Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-03-24 / nr. 13
NAŢIONALE A SCRIITORILOR autentică vocaţie. Dacă toate aceste producţii ar lua inevitabil calea tiparului, cum s-a cam întîmplat uneori în ultimii ani, numărul pretinşilor poeţi, prozatori români ar creşte astronomic peste foarte puţină vreme. Facilizarea afirmării talentelor nu trebuie confundată cu abandonarea exigenţei în procesul selectării elementelor realmente înzestrate. O asemenea concepţie nu asigură un teren fertil creaţiei, aşa cum lasă falsa impresie. Orice grădină trebuie privită ca să crească în ea florile. Alt fenomen care a venit să paraziteze procesele înnoitoare generate de noul climat e epigonismul. Lărgirea orizontului cultural odată cu stimulentul intelectual rodnic imprimat creaţiei a iscat şi o dispoziţie la imitaţia sterilă printre autorii cu o slabă personalitate. Aceştia au pornit să transpună, fără discernămînt şi după o mecanică facilă, teme, situaţii, conflicte şi stări psihice din literatura apuseană contemporană, în lumea noastră, refuzînd să vadă că ele nu aveau adesea nimic comun cu ea. Au luat naştere astfel şi unele lucrări dramatice construite pe sentimentul absurdităţii existenţei, pe artificiale dileme existenţialiste, atribuite unor personaje (în special din mediul intelectual) care nu le-au trăit niciodată, preocupate de cu totul alte probleme. A apărut o tendinţă de imitare a „noului roman", dispusă a reduce epica la un joc formalist cu planurile naraţiei. In asemenea scrieri, eroii se prezentau văduviţi de orice apartenenţă la o societate concretă şi istoric determinată, plimbîndu-şi printre filele cărţilor o prezenţă fantomatică şi fără rost. Creaţiei de figuri memorabile, sau analizei psihologice chemate să releve o problematică morală interesantă şi caracteristică pentru experienţele vieţii noastre, li se substituie astfel o speculaţie intelectualistă trudnică. Tot aşa, o proză botezată ad-hoc „onirică" s-a grăbit să reclame dreptul la delirul verbal după cum alta, intitulată „experimentală", la o pălăvrăgeală pretenţioasă, fără nici o noimă. O plictiseală ucigătoare se degajă din asemenea copii servile după nişte mode literare intrate în desuetudine de pe acum. Fenomene de epigonism s-au manifestat şi în lirică, unde obiectul imitaţiei l-a constituit mai cu seamă poezia noastră , interbelică. Unii au redescoperit, curente literare îngropate de mult şi s-au apucat să le repete experienţele, fără prea multe rezultate, nici la data cînd au fost făcute pentru prima oară. Şi aici, formule poetice, cu o anumită justificare în epocă, le găsim reluate în complet altă ambianţă istorico-socială, căreia nu-i spun nimic, ba dimpotrivă îi contrariază gusturile şi aspiraţiile. Motive lirice lipsite de orice legătură cu realităţile din jur (solitudinea, regresiunea în primitivitate, cultul insolitului şi extravaganţei), o recuzită metaforică prăfuită care a aparţinut tradiţionalismului gîndirist (îngeri, vestigii tracice, duhuri telurice) au început să prolifereze prin numeroase versuri. Nu lipseşte nici arsenalul limbajului poetic purist (simboluri matematice, formule ermetice) , în alte producţii întilnim bizareriile avangardismului interbelic, expresiile şocante cultivate absolut gratuit Epigonismul tinde să funcţioneze chiar faţă de poeţii contemporani. Ideile poetice ale celor mai înzestraţi dintre ei sînt rapid pastişate şi demonetizate printr-o repetiţie în serie. Paradoxal e că acest epigonism a luat fiinţă, invocînd principiul originalităţii. Dar înţelegînd formal şi superficial lucrurile, nepornind de la nişte realităţi trăite, neavind o experienţă omenească bogată şi hrănindu-şi scrisul cu o materie livrescă, unii produc tocmai în numele originalităţii o literatură uniformă, fără relief şi varietate. Ea se înfăţişează ca o copie palidă a ceea ce s-a mai văzut odată şi plictiseşte prin stereotipie. Literatura epigonică se condamnă singură prin lipsa oricărei originalităţi. Unii cred că, luîndu-se după modele din Occident, scrierile lor vor găsi mai uşor răsunet peste hotare. Dar niciodată literaturile cu o difuziune mondială n-au fost interesate să traducă opere care sunt imitaţia celor produse de ele. Dimpotrivă, au căutat mereu să ia cunoştinţă pe această cale cu o viziune asupra lumii şi o sensibilitate umană inedite. Numai prin ce sîntem noi înşine astăzi îi putem interesa pe alţii. Ceea ce vrea să afle lumea din cărţile noastre e o mărturie sinceră, profundă şi instructivă asupra marii experienţe omeneşti făcute de România socialistă. Iată motivul pentru care pînâ şi reluarea preocupărilor literaturii noastre interbelice îndepărtează, practic, scrisul nostru contemporan de adevărata sa originalitate şi numai actualitatea puternică, adică explorarea curajoasă a tot ce are revelator în ordine universală specificitatea locală şi istorică i-o poate conferi. Epigonismul e reprobabil şi fiindcă devine vehiculul unor concepţii, idei şi stări sufleteşti care nu ne aparţin şi în care nu ne recunoaştem. Prin el tind să se infiltreze în literatura noastră, de pildă, diverse forme ale disperării şi nihilismului anumitor medii intelectuale din lumea capitalistă modernă. Neputinţa oamenilor de a comunica între ei, viziunea sumbră eschatologică a viitorului, devine optica unor scrieri care-şi reprezintă existenţa ca şi cum ar fi trăită cu o glugă pe ochi. Mimetismul a adus şi în lirică nişte dispoziţii sufleteşti mistice curioase, înclinaţii de a face apologia primitivităţii şi izolării solipsiste sub semnul aristocratismului intelectual, atitudini împrumutate fără spirit critic din poezia interbelică. La tolerarea acestor concesii ideologice incompatibile cu umanismul socialist a contribuit şi altceva : unii s-au simţit tentaţi să interpreteze afirmarea specificităţii creaţiei literare intr-un sens estetist. Ei au reînviat teza că arta îşi esteşi suficientă şi că simpla ei existenţă o justifică socialmente. Altfel zis, operele literare izbutite dintr-un punct de vedere aşa-zis „strict estetic" îşi împlinesc fatal funcţia educativă şi răspund cerinţelor umanismului socialist. Nu e greu de observat cum o asemenea teză lasă drum liber influenţelor ideologice străine. De vreme ce numai „reuşita artistică" în sine interesează, mentalitatea pe care o exprimă o carte iese din discuţie. Dar e limpede că nu insuflind sentimentul zădărniciei eforturilor umane sau imposibilităţii cunoaşterii adevărului şi distingerii binelui de rău, vom forma oameni hotăriţi să-şi dăruie toată energia clădirii societăţii comuniste. Nici predicînd cinismul, indiferenţa faţă de colectivitate, resemnarea, ori căutarea împlinirii noastre în extazul mistic, nu vom contribui la dezvoltarea conştiinţei socialiste. Tot aşa de clar e că apologia primitivităţii nu ne va ajuta să ducem înainte revoluţia tehnico-ştiinţifică şi să asigurăm poporului român o viaţă demnă şi civilizată. Estetismul ascunde tocmai această confuzie gravă. El i-a făcut pe unii să ocolească preocupările centrale obşteşti şi să-şi cheltuiască talentul în exerciţii gratuite, lipsite fatal de orice valoare prin lipsa de importanţă. încă o dată putem verifica ipocrizia funciară sub care estetismul se ascunde. Dacă ar urmări numai perfecţia artistică, nimic n-ar fi trebuit să-l deranjeze în a promova o literatură puternic angajată, cu un bogat conţinut umanist socialist, atîta vreme cît ea ar avea o înaltă ţinută artistică. Dar în realitate atitudinile estetiste s-au caracterizat prin repudierea problematicii contemporane şi cultivarea evazionismului, ceea ce dovedeşte că substratul tor ideologic nu e deloc neutru, cum se pretinde. Asemenea tendinţe se conjugă, ca de obicei, cu un nemărturisit snobism intelectual. In locul muncii dificile pentru atingerea autenticei fineţi artistice, s-au găsit unii care să aleagă calea mult mai uşoară, a sofisticării expresiei. Ni s-au oferit astfel nişte texte alambicate şi ininteligibile, decretate culmi ale subtilităţii. Obscuritatea lor însă, am avut prilejul să constatăm, era chemată să acopere o observaţie săracă, o gîndire lipsită de articulaţie şi un vid al sentimentelor. In asemenea scrieri fără sens, aride şi plicticoase, victimele snobismului intelectual se grăbesc să declare că găsesc mari înţelesuri filozofice şi tîlcuri ascunse, acolo unde adesea nu există altceva timig, decît o bîiguială pretenţioasă. Reacţiilor bunului simţ li se opun tot felul de teorii asupra artei dificile care cere o iniţiere specială. Dar marea literatură, atunci cînd reclamă efort de înţelegere (Dante, Novalis, Rimbaud, Ion Barbu), îl recompensează cu o bogăţie reală a conţinutului, nu cu platitudini formulate sibilinic. Snobismul intelectual întreţine obscuritatea artistică inutilă şi care simulează profunzimea. Spectacolul ne apare de-a dreptul comic, amintind reacţia lui Jupîn Dumitrache In faţa frazelor imbecile din Vocea Patriotului Naţionale şi replica personajului : „E scris adinea" Trebuie să subliniem, însă, că toate aceste fenomene negative au avut un caracter periferic şi n-au afectat decît superficial cursul mare al evoluţiei, literaturii noastre. Chiar şi atunci cînd gălăgia făcută în jurul lor a căutat să creeze impresia falsă că ocupă atenţia scriitoricească, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta. Literatura română contemporană şi-a urmat drumul ei ascendent, căpătînd o mare conştiinţă de rosturile sale în procesul făuririi omului nou, al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Un adevărat salt calitativ s-a produs în înţelegerea căilor specifice prin care ea poate efectiv participa la o atare operă nobilă şi dificilă. Partidul încurajează o cît mai mare diversitate de forme, stiluri şi viziuni artistice, se opune uniformizării personalităţii artistice necesare. Unitatea ţelurilor se realizează printr-o dezvoltare a tuturor însuşirilor proprii diverselor talente. Tocmai acest fapt ne determină, oricîte realizări importante am avea, să nu trecem peste nreajunsuri, ci, dimpotrivă, să le seoarem la iveală cu luciditate şi simţ al răspunderii. Abia pentru că dezvoltarea literaturii noastre în noul climat confirmă justeţea politicii partidului şi deschide şi mai luminoase perspective creaţiei, ne simţim datori să examinăm de pe aceste poziţii definitiv cîştigate slăbiciunile, ei, spre a le face să dispară. Iiind accentul pe specificitatea actului creator, a corijat urmările profund dăunătoare ale unei optici înguste, încurajatoare de producţii literare primitive, simpliste, fără valoare artistică şi care sărăceau universul omului contemporan şi patrimoniul său cultural. Trebuie să notăm, însă, că asemenea realizări s-au înregistrat mai mult în cîmpul istoriei literare decît în cel al exegezei aplicate pe fenomenul literar contemporan. Paginile care vădesc nivelul superior atins de critica românească actuală aparţin cu precădere studiilor consacrate în ultimii ani clasicilor noştri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, sau marilor scriitori din prima jumătate a secolului XX, Goga, Bacovia, Sadoveanu, Rebreanu, Lovinescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Călinescu. Un fenomen similar se poate constata şi în critica literară maghiară din România, atît în ce priveşte exegeza autorilor clasici maghiari, de exemplu Csokonai, Jókai, Arany János, József Attila, cît şi analiza fenomenelor şi operelor dintre cele două războaie, ca de exemplu monografiile şi studiile consacrate lui Salamon Ernő, Gaal Gábor, Tamási Aron, Asztalos István. Şi sintezele despre clasicism, romantism, semănătorism, poporanism, avangardism, expresionism privesc curente literare din trecut. Slăbiciunile criticii noastre literare se manifestă îndeosebi sub raportul militantismului ei stăruitor şi eficient pentru promovarea tendinţelor celor mai înaintate din literatura noastră contemporană. Efectele negative pe care cu ani în urmă le-a provocat un anumit dirigism critic îngust au fost, pe bună dreptate, combătute şi înlăturate. Tot atît de greşită a fost însă şi tendinţa de a nega orice intervenţie orientativă a criticii în viaţa literară. Literatura ar înflori, conform acestei păreri, doar atunci cînd s-ar dezvolta absolut spontan ; critica n-ar fi chemată decît a înregistra roadele unei asemenea evoluţii lăsate în voia hazardului, a selecta valorile, dar a se feri să-şi afirme preferinţele pentru vreo direcţie sau să schiţeze vreun gest de îndrumare. Neîndoios că fiecare scriitor obţine rezultate optime, atunci cînd lucrează după imboldurile sale fireşti, fără să simtă nici o constrîngere. E însă la fel de adevărat că marii critici n-au renunţat niciodată să exercite şi o acţiune orientativă în viaţa literară. Aşa a procedat Maiorescu, aşa au procedat Gherea şi Ibrăileanu. Chiar criticii care au pledat cu pasiune pentru o largă diferenţiere a creaţiei, n-au ezitat să susţină făţiş o anumită direcţie pe care o socoteau mai fertilă. Eugen Lovinescu a încurajat literatura de inspiraţie citadină şi proza obiectivă. George Călinescu n-a obosit să caute a demonstra superioritatea clasicismului. Numai pe această cale au reuşit să aibă şi o influenţă însemnată asupra însuşi cursului literaturii noastre. Critica noastră nu poate fi decît o critică marxistă, în consens cu orientarea ideologică a întregii literaturi şi societăţi româneşti. Exegeza literară, oricum s-ar particulariza, porneşte de la o concepţie ştiinţifică, materialist-istorică asupra literaturii şi e datoare să fie consecventă cu ea. Aceasta implică neapărat militantismul. Dirigismul mărginit şi dispus să recurgă la constrîngeri administrative nu trebuie confundat cu rolul îndrumător al criticii. Primul e detestabil şi direct dăunător creaţiei, al doilea constituie o necesitate vitală pentru ea, fiindcă-i deschide orizonturi noi şi-i ajută să-şi găsească făgaşele cele mai potrivite în care să se mişte. Funcţia orientativă a criticii se împlineşte nu prin decretări şi prejudecăţi exclusiviste, ci prin pledoaria inteligentă, convingătoare, pasionată pentru un ideal estetic. Ea este o parte indisolubilă a militantismului umanist socialist. Nu poţi să te declari critic marxist şi să fii în acelaşi timp adeptul spontaneităţii, să contempli olimpian cum se dezvoltă de la sine literatura, mulţumindu-te a alege doar ulterior ce a rezultat. Filozofia marxistă pleacă de la premisa transformării lumii. Cu atât mai mult va năzui să promoveze o artă care să răspundă idealurilor umanismului socialist. Ezitările criticii noastre de a-şi exercita funcţia orientativă în sprijinul tendinţelor înaintate au dăunat creaţiei literare şi sub alt aspect. E o iluzie să ne închipuim că, acolo unde nu are Ioc o pledoarie vie şi susţinută pentru idealurile umanismului socialist, terenul rămîne neutru. Alte orientări îşi croiesc drum şi nu totdeauna cele dorite. Multe din fenomenele literare parazitare pe care le-am semnalat s-au ivit şi pentru că intervenţiile critice chemate să le combată au lipsit sau au fost extrem de timide. In schimb, asemenea tendinţe au găsit voci grăbite să le susţină şi să le încurajeze. Sub semnături fără răspundere, cultul psihologiei abisale, teza absurdităţii existenţei umane, cochetarea cu iraţionalismul, apologia primitivităţii, mitomania, excentricităţile, onirismul delirant şi jongleria verbală fără noimă au fost, nu o dată, aplaudate. Lipsind reacţia care să descurajeze asemenea tendinţe străine concepţiei noastre despre lume, sigur că ele au proliferat şi au creat destule con- fuzii în conştiinţa literară. Intr-un chip similar s-au făcut simţite în activitatea critică infiltraţii estetizante. Slabul interes arătat operei de orientare a creaţiei a deplasat accentul pus cu îndreptăţire pe valoarea artistică în această direcţie. Unii critici au început să neglijeze complet discutarea idealurilor şi sentimentelor pe care le exprimă o carte. Critica marxistă, respingînd ignorarea specificului creaţiei artistice, nu face nici o clipă abstracţie de conţinutul social, moral, gnoseologic al valorilor estetice. Ele se constituie din substanţa lor transfigurată într-o expresie particulară, proprie artei. A nu voi să discuţi ce spune o operă literară înseamnă a nu putea emite practic nici o judecată estetică serioasă asupra acesteia. Critică absolut în afara semnificaţiilor creaţiei artistice n-a izbutit să facă pînă astăzi nimeni, chiar dacă a avut asemenea pretenţii. Dar şi fără prea multe discriminări teoretice, e limpede că o critică militantă pentru cauza umanismului socialist nu poate rămîne indiferentă în faţa conţinutului operelor literare. Dacă, prin absurd, o carte, oricît de izbutită artistic ar fi ea, ar inculca cititorului porniri antisociale, l-ar îndemna să admire barbaria, războiul, cruzimea, injustiţia, egoismul sălbatic şi să dispreţuiască omenirea, e sigur că nu va contribui la edificarea lumii comuniste. Dimpotrivă, într-un asemenea caz, pe măsură ce talentul autorului s-ar dovedi mai mare, ar exercita o influenţă mai primejdioasă asupra sufletelor. Estetismul nu reuşeşte să fie nici consecvent cu el însuşi. Am constatat apariţia unor scrieri epigonice, care împrumută un relativ lustru formal, dar nui oferă nimic nou şi interesant. Ne-am fi aşteptat ca tocmai criticii al căror program este selectarea valorilor artistice originale ireductibile, să respingă asemenea fabricate artificioase. In realitate neglijînd conţinutul şi oprindu-se doar la aspectele de suprafaţă ale producţiei literare, la „scriitură*, confundînd , creaţia adevărată cu mimetismul steril, ei le-au stimulat. Critica noastră are vina de a fi tolerat estetismul şi de a nu-l fi combătut cu promptitudine şi vigoare acolo unde a tins să se manifeste. Climatul prielnic creaţiei presupune o atenţie trează a criticii la tot cîmpul literaturii. In ultimii ani producţia beletristică este urmărită mai îndeaproape, se scrie mai mult despre cărţile care apar şi mai cu grijă. Aria de observaţie a fenomenului literar contemporan a crescut considerabil, numărul cronicilor şi recenziilor umplu paginile revistelor, uneori chiar în dauna textelor de proză sau versurilor, se revine asupra anumitor cărţi, adesea cu folos. Toate acestea sunt de natură să ajute creaţiei. Dar nu putem trece şi peste un aspect mai puţin îmbucurător. De multe ori spiritul de grup îşi spune cuvîntul în atenţia acordată anumitor scriitori şi în aprecierea volumelor care poartă semnătura lor. E firesc ca autorii de talent să polarizeze comentariile criticii. Nu totdeauna, însă, critica ignoră poziţia ocupată de autorul respectiv în organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor, în redacţiile editurilor şi publicaţiilor literare sau pur şi simplu în diferitele grupuri. Obiectivitatea judecăţilor ajunge astfel să fie viciată. Nu puţine cărţi interesante riscă să rămînă în umbră, dacă autorii lor nu au prieteni printre critici. In schimb, altele, cîteodată de o valoare dubioasă, izbutesc să-și asigure automat o presă favorabilă. Misterul constă în politica literară de grup. Se întîmplă chiar ca să se fabrice mari talente peste noapte, printr-o asiduă campanie critică, organizată pe aceeaşi bază în jurul numelui lor. Sunt autori care scriu sistematic unii despre alţii şi invariabil elogios, după cum, alţii sunt primiţi de unii critici cu ostilitate, orice ar publica. Practicile acestea deformează adevărata imagine a peisajului literar, creează reliefuri artificiale şi lasă zone umbrite. Sînt cazuri cînd comentariile critice întrec prin abundenţă toată opera destul de debilă a unui autor. Spiritul de grup ia la anumiţi critici asemenea forme flagrante, incit e suficient să cunoşti constelaţiile amiciţiilor şi aversiunilor literare ca să prevezi dinainte ce caracter vor avea cronicile lor la diferite cărţi. Bineînţeles, aceste practici nu pot pînă la urmă, împiedica afirmarea unei scrieri valoroase şi nici confecţiona pentru multă vreme o falsă glorie. Ele însă întreţin tensiuni artificiale în viaţa literară,enervează spiritele, provoacă nemulţumiri. E bine să amintim că un critic îşi cîştigă autoritatea, aşa cum arată Eugen Lovinescu, în primul rind printr-o inflexibilă rectitudine morală. Nici talentul, nici pregătirea, nici cultura nu pot suplini o asemenea calitate. Criticii care se lasă tîrîţi în politica literară de grup îşi distrug singuri prestigiul. Independent de aceasta, conducerile revistelor sunt datoare să lupte împotriva acestor manevre. Ar fi de dorit ca să se manifeste o mai mare grijă şi pentru independenţa morală a criticului, atunci cînd se încredinţează o cronică literară. La combaterea spiritului de grup ar contribui şi introducerea unor foiletoane săptămînale, atribuite celor mai serioşi critici ai noştri, în marile ziare. Aceasta ar întări şi legătura criticilor cu publicul larg cititor. Comentariul cărţilor nu se adresează doar scriitorilor în cauză sau unui cerc restrîns de specialişti. Critica este magistratură publică şi ea trebuie să aibă posibilitatea de a se exercita. Limbajul alambicat şi păsăresc, formulele lunecoase, care evită judecăţile ferme şi clare, n-au nimic comun cu această menire nobilă.^ înclinaţia pentru un astfel de ,,stil" în critică trădează gîndire ceţoasă şi egocentrică. Criticul de talent ştie să dispară, ca şi scriitorul bun, îndărătul operei sale Din ea vorbesc pentru el ideile pătrunzătoare şi fine, argumentele valid articulate, proprietatea şi justeţea judecăţilor. îndreptarea mai hotărîtă a criticii noastre spre publicul cititor va fi spre folosul atît al criticii, cît şi al literaturii şi va putea remedia multe din neajunsurile pe care le-am amintit, literar (anchete, mese rotunde, interviuri). Unele reviste au izbutit să aibă un profil propriu, acordînd o atenţie specială fie eseisticii, fie preocupărilor teoretice, fie moştenirii culturale, fie descoperirii de noi talente. S-a îmbunătăţit simţitor şi aspectul grafic al majorităţii publicaţiilor noastre literare. Se remarcă şi o emulaţie îmbucurătoare între ele sub raportul calităţii textelor publicate. Dar şi multe din aspectele nesatisfăcătoare, pe care am avut prilejul să le constatăm în dezvoltarea literaturii noastre, se datoresc felului cum e dusă munca redacţională a revistelor. Acţiunea lor de stimulare a tendinţelor celor mai înaintate s-a făcut prea puţin simţită. Fenomenele negative din viaţa literară nu au primit la timp replica cuvenită şi n-au fost combătute cu consecvenţă şi destulă putere de convingere. Ea s-a ales adesea în activitatea de orientare calea cea mai uşoară şi ineficientă. Colectivele redacţionale s-au mulţumit, nu o dată, să publice editoriale care pledau pentru o literatură militantă şi inspirată de realităţile construcţiei socialiste, dar să tipărească în cuprinsul revistei materiale fără nici o legătură cu asemenea îndemnuri. între principiile articolelor de fond şi felul cum erau ele aplicate la aprecierea concretă a scrierilor comentate se puteau remarca frecvent contradicţii flagrante. Revistele literare nu sînt simple cutii poştale al căror conţinut întîmplător să fie trimis la tipar. Colectivele redacţionale sunt chemate să exercite prin ceea ce publică o muncă stăruitoare şi influentă de îndreptare a efortului creator spre ţelurile majore ale societăţii noastre şi spre nevoile ei adinei şi reale. E firesc ca anumiţi scriitori să simtă afinităţi între ei, să lucreze mai bine atunci cînd se înţeleg şi au gusturi apropiate. Dar adevăratele amiciţii literare se bazează pe înalte idealuri sociale, morale şi estetice comune şi nu pe interese mărunte, pe atitudini exclusiviste şi pe organizarea vedetismului. Revistele literare sînt ale tuturorscriitorilor şi nu doar ale celor cîţiva dintre ei care le conduc temporar. Obştea scriitoricească este perfect îndreptăţită să reclame ca publicaţiile sale să fie deschise oricărei lucrări valoroase, să încurajeze realmente varietatea stilurilor înflorite pe temeiul aceleiaşi concepţii asupra lumii, să aprecieze cu obiectivitate producţia beletristică în spiritul principiilor criticii marxiste, fără prejudecăţi de grup şi „aranjamente" de culise. Cititorii aşteaptă din partea revistelor literare să înlocuiască ecourile certurilor şi animozităţilor personale cu dezbateri serioase şi de înalt nivel intelectual ale problemelor creaţiei actuale. Nu puţine chestiuni privind realismul, spiritul militant, accesibilitatea, raporturile între tradiţie şi inovaţie, tehnicile artistice moderne, implicaţiile ideologice ale anumitor atitudini estetice şi alte aspecte teoretice ale muncii scriitoriceşti au adinei implicaţii practice şi necesită lămuriri importante. Asemenea discuţii cu ecou larg, duse în spiritul marxismului creator, fără inhibiţii dogmatice sau concesii făcute ideologiei străine, sunt de natură să învioreze revistele noastre, să le sporească influenţa. Hotăririle plenarei din noiembrie 1971 a C.C. al P.C.R. cheamă publicaţiile literare să se apropie mult mai mult de realităţile vieţii sociale, să aibă o atenţie trează la transformările profunde prin care trece azi societatea românească, să caute a contribui ca ele să fie cunoscute şi înţelese. Aceste fenomene inedite, de un mare interes pentru o literatură cu adevărat contemporană, merită să pătrundă masiv în paginile revistelor. Reportajul literar, inteligent, informat, autentic, care nu ocoleşte neajunsurile, dificultăţile şi obstacolele, dar nici realizările impresionante, are facultatea să-i familiarizeze pe scriitorii noştri cu realităţile noi. De aceea revistele au datoria să-l cultive în forme originale şi elocvente, azi mai mult ca oricînd. Totodată, o strădanie serioasă şi perseverentă de a încuraja, fără concesii făcute calităţii, literatura inspirată efectiv din realităţile socialiste va spori considerabil prezenţa publicaţiilor noastre în actualitatea arzătoare a vremii. Aceasta le va mări şi numărul cititorilor, fiindcă trebuie spus că o parte din ele se adresează încă unui public foarte restrîns, nu-şi justifică rostul şi se bizuie aproape exclusiv pe subvenţiile Uniunii. Constatăm cu satisfacţie că reorganizarea de acum doi ani a sistemului editorial a început să-şi dea roadele aşteptate. Reprofilarea şi descentralizarea a contribuit la diversificarea producţiei literare, a creat un spirit competitiv între edituri. Faptul că scriitorul are acum posibilitatea să-şi aleagă editorul a eliminat multe fricţiuni şi a creat raporturinoi, stimulatoare atît pentru unul, cît şi pentru altul. S-a simplificat şi s-a ameliorat apreciabil munca redacţională cu autorii. S-au realizat şi unele progrese în scurtarea duratei de tipărire a cărţilor, înfăţişarea lor, litera, hîrtia, legătura se prezintă mult mai bine, coperţile sunt executate adesea cu gust. A crescut şi atenţia acordată publicităţii (lansarea unor lucrări importante). Editura Uniunii Scriitorilor, „Cartea Românească", pornită cu succes la drum, şi-a cîştigat repede o meritată notorietate şi a avut cîteva iniţiative lăudabile în direcţiile amintite. La apariţia multor opere literare valoroase redacţiile editurilor şi-au adus o preţioasă contribuţie. Dar şi aici, ca în cazul revistelor, se manifestă destule neajunsuri. Principalele, ţin de un insuficient simţ al răspunderii. Dacă s-au publicat numeroase scrieri care surprind cu veridicitate şi pregnanţă artistică aspecte sociale şi morale ale procesului construirii socialismului în ţara noastră, au fost trimise la tipar prea uşor şi unele cărţi care nu-şi justifică apariţia. Literatura „nimicului" n-a întîlnit o rezistenţă categorică, aşa cum ar fi trebuit. Ideea justă a rentabilităţii, înţeleasă însă greşit, a dus la concesii făcute unor scrieri triviale sau senzaţionale. Nu s-a vegheat îndeajuns la o mai judicioasă selecţie a traducerilor, publicîndu-se pe lîngă multe opere de o mare valoare prin conţinutul bogat umanist şi ţinuta lor Înaltă artistică din literatura universală clasică şi contemporană, scrieri nesemnificative, alese numai după reclama comercială care li s-a făcut în Apus. Editurile noastre sunt focare puternice de cultură. Programul lor este chemat să contribuie intens la educaţia umanistă, socialistă a publicului cititor. O astfel de sarcină nobilă culturală cere un spor serios de răspundere şi exigenţă în alcătuirea planurilor editoriale, in utilizarea referenţilor celor mai competenţi şi în munca redacţională. Ponderea pe care o acordă în volumul producţiei lor editurile literaturii originale are o influenţă directă asupra dezvoltării acesteia. O mare importanţă are activitatea de traducere, atît din literatura clasică, precum şi din cea a literaturii ţărilor socialiste, ca şi din literatura universală contemporană. Este de dorit intensificarea traducerilor şi pe mai departe din limba română în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. De asemenea, se cere un efort sporit în tălmăcirea operelor scriitorilor maghiari, germani, sîrbi, ucraineni şi de limbă idiş în limba română, solicitînd pentru realizarea lor scriitori de prestigiu. Rolul criticii ( CRITICA este conştiinţa unei literaturi. Prin urmare, situaţia literaturii noastre actuale este, fireşte, într-o strînsă legătură cu modul cum funcţionează critica literară. Aceasta nu poate, orîcîte strădanii ar depune, să creeze ea operele pe care ar dori să le vadă apărind. Dar contribuind ca literatura să se cunoască mai bine, adică să-şi aprecieze cu luciditate realizările şi scăderile, să-şi reprezinte foarte concret ecoul lor efectiv în conştiinţa publică, să capete o înţelegere profundă a răspunderilor istorico-sociale ce-i revin şi să-şi îndrepte eforturile către obiectivele chemate să le împlinească va înlesni şi grăbi ivirea unor asemenea opere. Dacă am constatat o creştere simţitoare de nivel calitativ al scrisului în ultimii ani, faptul se datoreşte şi progreselor criticii. Ea a devenit mult mai atentă la valoarea artistică a producţiei literare. Comentariul cărţilor recenzate ţine astăzi seama într-o măsură superioară de natura specifică a creaţiei literare, poezia, romanul, nuvelistica, dramaturgia sut analizate în conformitate cu structurile lor proprii, intime, e un progres incontestabil consolidarea acestei optici care evită să mai ceară liricii să exprime lucruri destinate a face obiectul prozei şi invers. Au crescut simţitor şi facultăţile criticii de a evidenţia diversitatea peisajului literar, scoţînd la iveală particularităţile artistice ale operelor izbutite şi individualitatea talentelor. Exegeza a devenit mai subtilă şi mai personală, s-au rărit cronicile literare care semănau una cu alta ca două picături de apă ; în locul aprecierilor uniforme, s-au înmulţit observaţiile diferite şi noi asupra aceloraşi volume. In această tendinţă de adîncire a interpretării operelor şi realizării individualităţii creatoare, critica şi-a perfecţionat mijloacele analitice, a reuşit să-şi însuşească anumite metode moderne, dovedind că ştie să le folosească, nu o dată, cu pricepere. Se schiţează şi o tendinţă de a conduce observaţiile particulare către imagini mai generale ale literaturii noastre contemporane. Au apărut cărţi de critică axate pe teme ca , din direcţiile liricii şi epicii româneşti actuale, domeniile sufleteşti inedite pe care încearcă să le exploreze proza nouă analitică. In astfel de volume analiza pe text se conjugă adesea fericit cu eseistica şi clasificaţia sintetică. Critica are meritul şi de a fi înlăturat o parte bună din prejudecăţile dogratice care sugrumau inventivitatea poetică şi, împiedicînd-o să se exercite, condamnau scrisul la schematism şi şablonizare. Totodată, pu Orientarea revistelor şi a editurilor REVISTELE literare constituie domeniul de afirmare cel mai viu al poeziei, prozei, dramaturgiei şi criticii contemporane. In paginile lor apar de obicei pentru prima oară, integral sau fragmentar, scrierile noi. Aici se manifestă principalele tendinţe care animă literatura prezentului şi se poartă discuţiile cele mai aprinse asupra ei. In revistele literare au loc debuturile semnificative şi se formează talentele. Periodicele menţin contactul cel mai strîns al scriitorilor cu publicul cititor. Ele au astfel un rol capital în crearea opiniei literare Lectura revistelor noastre ne duce la constatarea că activitatea lor din ultimii ani răspunde numai în parte acestui deziderat. Avem astăzi multe publicaţii literare la care-şi găsesc locul o bogată producţie beletristică şi numeroase comentarii critice. Sumarul revistelor a devenit mai variat şi mai interesant ca înainte. Intîlnim în el şi o înmulţire a formelor publicistice foarte vii prin care cititorul ia cunoştinţă de actualitatea fenomenului I.Biteratum (Continuare in pap. 10) 5 Sarcinile Uniunii Scriitorilor X CRIITORUL societăţii socialiste nu este şi nu poate fi un izolat, un luptător singuratic, întrucît o caracteristică a societăţii noastre este tocmai integrarea din ce în ce mai adîncă şi mai deplină a tuturor oamenilor în procesul complex de făurire conştientă a istoriei. Pornind de la o concepţie pentru care practica socială este sursă şi verificare supremă a cunoaşterii, integrarea activă a fiecărui artist şi scriitor în viaţa societăţii devine şi un ajutor preţios pentru o largă inspiraţie necesară creaţiei literare. Uniunea Scriitorilor, ca organizaţie profesională, dar şi cu sarcini politicoideologice şi educative, ca for de dezbateri fructuoase, ca instrument al aplicării politicii partidului în literatură, este în acest fel menită să contribuie la integrarea tot mai activă a scriitorilor în viaţa socială. Sarcinile ei cresc şi îmbracă forme noi, de la etapă la etapă, pe măsură ce însăşi societatea noastră devine mai complexă şi mai bogată. Este suficient, pentru a dovedi creşterea importanţei politice a Uniunii noastre, să amintim faptul că ea, ca organizaţie, face parte din Frontul Unităţii Socialiste, care, sub conducerea Partidului Comunist, înmănunchează toate forţele sociale ale naţiunii noastre. Dezvoltarea societăţii socialiste, ca şi perfecţionarea continuă a democraţiei socialiste impun sarcini sporite Uniunii Scriitorilor şi în acest context istoric, jalonat de Congresele al IX-lea şi al X-lea al P.C.R., de Plenara din noiembrie 1971 a Comitetului Central al Partidului, se desfăşoară activitatea noastră. In activitatea sa din ultimii ani, Uniunea Scriitorilor, a fost un factor de promovare a unei literaturi bune şi diverse, a contribuit pe numeroase căi la o autentică integrare a creatorilor de literatură în viaţa socială, de antrenare a lor în viaţa obştească. în ciuda acestor realizări, activitatea Uniunii Scriitorilor nu a fost ferită şi de unele greşeli şi lipsuri. Astfel nu s-au făcut eforturi suficiente pentru lămurirea unor concepte fundamentale de estetică, în cadrul unor dezbateri teoretice. De asemenea nu s-a exercitat suficient controlul şi Îndrumarea Uniunii asupra publicaţiilor sale literare, fapt care a avut consecinţe negative atît în privinţa conţinutului unor articole publicate, cit şi în ce priveşte relaţiile din interiorul redacţiilor, spiritul de muncă şi responsabilitate colectivă. Au apărut manifestări de subiectivism ce reflectau interese înguste. Uniunea nu a combătut cu energie grupurile bazate pe astfel de interese meschine, ca şi unele manifestări negative din domeniul eticii scriitoriceşti, întrucît principiul vieţii noastre sociale este conducerea întregii activităţi de către Partidul Comunist Român, sarcina principală a Uniunii Scriitorilor este de a aplica politica partidului atit în literatură, cît şi în viaţa literară. Ea are datoria de a veghea la statornicirea unei vieţi obşteşti a scriitorilor în care să se aplice principiile ideologice şi normele etice ale partidului, dreptatea şi echitatea socialiste, ce reprezintă una din laturile esenţiale ale ideologiei noastre. Pentru a putea fi cu adevărat educatori ai maselor, scriitorii trebuie să se educe ei înşişi. Este o problemă dificilă şi complicată, aceea a educaţiei educatorilor, asupra căreia atrăgea atenţia încă Marx în Tezele asupra lui Feuerbach. De aceea sarcinile Uniunii Scriitorilor se înscriu pe cîteva linii esenţiale aflate în strînsă interdependenţă şi raport dialectic. Uniunea Scriitorilor este un for obştesc de continuă clarificare ideologică, un for de discuţii principiale, un cadru instituţional în care se dezvoltă o concepţie estetică marxist-leninistă în acord cu dezvoltarea societăţii, cu dezideratele ei, ca şi cu fenomenele literarartistice vii şi concrete într-o dinamică desfăşurare. Ea trebuie să aibă un caracter de şcoală, de stimulare colectivă a marilor direcţii din literatura noastră contemporană. Uniunea nu poate fi doar un for administrativ, ci un for politic şi profesional care să întărească sentimentul de comunitate. Ca organizaţie, ea nu este o sumă de individualităţi, ci un mijloc de