o me­serie. Nu se învaţă la şcoala de comici. Te naşti comic. Am avut în singe comicul. Am fost mai întîi 8 ani funcţionar la bancă, dar hazul meu nu se acorda de fel cu cifrele reci. Atunci ţineam eu conturile al­tora. Azi îl ţin alţii pe al meu. Sim­ţeam nevoia să mă produc. Soţia mea, Henriette, credea în talentul meu cu fervoare. Ea m-a încurajat mult de tot în cariera artistică. — Cum vedeţi dv. evoluţia ge­nului comic în societatea modernă contemporană, în era tehnologi­că ? — Sper, spun bine sper, să su­pravieţuiască. Dar dacă lumea va continua ca acum, nu se va mai ride multă vreme. Dacă continuăm aşa, în următorii 20 de ani în loc să rîdem, vom plînge. In teatru, în proză, în cîntec. Şi comicul va dispărea. Nu voi avea timpul să trăiesc asta şi nici n-aş vrea s-o văd. Rolul comicului — e de pri­sos să v-o spun — e de a-i face pe oameni să uite necazurile şi grijile cotidiene. Să-i facă să ridă. Asta cere fantezie. Nu spectacole care tot timpul să te facă să plîngi. Cred că azi, oamenii, in general, nici mai puţin. Tehnologi­cul omoară comicul. Din păcate... (Din interviul acordat de Fer­nandel, Danel Gheorghiu, apărut în „Contemporanul“ din 21 fe­bruarie 1969) 13 FIŞĂ FILMOGRAFICA • PESTE 160 de filme de-a lungul unei cariere cinematografice de peste 40 de ani. Din bogata lui filmografie, spicuim : Trage la ţintă (1928) de Jean Renoir — filmul de debut ; Alb şi negru (1930) de Marc Allégret ; Omul fără nume (1932) — realizat în Germania ;Cocoşul regimentului (1933) ; Adémai aviator (1934) ; Fernan­del ginere (1935) ; Regii sportului (1936) ; Hercule sau Incoruptibilul (1937) ; Schponitz (1938) — ecranizare după Marcel Pagnol ; Moștenitoarea familiei Mon­­désir (1939) — în Germania ; Fiica fîntînarului (1940) ; O viață de cîine (1939) ; Domnul Simplet (1942) — Fernandel semnează și regia ; Adrien (1943) — a doua peliculă pe care o regizează ; Vagabonzi în paradis (1945) ; Emil Africanul (1947) ; Dulapul zburător (1948) ; Joc în revistă (1949) — în Italia ; Topaze (1950) — alta din ecranizările după Pagnol ; Don Camillo (1951) — în Italia (urmează o întreagă serie de pelicule pînă în 1965, cu Fernandel in rolul preotului Don Camillo) ; Coafor pentru doamne (1952) ; Inamicul public nr. 1 (1953) ; Oaia cu cinci picioare (1954) ; An­ Baba şi cei 40 de hoţi (1954) ; Don Juan (1955) — în Spania ; Creatorul de modele (1956) ; Patru paşi în nori (1956) ; Şomerul din Clochemerle (1957) ; Legea e lege (1958) ; Vaca şi prizonierul (1959) — un rol de excepţie ; Cardul (1960) ; Judecata de apoi (1961)— în Italia ; Dracul şi cele zece porunci (1962) — într-unul din scheciurile semnate Duvivier , Călătoria la Biaritz (1963). In 1964 se înfiinţează societatea GAFER. Asociat cu Gabin, Fernandel devine şi producătorul peliculelor in care apare în continuare : Vîrsta ingrată, Relaxează-te, dragă, Punga sau viaţa, Călătoria tatălui, Omul cu Buickul. s­pectacolele ............... ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ ........... ...............................................................fi............................................................................................ s­âp­tâmînii inema Studioul „Al. Sahia dedică Semicentenarului.. • EVOCĂRI, lung metrajul lui Virgil Ca­­lotescu (asistat de Ni­­colae Cabel şi Felicia Rădulescu) va urmări, într-o imagine panora­mică, activitatea Parti­dului Comunist Român, încă dinaintea înfiinţării sale, de la primele miş­cări muncitoreşti pînă azi. In afara materiale­lor de arhivă, filmul va include mărturiile unor veterani ai mişcării co­muniste. Despre partici­parea comuniştilor ro­mâni la diferite eveni­mente internaţionale va fi vorba în documenta­rul Luptătorii români la rezistenţa antifascistă din Europa (regia Pom­­piliu Gîlmeanu) , filmul se află în lucru, curînd vor fi realizate filmări în Franţa şi in alte ţări europene. Trei scurt-metraje al­cătuiesc un tablou de ansamblu al siderurgiei româneşti. Prima „sec­venţă“ a trilogiei a fost Prieteni de vatră veche, film cunoscut spectato­rilor, consacrat Cetăţii industriale a Reşiţei. Ce­lelalte două scurt-me­­traje. Hunedoara, oa­meni şi oţel şi Galaţi, oa­meni şi oţel­­acesta din Alan Bates • OMUL din Kiev se intitulează filmul lui John Frankenheimer turnat după cartea scri­itorului american, de o­­rigine ebraică, Mala­­mud. Este relatarea unui straniu caz de perse­cuţie — cazul Beillis, 1911, paralelă reală, în alt timp şi spaţiu, a celebrului caz Dreif­­fus, în care un inocent trebuie să fie scos ţap ispăşitor pentru multe tare ale ţarismului ce se năruie. Deşi drama a­­tinge uneori timitele a­­trocelui, filmul ma­nifestă, în ansamblu, un sens scrupulos al adevărului istoric. „Che“ redivivus • INTERESUL stîr­­nit de cazul uman al marelui patriot cuba­nez Che Guevara s-a concretizat în diverse epopei cinematografice. După superproducţia lui Richard Fleischer cu Omar Sharif şi Jack Pa­­lance, se face remarcat­ul „Che“ Guevara al regizorului italian Paolo Heusch. Liliana Gish • CINEMATECA fran­ceză a adus omagiul său Lilianei Gish, la împli­nirea a 60 de ani de viaţă laborioasă consa­crată artei filmice, care au avut asupra ei „e­­fectul antidot la acţiu­nea minuţioasă şi im­placabilă a timpului.“ Selecţia a cuprins bo­bine din marile ei filme mute, datorate în majo­ritate lui D. W. Griffith, care a lansat-o, ca şi din cele ulterioare, a­­parţinînd lui Sjöstrom, Minelli, Glenville, urmă color) sunt­­ faza de montaj , regizor Al. Boiangiu. Incercind o invest­­aţie în lumea eroii filmelor sale mai veci Mirel Uieşiu urmăreşt în Vechii mei prieten destinele unor perso­naje anterioare , în cot fruntarea permanentă e viaţa, biografiile oame­nilor devin biografii a locurilor în care aceşti au muncit­ în drept prin intermediul pre­zentării cîtorva momer­te din dezvoltarea coo­perativelor agricole o producţie Sintana , Stoicăneşti, regizori Octav Ioniţă ne ofer prilejul cunoaşterii une oameni pasionanţi de­­ aceste meleaguri. Şi un debut regizor. Eroii români ai marile şantiere, scurt-metraj­­ absolventei I.A.T.C., Fe­licia Cernăianu. Filmi îşi propune să înfăţi­şeze grandoarea şantie­rului de la Porţile d Fier. Pe fundalul aces­tei gigantice construct reîntîlnim vechi cor structuri de la Bicaz, Ar­geş, Lotru, eroi anonim ai impresionantelor con­strucţii. Viorel Bindea Puterea exemplului • DUPĂ ce Chaplic pentru întîia dată, evi­dent din prudenţă, şi­­plasat la Paris coroziv acţiune a opiniei publi­ce, se pare că peisajel dulcei Franţe nu sunt pentru cineaştii ameri­cani, doar o simplă a­tracţie turistică. Exem­plul marelui Chariot fost urmat de Radle­ Metzger, care a turna Thérése et Isabella după o povestire de Violette Leduc... Seria „Diapositives-Ci­néma“ • ESTE o colec­ție de albume-diapoziti­ve consacrate realizato­rilor de prim plan, fil­melor marcante ale u­nei epoci, unei școli, u­nui gen (expresionişti burlesc american, fan­tasy). Fiecare­­album conţine 120 de diapozi­tive, însoţite de un tex explicativ privind per­sonalitatea unui auto, şi fişele tehnice ale fil­melor. Fotogramele sun extrase direct din filme. Pentru început, Jean Renoir de Claude Beylie şi Eisenstein de Marcel Martin, Orson Welles, Fellini, Bunuel, Veleităţile familiei Flynn • UN film Interesant se pare, va fi opera de debut ca regizor a lu John Flynn, fiul regre­tatul Eroi­. Intitulat Sergentul, filmul este o dramă contemporană, quasi-pasională, cu re­zonanțe sociale. Cheia filmului e dată de o scurtă dar extraordinară secvență de pregeneric ce se consumă în 1944, în timpul campaniei a­­mericane din Franța. Protagoniști : Rod Stei­ger şi John Philip Law. LA CINEMATECĂ „Nanuk", virtuţile şi limitele unei metode documentare • REVĂZUT la a­proape jumătate de se­­col de la premieră, fil­mul lui Flaherty păs­trează prospeţimea ca­podoperei, decurgînd aci din acuitatea observaţiei realităţilor abordate, far­mecul exotic şi tensiu­nea naraţiunii, care or­donează imaginea-docu­­ment ; el respiră în fie­care detaliu şi în întreg pasiunea pentru desco­perirea lumii, pasiunea pentru necunoscut, pa­siunea exploratorului — crezul artistului docu­mentarist. Revăzut astăzi, Nanuk îţi vorbeşte însă şi des­pre o întreagă tendinţă în evoluţia documenta­rului mondial, despre virtuţile şi limitele a­­cestei tendinţe, care are ca model filmul lui Ro­bert Flaherty. încă în deceniul al patrulea, un alt mare creator de film documentar, P. Rotha scria : „Să analizăm va­labilitatea metodei lui Flaherty în raport cu scopul social al filmu­lui documentar. Să-i re­cunoaştem subtilul simţ pentru fotografie, sensi­bilitatea lui unică faţă de mişcările naturale şi viziunea măreaţă, poeti­că a omului profilat pe cer, dar să ne dăm sea­ma că metoda lui Fla­herty înseamnă totuşi o eschivare în faţa pro­blemelor celor mai im­portante ale lumii mo­derne, că în această me­todă este absentă orice tentativă de analiză so­cială serioasă [...­ Să ne dăm seama totodată că modul lui de a înţelege actualitatea nu este de­cît o reacţie sentimenta­lă faţă de trecut, o e­­vadare într-o lume care prezintă prea puţină semnificaţie contempo­­rană“. Observaţiile acestea formulate în raport cu o capodoperă şi cu o în­treagă direcţie îşi păs­trează actualitatea, cali­tatea de memento, şi pentru documentarul ro­mânesc în căutările sale, nu arareori limitate la cerinţele elementare ale genului. B.T.R. 5 DE VINERI PÎNĂ VINERI — Lokis, producţie a studioului de filme din­ Var­şovia. LA TELEVIZIUNE — Sfîrşitul nopţii (I), un film de Albert Riera, după cartea lui Francois Mauriac. Interpreţi : Emanuel­­le Riva, Philippe Noiret - luni 8 martie, ora 20.00. — Gustul mierii, regia Tony Richardson, cu Rita Tushingham, miercuri 10 martie ora 20 00 — Istoria filmului, prezintă D. I. Suchianu, joi 11 martie, ora 21,55, programul II emisiune de­dicată regizorilor sovietici Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko.

Next