Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-06-23 / nr. 26
Anul electoral “ S. U. A. ALTIRNATIVA «GOVERN I ! » a trecut neobservată, la 29 mai, succesiunea a două programe de actualitate politică transmise de reţelele americane de televiziune : mai întîi, un reportaj al vizitei preşedintelui Nixon în U.R.S.S. ; imediat după aceea, o confruntare „faţă în faţă“ între senatorii Humphrey şi McGovern, principalii aspiranţi democraţi la preşedinţie. O succesiune, s-a observat, semnificativă pentru desfăşurarea anului electoral american : de o parte, preşedintele aflat la încheierea primului termen de guvernare, liber să-şi amîne intrarea în campania electorală propriu-zisă, beneficiind de atenţia opiniei publice prin simpla exercitare a funcţiei sale, avantajat de programarea în această perioadă a unor acţiuni diplomatice spectaculare , de partea cealaltă, aspiranţii la preşedinţie, angajaţi într-o polemică al cărei risc implicit este ca argumentele să fie cu cît mai judicioase, cu atît mai profitabile pentru adversarii din celălalt partid. Contrast parcă mai evident în această primă jumătate a lui 1972 — cînd Richard Nixon a făcut vizite oficiale la Pekin şi Moscova, în timp ce desemnarea contracandidatului democrat a ocazionat dispute de o duritate remarcabilă , dar destul de frecvent, destul de conform tiparelor tradiţionale de desfăşurare a campaniilor electorale americane (desigur, a campaniilor în care unul dintre candidaţi este un preşedinte care solicită realegerea). Neverosimila candidatură liiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiîniiiiiiii EEA ce face ca anul 1972 să iasă din tiparele amintite şi să aibă o fizionomie specifică este faptul că s-a întîmplat ceva cu partidul democrat, ceva neobişnuit, depăşind cadrul inevitabilei competiţii pentru desemnarea candidatului la preşedinţie. Asociind această evoluţie inedită unei personalităţi, presa americană s-a referit pe larg la „fenomenul McGovern“, termen care identifică, dacă nu esenţa, cel puţin aspectul cel mai frapant al situaţiei create : instalarea în poziţie de „frontrunner“, adică de ■lider de pluton în cursa pentru învestitura partidului democrat, a unui om politic prea puţin conform cu ceea ce se considera a fi „portretul-robot“ al unui posibil candidat la preşedinţie. George McGovern este senator din Dakota de sud ; este un prim handicap, întrucît Dakota de sud este un stat mai puţin populat şi deci „mic“ din punct de vedere electoral : în iulie va trimite la Miami numai 17 delegaţi din cei 3 016 pe care îi va reuni convenţia naţională a partidului democrat, iar în noiembrie va alege numai patru din cei aproximativ 540 de electori care îl vor desemna pe preşedinte. Era destul de puţin cunoscut presei (şi deci publicului) la data cînd şi-a anunţat candidatura — prea devreme, după aprecierea experţilor de la început sceptici — şi chiar mult timp după aceea. A fost privit cu neîncredere de sectoare importante ale electoratului, apropiate prin tradiţie partidului democrat; sindicatele, alegătorii de culoare îi cunoşteau mai bine şi îi preferau pe Humbert Humphrey, sau pe Edmund Muskie — preferinţe împărtăşite, de altfel, şi de aparatul partidului democrat. Nu dispune de o avere personală de natură să-i permită să-şi finanţeze substanţial campania electorală, articol tot mai costisitor în S.U.A. Ţinînd seama de această cuprinzătoare listă de deficienţe, faptul că, în martie, senatorul din Dakota de sud a reuşit, la prima consultare preliminară ,aceea din New Hampshire, să se dovedească un competitor redutabil pentru Edmund Muskie, favorit după toate pronosticurile exprimate la acea dată, a apărut ca o surpriză. Că era vorba despre o orientare fermă a alegătorilor democraţi s-a văzut în aprilie şi mai, cînd McGovern a reuşit să cîştige mai multe alegeri preliminare importante şi să determine alegerea în convenţiile locale, ţinute în statele în care nu se organizează alegeri preliminare, a unui important număr de delegaţi la convenţia de la Miami, favorabili candidaturii sale. La 29 mai, cînd avea loc confruntarea transmisă de televiziunea americană, George McGovern deţinea, de fapt, poziţia de învingător probabil al etapei preliminariilor ; senatorul Muskie, după un şir de insuccese, şi guvernatorul Wallace, după atentatul de la 15 mai (dar şi după ce se apropiase de limita superioară a posibilităţilor sale de a obţine delegaţi favorabili), ieşiseră din competiţie. Hubert Humphrey făcea o încercare de ultimă instanţă de a întrerupe seria succeselor lui McGovern, cu speranţa de a obţine cele 271 de mandate pentru convenţie, puse în joc în alegerile preliminare din California. Ziua de 6 iunie a infirmat cu severitate aceste speranţe : McGovern a cîştigat nu numai în California, dar şi în New Jersey, în New Mexico şi, desigur, în Dakota de sud. Săptămîna aceasta, ultima etapă a preliminarelor, desfăşurată la New York, confirma tendinţele constatate pîrnă acum : potrivit rezultatelor cunoscute miercuri la amiază, McGovern avea şanse să obţină alegerea a ceva mai mult de 200 de delegaţi favorabili — din 278, cîţi vor reprezenta statul New York la Convenţia de la Miami. Aşadar, la primul tur de scrutin, senatorul din Dakota de sud va dispune de peste 1 300 de voturi ; pentru învestitură îi sunt necesare 1 509... Au fost, desigur, căutate explicaţii pentru acest succes surprinzător. Au fost reamintite răbdarea, spiritul metodic, disponibilitatea permanentă pentru contactul direct cu alegătorii — caracteristici ale campaniilor lui McGovern • încă de acum două decenii, cînd a oferit o primă surpriză obţinînd un loc în Camera reprezentanţilor (a intrat în Senat în 1963) după o îndelungată dominaţie, în Dakota de sud, a republicanilor. Revenind asupra unor necroloage politice premature, unii ziarişti i-au numit lipsa subtilităţilor de manevră — francheţe, iar relativa obscuritate — prospeţime. Dar calităţile personale şi metodele nu explică decît într-o măsură redusă succesul lui George McGovern. Atracţia exercitată asupra alegătorilor democraţi se explică în primul rînd prin mesaj, prin ideile programatice ale senatorului din Dakota. Intr-un rezumat care nu poate fi, desigur, exhaustiv, George McGovern explică alegătorilor că este imperios necesar ca America să înceteze intervenţiile în probleme exterioare atît graniţelor cît şi intereselor lor fundamentale, să înceteze războiul din Indochina, să-şi retragă trupele staţionate în Europa occidentală, să-şi reducă bugetul militar : „să recunoaştem — afirmă el — că ţara nu este ameninţată din afară, ci de problemele sociale existente chiar în Statele Unite“ — propunerile în acest domeniu vizînd, între altele, o reformă a fiscalităţii axată pe introducerea unor impozite sporite asupra corporaţiilor şi veniturilor personale celor mai ridicate (există în S.U.A. — afirmă McGovern — aproximativ 200 de milionari care nu plătesc deloc impozite) şi asigurarea unui venit minim. Un plus de consecventa » iiiiiiiiiiiiiiiiiiimiimiiiiimiiiiiiiiiiiiHiimmtnn N U sínt idei întru ^ totul noi : comentatori ca Walter Lippmann, oameni politici ca Eugene McCarthy, Robert și Edward Kennedy au pledat pentru unele dintre aceste sugestii, dar McGovern le expune cu un plus de consecvenţă, refuzînd, de exemplu, să se alăture ideii că eliberarea prizonierilor americani trebuie să fie una dintre condiţiile preliminare ale încetării ostilităţilor în Vietnam (prioritate are încetarea războiului — declară el, argumentînd convingător că, odată războiul încheiat, eliberarea prizonierilor va fi o urmare logică, firească) , sau avansînd ideea unei reduceri a bugetului militar cu 30 de miliarde (aproape 40 la sută) — cifră care nu poate să nu indispună sau chiar să exaspereze aşa-numitul „complex militar-industrial“. „Fenomenul McGovern“ — dacă acceptăm să reţinem termenul — acoperă nu numai activitatea senatorului din Dakota de sud, dar şi o evoluţie amplă a corpului electoral american. O evoluţie nu întru totul neaşteptată, pentru că simpatizanţii lui McGovern nu sînt numai tinerii care au ajuns în ultimii trei ani la vîrsta cerută alegătorilor , în mare măsură, cei care au contribuit la succesul lui McGovern sunt cei care făcuseră campanie, în 1968, pentru Eugene McCarthy și pentru Bobby Kennedy. Dar nu este vorba despre o repetare a istoriei : ceea ce în 1968 constituia o mișcare predominant protestatară apare acum un stadiu mai avansat. McGovern reprezintă o alternativă, o alternativă căreia nu-i lipsesc șansele de a fi adoptată , deocamdată, pînă la scrutinul din noiembrie, de către partidul democrat. Poate fi oprit, sau moderat, McGovern ? A IN ZILELE cînd devenise evident că McGovern va cîștiga preliminariile din California, un ziarist afirma că între senator şi învestitura democrată nu s-ar putea interpune decît un glonte. Afirmaţie pe de o parte realistă — pentru că obiectul numit a scos din acţiune, în ultimii patru ani, doi candidaţi la preşedinţie — şi, pe de altă parte, optimistă — pentru că, orbcit de evidente, succesele din ultimele trei luni nu îi asigură senatorului din Dakota învestitura partidului democrat , în condiţiile în care Hubert Humphrey nu renunţă să candideze, Edmund Muskie îi refuză sprijinul său — şi mai ales al delegaţilor la convenţie care îi sunt favorabili, iar o serie de guvernatori şi membri ai Congresului protestează că prezenţa lui McGovern în fruntea listei democrate le-ar compromite şansele în scrutinul din noiembrie (cînd, paralel cu alegerea preşedintelui, vor fi disputate, reamintim, toate mandatele din Camera reprezentanţilor, o treime din locurile în Senat şi cam aceeaşi proporţie de posturi de guvernator), este evident că majoritatea relativă a senatorului din Dakota nu va fi uşor de transformat în majoritate absolută. Deşi a fost exprimată îndeosebi de contracandidaţi, opoziţia faţă de eventualitatea unei candidaturi McGovern depăşeşte cadrul unei rivalităţi personale. Este vizat, în mod evident, programul radical al senatorului din Dakota de sud, program pe care cercuri influente din partidul democrat, cu riscul de a nu beneficia de acea mutaţie produsă în rîndurile electoratului pe care o reflectă succesele lui McGovern, nu sunt pregătite să-l accepte. Dorinţa de a nu pierde simpatizanţi tradiţionali, reţinerea faţă de o ruptură deschisă cu „complexul militar-industrial“ — de la cercurile de afaceri care subscriu cu generozitate pentru partidul democrat şi pînă la sindicatele cu orientare de dreapta, ai căror lideri îşi exprimă temerea că orice demilitarizare a economiei ar avea ca rezultat inevitabil şomajul (acestora li se adresa Humphrey, în California, declarînd în faţa unor muncitori din industria aerospaţială că „McGovern s-a pronunţat împotriva locurilor voastre de muncă, a familiilor voastre“) — explică pentru ce programul senatorului din Dakota provoacă printre democraţi o reacţie asemănătoare cu respingerea unui organ transplantat. Cît de departe au ajuns lucrurile o dovedeşte declaraţia lui Hubert Humphrey, neverosimilă cu cîteva luni în urmă, că, în anumite condiţii, ar accepta să candideze alături de George Wallace (candidat la vicepreşedinţie). Este motivul pentru care se fac încercări disperate de a-l determina pe McGovern să-şi modereze declaraţiile — sau chiar de a găsi o altă candidatură cît de cît plauzibilă , s-a vorbit insistent despre „reactivizarea“ lui Muskie, eventual flancat de senatorul Adlai Stevenson, fiul candidatului democrat din 1952 şi 1956. S-a vorbit, încă şi mai insistent, despre un apel pe care convenţia democrată, refuzîndu-i lui McGovern majoritatea absolută, l-ar adresa lui Edward Kennedy, considerat unicul candidat acceptabil atît pentru protestatarii partizani ai lui McGovern, cît şi pentru politicienii de orientare tradiţională ai partidului. Se miza pe faptul că Edward Kennedy, deşi sceptic asupra şanselor democraţilor în noiembrie, ar putea fi tentat de postura de „unificator“ al partidului, întrucît un astfel de gest i-ar asigura desemnarea drept candidat democrat la următoarele alegeri prezidenţiale, în 1976. In ultima săptămînă, după oscilaţii care au dat impresia că l-ar tenta mai degrabă desemnarea drept candidat la Vicepreşedinţie, Edward Kennedy şi-a reafirmat hotărîrea de a nu candida în toamnă. Rămîne, totuşi, de văzut cum ar răspunde senatorul Kennedy unui eventual apel al convenţiei de la Miami... Pînă acum, George McGovern a rezistat presiunilor moderatoare. El nu a luat în consideraţie sugestia de a-şi găsi un candidat la vicepreşedinţie acceptabil tendinţelor conservatoare, aşa cum ar fi fost preşedintele comisiei procedurale din Camera reprezentanţilor, Wilbur Mills (în mod semnificativ, Mills a precizat, de altfel, că nu ar fi de acord să candideze decît alături de Edward Kennedy) şi a dat un răspuns clar celor care îi sugerau să-şi modereze declaraţiile : „nu este necesar — a spus el — să mă «deplasez spre centru», întrucît centrul se deplasează spre mine“. Senatorul din Dakota de sud pare cît se poate de conştient de faptul că orice concesii făcute orientării tradiţionale a democraţilor i-ar înstrăina sprijinul de o eficienţă dovedită al acelora pe care i-a atras şi dinamizat tocmai noutatea radicală a atitudinii sale. Oponenţii săi rămîn la convingerea că îndepărtarea de poziţiile tradiţionale este, pe plan electoral, nerentabilă. Evident, convenţia de la Miami a partidului democrat va avea de ales mai mult decît un candidat. Mihai Matei Hubert Humphrey : l-a combătut pe McGovern, dar l-ar accepta pe Wallace... Edward Kennedy : chemat să catalizeze strîngerea rîndurilor ? Deocamdată, nu ! George McGovern : o candidatură în afara tiparelor. • •, „ . . T A ■_ , M M m m 4» w» ffl» , ' . . .REVISTE .iam - * ' * i'4 -I,.-..- ..., ' ' ...... STARURILE • EDGAR MORIN : T Pc ^tarc*1 Ed. du Seiiil, Coli. Points nr. 34, Paris 1972. MURITOARE şi supraumane, mit şi marfă — aşa apar starurile în noua carte a sociologului francez Edgar Morin. Stelele de cinema încarnează un nou Olimp şi însufleţesc mituri-motor ale zilelor noastre : dragoste şi fericire, purtînd în derivă chemările libertăţii şi aventurii. Acest fenomen este examinat în dimensiunile sale economice, sociale, culturale şi estetice. Istoria „starurilor“ este trasată de la naştere la apoteoză şi de la această apoteoză la declinul starsystem-ului, de la acest declin la o recunoaștere care le imortalizează. CUCERIREA PLANETELOR • PIERRE KOHLER : „La concjuéte des planétes“. Ed. Albin Michel, Paris 1972. DE la 21 iulie ■ 1969, Luna nu mai este pentru oameni decit un nou continent. Privirile noastre se îndreaptă către alte lumi, mai îndepărtate şi mai fabuloase. Pînă în anul 2000 specia umană are de cucerit toate Pămînturile cerului, aceste globuri uriaşe sau minuscule, toride sau îngheţate, care joacă o horă neostenită în jurul Soarelui nostru Istoria cuceririi o povesteşte cartea lui Pierre Kohler, cercetător la Observatorul de la Paris-Meudon, de-a lungul capitolelor cărţii sale : Venusik deschide balul ; Să vezi Venus şi apoi să mori ; Trimişi speciali ; Noile generaţii ; Omul evadează ; împărăţia Soarelui ; In zorii lumii ; La periferia solară ; Infernul în cer ; Rubinul firmamentului ; Lumile uriașe ; La hotarele sistemului solar. FOTOGRAFIILE UNEI CULTURI PIERDUTE • „Lost Culture on Display — Okinawa 50 Years ago“, in „The Japan Times Weekly“, 20 mai 1972. Tokio. MAI mult de 400 de fotografii făcute de Yoshitaro Kakuro în epoca Taisho (1912—1926) sunt prezentate în expoziţia de cultură a insulei Okinawa, deschisă recent la Muzeul de artă Suntory din Tokio Este prima prezentare în Japonia a culturii şi artei din Okinawa. Expoziţia este intitulată „Okinawa acum 50 de ani — expoziţie fotografică a unei culturi pierdute" Fotografiile înfăţişează vechi tezaure (Castelul Shuri sau Templul Enkakuji şi alte capodopere de arhitectură), precum şi picturi, sculpturi, obiecte din lemn lăcuit, din ceramică şi diverse produse de artizanat distruse în timpul celui de al doilea război mondial. Pictură din castelul Shuri. Abonamentele se tac la oficiile poştale, prin rectorii poştali şi ditutorii voluntari din Intreprinderi şi Instituţii. Redacţia şi administraţia Bucureşti. Pieţa Scinteii nr. 1, telefon 17 60 10 Căsuţa aoştala 4103. IIPARUL a Combinatul Poligrafic „Casa Scinte»“. Anunţurile de PUBUCURIE (reclamă) se primesc la următoarea adresă : Agenția de publicitate LS.I.A.P. — București, Str. Visarion 6, tel 11 26 02 40440 cardinale La Bratislava: „Şatra“ de Zaharia Stancu • LA Bratislava a apărut recent o nouă traducere a romanului Şatra de Zaharia Stancu. Versiunea in limba slovacă, semnată de Milotei Băgohovă, a fost publicată de Editura Tatran. Pînă în prezent romanul Şatra a apărut în germană (trei ediţii), în franceză, în turcă şi in maghiară. Cartea reprezintă cea de-a 96-a traducere în volum separat a operelor lui Zaharia Stancu. Michelangelo — un propagandist • O INTERESANTA profesiune de credinţă face pictorul italian Renato Guttuso într-un interviu acordat săptămînalului „Sovetskaia Kultura“ : «Arta autentică merge întotdeauna în pas cu dezvoltarea istoriei. Dar ideile nu pot fi pur şi simplu lipite pe pînză. Artistul este o lume reală, materială. Dacă are idei, el le exprimă în operele sale. în acest sens, arta este indisolubil legată de politică. Dar cunoaştem şi tablouri exprimînd, aparent, teme politice care însă nu ţin de domeniul artei. In ultimă instanţă, acestea nu-şi îndeplinesc funcţia politică propusă. „Judecata de apoi“ a lui Michelangelo este propagandă ! Şi încă ce propagandă eficientă ! Dacă fresca n-ar fi avut valoare din punct de vedere artistic, ea nu i-ar fi emoţionat pe oameni, n-ar fi exercitat o asemenea înrîurire puternică de atîtea veacuri !». „Drepturile acuzatului“ • FILMUL Celula, realizat de Horst Bitnek (R. F. a Germaniei), a cucerit premiul I al Festivalului cinematografie consacrat drepturilor omului, desfăşurat la Strasbourg. Organizat de către Fundaţia René Cassin, festivalul a avut ca temă „Drepturile acuzatului“. Iată şi temele viitoarelor manifestări : libertatea circulaţiei (1973), libertatea de expresie şi a presei (1974), populaţia şi drepturile omului (1975). Tineretul şi muzica pop • EVOLUŢIA gustului muzical al tineretului şi fenomenul pop vor figura pe ordinea de zi a unui colocviu internaţional care se va desfăşura în capitala Austriei între 25—30 septembrie. Organizat de Institutul international al muzicii, dansului si teatrului în mijloacele audio-vizuale, reuniunea va marca sfîrsitul primei faze a unui program de cercetări asupra „comportamentului muzical al tinerilor în societăţile industriale“. „Asasinii“ lui Elia Kazan • DE 35 de ani, celebrul cineast Elia Kazan tulbură America. Prin filmele şi cărţile sale, „Asasinii“, a doua sa carte, recent apărută, este străbătută de violenţa unui roman poliţist şi de pasiunea unui rechizitoriu. Kazan spune în ea totul despre climatul pre-apocaliptic al Americii în care violenţa înfloreşte. Este un roman fără retorism, înrudit ca gen cu romanul „Cu sînge rece“ al lui Truman Capote. O carte care se vrea mai mult mesaj decît operă de artă. „Un roman — obişnuieşte să spună Elia Kazan — este o poveste spusă tribului, de către un membru al tribului“. Tribul său este America. Regizoarele • LA New York, între 5 și 21 iunie, s-a desfășurat primul festival cinematografic feminin. Au fost prezentate filme realizate de femei, cu subiecte dintre cele mai diverse. Anti-publicitate • LA televiziunea americană, campania antipublicitară capătă dimensiuni din ce în ce mai importante. Cîteva exemple : celebrul Burt Lancaster apare timp de 30 de secunde pe micul ecran, prezintă eşantioane ale celor mai solicitate calmante din Statele Unite şi declară că e mai ieftin să cumperi aspirină cu care obţii acelaşi rezultat. Eli Wallach, într-o apariţie asemănătoare, întreabă : „Suferiţi de iritare a sistemului respirator superior ? Maşina dv. e de vină , ea vă intoxică“. Contra-publicitatea a fost lansată de diferite grupuri şi asociaţii de consumatori, care se explică : „Publicitatea angajează insidios pe telespectator să accepte toate flagelurile sociale. El trebuie informat cu inteligenţă“. Din adîncurile Mării Negre • ACEASTA splendidă statuie în lemn împodobea cîndva o antică galerie romană. Descoperită pe fundul Mării Negre, unde a zăcut multe secole, ea a fost încredinţată restauratorilor de la Institutul de conservare a operelor de artă din Bulgaria. Castelele Cehoslovaciei • O REMARCABILA Istorie în imagini a arhitecturii celor mai importante construcţii laice ale secolelor trecute de pe întregul teritoriu al Cehoslovaciei este prezentată în volumul ilustrat, Castelele şi fortăreţele cehoslovace, apărut în editura pragheză „Orbis“. O altă apariţie de mare interes in aceeaşi editură este Frapa de-a lungul a zece secole de Jaroslav Herout, care schiţează stilurile, semnele caracteristice ale amenajării spaţiului şi arhitecturii istorice pe teritoriul bătrînei capitale cehoslovace. Premiul Erasmus • FUNDAŢIA olandeză „Praemium Erasmianum“ a decernat Premiul Erasmus pe anul 1972 psihologului elveţian Jean Piaget. Printre laureaţii precedenţi ai acestui premiu figurează : Robert Schumann, Karl Jaspers, Marc Chagall, Oskar Kokoschka, Martin Buber, Ingmar Bergman, René Huyghe, Herbert Read, Gabriel Marcel, Carl-Friedrich von Weizsäcker, Henry Moore, Olivier Messiaen. i%itmfufuuw£ I , SJalâmiiMl politic-socUt-diiiitiu.il |8 EDITAT DE CONSILIUL C(JI.THRU ■ »I EDUCAŢIEI SOCIALISTE M Redactor şef : CONSTANTIN MITEA ÎN COLECIUL REDACŢIONAL : A. HASANC. A. MAHCEl |p BREACH, BOCES CÎMPEANU («creta, general ie redac- |g tie), C. N. CONSTANIINIU (redact»!* şef adjunct). ION I DRAGAN, IOAN GRIGORESCU, HORIA HULUBEI, ■ GEORGE IVAŞCU, ION MIHĂILEANUT (redactor şef adunct). SZEMLER IERENC, CICERONE THEODORESI CU, ZENO V.AVCEA. fremtoree erostaa ELENA MARINESCU