Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)
1973-03-23 / nr. 13
Literators CORESPONDENTE Discursul Marcel Hag — Discursul, chiar avintat, chiar frumos, chiar împodobit cu figuri de stil, rămîne un virtual duşman al poeziei, un duşman redutabil, chiar şi atunci cind dă indiscutabile dovezi de prietenie. Antoaneta L. — Este evident că izvoriţi poezia, deşi nu ştiţi încă s-o scrieţi. Versurile sînt adesea stîngace, grăbite, nu vă pricepeţi la literatură, n-aţi ales-o încă definitiv. Dacă nu mă înşel, insă, ea v-a ales pe dumneavoastră. Carmen F. — De ce vă chinuiţi atîta ? De ce vă analizaţi atîta ? Nu vă e teamă că, disecindu-vă mereu sufletul, n-o să-l mai ştiţi face la loc cum a fost sau, chiar dacă veţi şti, nu veţi putea şterge urmele tăieturilor care vor rămîne nenumărate, ca nişte riduri ? N. D. Crişan. — Cele două poezii sînt atît de evident scrise în maniera celebră, a unui alt poet, incit este cu neputinţă să discut pe marginea lor despre dumneavoastră. Mara Ion. — Versurile pe care mi le-aţi trimis nu emoţionează artistic, dar sunt în stare să înduioşeze. Nu ştiu, însă, dacă această calitate a lor vă mai e necesară. N. L. Braşov. Boala poate să fie prilejul de a vă naşte din nou, de a vă transforma intr-un alt om, mai sensibil, chiar dacă mai fragil. Boala v-a obligat să vă mutaţi intr-un alt univers, cu altfel de bucurii şi altfel de legi. Aţi descoperit aici suferinţa. Să n-o dispreţuiţi. Poezia nu cunoaşte mai preţioasă materie primă. Numai de dumneavoastră depinde să fiţi în cele din urmă recompensat pentru ceea ce aţi pierdut. Versurile vă sunt pline de o sensibilitate nouă, de o graţie candidă, firească. Vă aştept în continuare. Ion Dobre. — O gingăşie minată de sentimentalism, dezvelită din cind în cind în cite un vers limpede ca un ochi. G. Stăncescu. — Fiţi liniştit. Nimic nu seamănă cu nimic. Nu există de la facerea lumii două mere identice, nici două versuri in istoria poeziei la fel. Ana Blandiana Laboratorul || d© literatură comparată l • DE curind înfiinţat. Laboratorul de literatură comparată de la Facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti, condus de prof. Alexandru Dima, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, şi-a început ieri activitatea după un program ce prevede cercetarea sistematică în cadrul a două teme principale : Teoria şi metodologia literaturii comparate în perspectivă interdisciplinară, Contribuţii româneşticu subtemele : Sociologia în literatura comparată, Disciplinele pozitive şi literatura temporană peste hotare, comparată şi istoria artelor, Actul comparatist în literatura antică în perspectivă modernă, Stilistica şi literatura comparată, Genetica şi literatura comparată, Spiritul istoric şi sistematic în literatura comparată) şi Literatura română clasică şi contemporană peste hotare, după Eliberare. Vor fi editate două volume tratînd aceste teme. De asemenea, colectivul Laboratorului va pregăti lucrări în vederea Congresului Asociaţiei internaţionale de literatură comparată ce va avea loc în luna august a acestui an în Canada. IN LIBRARII Poezia ION BUDAI DELEANU: Ţiganiada. Ediţie îngrijită de Florea Fugariu. Ed. Minerva, 400 p., 14 lei. TUDOR ARGHEZI : Călătorie In vis. Ed. Eminescu, 80 p., 5,50 lei. ION BARBU : Joc secund. Ediţie bilingvă româno-franceză. Traducere de Yvonne Strat. Ed. Eminescu, 16 lei. LEONID DIMOV : ARC. Ed. Cartea Românească, 288 p., 19,50 lei. DAN ROTARU : Lacrima Laurei. Ed. Albatros, 80 p. 6,75 lei. LIVIA NEMŢEANU-CHIRIACESCU: Marele Pan. Ed. Cartea Românească, 120 p., 7,50 lei. OVIDIU HOTINEANU : Cămaşa de apoi. Ed. Cartea Românească, 100 p., 6,75 lei. Proză ION CREANGA : Opere. Ediţie bibliofilă. Ed. Minerva, 517 p„ 20 lei. ANTON PANN: Felurite. Ediţie îngrijită, studiu, antologie şi note de Mircea Muthu. Ed. Dacia, Cluj, seria ,.Restituiri“, 207 p., 5 lei. H. PAPADAT-BENGESCU : Sangvine. Ediţie şi prefaţă de Doina Curticăpeanu. Ed. Dacia, Cluj, seria „Restituiri“, 295 p., 7 lei. LUCIAN BLAGA : Ceasornicul de nisip. Ed. Dacia, Cluj, seria „Restituiri", 331 p., 7,75 lei. TUDOR ARGHEZI : Scrieri, vol. 23, Proze. Ed. Minerva, 408 p., 27 lei. AL. CAZABAN : Chipuri şi suflete. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Ilie Dan, Ed. Minerva, 336 p., 9,50 lei. , ■ ANA BLANDIANA : Calitatea de martor (ed. a Il-a adăugită), Ed. Cartea Românească, 230 p., 5 lei. LEONIDA NEAMŢU: Casa Isolda sau cutremurul (roman), Ed. Cartea Românească, 236 p., 7 lei. ADA ORLEANU: Bun rămas, cringuri de alun. Ed. Eminescu, 397 p., 12 lei. NICUŢA TANASE : Sus mîinile, domnule scriitor ! (roman). Ed. Ion Creangă, 308 p., 5,75 lei. VICTOR VINTU : Ce lăsăm in urma noastră. Ed. Albatros, 311 p., 11 lei. CLAUDIA MILIAN : Cartea mea de aduceri aminte, îngrijire, prefaţă şi note de Mihai Gafiţa, Ed. Cartea Românească, 584 p., 21,50 lei. Istorie, teorie şi critică literară G. CALINESCU : Literatura nouă. Ediţie întocmită şi prefaţată de Al. Piru. Ed. Scrisul românesc, Craiova, 238 p., 11,50 lei. MATEI CALINESCU : Fragmentarium. Ed. Dacia, Cluj, 228 p., 7,25 lei. DAN ZAMFIRESCU : Neagoe Basarab şi „învăţăturile către fiul său Theodosie“. Probleme controversate. Ed. Minerva, 450 p., 15,50 lei. GH. GHIŢA, C. FIERAŞCU : Dicţionar de terminologie poetică. Ed. Ion Creangă, 237 p., 8,25 lei. C. MĂCIUCĂ : Dimitrie Cantemir (ed. a II-a), Ed. Albatros, colecţia „Oameni iluştri", 324 p., 13 lei. I. DAVIDOV: Arta şi elita, în româneşte de Janina Ianoşi. Ed. Univers, 360 p., 13 lei. In dezbatere: ROMANUL SOCIAL ....... ..... . .....■ . Despre scheme si literatura vacanţelor . CRITIC de vocaţie şi real talent — cum o demonstrează volumul selectiv alcătuit de harnica, scrupuloasa cercetătoare Cornelia Ştefănescu —, dramaturg abil de succes la public şi cu emuli, Mihail Sebastian e, însă, ca prozator — orice ar spune susţinătorii scrisului său — mai puţin realizat încă, fără ecou. In pofida lecturilor sale întinse şi variate în materie, a interesului său susţinut, constant pentru tehnicile — mai vechi sau mai noi — ale romanului, a unui efort preparatoriu întreprins cu toată seriozitatea. Căci nu iscusinţa tehnică i-a lipsit, nu meşteşugul, ci, foarte ciudat la un scriitor de inteligenţa sa, o viziune adecvată a raportului dintre literatură şi viaţă. Romancierul Mihail Sebastian n-a izbutit pe acest tărîm, fiindcă, în dezacord cu criticul care era, considera că se poate scrie proză punînd viaţa între paranteze, ocolind-o strategic, bagatelizînd-o ori mimînd numai o preocupare pentru problemele ei; fiindcă a luat în serios noţiunea de vacanţă şi şi-a propus să practice o literatură a vacanţelor, cind toate problemele vieţii par a fi suspendate. Or, noţiunea de vacanţă e viabilă, cind e, numai raportată la individ. Considerată ca atare însă, ea nu există, căci ei nu-i corespunde nici o realitate ; e o pură convenţie sau o himeră. Viaţa doar nu-şi întrerupe cursul ei firesc ; ea nu cunoaşte pauze, hiatusuri. In vacanţă sau nu, ne asaltează cu problemele ei, ni se impune. A practica o literatură a vacanţelor e ca şi cum ai scrie despre nimic, despre o convenţie, a intra cu bună ştiinţă într-o capcană din care nu mai poţi ieşi. Realitatea pe care ai intenţionat s-o nesocoteşti se răzbună. A nu se trage de aici o concluzie greşită. A nu se confunda adică literatura vacanţelor, cu tema vacanţei care, ca orice temă, poate fi abordată, şi cu rezultate dintre cele mai bune. Cum o dovedesc, printre altele, primele două — excelente — nuvele din volumul Vîrstele tinereţii de Paul Georgescu, scrise, intenţionat sau nu, ca o replică parcă la literatura de vacanţă a lui Mihai Sebastian, demonstrînd inconsistenţa însăşi a ideii de vacanţă. A se trage singura concluzie ce se impune : că proza, de orice fel, de analiză sau parabolică, fantastă ori simbolică, nu poate face nepedepsit abstracţie de viaţă. Iar cînd spun Mâţă, mă refer în primul rînd la realităţile sociale pe care le trăim şi care, la moduri dintre cele mai diferite, ni se impun, ne determină reacţiile, afectele, altele la fiecare, modul de a gîndi, în absenţa cărora, nu ne putem înţelege. Or, rostul literaturii acesta e, se pare, să ne ajute să ne înţelegem. Nu pledăm, aşadar, pentru un anume tip de proză, în speţă, pentru o anume formulă de roman, cu atît mai mult cu cît considerăm, pînă la un punct cel puţin, arbitrare hotarele pe care amatorii de riguroase clasificări le trasează, să spunem bunăoară, între romanul psihologic şi cel social. (Proust, analistul, nu-i oare autorul unuia dintre cele mai mari romane sociale din cîte s-au scris ?). Susţinem, însă, necesitatea unei infuzii mai puternice a socialului în proza noastră, motivîndu-ne demersul, printre altele, şi de persistenţa a ceea ce am numit literatura vacanţelor. Mai exact, a unei subliteraturi practicate de snobi, cu eroi deconectaţi oricăror preocupări sociale parcă, frecventînd medii mondene, gonind în limuzine, din care nu coboară decit pentru a intra în interioare somptuoase, în baruri şi restaurante de lux, în holurile elegante ale unor mari hoteluri. Intervenţia noastră e justificată nu numai de existenţa acestei literaturi periferice, deşi nu o dată o asemenea literatură face mai vizibile simptomele unor tendinţe pernicioase manifestîndu-se şi în alte zone, să le spunem, mai înalte. E îndreptăţită, mai ales, de apariţia unor noi scheme care le-au înlocuit pe cele vechi şi tind să se impună, să se generalizeze în chiar proza practicată de scriitorii ce se prezintă preocupaţi de problematica noastră socială. Preocupare dacă nu totdeauna chiar mimată, simulată, dintre cele mai vagi, mai de suprafaţă cu putinţă. Căci fericita — vai ! — carieră a schemelor denotă, de fapt, divorţul dintre literatură şi viaţă, sursa autorilor amatori de scheme fiind nu viaţa, ci tot literatura. Teritoriul literaturii e, astfel, îngustat la minim; în plus, prin repetare neîntreruptă, simplificare continuă sau complicare artificială, literatura se degradează într-atît încît devine contrariul ei. Schemei, de uz larg pînă mai ieri, a mijlocaşului care atît aştepta pentru a adera la viaţa nouă , să vină un activist de la raion şi să-i ţină un frumos discurs cu : „Măi tovarăşe, măi, măi frate, măi“, i-a luat locul o alta , a victimei injustiţiei dintr-un trecut recent, care, reabilitată, încearcă să se readapteze vieţii. Schema, mereu aceeaşi, e tratată în mai multe variante; victima reuşeşte sau ratează ; e un muncitor sau intelectual onest, comunist uneori ; în ultima vreme s-au descoperit astfel de victime şi printre vlăstarele aristocratice, excepţional dotate intelectual pe deasupra, care o rupseseră cu mediul lor înainte de Eliberare, şi pe care le-am fi tratat apoi nediscriminatoriu, ca pe ceilalţi membri ai clanului, în loc să le înălţăm, cum s-ar fi cuvenit după autor, monumente. Redusă la atîta doar, realitatea noastră apare destul de sărăcăcioasă şi literatura, pe măsura ei. Distanţarea de erorile trecutului recent e necesară ; nu, însă, şi de acest trecut care nu se reduce la aceste erori ; nu, însă, de acest trecut care înseamnă Revoluţie. O revoluţie impusă de însăşi evoluţia societăţii noastre, salutară din orice unghi am considera-o, şi cu care ne identificăm. In lupta împotriva idilismului se lansase cîndva zgomotos sloganul „adevărului integral“. Ni-1 putem însuşi astăzi liniştiţi pentru a combate tendinţele negativiste, destul de pronunţate din literatura actuală. Căci, asemeni idilismului, negativismul denotă tot o optică viciată, numai că în sens invers, generată, şi ea, dintr-o mai mult decît aproximativă cunoaştere a vieţii în complexul ei. O literatură care se respectă nu poate omite aspectele negative ale realităţilor noastre, dar, în spiritul adevărului, aceste aspecte înseşi ar trebui să lumineze esenţialul, adică înaintarea noastră — şi materială şi spirituală — pe o cale ascendentă. Am salutat romanele care, din unghiuri diferite, au denunţat filistinismul, au dezvăluit mecanismul gîndirii dogmatice şi consecinţele ei pe plan social, au condamnat indiferentismul etic sau politic, tendinţa spre îmburghezire, spiritul achizitiv sau dominator, arivismul ori mecanizarea visului uman, au depistat pericolul apatiei. Şi am făcut-o, fiindcă vorbind curajos despre aceste tare (care justifică, prin ele înseşi, accentul pe care factorii de răspundere îl pun astăzi pe problemele eticii şi echităţii socialiste), scriitorii respectivi aveau o perspectivă clară a ceea ce am realizat cu adevărat, a tăriei cu care ideile socialiste s-au impus, a tendinţei generale ce ne guvernează. Au dobîndit această perspectivă printr-o cunoaştere temeinică a realităţii, cărora alţii, comozi, îi întorc dispreţuitor spatele, dedîndu-se literaturii vacanţelor sau preluînd unii de la alţii scheme cărora vor să le insufle viaţă. Eugen Luca ACEST NUME Comunistul de omenia Să pui, chemat cum eşti, ce e mai bun in tine din acest nume : daltă şi putere şi dragoste de om şi adevăr, pulsind lucid prin milioane de artere. Cuvintul este greu şi este dur mai dur ca oricare metal din lume căci patima de ideal s-o pui in fapta vieţii eşti chemat pe nume. Dar numele tău insuţi să-l cunoşti in miezul faptei strinsă in zăvoare, înseamnă sâ-nţelegi, din infinit cum vin spre tine semne de-ntrebare. Şi tu la toate să răspunzi vibrînd, să le depui in tine mărturie cum că eşti om şi că eşti viu şi simţi din asta cea mai sfintâ bucurie. Dumitru Bălâeţ DEMOSTENE BOTEZ IDEMOSTENE Botez, părăsind cele pămînteşti şi puntea ,,Vieţii Româneşti“ pe care a lăsat urme gravate in granit, s-a înălţat de la „Floarea Pămîntului“ pe volnta nemuririi care duce la „Floarea Soarelui“. Prin opera lui el a legat trecerea efemeră cu veşnicia un arc voltaic luminos al poeziei care nu cunoaşte stingere. Figura sa de distins intelectual m-a impresionat de la prima vedere. II ştiam ca poet, însă, de pe cînd eram elev de liceu. Un prieten, al cărui părinte, între cele două războaie, era abonat la ,,Viaţa Românească“, îmi aducea regulat numerele, în care erau tipărite versurile de mare artă și profundă melancolie ale lui Demostene Botez. Apoi, eu însumi citeam săptămînal „Adevărul Literar“. Dar numai tîrziu l-am cunoscut personal. Era, cred, în anul 1942, în timpul războiului. Ne-am nemerit în vizită la spitalul Witing, într-o după amiază, la patul unde zăcea bolnav prietenul său şi al meu, Al. Philippide. De ce n-aş spune-o ? Am rămas profund emoţionat cînd Philippide a zis : Demostene Botez ! Şi nu izbuteam să innod o conversaţie. Tăceam şi-l priveam. Ştiam precis că astfel de oameni nu se uită niciodată în viaţă şi te urmăresc ca acele capodopere statuare pe care ni le-a lăsat antichitatea greacă. Am avut cu el relaţii numai din cele mai omeneşti. O singură dată mi-a făcut un reproş. — De ce nu mi-ai spus că ai greutăţi ? Apoi am văzut, cu anii, cum II împresoară suferinţele ca pe o cetate oştile barbare. Totuşi nu-mi venea să cred că la echinocţiul anului acesta, 1973, voi sta de veghe în ultima gardă la căpătîiul său. A fost o zi sumbră, la cumpăna dintre lumină şi noapte. El a trecut de partea umbrei. Acum prin vraiştea mea de cărţi îl caut volumele de poezie, aşa cum în tinereţe, noaptea, căutam constelaţiile pe cer. Pentru astronomia sufletului meu va exista totdeauna un astru dintre aceia care nu cunosc asfinţit: Demostene Botez, M. Beniuc —______________________________________________________________________________________________ — 4'UnB VfS * '"fi §&*'£* ÎS» I ‘ k * 4a ft *-■■■■ , ■■ laâgftrr a.».. I ........a*«, FLUIDE CRENGI Seri ideale de aprilie in chiar mijlocul lunii februarie, oho I Fluide crengi primăvăratec tresăriră, inima mea făcu primii paşi din castelul de gheaţă in soare. Zeul se schimbase la faţă işi întorsese crivăţul bătaia spre alte ţinuturi, un flaut timpuriu striga pe numele lor mieii. Anii-s grăbiţi, spuneam, ca să-mi aducă bătrineţea. Puteam citi fără grijă o carte de melancolie in piaţa oraşului, voi muguri mă-ndemnaţi şi voi fete aguride, iarba clocotea pe terasamentul de cale ferată. O, adieri, o poduri sunind în lumină, ce cintec susura pîliul dezgheţat ! Privighetoarea era la jumătatea drumului cînd deodată, din nimic, se stimi viscolul. Dar ea va veni, noi o vom aştepta. Ovidiu Genaru 3 - - m * ... |||g|gg| ♦ mmmmm mm |g| | ' m g g|j| ||g|| ||g|||g | mmm ,■$**%* ** JURNAl- DE - LEGTOR*^------|-----...........-I....... ECATERINA SANDULESCU: „Omul din vis“ A destul de mulți ani — vreo cinci — după Cîntecul spiralelor, volumul de versuri cu care Ecaterina Săndulescu, scriitoare şi ziaristă foarte activă în deceniul al patrulea, a reapărut în viaţa literară, o nouă carte vine s-o recomande atenţiei publice, o culegere de poeme în proză, de data aceasta, sau — dacă preferăm apelativul dat de autoare — un poem în proză, căci bucăţile se leagă, compunînd un lung solilocviu. Se leagă atît prin atmosferă, prin natura stărilor sufleteşti, cît şi prin revenirea din timp în timp a făpturii onirice descrise in piesa titulară, a acelui imaterial om din vis, la apariţia căruia „văluri lungi de lumină se desfac în soare, ca nişte mătăsuri rare, purtînd în apele lor mirajul spaţiilor“. Cine e, ce simbolizează omul din vis ? Probabil, un ideal de puritate şi bunătate, absolutul omeniei, aşa cum o înţelege poeta. Omul din vis este proiecţia idealizată a eului interior a aspiraţiei la realizarea de sine într-o lume în care să nu existe nimic de natură a desfigura frumuseţea umană supremă, a degrada valorile sufleteşti în care, ca în simfonia lui Beethoven, toţi oamenii să devină fraţi sub bandele adieri ale aripii bucuriei. Prin Omul din vis poeta găseşte „cartea“ dorită, „carte cu afirmaţiile cele mai simple, dar cu întrebările cele mai grave“. El o restituie sieşi, naturii proprii, stării originare : „Omul din vis mi-a mîngîiat părul şi fruntea printre florile albe şi roz ale mărului glorios . Prietenă, aibi mai mult soare în suflet !“. Un generos elan de umanitate, un suflu de simpatie pentru tot ce e mărunt, neluat în seamă, neştiut, pentru orice vietate în suferinţă, traversează paginile cărţii, amintindu-ne de filele Din lumea celor care nu cuvîntă ale lui Emil Gîrleanu, în pofida sensibilei diferenţe de limbaj, care în Omul din vis, nu e cel tradiţional, ci unul neologistic, intelectualizat. Gingăşie, tandreţe, înţelegere, duioşie, acestea sunt principalele note ale poemului (sau poemelor) Ecaterinei Săndulescu. In una din bucăţi, poeta se transpune în situaţia unui orb care, înălţîndu-se prin mărinimie deasupra tristei condiţii, nu doreşte nimic pentru sine, ci ar vrea să sufere el singur, pentru lumea întreagă, să ia asupră-şi durerile tuturor: „Dacă prin suferinţa mea pot fi alţii fericiţi !..., dă-mi mie toată neputinţa acestei lumi... Teama de a nu ajunge ca mine îi va opri de la rău...“ In altă piesă sînt condamnaţi, în numele victimelor războiului, profitorii de pe urma lui, „băutorii de singe“, acei din pricina cărora „mîna care ar fi mîngîiat o floare sau obrazul unui copil“, „mîna care ar fi muncit, ar fi creat“, putrezeşte cine ştie unde, sub ierburi. Compasiunea, calitatea se extinde, în alte secvenţe ale poemului, asupra necuvîntătoarelor, asupra, de pildă, a unui căţel cu ochii trişti, unui „pui stingher de rîndunică“ sau — cu subînţeles — asupra vegetaţiilor ignorate : „cîte plante, cîţi arbori cu flori şi fructe minunate nu trăiesc necunoscuţi în marea junglă a naturii ! Sărmanii arbori răvăşiţi, suflete stinghere pentru care nu s-a născut încă mîna care să vă mîngîie şi ochiul care să vă vadă“... O anume înclinaţie spre reflexivitate, neînsoţită întotdeauna de preocuparea convertirii gîndului în imagine, ca şi nota uneori prea accentuat sentimentală, defavorizează, inevitabil, amplul monolog, în schimb evocările de natură sunt întotdeauna inspirate. Poeta găseşte, spre a comunica înfiorarea în faţa priveliştilor, cuvinte nebanalizate, sugestive, ştie să împrospăteze rostirea printr-un imagism ce aprinteşte întrucîtva de Dimitrie Anghel. Ninşi, pomii au „frunţile pline de diademe“. Porcul „s-a înfăşurat într-un zarurf de zăpadă şi raze albastre de lună“. Paşii „sunt stări muzicale“. Pădurea rară de stejar fulgeră „lumini roşietice“. Uneori, farmecul naturii în plin freamăt vital e transmis pe calea unor simple notaţii, frumuseţea dovedindu-se, în situaţiile date, mai expresivă decît elaborarea artistică : „o gărgăriţă speriată s-a întors din drum. Furnici iuţi taie în toate părţile petecul de pămînt pe care-mi sprijin ochiul. Se aude scîrţîit de care... Svîcneşte-n ochi, lumina de aramă şi-mi tremură în nări un miros de ierburi coapte.“. Expresie a unei foarte delicate sensibilităţi. Omul din vis e o carte pe care, luînd-o în mînă, ai parcă senzaţia fizică de a fi atins (vorba lui Walt Whitman) un om. E ca şi cum autoarea s-ar fi metamorfozat aievea în hîrtie tipărită, spre a zvîcni material, cu nervii şi sîngele, în fiecare pagină. O asemenea apariţie merită, negreşit, un cuvînt bun, o privire înţelegătoare, un gest de tandreţe. „Zaharia Stancu interpretat de...“ PRIN editarea, în cadrul colecţiei Biblioteca critică, a unor culegeri de texte critice asupra cîte unui autor sau unei etape evolutive a literaturii române, Editura Eminescu oferă celor ce predau literatura în şcoli, celor ce o studiază, precum şi acelora care se interesează de ea în afara obligaţiilor profesionale, tot atîtea foarte utile — în principiu — ghiduri, de natură să le uşureze sensibil documentarea. In principiu utile, deoarece în practică nu toate volumele apărute sînt călăuze competente, la ale căror servicii cititorul să poată apela cu încredere; unele, cele consacrate operelor lui Arghezi și Călinescu în specmisiuni) decît îl edifică. Mai judicios, dar, mai curind îl dezinformează (prin mai responsabil alcătuite sînt Bibliografia literară română ilustrată (1944- 1970), B.P. Hasdeu, Camil Petrescu. Superior tuturor apariţiilor de pînă acum este volumul Zaharia Stancu, un veritabil vederecum, cuprinzînd o copioasă crestomaţie, întocmită de Zaharia Sângeorzan, o cronolgie şi o bibliografie a operei şi a traducerilor, elaborate, prima de loan Comşa şi Corneliu Popescu, a doua de loan Comşa singur. Culegerea de texte reuneşte articole şi fragmente de articole sau studii selectate din cei mai diferiţi critici de ieri şi de azi, de la G. Călinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu şi pînă la Ion Pop sau Florin Manolescu. Poate că autorul selecţiei a fost chiar prea generos, nelăsînd afară pe nici unul dintre acei care au scris despre Stancu ceva, fie şi simple articole ocazionale. Pozitiv rămîne faptul că volumul e astfel structurat încît oferă toate indiciile pentru o documentare exhaustivă asupra scriitorului. Chiar dacă relativ la spaţiul repartizat unor critici sau altora e de discutat, întrucît din unii se reproduce masiv, iar din alţii doar cîteva rînduri, fără ca raţiunea acestei procedări să apară cu claritate, volumul Zaharia Stancu constituie, prin preocuparea de a da o imagine cît mai exactă a reflectării scriitorului în conştiinţa critică, prin indicarea precisă a surselor, un exemplu de ceea ce ar trebui să fie toate culegerile din cadrul Bibliotecii critice a Editurii Eminescu. Dumitru Micu