Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-01-28 / nr. 5
Proletar) din toata tarile, uniţi-vi ! Vineri 28 Ianuarie 1972 Nr. 6 (1316), 12 pag. — 1 leu Săptâmînal POLITIC-SOCIAL —CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste Artistul şi societatea PROGRAMUL de perfecţionare şi dezvoltare a activităţii ideologice, de educare comunistă a maselor a determinat în rîndurile creatorilor de artă un amplu şi profund schimb de idei. In paginile ziarelor şi publicaţiilor noastre periodice numeroşi artişti îşi afirmă crezul, fac adevărate profesiuni de credinţă, înţelegîndu-şi pe deplin responsabilitatea faţă de epoca căreia îi sînt contemporani, faţă de societatea în mijlocul căreia trăiesc. Convinşi că opera de artă a jucat întotdeauna un rol activ în configurarea spirituală a spaţiului istoric care a determinat-o, tot mai mulţi artişti încearcă să-şi definească ţelurile artistice într-un indisolubil raport cu realităţile vieţii noi, socialiste, cu procesele tot mai revelatoare care se desfăşoară în planul existenţei sociale. Au loc mutaţii decisive în toate compartimentele vieţii economice şi sociale a ţării, transformări profunde, radicale, în conştiinţele oamenilor. România se află în plin proces de formare a unei societăţi moderne, superioare, pe toate planurile. Sentimentul de participare activă şi conştientă la edificarea acestei noi societăţi ni se pare a fi trăsătura fundamentală, hotărîtoare care caracterizează astăzi spiritualitatea poporului nostru. Succesele pe care oamenii muncii le obţin în industrie, în agricultură, în cultură sînt expresia concretă, palpabilă, a acestei participări. Numeroşi artişti nu numai că nu se detaşează de această participare, dar se identifică tot mai mult cu ea, îşi găsesc în ea suportul moral şi filozofic. Tocmai de aceea ei se îndepărtează tot mai mult de reflectarea simplistă, de înregistrarea sentimentală şi idilică a realităţii şi caută să-i descopere esenţa. Ni se par deosebit de concludente părerile exprimate în ultimul timp în legătură cu ceea ce oamenii de artă numesc reevaluarea continuă a conţinutului operelor lor, contribuţia eficientă a artei la formarea unei noi personalităţi, a unor noi trăsături de conştiinţă, într-un cuvînt, a unui om nou. Aceasta înseamnă o permanentă străduinţă de a investi operele de artă cu idei generoase, străbătute de suflu umanist, opere a căror substanţă să o constituie tocmai reflectarea nemijlocită a epocii pe care o trăim. Angajamentele morale, demersurile constructive care implantează artistul în centrul preocupărilor materiale şi spirituale ale societăţii fac din el un factor activ al operei de edificare socialistă a societăţii noastre. Un artist adevărat, un artist care şi-a simţit profunda răspundere pentru epocă şi societate, a ştiut întotdeauna că opera lui trebuie, în primul rînd, să acţioneze asupra conştiinţei umane, înnobilînd-o cu mari sentimente şi idei. Artistul a ajutat întotdeauna omul să-şi înţeleagă destinul, idealurile nobile, aspiraţiile. „Noi considerăm — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu — şi am considerat întotdeauna că menirea istorică a socialismului este nu numai de a elibera omul de asuprire şi exploatare, de a asigura bunăstarea lui materială, ci de a făuri o civilizaţie spirituală superioară, care nu se poate realiza decit prin formarea unui om nou, cu o înaltă conştiinţă şi pregătire culturală şi profesională, cu un profil moral-politic înaintat". In această operă cutezătoare şi istoriceşte nouă, artistul, ca antenă sensibilă a epocii şi realităţilor ei, are o mare răspundere. Participînd nemijlocit la crearea valorilor materiale, el trebuie să-şi afirme şi vocaţia sa de educator spiritual, cultivînd în conştiinţe sentimentul responsabilităţilor etice şi civice, al noului umanism, al patriotismului, într-un cuvînt al valorilor socialiste pe care epoca noastră le conține plenar în însăși structura ei. SALCIA DIN POARTĂ Viaţa a trecut ca o furtună Nici nu m-am priceput s-o trăiesc, Tot luptîndu-mă cu oamenii fiare N-am băgat de seamă câ-mbătrinesc. M-am pomenit intr-o zi obosit. In jurul meu o pădure bâtrinâ Cu ramuri vechi şi cu ramuri tinere Avind o privighetoare stăpină. Cite nopţi am trăit departe de tine Cu mina pe condei ori pe cuţit. Oraşul de piatră nu m-a învins Dar nici eu nu l-am biruit. Sufletul mi-a ostenit dar inima bate, Mai am incâ flăcări în ochi. La primăvară toate cringurile Işi vor îmbrăca arborii’n rochi. Ce tinărâ erai cind te-am cunoscut, Printre toate străluceai ca o stea. Salcia din poartă se uită la mine Şi mă cheamă s-adorm lingă ea. Viaţa a trecut ca o furtună Venită din senin, pieritâ-n senin. Unii işi potolesc setea cu apă Alţii cu vin, numai cu vin. Zaharia Stancu Destinul Oltului ( ELEBRA Cartea Oltului, dăruită nouă de Geo Bogza, va rămîne din anul 1980 un document de pură ficţiune, ca şi Odiseea lui Homer. Din această clipă chiar, Geo Bogza ar trebui rugat să nu mai schimbe nimic, nici un cuvînt, nici o virgulă, iar manuscrisul cărţii, dacă mai există, ar trebui depus spre conservare, ca şi o gravură de la 1400 despre Ţările Româneşti. Vom avea un alt alt, fără nici o legătură cu primul, cu cel ştiut din cartea de geografie sau din cartea de ficţiune a lui Geo Bogza. Pe mine unul vestea m-a mişcat. Am citit cu un lacom interes comunicatul şedinţei Comitetului Executiv al Partidului privind destinul Oltului, apoi m-am precipitat să aflu noutăţile legate de aceasta. Le transcriu, pentru cititori : a) de la intrarea in Carpaţii Meridionali şi pînă la Dunăre, Oltul va pune în mişcare nu mai puţin de 31 hidrocentrale, cu o putere totală uriaşă, un adevărat fluviu de energie şi lumină. b) Oltul va deveni un rîu al fertilităţii, un rîu al manei biblice, fiindcă potenţialul său tehnic irigabil se va ridica la circa 820 000 hectare c) Oltul va deveni un rîu navigabil, fiindcă pe treptele cascadelor sale se va dezvolta navigaţia comercială şi de agrement, treapta însemnînd uriaşele lacuri de acumulare, deci un sistem de oglinzi fluide, pogorînd de la Carpaţi la Dunăre. d) Aceasta înseamnă că Paul Anghel FINALITATEA CUNOAŞTERII ( ) FALSA dispută e pe cale de a se stinge. Dar nu s-a stins încă. E vorba de polemica între cei ce consideră că vocaţia secolului este cunoaşterea teoretică „pură“ şi aceea care glorifică performanţele pragmatice în dispreţul oricăror valori teoretice. Ambele poziţii sunt unilaterale şi, de aceea, false. Prin însăşi structura lor intimă, ca şi prin rezultate şi consecinţe, revoluţia ştiinţifică-tehnică contemporană şi, cel puţin în egală măsură, revoluţiile socialiste şi mişcările de eliberare naţională sunt victorii ale unirii dintre cunoaşterea şi înţelegerea teoretică a esenţei fenomenelor lumii naturale şi sociale şi capacitatea metodologică, tehnică, organizatorică de a acţiona practic, eficient în vederea atingerii scopurilor propuse. Dihotomia cunoaştere teoretică — acţiune practică nu are şanse de a supravieţui. Aceasta şi pentru că generaţiile celei de a doua jumătăţi a secolului XX sunt instruite şi educate tot mai accentuat în spiritul unităţii dialectice dintre teoretic şi tehnologic, între cercetare ştiinţifică fundamentală şi cercetare cu caracter aplicativ, nemijlocit productiv, intre asimilarea unui ideal social-politic, umanist, revoluţionar şi efortul organizat, disciplinat de înfăptuire practică a acestui ideal. Totuşi, cind se raportează cunoştinţele contemporane la omul contemporan dilemele apar dramatice şi, în viziunea unora, chiar insolubile : volumul de cunoştinţe creşte imens şi „haotic“, în timp ce capacitatea naturală şi socială de absorbţie utilă rămîne modestă ; diversitatea, complexitatea şi varietatea cunoştinţelor sunt deconcertante ; avalanşele cuceririlor tehnico-ştiinţifice şi ale transformărilor social-politice fac din cunoştinţe o materie repede perisabilă; cunoştinţe teoretice subtile — asimilate cu îndelungă, migăloasă şi istovitoare trudă a gîndului şi exerciţiului — dar metodologic nelegate de o strategie tehnologică şi praxiologică expiază fără a li se prezenta condoleanţe». Dileme insolubile ? Cîtuşi de puţin ! In opoziţie cu lamentările intelectualiste ale scepticilor contemporani, tri- Petru Pânzaru (Continuare în pag. 11) (Continuare în pag. 11) Prima verba Bucureştii mei de gîrlă, Bucureştii mei de joc, mai intii năşteai cuvinte nescobite de morminte, cioc boc, treci la loc, şi era o nâduşealâ, cu chivuţe la spoială, şi era şi o bina, inţelege-mă mata, in culori de mandarină, cum e cea dinţii lumină, roz albastru de balon, scuipă sîmburi din balcon, şi aşa şi tot aşa, vorba-n gură se făcea, zicea nenea : „eşti o cutră" zicea tanti : „ia-mi o lutra", şi ieşea o cutră-lutră, neagră, vrăjitoare mutră, un motan cu ochii verzi, ţine-l bine să nu-l pierzi, ţine bine tot ce ai pe sub iarnă şi pospai, curcubeu de seu şi slin, groapă caldă de amin, crisalidă de săpun, suflu-n pai şi te adun. Maria Benuş CAFÉ ELITE I)UPA ce vărul tatălui meu, persoana foarte agreată în oraş, se aşeza la masa lui, înconjurat de amici şi-şi termina cafeaua, conversaţia lua în mod invariabil acelaşi curs : — Chiar l-ai văzut ? — Cum vă văd ! — Unde ? — În Bucureşti, la Gambrinus. — Ce făcea ? — Ce să facă ? Bea bere. — Cu ţapul î— Şi ţapi, şi halbe I — Cum se poate ? — Bine I Intîi a luat vreo doi ţapi, pe urmă a dat-o pe halbe. — Pe cuvînt î — Pe cuvînt I Din acel moment, la masa in chestiune şi chiar la cele vecine nimeni nu mai îndrăznea să dea vreo comandă sau să arunce zarul. — Singur î — Ba cu mai mulţi. — Erau şi femei î — Erau. — Frumoase I — Artiste I — Cum îi spuneau ? — Cum să-i spună ? Nene lancule I — Chiar Nene lancule î — Chiar aşa. Nene lancule I — Iar el ce făcea ? — Ce să facă ? Rîdea I — Numai rîdea î — Ba mai spunea şi cite una. — N-ai vorbit cu el I — Am dat şi mina I — Cum aşa î — Foarte simplu I M-am ridicat şi m-am dus la masa lui. Permiteţi, am zis, unui vechi admirator, diriginte de oficiu poştal, să vă felicite. — Şi el ? — Mi-a întins mina, foarte democrat, şi m-a întrebat de uinde sunt. — I-ai spus că din Ploieşti ! — Auzi întrebare ! — Şi el ? — S-a uitat la mine pe sub pălărie, c-avea pălăria pe cap, şi a ridicat niţel din sprinceană : — Vedeţi ce faceţi cu republica aia a doua oară... Geo Bogza LITERATURĂ ŞI MODĂ IATA o mulţime de inşi împachetaţi în automobile, prinşi peste brîu cu centuri de siguranţă în avioane, cu căşti colorate pe motociclete, un fluviu de oameni într-un fluviu de maşini traversînd fluvii şi oceane, ţări şi continente, în vapoare, vaporaşe, vaporete, legănaţi în rachete de bilet şi în capsule mai puţin colorate, brăzdînd cerul nostru şi cerul care este şi al lunii, oameni cuprinşi de-o febră a necunoscutului, împinşi ca de oboală spre alte zări, căutînd în alte peisaje ceea ce nu mai găsesc în ei, fugind către un nou pol şi fugind de ei, într-un sfînt avînt de cunoaştere şi într-o enormă plictiseală de sine, gîfîind prin gări cu geamantane, intoxicaţi nu atît de conserve cit mai ales de monotonie interioară, alergînd spre Mecca modernă care se află mereu în altă parte decit unde te afli, dincolo de un ţărm cunoscut, mai departe, mereu mai departe. Şi cei plecaţi în dreapta se întîlnesc cu cei plecaţi în stingă, cei din susul globului cu însetaţii din alte puncte cardinale, fiecare căutînd să absoarbă alt spaţiu şi fiecare găsind o oboseală perpetuă şi pe roate, un peisaj pentru o clipă, exotic, o delectare ce ţine de odihnă, o fericire ce ţine de o cană cu lapte sau un pahar de whisky, totul de o clipă. Mereu o clipă în căutarea altei clipe, şi între ele spaţiul înghiţit în maşinile ce au devenit imperialismul cel mai nociv, maşinile cucerind omul şi în timpul cind omul n-are nevoie de ele. Şi toată această hăituială se cheamă comunicare. Să fiu bine înţeles : detest sedentarismul prea burghez al preafericitului melc, încîntat de propria sa carceră pe care şi-o secretă singur poate din lipsă de încredere în carcera oferită de alte preafericite animale, detest, ca să zic aşa, neîncrederea melcului (dovadă că-şi poartă cu sine cochilia, să nu i se fure) în alte preafericite vietăţi, dar mă întreb dacă nu cumva minunatele noastre maşini zburătoare şi cele înotătoare şi pre şosele mergătoare nu sunt cumva nişte dulci şi sclipitoare cuşti impersonale, prea des între noi bune de schimbat, cum prea des şi pentru ele noi suntem buni de schimbat. Şi zic : într-o primă concluzie, alergînd cu mulţi cai putere nu fugim de carcasa ce ne poartă, n-avem cum ne scăpa de ea uneori nici pentru treburi mici, nu putem scăpa de ea. Dar de fapt nici nu doresc turiştii (hai să le spunem astfel însetaţilor de spaţiu) să scape de ea, ei vor să scape de carcera ce-o poartă în ei, pe dinăuntru, şi nu pot. Şi aleargă ca nişte perne cu aer ducîndu-şi golul în burtă. Aşa cum aleargă uneori cărţile peste graniţe, înghiţind spaţiu în vidul dintre coperte, cărţi bete de propriul lor succes, netrezindu-se decit atunci cind nu mai există de mult. Revin la migrarea modernă a popoarelor. Pelerinii moderni pînă la urmă formează un popor cosmopolit ce se deplasează fără busolă şi fără încetare, din ţară în ţară, deplasîndu-se ca un animal fantastic care mereu plecînd cu o parte a sa în altă parte rămîne mereu pe loc cu o altă a sa parte. Un animal de consum, flămînd şi plin de sete, devorînd meridiane şi consumînd lapte şi alcool şi peşte şi hălci savant piperate şi lăsîndu-se devorat, la tot pasul de oboseală, de către hotelieri, hangii, vameşi, devorînd şi lăsîndu-se devorat, căutînd să-şi stingă din mers propriile sale abisuri şi să-şi închege un echilibru interior. Dar sala de oglinzi e spartă şi clima simţită stînd pe roate seamănă pretutindeni. Turiştii sînt şi ei personaje, sînt şi ei oameni. Fugind din loc în loc, să scapi de propria ta neîncredere, de propria ta rădăcină, poţi să te eliberezi de gînduri şi staţiuni cochet măsurate, în raiuri de-o zi să te eliberezi de gînduri şi să schimbi pulovăre şi motoare, să te eliberezi de propria taconştiinţă, de propriul tău creier, de acea nobilă materie în stare să pulseze şi să vadă şi să nu vadă, să audă şi să sufere şi suferind şi simţind frigul şi căldura să fie independentă şi sfîntă şi nesupusă interţiei şi nici unei alte legi fizice, şi independentă chiar şi în faţa tiranicei legi a gravitaţiei care pe toate le opreşte din zbor şi le îngroapă în pămînt — poţi deci în raiuri înghiţite de rotilele motoarelor să te împărţi pe tine şi să fii fericit, uitînd şi învăţînd noi peisaje. Dar toate astea au o lege, eli- D. R. Popescu (Continuare in pag. 10) 120 de ani de la nașterea lui I. L CARAGIALE • în pag. 4 : „O scrisoare pierdută“ — operă perfectă (Un interviu cu Liviu Ciulei) Totul ADOMA fiinţă • omul dacă a născocit acest cuvînt: totul! Omul, atît de limitat în conturul trupului lui imperfect, în graniţele parcursului lui pe acest pămînt (el însuşi restrîns la forma de glob), a dedus, a imaginat, a conceput, a propus ciudate cuvinte ca „infinit“, „etern“ şi mai ales vorba aceasta absolută : totul. Lacomă fiinţă, şi temerară, puternică şi explozivă şi cit de nobilă, de vreme ce a ştiut să nu confunde „totul“ cu „toate“ şi, mai ales, cu „de toate“. El ştie că „relief“ înseamnă mai mult decit un munte +e apă. El are setea şi foamea marilor cuprinderi, a generalului şi a esenţei, el vede mişcarea dar, nemulţumit cu atît, îi caută sensul. în haosul aparenţelor, colorat, tentant şi ameninţător, el introduce asceza şi ordinea ideii. El mai ştie că nu poate atinge decit plafonul maxim al relativităţii lui. Dar tocmai pentru a atinge acest plafon, aspiră spre absolut, cunoscînd că doar astfel îşi poate dobîndi suprema elasticitate. Orice blazare sau oboseală în această aspiraţie îi reduce forţele şi eficacitatea. El vrea totul, ştiind că nu poate obţine decit partea —dar dacă şi-ar dori numai partea, ar obţine abia o parte a părţii. înţelept nu e resemnatul, ci cel care luptă. Lucid nu e cel care renunţă la a-şi construi un ideal, ci cel care şi-l întreţine, în perpetuă confruntare cu realitatea şi cu el însuşi. Printre confuzii, erori şi deziluzii, a-ţi delimita continuu idealul — iată existenţa de performanţă a omului. El a descoperit şi a inventat cuvintele totale, nu dintr-un capriciu, nu din trufie, ci din necesitate, nu din dispoziţie metaforică, ci din căutarea gravă a adevărului şi a semnificaţiei. Şi din nevoia de a trăi plenar, de a cunoaşte legea obiectivă, de a introduce şi de a respecta legea morală, precum şi alte multe legi în contextul cărora să poată atinge armonia (alt cuvînt total). Lacomă fiinţă, dar de o lăcomie care-l deosebeşte fundamental de lăcomiile altor specii devoratoare. Nina Cassian