Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-23 / nr. 26

• PRINTRE simpozi­oanele nationale reco­mandate de O.N.U. se numără si cel de, topo­nimie, organizat recent de Institutul de geo­grafie al Academiei R.S. România în aula Academiei si la Institu­tul de geografie. S-au întîlnit geografi din în­­vătămînt si institutele de cercetări, specialisti din edituri şi unele pu­blicaţii: topografi şi cartografi, lingvişti, is­torici, etnografi, antro­pologi, studenţi şi un pu­blic interesat de aceste probleme. Problematica expune­rilor ştiinţifice, argu­mentele şi ipostazele de lu­cru, discuţiile, au relevat importanta to­ponimie, a bogăţiei de numiri şi reflectarea lor pe plan intern şi extern, in publicaţii si atlase, în transliterare oficială, în standarde internaţionale. Remarcăm, din comple­xul de observaţii, pe cele cu rezonanţe de in­teres general: „Toponi­mia... ca icoană a isto­riei si a legăturilor po­porului cu teritoriul“ (V. Mihăilescu, citind pe M. Gaster) ; „Nomenclatu­ra hidrografică... unul dintre stîlpii puternici ai continuităţii daco­române“ (I. Conea, L. Badea, D. Oancea) ; „Importanţa istorică a toponimelor“ (I. Conea, Simpozionul de toponimie Dragoş Buga) ; „Toponi­mele reprezintă o com­ponentă deosebit de preţioasă a patrimoniu­lui cultural" (C.M. Şte­­fănescu) ; „Toponimia, pentru unele perioade ale istoriei noastre, ră­­mîne aproape unicul document de atestare a vieţii istorice a poporu­lui român la nord de Dunăre“ (Aurelian Sa­­cerdoţeanu) ; „80 Vp din toponimicele noastre cu aspect străin au fost date de români“ (D. Ma­­crea, citind pe G. Giu­­glea şi E. Petrovici) ; „Preluarea critică a bogatului fond toponi­mic — nume de munţi, vîrfuri, păsuri, nume de ape, nume de loca­lităţi şi alte elemente geografice de pe terito­riul României“ (Şerban Dragomirescu). Pe baza Comunicărilor şi a discuţiilor de la Academie şi de la Ins­titutul de geografie au fost adoptate o rezo­luţie generală, o serie de recomandări, pre­cum şi un plan de editare şi publicare a unui volum cuprin­­zînd lucrările Simpo­zionului, care, potrivit propunerii prof. N.Al. Rădulescu (Craiova), va fi supus discuţiei pu­blice şi apoi publicat şi generalizat. prof. Emil Murăşianu 8 ÎN LIBRĂRII Biografii EUGEN CIZEK : Seneca. Ed. Albatros, colecţia „Oameni iluştri“, 189 p., 7 lei. OVIDIU DRIMBA : Leonardo da Vinci , Ed. Al­batros, colecţia „Oameni iluştri“, 192 p, 7 lei. VICTOR MARIAN, MARIA POPESCU : Blaise Pascal, Ed. ştiinţifică, 239 p., 12,50 lei. Ştiinţe medicale A. KREINDLER, V. VOICULESCU : Neurologia. vol 11, Ed. Academiei, 452p., 34 lei ER­VÂNT SEROPIAN : Alergia respiratorie și diges­tivă clinică — Etiologie — Tratament Ed Me­dicală, 260 p , 23,50 lei. I. NASTOIÚ : Patologia iniunoprofilaxiei. Ed Medi-03lă 2**>2 p 9 50 Ipj D. SARATEANU, C. CORNESCU : Vaccinuri virale. Ed. Medicală, 284 p., 14,50 Iei. MARIANA BELLOIU : Cercetarea potenţialului bi­ologic la tineri. Ed. Medicală, 210 p., 74 figuri 9,25 lei. Ştiinţe agricole • * • Tratat de fitopatologie agricolă. Vol. IV. Sub redacţia E Rădulescu şi C Rafailă. Ed Aca­demiei, 440 p., 47 lei. Curs de limba română • MN Editura didac­tică şi pedagogică a a­­părut recent Cursul de limba română în două volume — pentru începători şi avansaţi — editat în limbile franceză, engleză, ger­mană şi spaniolă, des­tinat tuturor străinilor care doresc să-şi însu­şească limba noastră. Alcătuit de doi apre­ciaţi autori de manuale şcolare, învăţătoarea e­­merită Oltea Dela răs­­cruci şi profesorul e­­merit Ion Popescu, a­­cest curs reprezintă o meritorie realizare a învăţămîntului nostru cu tradiţii vechi şi frumoase în tipărirea cărţii şcolare. El se adaugă multiplelor şi variatelor modalităţi de propagandă care se oferă cu generozitate celor ce doresc să ne cunoască limba, ţara, poporul. Elaborat după cerin­ţele şi exigenţele peda­gogiei moderne, după normele metodice şi metodologice impuse de specificul şi scopul u­­nui asemenea manual. Cursul facilitează nu nu­mai cunoaşterea limbii şi a gramaticii limbii româ­ne, ci — şi acest lucru este deosebit de impor­tant — înlesneşte un prim contact cu istoria şi tradiţiile poporului nos­tru, cu preocupările şi aspiraţiile sale prezente, cu tezaurul ştiinţei şi culturii sale. Pornind de la ele­mentele de bază ale limbii şi gramaticii, de la cuvinte simple şi conversaţii uzuale (pri­mul volum) şi continu­­înd gradat cu lecţii şi texte cu un coeficient mai înalt de dificulta­te­(treltimul doi), autorii prezintă frumuseţile şi bogăţiile ţării, oraşele sale, industria şi agri­cultura sa in plină dezvoltare, personali­tăţi de seamă ale ar­tei, ştiinţei şi culturii. Sunt, de asemenea, in­serate texte reprezenta­tive din autori clasici şi contemporani. Astfel realizat, cursul se pre­zintă ca un ghid deosebit de accesibil, care oferă, în acelaşi timp, posibilitatea ope­rativă a însuşirii lim­bii române şi a formă­rii unei imagini com­plete despre ţara şi po­porul nostru. La toate acestea se adaugă ex­celentele condiţii gra­fice în care au fost ti­părite ilustraţiile color şi alb-negru. M. Robea Medalia de aur pentru „Argeşul“ • ÎNAINTE de a îm­plini un an de la înfi­inţare, Societatea cul­turală „Neagoe Basa­rab“ din Curtea de Ar­geş, întemeiată în­­tr-un cadru solemn în octombrie 1971 cu pri­lejul festivităţilor din vechea capitală a Ţării Româneşti consacrate comemorării a 450 de ani de la moartea ce­lui al cărui nume îl • REVISTA „Manus­­criptum“ a acordat premiul „M“ pe 1971 pentru cea mai bună ediţie critică, lucrării învăţăturile lui Neagoe poartă, voievodul cărtu­rar şi iubitor de artă Neagoe Basarab, con­firmă strălucit speran­ţele investite. Recent, la Festivalul interna­ţional de folclor de la Warfrum — Olanda, ansamblul de cîntece şi dansuri „Argeşul" al Societăţii a fost distins cu „Medalia de aur“. Multe înainte ! Premiul „M“ Basarab către fiul său Teodosie (Editura „Mi­nerva“, 1971) realizată de : G. Mihăilă, Florica Moisil, Dan Zamfirescu. U­­NUL dintre obiec­tivele actualei e­­tape strategice de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în ţara noastră — şi implicit una dintre preocupările fundamentale ale politicii Partidului Comunist Român — este lărgirea şi aprofundarea democraţiei socialiste. Ea va forma, alături de alte aspecte ale politicii de perfecţionare a conducerii societăţii socialiste, obiectul lucrărilor apropiatei Conferinţe Naţio­nale a partidului. Deşi aparţine acelor probleme des abordate în literatura social politică marxistă, democraţia socialistă a cu­noscut adesea un mod de tratare de­clarativ şi simplificator. Iată de ce, propunîndu-ne să relevăm doar unele aspecte ale problematicii multilaterale pe care o suscită procesul lărgirii şi aprofundării democraţiei socialiste, ale practicii funcţionării democratice a re­laţiilor politice socialiste, considerăm util să discutăm unele din ideile frec­vent repetate dar care persistă prin forţa inerţiei şi nu a fundamentării lor ştiinţifice. MANIERA de tra­tare a democraţiei socialiste răspîndită în trecut, dar care mai poate fi întîlnită şi astăzi, este aceea care o identifică cu premisele ei. In realitate însă, democraţia socialistă nu se reduce la premisele ei genetice de ordin politic, economic şi cultural care se formează prin instaurarea sta­tului socialist şi a proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, prin desfiinţarea relaţiilor de exploatare şi a claselor exploatatoare. Aceste trăsă­turi ale societăţii socialiste determină ca funcţionarea ei să se realizeze în ve­derea satisfacerii intereselor claselor sociale de producători, a tuturor cate­goriilor de oameni ai muncii, a imen­sei majorităţi a membrilor orinduirii ; ele reprezintă condiţii necesare, obliga­torii pentru înfăptuirea unei egalităţi sociale reale, pentru asigurarea unor şanse egale de realizare pentru toţi membrii societăţii. Cu alte cuvinte, a­­ceste trăsături reprezintă condiţiile făuririi unei democraţii socialiste, dar aceasta se constituie numai prin for­marea unui ansamblu de relaţii politice, a unor instituţii ce sunt articulate şi au o funcţionalitate democratică. Marea problemă a construirii socia­lismului pe plan politic este aceea a valorificării acestor trăsături funda­mentale ale orînduirii, a constituirii pe baza lor a unui sistem de relaţii poli­tice democratice. A construi socialismul pe tărîm politic nu înseamnă numai a instaura statul socialist — aşa cum lasă impresia unele lucrări consacrate a­­cestei probleme — ci a realiza pe te­renul lui relaţii specifice unei demo­craţii socialiste. Democraţia socialistă este acel an­samblu de relaţii politice socialiste re­glate pe baza unor norme şi valori politice elaborate pe temeiul gîndirii marxiste, a conştiinţei revoluţionare, socialiste a clasei muncitoare. Norme, ca aceea a electivităţii şi reprezentati­­vităţii, cu caracter general democratic, rezultate din dezvoltarea societăţii ca­pitaliste, se îmbină în democraţia so­cialistă cu unele proprii condiţiilor în care societatea începe să se ia în stă­­pînire pe sine. Astfel de norme sînt, de pildă , răspunderea organismelor po­litice faţă de clasele şi categoriile so­ciale ale căror interese le exprimă, instituirea formelor de control social asupra activităţii organizaţiilor şi or­ganelor politice, întemeierea deciziilor pe criteriile cunoaşterii ştiinţifice dar şi ale opţiunii claselor, a majorităţii, elaborarea deciziilor pe baza consultă­rii, a participării lor nemijlocite la procesul decizional pe scară macro şi microsocială, a expri­mării unei diversităţi de opinii şi a confruntării lor. Funcţionarea adecvată a democraţiei socialiste implică realizarea valorilor ei caracteristice, a ceea ce putem numi umanismul politic socialist. Printre va­lorile politice socialiste, trebuie aminti­te cu precădere, înfăptuirea politicii partidului îndreptată spre construirea şi dezvoltarea societăţii socialiste, re­alizarea egalităţii sociale şi politice, a dreptăţii sociale, respectarea libertăţii şi demnităţii umane, cea a unităţii dintre mijloace şi scop în activitatea socială etc. Este de remarcat faptul că valorile politice socialiste sunt implicit şi valori etice, ce tind să se afirme in­dependent de instituţionalizarea lor, întrucît întemeiează atît noi comparti­mente ale grupelor sociale, cit şi ale membrilor societăţii, structurează con­ştiinţa morală socialistă. C­aracterul com­plex al realizării de­mocraţiei socialiste rezultă şi din fap­,­tul că ea nu este un produs spontan automat al trăsăturilor fundamentale ale orînduirii socialiste, ale propriilor sale condiţii. Se ştie, astfel, că într-o anumită situaţie istorică aceste condiţii au putut să reprezinte terenul pe care funcţionarea relaţiilor politice socialiste să nu fie democratică, pe care să se manifeste profunde deformări ale nor­melor democraţiei socialiste, ignorarea valorilor ei specifice. Posibilităţile reale pe care condiţiile societăţii socia­liste le oferă sunt valorificate numai în măsura în care politica partidului comunist le cunoaşte, le exprimă adec­vat şi urmăreşte obiectivarea lor. Este, de pildă, semnificativ, pentru a da un singur exemplu, că posibilitatea deschisă de societatea socialistă a am­plificării dimensiunilor democraţiei, a generalizării relaţiilor democratice de la scara macrosocială la cea microso­cială, a conducerii tuturor nivelurilor sociale, a tuturor instituţiilor şi uni­tăţilor de muncă nu devine realitate decât prin intermediul unei politici a­­decvate a partidului comunist, care ur­măreşte ţelul amintit. Concluzia care se degajă este aceea că democraţia socialistă se construieşte, se proiectează prin politica partidului comunist. Trebuie subliniat că în con­diţiile ţării noastre, Congresul al IX-lea al P.C.R. a pus capăt opticii care iden­tifica premisele cu realizarea democra­ţiei socialiste şi a transformat-o intr-o problemă centrală a funcţionării şi dezvoltării societăţii noastre socialiste. Practica istorică a construirii orîn­duirii socialiste ne permite să afirmăm cu certitudinea unui fapt ştiinţific că numai relaţiile politice democratice sunt adecvate şi compatibile cu funcţiona­rea de ansamblu a orînduirii, că numai democraţia socialistă reprezintă o sursă de optimizare a dezvoltării ei. Ca an­samblu de relaţii politice constituite, democraţia socialistă reprezintă acel re­gim politic prin care societatea poate să-şi stăpînească în mod autentic pro­pria sa dialectică, prin care se poate realiza suveranitatea ei in raport cu propria sa activitate, autodeterminarea sa. Acesta nu poate fi decit regimul politic socialist în care clasele şi ca­tegoriile sociale nu numai că realizează o politică elaborată în numele lor, ci participă printr-o diversitate de forme la elaborarea acestei politici, îşi exprimă, pe baza cunoaşterii, opţiunea lor pri­vind funcţionarea şi dezvoltarea orin­duirii, satisfacerea revendicărilor lor. Referindu-se la o relaţie principală a democraţiei socialiste, secretarul gene­ral al P.C.R., releva, în acest sens, că: „Nu se poate vorbi de socialism dacă nu luăm măsuri ca clasa muncitoare, în numele căreia se guvernează, să-şi în­­deplinească intr-adevăr rolul conducă­tor şi să participe la guvernarea so­cietăţii“. La toate acestea trebuie adăugat că superioritatea istorică a societăţii socia­liste poate fi demonstrată pe terenul funcţionării democratice a relaţiilor po­litice, cu toată complexitatea procesu­lui de constituire a acestora, înainte chiar de manifestarea ei multilaterală pe tărîmul economiei. Desigur, aria de manifestare a de­mocraţiei socialiste, influenţa formelor ei în dialectica orînduirii au caracter istoric, purtînd pecetea nivelului gene­ral de dezvoltare a societăţii, adică al stadiului de formare şi manifestare a e­­conomiei socialiste, al relaţiilor de cola­borare dintre clasele orînduirii, al ge­nezei şi maturizării conştiinţei lor po­litice socialiste. Ar fi însă greşit ca de­mocraţia socialistă să fie privită ca un produs unilateral al evoluţiei celorlal­te subsisteme ale societăţii, fiind tot atît de valabil şi faptul că funcţionali­tatea acestora este indisolubil legată de dezvoltarea democraţiei socialiste. Se poate afirma că, formînd unitatea dintre opţiunea liberă şi disciplina con­ştientă, funcţionarea democratică a re­laţiilor politice socialiste reprezintă un instrument principal şi eficient al re­zolvării şi depăşirii contradicţiilor, al ştiinţei şi comportamentului lor socialist, un instrument al perfecţionării tuturor formelor de relaţii sociale. In acelaşi sens, de mare însemnătate este şi fap­tul că democraţia socialistă este acel cadru propice de neînlocuit pentru se­lectarea şi promovarea valorilor auten­tice şi toate domeniile sociale, pentru înfrînarea abuzurilor şi a imposturii. Tocmai de aceea, democraţia socialistă nu este şi nu poate fi un fenomen de conjunctură, a cărui funcţionare poate fi întreruptă de un accident sau altul. Nivelul general de dezvoltare a so­cietăţii socialiste rezultă, astfel, nu nu­mai din stadiul de maturizare a econo­miei sale, ci şi din amploarea şi pro­funzimea democraţiei socialiste, întrucît aşa cum am arătat, democra­ţia socialistă se construieşte, o însem­nătate primordială o are proiecţia pe care politica partidului comunist ur­măreşte s-o obiectiveze. Este de remarcat că o perioadă înde­lungată cercetările marxiste în această direcţie au fost limitate la absolutizarea elementelor unei practici politice care avea un profund caracter specific, s-au redus la simpla repetare a unor idei din opera lui Marx, Engels sau Lenin. Elaborarea unei proiecţii privind articu­larea şi funcţionarea democraţiei so­cialiste care să ţină seama de situaţia concret istorică a fiecărei ţări a înce­put să facă obiectul unor căutări de abia în ultimul deceniu. Această sarcină teoretică este de mare dificultate, fiind vorba­­ chiar pentru societăţi cu tra­diţii democratice burgheze, ceea ce de altfel reprezintă un caz de excepţie pen­tru ţările socialiste contemporane — de a descoperi noi instituţii şi metode de guvernare, de elaborare a deciziilor. AI­N CONTEXTUL a­­cestor căutări se în­scriu elementele concepţiei asupra democraţiei soci­aliste, care fundamen­tează politica P.C.R. inaugurată de Con­gresul al IX-lea, de construcţie a unui sistem de relaţii politice democratice. Pe prim loc se situează, printre ele­mentele noii concepţii, afirmarea carac­terului politic al relaţiei sale axiale, aceea a rolului conducător al partidu­lui comunist. Respingerea interpretării rolului partidului ca fiind unul de or­din administrativ, uzînd de metodele proprii unei ierarhii administrative şi executive, înseamnă fundamentarea lui pe dialogul cu toate organizaţiile so­ciale ale clasei muncitoare şi ale celor­lalte clase şi categorii socio-profesiona­­le, pe confruntarea continuă a politicii sale cu cerinţele grupurilor sociale. Ro­lul conducător al partidului comunist devine, astfel, o relaţie între organiza­ţia politică de avangardă, marxist re­voluţionară a clasei muncitoare cu or­ganele puterii de stat, cu organizaţiile sociale (de masă)­­ ce au toate un rol activ în conducerea orînduirii — în care acestea din urmă acceptă şi recu­nosc capacitatea partidului comunist de a elabora pe baze ştiinţifice strategia funcţionării şi dezvoltării societăţii so­cialiste, de a planifica , organiza şi în­druma acţiunile şi procesele sociale în vederea realizării obiectivelor etapei strategice. Un al doilea element al concep­ţiei partidului despre democraţia so­cialistă este acela care se referă la ro­lul organizaţiilor sociale care nu mai sunt considerate drept „curele de trans­misie“, ci ca organisme sau instituţii social-politice prin intermediul cărora diferitele clase şi categorii socio-pro­­fesionale îşi exprimă interesele specifi­ce, participă la conducerea politică a societăţii. In timp ce conceperea aces­tor organizaţii drept „curele de trans­misie“ le reducea la postura unor orga­nisme receptoare şi lipsite de iniţiati­vă, noua optică le cere să exprime in­teresele lor, să acţioneze pentru recep­tarea şi satisfacerea lor. Un al treilea element al aceleiaşi con­cepţii este îmbinarea formelor de gu­vernare a societăţii socialiste în numele claselor ei sociale cu forme proprii par­ticipării nemijlocite a acestora la con­ducerea politică a orinduirii, pe scară macro ca şi microsocială. Se urmăreşte, astfel, deschiderea mecanismului pro­cesului decizional, democratizarea lui. Instituţionalizarea adunărilor generale ale oamenilor muncii, instituirea consi­liilor şi comitetelor oamenilor muncii, lărgirea atribuţiilor organelor locale ale puterii şi ale organizaţiilor sociale din întreprinderi şi instituţii, postularea autonomiei lor, reprezentarea acestora în centrale de decizii pînă la Consiliul de Miniştri, dezbaterea publică a pro­iectelor de legi şi a aspectelor progra­matice ale politicii partidului se în­scriu toate în aceeaşi caracteristică a proiecţiei P.C.R. asupra democraţiei so­cialiste din ţara noastră. Departe de a fi considerate ca finite şi încheiate, elementele acestei proiec­ţii sunt confruntate cu cerinţele funcţio­nării şi dezvoltării globale a orînduirii şi, în acest fel, sunt susceptibile de a fi completate cu alte elemente, forme de manifestare şi metode de conducere.­EALIZAREA acestei concepţii asupra de­mocraţiei socialiste nu se face fără învingerea unor dificultăţi rezultate, u­­nele, din inerţia unor metode anacroni­ce. Tocmai de aceea, ea presupune în­noirea stilului de muncă a tuturor or­ganizaţiilor social-politice, eliminarea oricăror metode de tip administrativ, larga dezvoltare a metodelor de acţiu­ne politică. Aceasta înseamnă ampla angajare a grupurilor sociale, a colecti­vităţilor de muncă, ceea ce nu se poate îndeplini decît prin continua lor consul­tare şi convingere, prin dezbaterea li­beră a problemelor sociale, a disfucţio­­nalităţilor, a căilor lor de rezolvare, prin degajarea deciziei care întruneşte cerinţele cunoaşterii ştiinţifice şi ade­ziunea majorităţii celor ce trebuie s-o aplice; înlăturarea activităţii rutiniere, for­male şi declarative, adesea festivistă, care lasă impresia că se aplică norme­le democraţiei socialiste dar fără a se urmări în fond discutarea reală a pro­blemelor cu care este confruntată o co­lectivitate, fie ea întreprindere, institu­ţie universitară sau academică, este o cerinţă deosebit de actuală a perfecţio­nării funcţionării democratice a relaţi­ilor politice, îndeosebi pe scară micro­socială. Dezvoltarea democraţiei socialiste în etapa actuală este indisolubil determi­nată de respectarea riguroasă a norme­lor funcţionării ei. Un rol primordial 11 au, în această privinţă, organismele de conducere de la toate nivelele, de ele depinzînd în mod hotărîtor crearea cli­matului propice pentru dezbaterea li­beră a tuturor problemelor, pentru a­­firmarea opiniilor, respectarea normelor democratice de elaborare a deciziilor. Din păcate, continuă să se înregis­treze pe scară microsocială, în viaţa u­­nor întreprinderi şi instituţii din cele mai variate, încălcări ale normelor po­litice şi etice, caracteristice democraţiei socialiste, ceea ce viciază funcţionali­tatea acestor colectivităţi. Este, de pil­dă, inacceptabilă din punctul de vede­re menţionat, ca o minoritate din ca­drul organelor de conducere ale unor unităţi — fie ele întreprinderi, facultăţi sau institute de cercetare — să foloseas­că presiuni asupra forumului colectivi­tăţii, să impună decizii neelaborate prin consultarea acesteia, chiar să-şi asigu­re privilegii de un fel sau altul. Astfel de practici condamnate nu odată de documentele de partid, de opinia publică avansată a societăţii noastre sînt cu atît mai pernicioase cu cit uneori sunt camuflate în spatele unor motivaţii „principiale". Una din cele mai grave consecinţe ale unor astfel de practici este vicierea valorilor a căror selecţie reală poate s-o asigure relaţiile demo­cratice, fenomen cu repercusiuni de durată. Prejudicii însemnate aduc, cu alte cuvinte, funcţionării relaţiilor politice socialiste nu numai abuzurile flagrante, gravele încălcări ale legalităţii politice socialiste, ci şi fenomene de tipul celor amintite, aparent neînsemnate, dar care poluează mediul social politic. De aici necesitatea unei reacţii mai viguroase faţă de tentativele de viciere a norme­lor şi valorilor democraţiei noastre so­cialiste, care sînt pe plan politic tot atît de corosive ca şi acelea din sfera eco­nomiei îndreptate împotriva proprie­tăţii socialiste. ivEZm­TA astfel ca unele din dificultă­ţile ce sînt întîmpinate în înfăptuirea concepţiei partidului despre funcţiona­rea democratică a relaţiilor noastre politice provin, printre altele, din insu­ficienta sedimentare a moravurilor de­mocratice, a comportamentului social întemeiat pe respectarea normelor şi valorilor democratice. Există o etică politică marxistă, fără de aplicarea că­reia nu pot fi dezvoltate moravurile democraţiei socialiste. Astfel, de pildă, datoria elementară ce revine organelor de conducere ce pregătesc o adunare a unei colectivităţi, ca ea să constituie o tribună a înfruntării opiniilor, a celor mai diverse puncte de vedere şi să nu se reducă la expunerea unor informări ale membrilor organelor de conducere, sau datoria ca hotărîrile adoptate să exprime punctul d­ de vedere real al majo­rităţii, aparţin valorilor elementare ale eticii politice marxiste. Politica partidului comunist de lăr­gire şi aprofundare a democraţiei so­cialiste are menirea să îndeplinească, am spune, pe parcurs o sarcină care în alte ţări a revenit democraţiei burgheze, aceea a făuririi ca fenomen de masă a unor moravuri democratice, dar care, spre deosebire de acelea, să aibă implicit caracter socialist. Aceeaşi politică a partidului urmă­reşte să demonstreze multilateral supe­rioritatea istorică a democraţiei socia­liste, să releve capacitatea ei de a rea­liza un nou tip de conducere politică a societăţii, un nou tip al procesului de­cizional, superioritatea istorică a norme­lor şi valorilor democraţiei socialiste, de a respecta şi dezvolta ca niciodată pînă astăzi, libertatea şi demnitatea u­­mană, de a fi izvor de progres social. Radu Florian •• / vd» mst r 3 + 'Vtf » ' v \ ” în întimpinarea Conferinţei Naţionale a P. C. R. DEMOCRATIA SOCIALISTA PRO JURE Jurisconsultul • DACA n-ai un bătrin să ţi-l cumperi, dacă n-ai un jurisconsult, să-l prevezi în schemă — am pa­rafraza noi un vechi şi înţelept proverb. Aceasta pentru că orice măsură pe care o unitate o ia în desfă­şurarea procesului de producţie are repercusiuni pe plan juridic, se re­flectă într-un act normativ, are incidenţă cu o ramură de drept. Jurisconsultul trebuie să fie pre­zent la orice măsură ce semnifică disciplina contractuală, disciplina financiară, disciplina muncii, dis­ciplina de stat in general. Se obişnuieşte să se spună : nu este un oficiu juridic greu, nu sunt litigii. A nu avea litigii însă în­seamnă că activitatea de prevenire a ilegalităţii a fost bine şi temei­nic dusă, că jurisconsultul a ve­gheat, a fost consultat, a avizat, a fost respectat. Intr-adevăr, dintre cele două principale funcţii ale jurisconsultu­lui, de avizare şi de reprezentare a organizaţiei socialiste în faţa in­stanţelor judecătoreşti sau organe­lor arbitrate, prima ni se pare a fi cu mult mai importantă decît cea de-a doua, tocmai pentru că activi­tatea de avizare este, in conţinutul ei, o activitate preventivă. Dome­niile in care jurisconsultul tre­buie să avizeze intr-o unitate so­cialistă 7 Investiţii, aprovizionare tehnico-materială, gospodărirea fon­durilor fixe, finanţarea şi credita­rea, normarea muncii şi salarizarea, încadrarea şi­­promovarea în muncă, în general — multitudinea de as­pecte ce decurg din statutul de an­gajat (protecţia muncii, alocaţii, concedii, asigurări sociale, răspun­derea materială sau disciplinară etc.), ca să nu mai vorbim de ac­tivitatea de Încheiere şi de execu­tare a contractelor economice. Avizul jurisconsultului trebuie să fie însă prompt, legal, să învede­reze o profundă cunoaştere a legis­laţiei. Ca un Pico della Mirandola modern, el trebuie să fie acel „de omni re­scibili“ care să justifice în­crederea ce i se conferă, care să-l facă indispensabil la locul de mun­că. Aceasta presupune o bună cul­tură juridică generală, dar şi de specialitate, cunoştinţe aprofundate cu privire la desfăşurarea procesu­lui de producţie propriu organiza­ţiei socialiste in care este încadrat. Măsura ce se ia în prezent, în din ce în ce mai multe organizaţii so­cialiste, ca jurisconsultul să facă parte, cu vot deliberativ, din orga­nele colegiale de conducere, cred că se impune a fi generalizată. Prezența lui calificată poate da, desigur, mai multe garanții că le­gea s-a respectat în măsurile pe care organele colegiale le iau. Este un curent general, nn întrea­ga lume, şi cu osebire în ţările so­cialiste, azi, cînd volumul de tran­zacţii comerciale a crescut simţitor, ca juristul să fie angrenat şi în activităţile economice şi de co­merţ, atît pe plan intern cit şi ex­tern. Intr-o consfătuire cu specialişti din ţări prietene, cineva istorisea o întimplare petrecută la o agenţie economică, întimplare hazlie la prima vedere, dar dureroasă în fond, care a putut avea loc numai datorită faptului că în acea ţară cei trimişi să reprezinte interesele economice nu cunoşteau drept co­mercial. O cambie trebuia să fie exe­cutată. Agenţia ia legătura pen­tru instrucţiuni, cu forurile competente de resort din ţara respectivă care, prompt, le telegrafiază­ protestaţi. Şeful agenţiei a comentat foarte mirat măsura indicată din ţară : „Cum să protestăm, cum să facem miting, cînd în agenţie sîntem nu­mai trei !“ Vorbeam, la început, de un du­blu rol al jurisconsulţilor, cel de-al doilea fiind, paralel cu munca din unităţi, acela al reprezentării orga­nizaţiilor socialiste in faţa instanţe­lor judecătoreşti şi a organelor arbi­­trale. Faptul că au o anumită poziţie în litigii, că pun concluzii „în numele apărării avutului obştesc“ nu cre­dem că trebuie să fie de natură să le faciliteze câştigarea cauzei. Pro­cesele, sperăm să fie aşa, se câşti­gă in baza unor dovezi temeinice, concludente, administrate cu obiec­tivitate şi în dorinţa sinceră a auxi­liarilor justiţiei de a se stabili ade­vărul obiectiv. In sfirşit, un ultim dar nu şi cel de pe urmă aspect ce s-ar putea discuta (pentru că în coloana unei rubrici nu se poate consuma un su­biect ca acesta : ce trebuie să fie jurisconsultul şi ce se aşteaptă de la el) este necesitatea imperioasă a unor confruntări, a unui schimb de păreri organizat al acestor teh­nicieni ai dreptului. Pentru că jurisconsultul trebuie să rămînă în continuare o piesă de rezistenţă în circuitul de valori în drept. Sanda Ghimpu Cartea jmtâinţifică:■■**»...i"ir"i"»i»i"ni n»»"«.......... ..mu ~ ^r»›­ i - H li SI - - ■■Mn HUHli i i ■ Monografia unei cetăţi medievale timpurii (­­ apariţia celui dintîi volum de­dicat cercetărilor arheologice inaugu­rate acum mai bine de un deceniu şi jumătate la Păcuiul lui Soare — pe o insulă dunăreană aflată nu departe de Ostrov — arheologii şi, întrucîtva, istoricii artei medievale de la noi ca­pătă o privire de ansamblu asupra începuturilor celei mai importante cetăţi feudale din Dobrogea meridio­nală şi, dincolo de aceasta, asupra unui capitol esenţial al istoriei mai vechi româneşti , acela al prezenţe­lor Bizanţului la Dunărea de Jos. Petre Diaconu — bine ştiut în lu­mea specialiştilor pentru studiile sa­le închinate genezelor evului mediu balcano-dunărean —, împreună cu Dumitru Vîlceanu — cercetător cu­noscut al civilizaţiei Dobrogei bizan­tine­­, ajutaţi, pentru unele aspecte particulare ale amintitei monografii, de către prof. Bucur Mitrea, Radu Popa şi Radu Harhoiu, îşi opresc atenţia în volumul de faţă exclusiv asupra primelor două veacuri de is­torie a ceea ce a mai rămas dintr-o impresionantă fortăreaţă durată de Bizanţ în ultimele decenii ale secolu­lui al X-lea, mai exact spus după 971 cînd limes-ul dunărean în părţi­le sale răsăritene redevine — după o epocă de dramatice şi tulburi încleş­tări cu „barbarii“ —un hotar al­ im­­p­eriului bazileilor din Constantino­­pol. Ridicată a fundamentis — într-o epocă de refacere a mai vechilor ce­tăţi romane şi bizantine timpurii de la Dunărea dobrogeană (Capidava, Dinogeţia) — în cea mai bună tehni­că contemporană a arhitecturii mili­tare bizantine, cu uriaşe ziduri din blocuri îngrijit tăiate şi simetric dis­puse după procedee ce amintesc de cele ale meşterilor constructori din timpurile Romei imperiale, prevăzu­tă cu o puternică incintă cu turnuri, porţi şi cu un monumental debarca­der de piatră lung de peste 40 de me­tri, cetatea, cu vechiul nume încă ne­ştiut, de la Păcuiul de Soare păstrea­ză pe un spaţiu de numai o cincime sau o şesime din ceea ce va fi fost su­­prafaţa-i iniţială (restul fiind înghiţit de apele fluviului) amintirea a ceea ce a însemnat desigur, acum un mile­niu, una din pavezele de nădejde ale Bizanţului la aceste hotare îndepăr­tate ale sale, şi totodată baza flotei ce patrula pe Dunăre apărînd aşeză­rile aşa-numitului „Paristrion“ bi­zantin aflate, nu odată, în calea tu­turor năvălirilor. Evocarea feluritelor faţete ale vieţii unei aşezări cu carac­ter militar şi mai apoi civil, cu foar­te modestele locuinţe îngropate sau de suprafaţă ale veacului al XI-lea — grăitoare pentru nivelul de viaţă ru­rală, amintind în bună parte pe cel contemporan al întregii Europe de ră­sărit şi interesînd astfel deopotrivă pe etnograf şi pe istoric , cu o ceramică locală, de uz casnic său de lux, tipică epocii şi cu podoabe de sticlă sau me­tal în care amprentele meşteşugului bizantin şi oriental erau evidente dar din care nu lipseau, ca şi în olărie, forme moştenite din artizanatul anti­chităţii tîrzii ; în sfîrşit, cu ocupaţii diverse ale locuitorilor de aci, de la ţesut şi prelucrarea pietrei şi a meta­lelor pînă la pescuit şi la un anume negoţ „de tranzit“ între Imperiu şi Barbaricum — ne aduce în faţă, rînd pe rînd, o lume colorată, activă, a­­mestecată, aşa cum vor fi fost „gre­­citatea“ şi „romanitatea“ dunăreană din jurul anului 1­000, acolo unde din cronicile medievale timpurii aflăm că se întîlneau români şi bulgari, bi­zantini şi ruşi, pecenegi şi normanzi. Notabil este, dincolo de efortul de informaţie al autorilor, prezent la tot pasul, dincolo de schiţarea unui ca­dru larg de viaţă istorică în care aceş­tia îşi plasează obiectul cercetării, chipul în care s-a înţeles respectarea riguroasă a opiniilor colaboratorilor — nu odată diferite într-un domeniu în care ipotezele abundă (ca, spre pildă, în chestiunea fundamentală a raportului geografic al cetăţii bizan­tine cu malurile muntean şi dobro­gean) —, după cum interesant, şi prin aceasta deosebit întrucîtva de tiparul clasic al monografiei unui monument, este şi modul în care se inserează (de către Petre Diaconu) un capitol — succint dar grăitor pentru orizontul investigaţiilor de la Păcuiul lui Soare — despre originile unei anume cera­mici de la începuturile evului nostru mediu în jurul căreia o întreagă discu­ţie arheologică, istorică şi de istoria culturii s-a deschis de mai multă vre­me (încheierile autorului abia citat, pline de bun simţ istoric şi întemeiate — faţă de alţi specialişti — pe o mai largă cuprindere şi o mai nuanţată în­ţelegere a peisajului arheologic şi cul­tural est-european de la sfîrşitul pri­mului mileniu al erei noastre, mar­­cînd şi ad un cîştig al monografiei la care ne referim), în aşteptarea ce­lui de-al doilea volum dedicat ce­tăţii medievale de la Păcuiul lui Soare în cea de-a doua epocă a înfloririi sale — sub semnul Bizanţului şi al Ţării Româneşti —, din cel de-al XIII-lea veac pînă către 1­400, tomul ieşit de curînd în librării constituie desigur o contribuţie de certă ţinută ştiinţifică şi de un real interes pentru istorici. Rázván Theodore­seu *­ Petre Diaconu, Dumitru Vîlceanu­, Păcutul lui Soare. Cetatea bizantină, I. București, Ed. Academiei R.S. România, 1972, 277 p., 71 /iff., 38 pl. (Biblioteca de arheologie XVIII).

Next