Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-06-08 / nr. 24

Proteieri «din toata ţările, uniţi-văl Vineri 8 Iunie 1973 Nr. 24 (1387) 1O pag. — 1 leu SĂPTĂMÎNAL AL CONSILIULUI CULTURII Şl EDUCAŢIEI SOCIALISTE Uniunea Artiştilor Plastici: Conferinţa « naţională » • PRINTRE evenimentele de seamă ale acestui an, bogat în semnificaţii, se înscrie şi Conferinţa naţio­nală a Uniunii Artiştilor Plastici, ale cărei lucrări s-au deschis joi dimineaţă, in sala mică a Palatu­lui Republicii Socialiste România. Lucrările Conferinţei au fost deschise de pictorul Brăduţ Covaliu, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici. Prima şedinţă a fost condusă de artistul poporului Vida Geza. Asistenţa a păstrat un moment de reculegere în memoria artiştilor plastici decedaţi în ultimii ani. După alegerea organelor de lucru ale Conferinţei a fost adoptată următoarea ordine de zi: Raportul comitetului de conducere al Uniunii Artiştilor Plas­tici pe perioada 1968—1973 ; Raportul economic fi­nanciar şi al comisiei de cenzori ; modificarea sta­tutului U.A.P. ; alegerea noului comitet de condu­cere şi a comisiei de cenzori ale U.A.P. ; adoptarea Rezoluţiei Conferinţei naţionale a Uniunii Artiştilor Plastici. La primul punct al ordinea de zi, sculptorul Ovi­­diu Maitec, vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, a prezentat raportul comitetului de con­ducere al U.A.P. lucrările Conferinţei continui.­ŞTEPTATA cu Interes pus In eviden­ţă prin intermediul unor dezbateri principiale în presă, radio şi televiziune, Conferinţa naţională a Uniunii Artiştilor Plastici marchează — prin înşişi cuprinzătoarea ei esenţă „naţională" — un corolar al activităţii largi de analiză şi sinteză Întreprinsă pe toate planurile şi în toate domeniile vieţii noastre artis­tice din ultimii ani. Mişcarea artelor plastice din ţara noastră dovedeşte, în perspectiva anilor care au trecut de la u­tima Conferinţă naţională din aprilie 1968, o serie de trăsături care subliniază, cu pregnanţă şi un sens po­zitiv, constanţa evolutivă ce trebuie să caracterizeze ori­ce dezvoltare spirituală a colectivităţii, mai ales şi în primul rînd atunci cînd această colectivitate se află an­grenată într-o operă de desăvîrşire a unei societăţi noi, superioare, cum este cea socialistă. Judecind după manifestările numeroase şi variate pe care­ le-a avut, luînd apoi în considerare capacitatea ei sporită de a pătrunde în mijlocul vieţii, în plin spaţiu social, datorită unui generos program de încurajare a artelor de for public, arta românească din ultimii ani face, evident, dovada unei crescute receptivităţi faţă de unele imperative de ordin major pe care societatea socia­listă le impune cu precizie şi fermitate. Putem vorbi, astfel, de o înţelegere mai profundă şi mai diferenţiată din partea artiştilor noştri a ceea ce înseamnă „partici­pare“, „angajare“, „accesibilitate“, „spirit umanist al ar­tei“, putem observa o remarcabilă creştere a simţului de răspundere ce-l obligă pe orice creator în faţa operei sale. Desigur, mai sunt multe de făcut in acest sens, căci, aşa cum se intimplă în orice proces de maturizare a unei culturi, continuă să persiste un timp modalităţi perima­te de gîndire, accepţii superficiale ale rolului social al artei, fenomene de falsă înţelegere a locului artistului în societate, în această activitate de sensibilă şi mare răspundere pe care o presupune organizarea vieţii artistice din ţara noastră, Uniunii Artiştilor Plastici îi revine un rol esen­ţial şi adesea hotăritor, nu atît din punct de vedere strict organizatoric, cum din păcate mai sunt destui tentaţi să creadă, cit din punct de vedere formativ-educativ, din perspectiva rolului ei de organizaţie obştească, înarmată cu o ideologie clară şi ştiinţifică, capabilă de a apăra in­teresele şi Prestigiul artei noastre socialiste. Societatea noastră, ca o urmare firească a generosului ei umanism, înconjură cu încredere şi înţelegere munca artiştilor, a­­cordînd o înaltă preţuire rezultatelor muncii lor, la fel cum o acordă oricărui succes Intervenit în activitatea În­tregului nostru popor. Climatul In care se desfăşoară ac­tivitatea creatorilor de artă din țara noastră este deci .«6 . X HENRI CATARGI : Muncitor. (Continuare In pag. 2) ­ . OMUL DIN MULŢIME Ştiu, nu mi-i dat s-ajung nicicind la Ebru, Să zicem ca să văd muzeul Prado, Nici dincolo de Criş să fiu celebru, Şi nu mi-e tare dor de Eldorado. Sint neam de scit pe-un trunchi de neam romanic Ori un roman pe vr-o tulpină dacă, Şi blind şi răbdător, apoi vulcanic Luptindu-mâ-ntre sigur şi-ntre dacă... Prieteni am aşa puţini in lume Câ-i pot cuprinde sub un singur nume, Duşmanu-n schimb e numeros la calcul, Aşa că unde pun piciorul calcu­l. Şi aş iubi, dar nu prea am pe nime — Adică da , pe omul din mulţime. Nu-i oare el acela care poate Şi face pentru toţi ce suntem­ toate ! M. Beniuc Secretul unei izbînzi S­UNT puţine epo­cile din istoria politică şi spirituală a României care să prilejuiască o mai rodnică medita­ţie ca epoca paşoptistă, despre care se vorbeşte atît de mult în zilele acestea. Nu este vorba de o simplă aniversa­re, şi aş zice nu e vorba de o întoarr­cere în trecut, ci de o coborîre în a­­dîncuri, la temeliile pe care se spriji­nă prezentul, fiindcă, aşa cum de a­­tîtea ori ni s-a atras atenţia, viitorul şi prezentul sînt clădite pe întreaga muncă şi luptă de secole a tuturor lo­cuitorilor acestui pămînt. Ceea ce rămîne mereu prilej de uimire este extraordinara maturitate a unei generaţii care a clădit o ţară între 20 şi 30 de ani, care a ajuns să o conducă înainte de a împlini 40 (Cuza avea 39 la urcarea pe tron), care a făurit cultura modernă a României şi a pregătit toate premisele desăvîrşirii unităţii naţionale în 1918, după ce reuşise să cucerească Inde­pendenţa în 1877. Care să fie secretul acestei izbînzi cu adevărat uimitoare ? Cred că el trebuie căutat în îmbinarea genială a unei desăvîrşite cunoaşteri vii a tre­cutului istoric şi spiritual al poporu­lui nostru, cu o pătrunzătoare explo­rare a forţelor vii, progresiste, a cu­rentelor de idei înaintate, a direcţiilor ascendente din istoria contemporană lor, din cultura lumii. Paşoptismul nu a fost pasiunea înnoirii grăbite în dis­preţul tradiţiei, a schimbării demon­strative a straielor orientale cu cele europene, a modelor literare de ul­timă oră, ci această sinteză dintre ceea ce era trecutul şi prezentul, naţio­nalul şi universalul. La o vîrstă cînd de obicei se caută încă drumurile unei vocaţii sau cariere, generaţia pa­şoptistă căuta drumurile şi viitorul naţiunii române pe harta lumii. Şi într-un moment în care eşti tentat să imiţi tot ce are succes imediat, ei alegeau, din marile direcţii culturale ale omenirii, de la antici şi clasicii moderni la ultimii romantici, for­ţele vii în stare să prezideze naşterea unei noi ere spirituale în cultura na­ţională. Nu un haos trădează prezenţa lui Voltaire alături de Herder şi de Lamartine, ci acest travaliu imens al unei generaţii care, după ce învăţase pe dinafară cronicarii şi pe Petru Dan Zamfirescu (Continuare in pag. 9) PAG. 7­1 Conferinţa naţio­nală a U.A.P. ■ Raportul Comitetului de conducere al Uniunii Artiştilor Plastici RAPIJ­A­ ­ AM pe la sfirşitul lui mal, cam pe la începutul lui Iunie, înainte de a mă pierde în nesfirşirea foşni­toare a griului, sînt zile cînd, pe neaşteptate, mâ pomenesc sub puterea şi vraja lanurilor de rapiţă. Ce forţă au şi ele, pasionant picturală, ţipăt al unei singure culori, desprinsă din soare şi mesageră a soarelui. Cînd se întind pe mari suprafeţe, cum se intîmplă adeseori, priveliştea e incredibilă­­ surprinzătoare, intensă, de neglumit, explozie a luminii, revărsare a unui miez esenţial, a gălbenuşului de ou al universului. E ora cînd, de la o zare la alta, cimpiile sunt verzi. E ora cinci griul, ce abia începe să se undule, nici nu visează că, la solstiţiu, va deveni o mare de aur. Porumbul, ce va fi şi el galben, intr-un tirziu, se află în pri­mele zile ale copilăriei, ca şi floarea-soarelui. Iar pădurile, ele mai ales sunt verzi, cu trunchiurile arborilor pline de sevă, cu frunzele încărcate de clorofilă, de la tufişurile de alun pină la majestuoşii stejari. Nici în fiinţa lor, nimic nu prevesteşte culorile pe care le vor dobîndi în toamnă. Totul e verde şi crud, un plin triumf al germinaţiei şi al reînnoirii, departe de cli­pa coacerii, de trecerea primăverii în vară. Ca un braţ de împărăteasă asiatică, ieşind dintre atlazuri de culoarea smaraldului, se iveşte rapiţa în oceanul verde al vegetaţiei. Ar fi putut să nu fie, şi atunci nu ne-am fi închipuit-o, convinşi că primăvara e a unei singure culori. In imperiul absolut al clorofilei, ce revoluţie de necrezut, privind întregul univers. Egal cu roşul răsăritului, egal cu albastrul cerului, egal cu albul zăpezi­lor, cu verdele mărilor şi al pădurilor — tot atît de intens, de pur, gene­rator de bucurii adinei, de mar­ elanuri vitale - e galbenul rapiţel. Ce cu­loare proaspătă, să te speli pe ochi cu ea, ce culoare bogată, de hlamidă de împărat imaginar, dintr-o carte de poveşti fastuos ilustrată. Şi, încă o dată, ce culoare de gălbenuş de ou, a gălbenuşului de ou - incoruptibil - al universului. A privi, a străbate, a ţine minte un lan de rapiţă , o surpriză, o bucurie, o religie al cărei mare preot a fost Ion Juculescu. Geo Bogza în memoriam I­NTORS din emis­fera australă la Bucureşti, nu l-am mai găsit pe tova­răşul nostru de luptă şi de idei, de muncă şi de colaborare ştiinţifică, profesorul Constantin Daicoviciu. In viaţă. Am aflat această cutremurătoare veste la Londra, în noaptea de 29/30 mai după ce dînsul fusese înmormîn­­tat în bătrînul şi dragul său Cluj. Constantin Daicoviciu a fost una din cele mai strălucite personalităţi ale României contemporane , perso­nalitate in toată puterea cuvîntului, ca om de gîndire şi opinie, ca om de partid şi acţiune. Cînd, din însărcinarea Partidului Comunist Român, Mihai Neculcea a cerut reprezentanţilor Universităţii Cluj să semneze memoriul universita­rilor, în 1944, în ilegalitate — el l-a semnat. Cînd a fost necesar, după 23 august, ca cei mai buni fii ai Ardealului să devină membri ai Partidului Comu­nist Român — el a intrat printre primii. Cînd a fost nevoie la Ministerul In­dustriei şi Comerţului de un om di­namic într-un sector dificil — el a acceptat Cînd ne-a trebuit un rector, In vni­ frământaţi 1956—1957, la Universita­tea Cluj — el a primit această grea sarcină. Adevărat patriot român, a fost în a­­celaşi timp prietenul maghiarilor, ger­manilor, evreilor, sirbilor şi al oa­menilor muncii din toate naţionali­tăţile conlocuitoare. Cînd cei nedreptăţiţi erau în restrişte, ştia cum sâ-i sprijine, mo­dul cel mai potrivit de a-i ajuta. Cînd prestigiul ştiinţei româneşti peste hotare a cerut înfiinţarea colec­ţiei „Bibliotheca Historia Româniae" Daicoviciu a fost primul care a răs­puns chemării. A fost un ctitor şi ctitoriile lui sînt peste tot: în învăţămînt, în ştiinţă, în viaţa socială, în viaţa politică. Discipol al lui Vasile Bogrea, a a­­dunat şi a publicat operele maestru­lui său. Istoric şi filolog eminent, a admirat pe romani şi a cinstit pe daci, dar, mai presus de toate, a iubit pe mun­citorii, ţăranii şi cărturarii români. Constantin Daicoviciu a adus o contribuţie esenţială în argumenta­rea şi dovedirea ştiinţifică a ideilor fundamentale privitoare la romani­tatea, unitatea şi continuitatea po­porului român. Opera lui ştiinţifică despre cetăţile din munţii Orăştiei, lucrările lui des­pre „Transilvania în antichitate“ şi „Dacica“ rămîn in patrimoniul de aur al ştiinţelor istorice româneşti. A iubit nespus tineretul, iar tine­rii acestei ţări i-au răspuns cu aceeaşi dragoste. Dar mai presus de toate ceea ce-l caracteriza era devotamentul faţă de partid, faţă de conducerea superioră a partidului. Ultima noastră intilnire, discuţiile ştiinţifice din aprilie şi mai, au de­monstrat încă o dată extraordinara lui memorie şi receptivitate faţă de noile probleme ale ştiinţelor istorice. A fost o mare cinste pentru noi, co­laboratorii săi, să putem făuri îm­preună . „Istoria României — compendiu"­t „Histoire de la Roumanie“ (Lyon) ; „Din istoria Transilvaniei“ ; „Breve histoire de la Transylvanie“; „Destrămarea monarhiei austro­­ungare"; „Désagrégation de la monarchia austro-hongroise" , care au slujit ştiinţa şi au servit po­porului nostru. Vor trece anii, zecile şi sutele de ani, dar numele lui şi opera lui vor străluci alături de cele ale marilor is­torici Dimitrie Cantemir, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Delea­­nu, Nicolae Bâlcescu, Mihail Kogăl­­niceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Radu Rosetti, Constantin Giu­­rescu, Nicolae Bănescu, Dem. Russo, Alexandru Philippide, loan Nădejde, Mihai Diaciuc Dăscălescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ioan Moga, Emil Petro­vich Prietenii de la „Tribuna" au scris cu îndreptăţită dragoste şi mîndrie ..a fost contemporanul nostru" — este a­­devărat, aş adăuga însă : Constantin Daicoviciu a rămas contemporanul nostru. Am pierdut un prieten şi tovarăş, dar a rămas o operă şi un exemplu. Sit uibi terra levis. Prof. Miron Constantinescu PICTORUL­ ­A­CUM vreo patru ani, nostalgii şi amintiri m-au minat la Mediaş. In burgul cu vechi ziduri de piatră şi acoperişuri de ardezie, a căror lumi­­niscenţă este subliniată de coloanele de fum ce se înalţă în depărtare din semeţe turnuri-coşuri, aveam um prie­ten. Coleg de­ altădată întru lustruirea scîndurilor aceloraşi bănci şcolăreşti, tovarăş de elanuri tinereşti pentru preschimbarea lumii spre bine şi fru­mos. L-am găsit pe prietenul Ion Za­­haria, avocat prestigios prin acele locuri, arzînd la fel de generos ca şi odinioară pentru apărarea dreptă­ţilor. Trăia bucuria visurilor ce se împliniseră şi palpita în aşteptarea împlinirii tuturor. Dar prietenul meu nu a întîrziat prea mult să-mi destăi­­nuiască şi proaspăta patimă care îl cuprinsese: devenise pictor amator. Cu surîs pensulat de autoironie şi totuşi cu gesturi febrile a început să scoată lucrările din spatele rafturilor de cărţi şi din întunericul unor ser­tare. M-au înduioşat, erau cuminţi, suave. Prietenul meu­ mă scruta cu a­­ceiaşi ochi ca în prima zi de şcoală, cînd ne-am aşezat în acelaşi pupitru. De obicei, artiştilor, fie ei mari sau mici, nu le trebuie cuvinte ca să des­cifreze aprecierile asupra lor. In plus, prietenul meu era şi un experimentat în arta echităţii şi al binelui. I-am admirat fără rezerve trusa cu usten­sile de pictură pe care şi-o meşterise singur cu mare ingeniozitate. Mi-a dăruit cu modestie şi căldură a lu- Al. Voitin (Continuare in pag. 91 DOCUMENT D­IN adolescenţă, de pe vremea cînd îl citeam pe Oscar Wilde, ştiam că natura imită arta. Dar chiar aşa ? Chiar aşa. Am văzut atitea filme şi piese — după război, rezistenţă şi lagăre de exterminare — în care criminali fini, torţionari elastici şi cultivaţi, cîntau la pian, recitau din Goethe, se refe­reau la Nietzsche, incit nu mai cre­deam că realitatea îşi poate permite să reproducă, neverosimil, în uriaşa ei fantezie simbolică, prototipică, e­­xemplare, în carne şi oase, ale aces­tei diabolice specii de „supermeni“. La rubrica „Document", un maga­zin ilustrat francez, de mare tiraj publică un interviu luat lui Klaus­ Altmann, alias Klaus Barbie, şeful Comando-ului S.S. cu sediul la Lyon, în timpul războiului. In această cali­tate el a ordonat împuşcarea a două­zeci de mii de persoane, a torturat alte cîteva mii, printre care şi şeful Rezistenţei franceze, Jean Moulin , a vegheat la deportarea unui număr de 115 000 francezi, dintre care numai 40 000 s-au întors vii acasă ; a parti­cipat la acţiuni de jaf şi distrugeri. Ziaristul îi reaminteşte aceste cite­va sumare date biografice şi Klaus zice î ,,Recunosc. Nu ştiu dacă cifrele sunt exacte dar n-are importanţă. Au fost acte normale“. Ziaristul îl întreabă : „Cine se as­cunde îndărătul comandantului S.S. 7“ Şi Klaus răspunde : „Un om sensi­bil. îmi place tovărăşia oamenilor de pe stradă, îmi place să flecăresc cu amicii, seara tîrziu, în cafenele... Am mulţi prieteni. Citesc filozofie şi cînt la pian. Se zice că sunt un bun pianist, nu ştiu, îmi place Beethoven, Mozart. Muzica uşoară, de asemeni“. In aer liber, pe fundal de arbori, rezemat de balustrada balconului unde i se ia interviul, nonşalant, aer sportiv, degajat (pulover „col roule“), de fost play-boy, vested, dar care încă se ţine, Klaus Allmann evocă mo­mente, etape ale carierei sale : stu­dent, militar, spion, călău, deţinut, e­­vadat, vagabond, mic speculant, fal­sificator de documente, refugiat ex­­traeuropean, mare speculant, om de a­­faceri multimilionar, tată de familie. De scurtă vreme e deţinut. Pretin- Maria Banuş (Continuare In pag. 9)

Next