Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)
1973-06-08 / nr. 24
Proteieri «din toata ţările, uniţi-văl Vineri 8 Iunie 1973 Nr. 24 (1387) 1O pag. — 1 leu SĂPTĂMÎNAL AL CONSILIULUI CULTURII Şl EDUCAŢIEI SOCIALISTE Uniunea Artiştilor Plastici: Conferinţa « naţională » • PRINTRE evenimentele de seamă ale acestui an, bogat în semnificaţii, se înscrie şi Conferinţa naţională a Uniunii Artiştilor Plastici, ale cărei lucrări s-au deschis joi dimineaţă, in sala mică a Palatului Republicii Socialiste România. Lucrările Conferinţei au fost deschise de pictorul Brăduţ Covaliu, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici. Prima şedinţă a fost condusă de artistul poporului Vida Geza. Asistenţa a păstrat un moment de reculegere în memoria artiştilor plastici decedaţi în ultimii ani. După alegerea organelor de lucru ale Conferinţei a fost adoptată următoarea ordine de zi: Raportul comitetului de conducere al Uniunii Artiştilor Plastici pe perioada 1968—1973 ; Raportul economic financiar şi al comisiei de cenzori ; modificarea statutului U.A.P. ; alegerea noului comitet de conducere şi a comisiei de cenzori ale U.A.P. ; adoptarea Rezoluţiei Conferinţei naţionale a Uniunii Artiştilor Plastici. La primul punct al ordinea de zi, sculptorul Ovidiu Maitec, vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, a prezentat raportul comitetului de conducere al U.A.P. lucrările Conferinţei continui.ŞTEPTATA cu Interes pus In evidenţă prin intermediul unor dezbateri principiale în presă, radio şi televiziune, Conferinţa naţională a Uniunii Artiştilor Plastici marchează — prin înşişi cuprinzătoarea ei esenţă „naţională" — un corolar al activităţii largi de analiză şi sinteză Întreprinsă pe toate planurile şi în toate domeniile vieţii noastre artistice din ultimii ani. Mişcarea artelor plastice din ţara noastră dovedeşte, în perspectiva anilor care au trecut de la utima Conferinţă naţională din aprilie 1968, o serie de trăsături care subliniază, cu pregnanţă şi un sens pozitiv, constanţa evolutivă ce trebuie să caracterizeze orice dezvoltare spirituală a colectivităţii, mai ales şi în primul rînd atunci cînd această colectivitate se află angrenată într-o operă de desăvîrşire a unei societăţi noi, superioare, cum este cea socialistă. Judecind după manifestările numeroase şi variate pe care le-a avut, luînd apoi în considerare capacitatea ei sporită de a pătrunde în mijlocul vieţii, în plin spaţiu social, datorită unui generos program de încurajare a artelor de for public, arta românească din ultimii ani face, evident, dovada unei crescute receptivităţi faţă de unele imperative de ordin major pe care societatea socialistă le impune cu precizie şi fermitate. Putem vorbi, astfel, de o înţelegere mai profundă şi mai diferenţiată din partea artiştilor noştri a ceea ce înseamnă „participare“, „angajare“, „accesibilitate“, „spirit umanist al artei“, putem observa o remarcabilă creştere a simţului de răspundere ce-l obligă pe orice creator în faţa operei sale. Desigur, mai sunt multe de făcut in acest sens, căci, aşa cum se intimplă în orice proces de maturizare a unei culturi, continuă să persiste un timp modalităţi perimate de gîndire, accepţii superficiale ale rolului social al artei, fenomene de falsă înţelegere a locului artistului în societate, în această activitate de sensibilă şi mare răspundere pe care o presupune organizarea vieţii artistice din ţara noastră, Uniunii Artiştilor Plastici îi revine un rol esenţial şi adesea hotăritor, nu atît din punct de vedere strict organizatoric, cum din păcate mai sunt destui tentaţi să creadă, cit din punct de vedere formativ-educativ, din perspectiva rolului ei de organizaţie obştească, înarmată cu o ideologie clară şi ştiinţifică, capabilă de a apăra interesele şi Prestigiul artei noastre socialiste. Societatea noastră, ca o urmare firească a generosului ei umanism, înconjură cu încredere şi înţelegere munca artiştilor, acordînd o înaltă preţuire rezultatelor muncii lor, la fel cum o acordă oricărui succes Intervenit în activitatea Întregului nostru popor. Climatul In care se desfăşoară activitatea creatorilor de artă din țara noastră este deci .«6 . X HENRI CATARGI : Muncitor. (Continuare In pag. 2) . OMUL DIN MULŢIME Ştiu, nu mi-i dat s-ajung nicicind la Ebru, Să zicem ca să văd muzeul Prado, Nici dincolo de Criş să fiu celebru, Şi nu mi-e tare dor de Eldorado. Sint neam de scit pe-un trunchi de neam romanic Ori un roman pe vr-o tulpină dacă, Şi blind şi răbdător, apoi vulcanic Luptindu-mâ-ntre sigur şi-ntre dacă... Prieteni am aşa puţini in lume Câ-i pot cuprinde sub un singur nume, Duşmanu-n schimb e numeros la calcul, Aşa că unde pun piciorul calcul. Şi aş iubi, dar nu prea am pe nime — Adică da , pe omul din mulţime. Nu-i oare el acela care poate Şi face pentru toţi ce suntem toate ! M. Beniuc Secretul unei izbînzi SUNT puţine epocile din istoria politică şi spirituală a României care să prilejuiască o mai rodnică meditaţie ca epoca paşoptistă, despre care se vorbeşte atît de mult în zilele acestea. Nu este vorba de o simplă aniversare, şi aş zice nu e vorba de o întoarrcere în trecut, ci de o coborîre în adîncuri, la temeliile pe care se sprijină prezentul, fiindcă, aşa cum de atîtea ori ni s-a atras atenţia, viitorul şi prezentul sînt clădite pe întreaga muncă şi luptă de secole a tuturor locuitorilor acestui pămînt. Ceea ce rămîne mereu prilej de uimire este extraordinara maturitate a unei generaţii care a clădit o ţară între 20 şi 30 de ani, care a ajuns să o conducă înainte de a împlini 40 (Cuza avea 39 la urcarea pe tron), care a făurit cultura modernă a României şi a pregătit toate premisele desăvîrşirii unităţii naţionale în 1918, după ce reuşise să cucerească Independenţa în 1877. Care să fie secretul acestei izbînzi cu adevărat uimitoare ? Cred că el trebuie căutat în îmbinarea genială a unei desăvîrşite cunoaşteri vii a trecutului istoric şi spiritual al poporului nostru, cu o pătrunzătoare explorare a forţelor vii, progresiste, a curentelor de idei înaintate, a direcţiilor ascendente din istoria contemporană lor, din cultura lumii. Paşoptismul nu a fost pasiunea înnoirii grăbite în dispreţul tradiţiei, a schimbării demonstrative a straielor orientale cu cele europene, a modelor literare de ultimă oră, ci această sinteză dintre ceea ce era trecutul şi prezentul, naţionalul şi universalul. La o vîrstă cînd de obicei se caută încă drumurile unei vocaţii sau cariere, generaţia paşoptistă căuta drumurile şi viitorul naţiunii române pe harta lumii. Şi într-un moment în care eşti tentat să imiţi tot ce are succes imediat, ei alegeau, din marile direcţii culturale ale omenirii, de la antici şi clasicii moderni la ultimii romantici, forţele vii în stare să prezideze naşterea unei noi ere spirituale în cultura naţională. Nu un haos trădează prezenţa lui Voltaire alături de Herder şi de Lamartine, ci acest travaliu imens al unei generaţii care, după ce învăţase pe dinafară cronicarii şi pe Petru Dan Zamfirescu (Continuare in pag. 9) PAG. 71 Conferinţa naţională a U.A.P. ■ Raportul Comitetului de conducere al Uniunii Artiştilor Plastici RAPIJA AM pe la sfirşitul lui mal, cam pe la începutul lui Iunie, înainte de a mă pierde în nesfirşirea foşnitoare a griului, sînt zile cînd, pe neaşteptate, mâ pomenesc sub puterea şi vraja lanurilor de rapiţă. Ce forţă au şi ele, pasionant picturală, ţipăt al unei singure culori, desprinsă din soare şi mesageră a soarelui. Cînd se întind pe mari suprafeţe, cum se intîmplă adeseori, priveliştea e incredibilă surprinzătoare, intensă, de neglumit, explozie a luminii, revărsare a unui miez esenţial, a gălbenuşului de ou al universului. E ora cînd, de la o zare la alta, cimpiile sunt verzi. E ora cinci griul, ce abia începe să se undule, nici nu visează că, la solstiţiu, va deveni o mare de aur. Porumbul, ce va fi şi el galben, intr-un tirziu, se află în primele zile ale copilăriei, ca şi floarea-soarelui. Iar pădurile, ele mai ales sunt verzi, cu trunchiurile arborilor pline de sevă, cu frunzele încărcate de clorofilă, de la tufişurile de alun pină la majestuoşii stejari. Nici în fiinţa lor, nimic nu prevesteşte culorile pe care le vor dobîndi în toamnă. Totul e verde şi crud, un plin triumf al germinaţiei şi al reînnoirii, departe de clipa coacerii, de trecerea primăverii în vară. Ca un braţ de împărăteasă asiatică, ieşind dintre atlazuri de culoarea smaraldului, se iveşte rapiţa în oceanul verde al vegetaţiei. Ar fi putut să nu fie, şi atunci nu ne-am fi închipuit-o, convinşi că primăvara e a unei singure culori. In imperiul absolut al clorofilei, ce revoluţie de necrezut, privind întregul univers. Egal cu roşul răsăritului, egal cu albastrul cerului, egal cu albul zăpezilor, cu verdele mărilor şi al pădurilor — tot atît de intens, de pur, generator de bucurii adinei, de mar elanuri vitale - e galbenul rapiţel. Ce culoare proaspătă, să te speli pe ochi cu ea, ce culoare bogată, de hlamidă de împărat imaginar, dintr-o carte de poveşti fastuos ilustrată. Şi, încă o dată, ce culoare de gălbenuş de ou, a gălbenuşului de ou - incoruptibil - al universului. A privi, a străbate, a ţine minte un lan de rapiţă , o surpriză, o bucurie, o religie al cărei mare preot a fost Ion Juculescu. Geo Bogza în memoriam INTORS din emisfera australă la Bucureşti, nu l-am mai găsit pe tovarăşul nostru de luptă şi de idei, de muncă şi de colaborare ştiinţifică, profesorul Constantin Daicoviciu. In viaţă. Am aflat această cutremurătoare veste la Londra, în noaptea de 29/30 mai după ce dînsul fusese înmormîntat în bătrînul şi dragul său Cluj. Constantin Daicoviciu a fost una din cele mai strălucite personalităţi ale României contemporane , personalitate in toată puterea cuvîntului, ca om de gîndire şi opinie, ca om de partid şi acţiune. Cînd, din însărcinarea Partidului Comunist Român, Mihai Neculcea a cerut reprezentanţilor Universităţii Cluj să semneze memoriul universitarilor, în 1944, în ilegalitate — el l-a semnat. Cînd a fost necesar, după 23 august, ca cei mai buni fii ai Ardealului să devină membri ai Partidului Comunist Român — el a intrat printre primii. Cînd a fost nevoie la Ministerul Industriei şi Comerţului de un om dinamic într-un sector dificil — el a acceptat Cînd ne-a trebuit un rector, In vni frământaţi 1956—1957, la Universitatea Cluj — el a primit această grea sarcină. Adevărat patriot român, a fost în acelaşi timp prietenul maghiarilor, germanilor, evreilor, sirbilor şi al oamenilor muncii din toate naţionalităţile conlocuitoare. Cînd cei nedreptăţiţi erau în restrişte, ştia cum sâ-i sprijine, modul cel mai potrivit de a-i ajuta. Cînd prestigiul ştiinţei româneşti peste hotare a cerut înfiinţarea colecţiei „Bibliotheca Historia Româniae" Daicoviciu a fost primul care a răspuns chemării. A fost un ctitor şi ctitoriile lui sînt peste tot: în învăţămînt, în ştiinţă, în viaţa socială, în viaţa politică. Discipol al lui Vasile Bogrea, a adunat şi a publicat operele maestrului său. Istoric şi filolog eminent, a admirat pe romani şi a cinstit pe daci, dar, mai presus de toate, a iubit pe muncitorii, ţăranii şi cărturarii români. Constantin Daicoviciu a adus o contribuţie esenţială în argumentarea şi dovedirea ştiinţifică a ideilor fundamentale privitoare la romanitatea, unitatea şi continuitatea poporului român. Opera lui ştiinţifică despre cetăţile din munţii Orăştiei, lucrările lui despre „Transilvania în antichitate“ şi „Dacica“ rămîn in patrimoniul de aur al ştiinţelor istorice româneşti. A iubit nespus tineretul, iar tinerii acestei ţări i-au răspuns cu aceeaşi dragoste. Dar mai presus de toate ceea ce-l caracteriza era devotamentul faţă de partid, faţă de conducerea superioră a partidului. Ultima noastră intilnire, discuţiile ştiinţifice din aprilie şi mai, au demonstrat încă o dată extraordinara lui memorie şi receptivitate faţă de noile probleme ale ştiinţelor istorice. A fost o mare cinste pentru noi, colaboratorii săi, să putem făuri împreună . „Istoria României — compendiu"t „Histoire de la Roumanie“ (Lyon) ; „Din istoria Transilvaniei“ ; „Breve histoire de la Transylvanie“; „Destrămarea monarhiei austroungare"; „Désagrégation de la monarchia austro-hongroise" , care au slujit ştiinţa şi au servit poporului nostru. Vor trece anii, zecile şi sutele de ani, dar numele lui şi opera lui vor străluci alături de cele ale marilor istorici Dimitrie Cantemir, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Nicolae Bâlcescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Radu Rosetti, Constantin Giurescu, Nicolae Bănescu, Dem. Russo, Alexandru Philippide, loan Nădejde, Mihai Diaciuc Dăscălescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ioan Moga, Emil Petrovich Prietenii de la „Tribuna" au scris cu îndreptăţită dragoste şi mîndrie ..a fost contemporanul nostru" — este adevărat, aş adăuga însă : Constantin Daicoviciu a rămas contemporanul nostru. Am pierdut un prieten şi tovarăş, dar a rămas o operă şi un exemplu. Sit uibi terra levis. Prof. Miron Constantinescu PICTORUL ACUM vreo patru ani, nostalgii şi amintiri m-au minat la Mediaş. In burgul cu vechi ziduri de piatră şi acoperişuri de ardezie, a căror luminiscenţă este subliniată de coloanele de fum ce se înalţă în depărtare din semeţe turnuri-coşuri, aveam um prieten. Coleg de altădată întru lustruirea scîndurilor aceloraşi bănci şcolăreşti, tovarăş de elanuri tinereşti pentru preschimbarea lumii spre bine şi frumos. L-am găsit pe prietenul Ion Zaharia, avocat prestigios prin acele locuri, arzînd la fel de generos ca şi odinioară pentru apărarea dreptăţilor. Trăia bucuria visurilor ce se împliniseră şi palpita în aşteptarea împlinirii tuturor. Dar prietenul meu nu a întîrziat prea mult să-mi destăinuiască şi proaspăta patimă care îl cuprinsese: devenise pictor amator. Cu surîs pensulat de autoironie şi totuşi cu gesturi febrile a început să scoată lucrările din spatele rafturilor de cărţi şi din întunericul unor sertare. M-au înduioşat, erau cuminţi, suave. Prietenul meu mă scruta cu aceiaşi ochi ca în prima zi de şcoală, cînd ne-am aşezat în acelaşi pupitru. De obicei, artiştilor, fie ei mari sau mici, nu le trebuie cuvinte ca să descifreze aprecierile asupra lor. In plus, prietenul meu era şi un experimentat în arta echităţii şi al binelui. I-am admirat fără rezerve trusa cu ustensile de pictură pe care şi-o meşterise singur cu mare ingeniozitate. Mi-a dăruit cu modestie şi căldură a lu- Al. Voitin (Continuare in pag. 91 DOCUMENT DIN adolescenţă, de pe vremea cînd îl citeam pe Oscar Wilde, ştiam că natura imită arta. Dar chiar aşa ? Chiar aşa. Am văzut atitea filme şi piese — după război, rezistenţă şi lagăre de exterminare — în care criminali fini, torţionari elastici şi cultivaţi, cîntau la pian, recitau din Goethe, se refereau la Nietzsche, incit nu mai credeam că realitatea îşi poate permite să reproducă, neverosimil, în uriaşa ei fantezie simbolică, prototipică, exemplare, în carne şi oase, ale acestei diabolice specii de „supermeni“. La rubrica „Document", un magazin ilustrat francez, de mare tiraj publică un interviu luat lui Klaus Altmann, alias Klaus Barbie, şeful Comando-ului S.S. cu sediul la Lyon, în timpul războiului. In această calitate el a ordonat împuşcarea a douăzeci de mii de persoane, a torturat alte cîteva mii, printre care şi şeful Rezistenţei franceze, Jean Moulin , a vegheat la deportarea unui număr de 115 000 francezi, dintre care numai 40 000 s-au întors vii acasă ; a participat la acţiuni de jaf şi distrugeri. Ziaristul îi reaminteşte aceste citeva sumare date biografice şi Klaus zice î ,,Recunosc. Nu ştiu dacă cifrele sunt exacte dar n-are importanţă. Au fost acte normale“. Ziaristul îl întreabă : „Cine se ascunde îndărătul comandantului S.S. 7“ Şi Klaus răspunde : „Un om sensibil. îmi place tovărăşia oamenilor de pe stradă, îmi place să flecăresc cu amicii, seara tîrziu, în cafenele... Am mulţi prieteni. Citesc filozofie şi cînt la pian. Se zice că sunt un bun pianist, nu ştiu, îmi place Beethoven, Mozart. Muzica uşoară, de asemeni“. In aer liber, pe fundal de arbori, rezemat de balustrada balconului unde i se ia interviul, nonşalant, aer sportiv, degajat (pulover „col roule“), de fost play-boy, vested, dar care încă se ţine, Klaus Allmann evocă momente, etape ale carierei sale : student, militar, spion, călău, deţinut, evadat, vagabond, mic speculant, falsificator de documente, refugiat extraeuropean, mare speculant, om de afaceri multimilionar, tată de familie. De scurtă vreme e deţinut. Pretin- Maria Banuş (Continuare In pag. 9)