Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-01-28 / nr. 5

Proletar) din toata tarile, uniţi-vi ! Vineri 28 Ianuarie 1972 Nr. 6 (1316), 12 pag. — 1 leu Săptâmînal POLITIC-SOCIAL —CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste Artistul şi societatea P­ROGRAMUL de perfecţiona­­re şi dezvoltare a activităţii ideologice, de educare comunistă a maselor a deter­minat în rîndurile creatorilor de artă un amplu şi profund schimb de idei. In paginile ziarelor şi pu­blicaţiilor noastre periodice numeroşi artişti îşi a­­firmă crezul, fac adevărate profesiuni de credinţă, înţelegîndu-şi pe deplin responsabilitatea faţă de epoca căreia îi sînt contemporani, faţă de societatea în mijlocul căreia trăiesc. Convinşi că opera de artă a jucat întotdeauna un rol activ în configurarea spirituală a spaţiului isto­ric care a determinat-o, tot mai mulţi artişti în­cearcă să-şi definească ţelurile artistice într-un in­disolubil raport cu realităţile vieţii noi, socialiste, cu procesele tot mai revelatoare care se desfăşoară în planul existenţei sociale. Au loc mutaţii decisive în toate compartimentele vieţii economice şi sociale a ţării, transformări profunde, radicale, în conşti­inţele oamenilor. România se află în plin proces de formare a unei societăţi moderne, superioare, pe toate planurile. Sentimentul de participare activă şi conştientă la edificarea acestei noi societăţi ni se pare a fi trăsătura fundamentală, hotărîtoare care caracterizează astăzi spiritualitatea poporului nos­tru. Succesele pe care oamenii muncii le obţin în industrie, în agricultură, în cultură sînt expresia concretă, palpabilă, a acestei participări. Numeroşi artişti nu numai că nu se detaşează de această participare, dar se identifică tot mai mult cu ea, îşi găsesc în ea suportul moral şi filozofic. Tocmai de aceea ei se îndepărtează tot mai mult de reflectarea simplistă, de înregistrarea sentimentală şi idilică a realităţii şi caută să-i descopere esenţa. Ni se par deosebit de concludente părerile expri­mate în ultimul timp în legătură cu ceea ce oame­nii de artă numesc reevaluarea continuă a conţinu­tului operelor lor, contribuţia eficientă a artei la formarea unei noi personalităţi, a unor noi trăsă­turi de conştiinţă, într-un cuvînt, a unui om nou. Aceasta înseamnă o permanentă străduinţă de a investi operele de artă cu idei generoase, străbă­tute de suflu umanist, opere a căror substanţă să o constituie tocmai reflectarea nemijlocită a epocii pe care o trăim. Angajamentele morale, demersurile constructive care implantează artistul în centrul preocupărilor materiale şi spirituale ale societăţii fac din el un factor activ al operei de edificare socialistă a socie­tăţii noastre. Un artist adevărat, un artist care şi-a simţit profunda răspundere pentru epocă şi societa­te, a ştiut întotdeauna că opera lui trebuie, în pri­mul rînd, să acţioneze asupra conştiinţei umane, înnobilînd-o cu mari sentimente şi idei. Artistul a ajutat întotdeauna omul să-şi înţeleagă destinul, idealurile nobile, aspiraţiile. „Noi considerăm — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu — şi am consi­derat întotdeauna că menirea istorică a socialismu­lui este nu numai de a elibera omul de asuprire şi exploatare, de a asigura bunăstarea lui materială, ci de a făuri o civilizaţie spirituală superioară, care nu se poate realiza decit prin formarea unui om nou, cu o înaltă conştiinţă şi pregătire culturală şi profesională, cu un profil moral-politic înaintat". In această operă cutezătoare şi istoriceşte nouă, artistul, ca antenă sensibilă a epocii şi realităţilor ei, are o mare răspundere. Participînd nemijlocit la crearea valorilor mate­riale, el trebuie să-şi afirme şi vo­caţia sa de educator spiritual, culti­­vînd în conştiinţe sentimentul res­ponsabilităţilor etice şi civice, al noului umanism, al patriotismului, într-un cuvînt al valorilor socialiste pe care epoca noastră le conține ple­nar în însăși structura ei. SALCIA DIN POARTĂ Viaţa a trecut ca o furtună Nici nu m-am priceput s-o trăiesc, Tot luptîndu-mă cu oamenii fiare N-am băgat de seamă câ-mbătrinesc. M-am pomenit intr-o zi obosit. In jurul meu o pădure bâtrinâ­­ Cu ramuri vechi şi cu ramuri tinere Avind o privighetoare stăpină. Cite nopţi am trăit departe de tine Cu mina pe condei ori pe cuţit. Oraşul de piatră nu m-a învins Dar nici eu nu l-am biruit. Sufletul mi-a ostenit dar inima bate, Mai am incâ flăcări în ochi. La primăvară toate cringurile Işi vor îmbrăca arborii’n rochi. Ce tinărâ erai cind te-am cunoscut, Printre toate străluceai ca o stea. Salcia din poartă se uită la mine Şi mă cheamă s-adorm lingă ea. Viaţa a trecut ca o furtună Venită din senin, pieritâ-n senin. Unii işi potolesc setea cu apă Alţii cu vin, numai cu vin. Zaharia Stancu Destinul Oltului ( ELEBRA Cartea­­ Oltului, dăruită nouă de Geo Bogza, va rămîne din a­­nul 1980 un document de pură ficţiu­ne, ca şi Odiseea lui Homer. Din aceas­tă clipă chiar, Geo Bogza ar trebui rugat să nu mai schimbe nimic, nici un cuvînt, nici o virgulă, iar manuscri­sul cărţii, dacă mai există, ar trebui depus spre conservare, ca şi o gravură de la 1400 despre Ţările Româneşti. Vom avea un alt alt, fără nici o legătură cu primul, cu cel­ ştiut din cartea de geografie sau din cartea de ficţiune a lui Geo Bogza. Pe mine unul vestea m-a mişcat. Am citit cu un lacom interes comunicatul şedinţei Comitetului Executiv al Partidului pri­vind destinul Oltului, a­poi m-am pre­cipitat să aflu noutăţile legate de a­­ceasta. Le transcriu, pentru cititori : a) de la intrarea in Carpaţii Meridio­nali şi pînă la Dunăre, Oltul va pune în mişcare nu mai puţin de 31 hidro­centrale, cu o putere totală uriaşă, un adevărat fluviu de energie şi lumină. b) Oltul va deveni un rîu al fertilită­ţii, un rîu al manei biblice, fiindcă potenţialul său tehnic irigabil se va ridica la circa 820 000 hectare c) Ol­tul va deveni un rîu navigabil, fiindcă pe treptele cascadelor sale se va dez­volta navigaţia comercială şi de agre­ment, treapta însemnînd uriaşele lacuri de acumulare, deci un sistem de oglinzi fluide, pogorînd de la Carpaţi la Dunăre. d) Aceasta înseamnă că Paul Anghel FINALITATEA CUNOAŞTERII ( ) FALSA dispută e pe cale de a se stinge. Dar nu s-a stins încă. E vorba de polemica între cei ce consideră că vocaţia secolului este cunoaşterea te­oretică „pură“ şi aceea care glorifică performanţele pragmatice în dispreţul oricăror valori teoretice. Ambele po­ziţii sunt unilaterale şi, de aceea, false. Prin însăşi structura lor intimă, ca şi prin rezultate şi consecinţe, revoluţia ştiinţifică-tehnică contemporană şi, cel puţin în egală măsură, revoluţiile socialiste şi mişcările de eliberare naţională sunt victorii ale unirii dintre cunoaşterea şi înţelegerea teoretică a esenţei fenomenelor lumii naturale şi sociale şi capacitatea metodologică, tehnică, organizatorică de a acţiona practic, eficient în vederea atingerii scopurilor propuse. Dihotomia cunoaştere teoretică — acţiune practică nu are şanse de a supravieţui. Aceasta şi pentru că ge­neraţiile celei de a doua jumătăţi a secolului XX sunt instruite şi educate tot mai accentuat în spiritul unităţii dialectice dintre teoretic şi tehnologic, între cercetare ştiinţifică fundamen­tală şi cercetare cu caracter aplicativ, nemijlocit productiv, intre asimilarea unui ideal social-politic, umanist, re­voluţionar şi efortul organizat, disci­plinat de înfăptuire practică a aces­tui ideal. Totuşi, cind se raportează cunoştin­ţele contemporane la omul contempo­ran dilemele apar dramatice şi, în viziunea unora, chiar insolubile : vo­lumul de cunoştinţe creşte imens şi „haotic“, în timp ce capacitatea natu­rală şi socială de absorbţie utilă rămî­ne modestă ; diversitatea, complexita­tea şi varietatea cunoştinţelor sunt de­concertante ; avalanşele cuceririlor tehnico-ştiinţifice şi ale transformă­rilor social-politice fac din cuno­ştinţe o materie repede perisabilă; cunoştinţe teoretice subtile — asimi­late cu îndelungă, migăloasă şi is­tovitoare trudă a gîndului şi exer­ciţiului — dar metodologic nelegate de o strategie tehnologică şi praxio­­logică expiază fără a li se prezenta condoleanţe». Dileme insolubile ? Cîtuşi de puţin ! In opoziţie cu lamentările intelectua­­liste ale scepticilor contemporani, tri- Petru Pânzaru (Continuare în pag. 11) (Continuare în pag. 11) Prima verba Bucureştii mei de gîrlă, Bucureştii mei de joc, mai intii năşteai cuvinte nescobite de morminte, cioc boc, treci la loc, şi era o nâduşealâ, cu chivuţe la spoială, şi era şi o bina, inţelege-mă mata, in culori de mandarină, cum e cea dinţii lumină, roz albastru de balon, scuipă sîmburi din balcon, şi aşa şi tot aşa, vorba-n gură se făcea, zicea nenea : „eşti o cutră" zicea tanti : „ia-mi o lutra", şi ieşea o cutră-lutră, neagră, vrăjitoare mutră, un motan cu ochii verzi, ţine-l bine să nu-l pierzi, ţine bine tot ce ai pe sub iarnă şi pospai, curcubeu de seu şi slin, groapă caldă de amin, crisalidă de săpun, suflu-n pai şi te adun. Maria Benuş CAFÉ ELITE I)­UPA ce vărul tatălui meu, persoana foarte agreată în oraş, se aşeza la masa lui, înconjurat de amici şi-şi termina cafeaua, conversaţia lua în mod invariabil acelaşi curs : — Chiar l-ai văzut ? — Cum vă văd ! — Unde ? — În Bucureşti, la Gambrinus. — Ce făcea ? — Ce să facă ? Bea bere. — Cu ţapul î­­— Şi ţapi, şi halbe I — Cum se poate ? — Bine I Intîi a luat vreo doi ţapi, pe urmă a dat-o pe halbe. — Pe cuvînt î — Pe cuvînt I Din acel moment, la masa in chestiune şi chiar la cele ve­­cine nimeni nu mai îndrăznea să dea vreo comandă sau să arunce zarul. — Singur î — Ba cu mai mulţi. — Erau şi femei î — Erau. — Frumoase I — Artiste I — Cum îi spuneau ? — Cum să-i spună ? Nene lancule I — Chiar Nene lancule î — Chiar aşa. Nene lancule I — Iar el ce făcea ? — Ce să facă ? Rîdea I — Numai rîdea î — Ba mai spunea şi cite una. — N-ai vorbit cu el I — Am dat şi mina I — Cum aşa î — Foarte simplu I M-am ridicat şi m-am dus la masa lui.­­ Permiteţi, am zis, unui vechi admirator, diriginte de o­­ficiu poştal, să vă felicite. — Şi el ? — Mi-a întins mina, foarte democrat, şi m-a întrebat de uinde sunt. — I-ai spus că din Ploieşti ! — Auzi întrebare ! — Şi el ? — S-a uitat la mine pe sub pălărie, c-avea pălăria pe cap, şi a ridicat niţel din sprinceană : — Vedeţi ce faceţi cu re­publica aia a doua oară... Geo Bogza LITERATURĂ ŞI MODĂ I­ATA o mulţime­­ de inşi împache­taţi în automobile, prinşi peste brîu cu centuri de siguranţă în avioane, cu căşti colorate pe motociclete, un flu­viu de oameni într-un fluviu de ma­şini traversînd fluvii şi oceane, ţări şi continente, în vapoare, vaporaşe, vaporete, legănaţi în rachete de bilet şi în capsule mai puţin colorate, brăz­­dînd cerul nostru şi cerul care este şi al lunii, oameni cuprinşi de-o febră a necunoscutului, împinşi ca de o­­boală­ spre alte zări, căutînd în alte peisaje ceea ce nu mai găsesc în ei, fugind către un nou pol şi fugind de ei, într-un sfînt avînt de cunoaştere şi într-o enormă plictiseală de sine, gîfîind prin gări cu geamantane, in­toxicaţi nu atît de conserve cit mai ales de monotonie interioară, aler­­gînd spre Mecca modernă care se află mereu în altă parte decit unde te afli, dincolo de un ţărm cunoscut, mai departe, mereu mai departe. Şi cei plecaţi în dreapta se întîl­­nesc cu cei plecaţi în stingă, cei din susul globului cu însetaţii din alte puncte cardinale, fiecare căutînd să absoarbă alt spaţiu şi fiecare găsind o oboseală perpetuă şi pe roate, un peisaj pentru o clipă, exotic, o delec­tare ce ţine de odihnă, o fericire ce ţine de o cană cu lapte sau un pahar de whisky, totul de o clipă. Mereu o clipă în căutarea altei clipe, şi între ele spaţiul înghiţit în maşini­le ce­ au devenit imperialismul cel mai nociv, maşinile cucerind omul şi în timpul cind omul n-are nevoie de ele. Şi toată această hăituială se chea­mă comunicare. Să fiu bine înţeles : detest sedentarismul prea burghez al preafericitului melc, încîntat de pro­pria sa carceră pe care şi-o secretă singur poate din lipsă de încredere în carcera oferită de alte preafericite animale, detest, ca să zic aşa, neîn­crederea melcului (dovadă că-şi poar­tă cu sine cochilia, să nu i se fure) în alte preafericite vietăţi, dar mă întreb dacă nu cumva minunatele noastre maşini zburătoare şi cele înotătoare şi pre şosele mergătoare nu sunt cumva nişte dulci şi sclipi­toare cuşti impersonale, prea des între noi bune de schimbat, cum prea des şi pentru ele noi suntem­ buni de schimbat. Şi zic : într-o primă con­cluzie, alergînd cu mulţi cai putere nu fugim de carcasa ce ne poartă, n-avem cum ne scăpa de ea uneori nici pentru treburi mici, nu putem scăpa de ea. Dar de fapt nici nu do­resc turiştii (hai să le spunem astfel însetaţilor de spaţiu) să scape de ea, ei vor să scape de carcera ce-o poartă în ei, pe dinăuntru, şi nu pot. Şi aleargă ca nişte perne cu aer ducîn­­du-şi golul în burtă. Aşa cum aleargă uneori cărţile peste graniţe, înghiţind spaţiu în vidul dintre coperte, cărţi bete de propriul lor succes, netrezin­­du-se decit atunci cind nu mai există de mult. Revin la migrarea modernă a po­poarelor. Pelerinii moderni pînă la urmă formează un popor cosmopolit ce se deplasează fără busolă şi fără încetare, din ţară în ţară, deplasîn­­du-se ca un animal fantastic care mereu plecînd cu o parte a sa în altă parte rămîne mereu pe loc cu o altă a sa parte. Un animal de consum, flămînd şi plin de sete, devorînd me­ridiane şi consumînd lapte şi alcool şi peşte şi hălci savant piperate şi lăsîndu-se devorat, la tot pasul de oboseală, de către hotelieri, hangii, va­meşi, devorînd şi lăsîndu-se devorat, căutînd să-şi stingă din mers pro­­priile sale abisuri şi să-şi închege un echilibru interior. Dar sala de oglinzi e spartă şi clima simţită stînd pe roate seamănă pretutindeni. Turiştii sînt şi ei personaje, sînt şi ei oameni. Fugind din loc în loc, să scapi de propria ta neîncredere, de propria ta rădăcină, poţi să te elibe­rezi de gînduri şi staţiuni cochet mă­surate, în raiuri de-o zi să te eliberezi de gînduri şi să schimbi pulovăre şi motoare, să te eliberezi de propria ta­­conştiinţă, de propriul tău creier, de acea nobilă materie în stare să pulseze şi să vadă şi să nu vadă, să audă şi să sufere şi suferind şi sim­ţind frigul şi căldura să fie indepen­dentă şi sfîntă şi nesupusă interţiei şi nici unei alte legi fizice, şi inde­pendentă chiar şi în faţa tiranicei legi a gravitaţiei care pe toate le opreşte din zbor şi le îngroapă în pămînt — poţi deci în raiuri înghiţite de roti­lele motoarelor să te împărţi pe tine şi să fii fericit, uitînd şi învăţînd noi peisaje. Dar toate astea au o lege, eli- D. R. Popescu (Continuare in pag. 10) 120 de ani de la nașterea lui I. L CARAGIALE • în pag. 4 : „O scrisoare pierdută“ — operă perfectă (Un interviu cu Liviu Ciulei) Totul ADOMA fiinţă • omul dacă a năs­cocit acest cuvînt: totul! Omul, atît de limitat în conturul trupului lui imper­fect, în graniţele parcursului lui pe acest pămînt (el însuşi restrîns la forma de glob), a dedus, a imaginat, a conceput, a propus ciudate cuvinte ca „infinit“, „etern“ şi mai ales vorba aceasta absolută : totul. Lacomă fiinţă, şi temerară, puternică şi explozivă şi cit de nobilă, de vreme ce a ştiut să nu confunde „totul“ cu „toate“ şi, mai ales, cu „de toate“. El ştie că „re­lief“ înseamnă mai mult decit un mun­te +­e apă. El are setea şi foamea ma­rilor cuprinderi, a generalului şi a e­­senţei, el vede mişcarea dar, nemulţu­mit cu atît, îi caută sensul. în haosul aparenţelor, colorat, tentant şi ame­ninţător, el introduce asceza şi ordi­nea ideii. El mai ştie că nu poate atinge decit plafonul maxim al relativităţii lui. Dar tocmai pentru a atinge acest plafon, aspiră spre absolut, cunoscînd că doar astfel îşi poate dobîndi suprema elas­ticitate. Orice blazare sau oboseală în această aspiraţie îi reduce forţele şi eficacitatea. El vrea totul, ştiind că nu poate obţine decit partea —dar dacă şi-ar dori numai partea, ar obţine abia o parte a părţii. înţelept nu e resemnatul, ci cel care luptă. Lucid nu e cel care renunţă la a-şi construi un ideal, ci cel care şi-l întreţine, în perpetuă confruntare cu realitatea şi cu el însuşi. Printre con­fuzii, erori şi deziluzii, a-ţi delimita continuu idealul — iată existenţa de performanţă a omului. El a descoperit şi a inventat cuvin­tele totale, nu dintr-un capriciu, nu din trufie, ci din necesitate, nu din dis­poziţie metaforică, ci din căutarea gra­vă a adevărului şi a semnificaţiei. Şi din nevoia de a trăi plenar, de a cu­noaşte legea obiectivă, de a introduce şi de a respecta legea morală, precum şi alte multe legi în contextul cărora să poată atinge armonia (alt cuvînt total). Lacomă fiinţă, dar de o lăcomie care-l deosebeşte fundamental de lă­comiile altor specii devoratoare. Nina Cassian

Next