Contemporanul, iulie-decembrie 1973 (Anul 27, nr. 28-52)

1973-09-21 / nr. 39

r­m ■ B­m­fringendă IB I...... " ■■■ — - .....— *.....■.............‘...»ii' M» — m , Nina C assian... ■ *•(>■«• -I-, v^*- > vţ vă recomandă • DE luni de zile n-am mai fost la teatru, la concert, prin sălile de expoziţie. Meseria noastră e „sedentară“ şi, uneori, scriind cărţi, citim rar — şi toate astea sunt foarte triste. Pentru „a recomanda", se cere, cit de cit, să fii la curent cu atit de varia­tele manifestări ale culturii, cu viaţa artistică a ora­şului - şi atunci, te decizi să afli într-o zi tot ce se poate afla, şi e tocmai o zi de septembrie cu­vînt de februarie, o zi de frig şi de împotrivire, şi, aler­­gînd şi tremurînd, poţi vizita în trei ore, şase săli de expoziţie. Da, această constatare e şi o primă recomandare : de două ori pe lună (poate să fie­­şi o zi cu soare), în numai trei ore, pornind din Calea Victoriei, străbâtind bulevardele Bâlcescu şi Magheru şi ieşind din nou in Calea Victoriei, se pot cunoaşte creaţiile a zeci de artişti contempo­­răni ; în această săptâminâ, de pildă, excepţionala suită de desene a lui Vasile Kazar, viziune fantas­tică, etică şi poetică, sculpturile, in acelaşi timp violente şi înţelepte, ale lui Vida Gheza, prospeţi­­mile lui Piliuţă, armoniile luliei Oniţă, fascinantele vise­ ale Paulei Ribariu, spontaneităţii« lui Spiru Ver­et­u­lesc­u etc. Iar dacă nu mai ieşim din casă (o dată măcar, tot trebuie s-o facem ca să (re) vedem „Albă ca zăpada", ca să ştim că lumea poate fi şi colorată şi bonomă şi gingaşă şi nu numai neagră, neagră, neagră, cum reiese, să mă ierte colegul meu Al. Mirodan, din romanele lui Chase), aş alege din pro­gramul de radio, luni, la orele 20, compoziţiile lui Alexandru Hrisanide şi Mircea Istrate, marţi, la 11 şi 5 şi 11,30, Suita pentru copii de Miriam Marbé şi, respectiv, cantatele lui Mircea Moldovan şi Şte­fan Zorzor, pe versuri de Arghezi, interpretările lui Gaspar Cassado, muzică simfonică de compozitori japonezi contemporani etc. Cit priveşte televiziunea, sperăm, bineînţeles, cu toţii, ca Alain Delon şi Dean Martin să joace într-un film bun, deşi l-am văzut in multe proaste, şi, deşi, în ultima vreme, am văzut multe filme proaste, fără Alain Delon şi Dean Mar­tin (ah, „Orhideea neagră“ cu care criticii s-au purtat atît de delicat pentru a nu leza nişte închi­puite duioşii de masă şi, oh, „Urmăritorii", în care, altminteri extraordinarul Sammy Davis joacă rolul "Corbului lui Poe I) Ar mai fi de citit și cite e carte prețioasă $r de ' Ibtîlnit un prieten inteligent ^ amApreferat'­,;rrhtot­­­deauna „maieutica" dialogului viu, formelor de stu­diu solitar­­, dar oare eu însămi voi ţine cont de , aceste „recomandări" şi nu voi cădea în perfidele­­ capcane ale risipei de timp ? 2 SPORT Cu totul şi cu totul deosebite , AM citit într-un ziar că, în sfirşit, re­cordul mondial la mers pe jos a fost doborit — plimbăreţul altfel ar fi hoinărit doi ani de zile. E mult... îmi veneau în cap tot felul de ginduri mediocre : „Bine, dar el n-are nevastă, copii, mamă, prieteni cu care joacă table ?“ E drept că unii filozofi greci au recoman­dat mersul pe jos ca posibilitate de limpe­zire a minţii, dar graba cu care unii co­mentatori au calificat performanţa mai sus amintită ca „o experienţă filozofică" nu se justifică cu nimic... Căci filozofii cu pri­cina nu­ doar mergeau pe jos, ci mai și gîndeau în acest timp. Am făcut această mică introducere ca să explic că incercarea unora de a confun­da sportul cu arta și filozofia, o partidă pe San Siro cu muzica dodecafonică, o cursă de 100 m. plat cu Capela Sixtina sint trase de păr, fals Inteligente. O par­tidă de fotbal nu se spiritualizează dacă e comparată cu muzica lui Wagner. Ea se poate spiritualiza, dacă ţinem neapărat la asta, prin ea insăşi, prin frumuseţea şi ni­velul ei tehnic. Wagner nu poate schimba nimic... Prea repede se acordă fotbalişti­lor cuvîntul geniu, elogiu neştiinţific, de care nici n-au nevoie. Pentru ei sunt alte adjective : „formidabil“, „spaima portari­lor“ etc. Oricite rezerve am avea faţă de noţiunea de „geniu“ e ştiut că geniul se exprimă in artă, nu politică, iu ştiinţă, nu în puterea de a dribla toată apărarea plus portarul. O sănătate de fier, o mare abilitate, intu­iţia jocului sunt suficiente pentru a înscrie un gol. Nu e deloc nevoie de geniu ca să fii Pele. Müller, fotbalist de mare clasă, a distrus prin bun simţ această fortăreaţă cultural-filozofică a unor ziarişti. „Ce gin­­diţi in timp ce aveţi ocazia de a marca un gol ?“ Müller, in modestia lui aparentă, a dat un răspuns inteligent. „Nimic... Dacă aş gindi cînd aş mai marca goluri ? “. In sport, gindirea e totuna cu reflexul, cu mişcarea, dacă te apuci să-ţi introspectezi profund subconştientul, fundaşul autodi­dact iţi suflă mingea. Sigur există o „artă" de a înscrie din faze fixe, tot aşa insă cum există şi o artă a bărbieritului sau arta de a face plăcintă cu mere... Arta se con­fundă in acest caz cu lucrul făcut bine şi cu pricepere. Nici arta, nici sportul n-au nimic de ciş­­tigat din aceste apropieri forţate... Nu ne putem consola cu ideea simplă că sportul şi arta sunt lucruri cu totul diferite ? Eu nu văd nimic rău în asta. Apoi, egal de stupidă e şi ideea că arta se înalţă, se vitalizează, prin asimilarea cu sportul... Ca şi cum arta ar avea nevoie de muşchi şi de omoplaţi, ca şi cum vi­talitatea lui Rembrandt ar avea aceeaşi sursă cu cea a fotbaliştilor olandezi. Aria n-are nevoie de condiţia fizică a sportului, nici de larma tribunelor, tot aşa cum nici sportul nu duce dorul comparaţiilor cu Wagner. De unde dracu s-o fi născut ideea asta că, cu cît dibuim mai multe filiaţii, cu atit suntem mai inteligenţi ? A apărut chiar o categorie posacă de bărbaţi inteligenţi care mereu vinează filiaţii ba intre poezie şi geometrie, ba între pictură şi baschet. Sunt lucruri cu totul şi cu totul deosebite. De ce ne-o fi atit de greu să ne resemnăm cu evidenţa ? Teodor Mazilu STOP CADRU ION DOGAR MARINESCU * O PROPUNERE­ ­ DE numele localităţii Stănileşti, se leagă năzuinţa fierbinte a erudi­tului principe Dimitrie Cantemir pen­tru eliberarea ţării sale de sub suze­ranitatea otomană. Localitatea în cauză se află pe actualul teritoriu al judeţului Vaslui, la 11 km de oraşul Huşi, pe şoseaua judeţeană Vaslui— Bîrlad. Se pare însă că luptele s-au dat ceva mai departe de amintita localitate (probabil singura existentă în acea vreme)­. Nicolae Iorga, în lucrarea sa „România cum era pînă la 1918“, vorbind despre această aşezare, scrie: „Bine, dar luptele, războiul cel de atunci ? Nu s-au dat aici, ci mai de­parte în marginea Prutului chiar. Ca­sele din faţă sunt ale unui nou sat, Lunca­ Banului, înjghebat acum în urmă şi dincolo de acesta e lunca Prutului. Acolo au fost oştile. Şi azi căruţa se hurducă de dungile adînci ale tranşeelor de odinioară...“ Locurile de care vorbeşte N. Iorga aparţin în prezent comunei Lunca­ Banului, judeţul Vaslui. De ce am venit cu astfel de amă­nunte ? Pentru a susţine că acum, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la naşterea eruditului cărturar, ar fi un fericit prilej pentru a se da co­munei noastre numele lui. Locuitorii aşezării noastre, — în numele cărora scriu — păstrează cu respect şi sfin­ţenie în legende şi folclor amintirea marelui patriot şi cărturar Dimitrie Cantemir, şi ar fi deosebit de bucu­roşi dacă li s-ar face asemenea cinste, mai­­ales că, după cîte ştiu, nici o lo­calitate din ţară nu poartă numele domnitorului. Şi alta­­ mai îndreptă­ţită decit a noastră nu cred că poate să existe. Prof. Ioan SILITRA Comuna Lunca-Banului judeţul Vaslui • BUCURIA TEATRULUI SAU DUPĂ VACANŢĂ — EU nu voi cîrti împotriva va­canţei lunilor de vară, cînd afişul teatral a fost ocupat doar de „Esti­­val-Boema“, „Rapsodia română“ şi aşa-zisul spectacol de „sunet şi lu­mină“ din rotonda Cişmigiului... Ci îmi voi arăta, mai de­grabă, plăcerea de a revedea actorii teatrelor noastre în pragul toamnei, reîntorşi din con­cediu, odihniţi şi cu o mare poftă de joc. Aşa i-am văzut pe actorii Teatrului Giuleşti, în serile de 1 şi 2 septem­brie, trecînd podul Grant şi poposind pe scena Teatrului „Bulandra“ de pe Schitu Măgureanu. Ce bună idee de ospeţie, ne-am spus, în sala arhiplină, care saluta cu aplauze şi hohote de ris întîlnirea cu buna echipă de co­medie a Teatrului Giuleşti (Tr. Dăn­­ceanu, Irina Mazaritis-Fugaru, Paul Ioach­im, Astra Dan, Dorina Lazăr, Mihai Gruceanu şa.), cu o inspirată punere în scenă (Const. Gheorghiu) şi cu o piesă a unui mare meşter al teatrului românesc, Victor Ion Popa . Răzbunarea sufleurului („o glumă de culise“). Dar aici vreau să subliniez un fapt deseori verificat: nu există roluri mici pentru actori buni. Mă refer la Sebastian Papaiani, care a făcut din rolul „pompierului secund“ o compo­ziţie ce a stîrnit deliciul publicului. Cu o figură de şcolar ascultător şi plin de zel, înarmat cu cazmaua şi căldarea şi cu urechile ieşind de sub casca grea de pompier, avînd pe faţă zugrăvită candoarea „bobocului“ din armată care se pomeneşte în culisele unui teatru, printre actori şi actriţe care „se joacă“ ca în vicleimul săr­bătorilor de iarnă din satul lui natal, — din cîteva cuvinte şi gesturi Papa­iani a cizelat o bijuterie. Gîndul m-a dus la Gr. Vasiliu-Birlic, care inter­preta cu aceeaşi candoare asemenea roluri de „căzuţi din lună“ şi care îşi găseşte în Papaiani un vrednic urmaş. Anghel CORBEANU . Bucureşti • VIAŢA CULTURALĂ A JUDEŢELOR ÎN PAGINILE REVISTELOR — PENULTIMUL număr al revistei „Contemporanul“ ne oferă un inspi­rat grupaj : „Sibiul în peisajul cultu­ral al ţării“. Revista continuă o mai veche iniţiativă a sa de a ne prezen­ta periodic cite un judeţ, realizând astfel nu numai o bună cunoaştere între factorii culturali din diferite zone geografice ale ţării, ci şi o afir­mare publică a împlinirilor mai de seamă pe acest tărîm. Iniţiativa este utilă şi proprie nu numai „Contempo­ranului“. Cred însă că această preocu­pare ar putea fi diversificată. Mă gîn­­desc, de exemplu, ca în paginile re­vistelor literare centrale să întîlnim din cînd în cînd şi un grupaj „Cena­cluri literare din judeţul“..., realizat cu discernămînt atît de către redactorii specializaţi ai revistelor respective, cît şi de cei ce activează în cadrul cen­trelor judeţene de îndrumare a crea­ţiei populare şi ai Comitetelor de cultură şi educaţie socialistă, în mă­sură să cunoască cel mai bine viaţa culturală locală. In felul acesta s-ar evita unele apariţii sporadice, pe căi întîmplătoare, uneori nereprezentati­ve, în favoarea acelor autori care sunt cu adevărat talentaţi. N-ar fi rău ca şi „Contemporanul“, în paginile pe care le va dedica în continuare ju­deţelor, alături de articolele de sin­teză, binevenite, să prezinte şi cîţiva creatori din zonele geografice res­pective. Ion C. ŞTEFAN Inspector la Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Ilfov • MUZEELE SĂTEŞTI — ÎNTREG teritoriul ţării oferă mărturii autentice aparţinînd reali­tăţilor istorico-sociale, cu predilec­ţie din domeniul culturii populare. Faptul acesta a creat şi va crea în continuare largi posibilităţi pentru constituirea unor muzee, colecţii et­nografice de artă populară şi de is­torie, nu numai la oraşe, ci şi în aşe­zări rurale. Există în satele noastre, şi dorim să existe în continuare, intelectuali pasionaţi care, cu iniţiativă, eforturi şi perseverenţă, au reuşit să antre­neze întreaga obşte sătească la for­marea unor muzee, a unor valoroase colecţii etnografice, de artă popu­lară şi de istorie. Mişcarea pentru constituirea de colecţii şi muzee să­teşti corespunde cerinţelor privind educaţia socialistă a maselor ca şi necesităţii de a fi salvate, acumulate şi conservate, valori reale ale culturii materiale pe care civilizaţia modernă tinde să le scoată treptat din folo­sinţă. în felul acesta, patrimoniul muzeal naţional sporeşte, iar reţeaua muzea­lă capătă o extindere geografică în măsură să-i asigure creşterea capaci­tăţii de influenţare. Din păcate,­­ după cum am con­statat în numeroasele deplasări fă­cute in toate colţurile ţării, nu pre­tutindeni această nobilă activitate se desfăşoară la nivelul cerinţelor ac­tuale. In multe aşezări rurale, muzee­le (acolo unde există), au o existenţă efemeră sau nui izbutesc să se im­pună nici măcar în conştiinţa local­nicilor. Orarul de funcţionare, în timpul căruia ar trebui să se desfă­şoare acţiuni cu caracter educativ-ce­­tăţenesc, este înţeles doar ca un sim­plu orar de funcţionare. Grea este şi situaţia că unele din ele nu au spaţii corespunzătoare. Iată de ce credem că eforturile pe­ care le de­pun intelectualii satelor în această direcţie ar trebui stimulate şi mai hotărît sprijinite atît de autorităţile locale, cît şi de cele judeţene. I. SAFIR Bucureşti • GÎNDURI PENTRU UN POET EROU — LA marginea de nord a Predea­lului, într-un cadru pitoresc, Uniunea Scriitorilor din România a durat un monument poetului Mihail Săulescu, căzut eroic în luptele de la Predeal, în 1916. Monumentul a fost executat de către Oscar Han. La inaugurarea care a avut loc în 1930, au luat parte scriitorii Liviu Rebreanu, Mihail Sa­­doveanu, Ion Minulescu, Jean Bart și Cincinat Pavelescu. Pe un soclu de marmură s-a fixat un medalion in bronz cu chipul poetului, iar în par­tea de sus, un grup patetic reprezintă o mamă care-și strânge la piept un prunc. Mihail Săulescu a fost un poet de mare talent. La moartea lui, Nicolae Iorga scria în ziarul „Neamul româ­nesc“ : „încă unul a căzut dintre aceia care trebuia să trăiască. Mihail Săulescu avea printre versurile lui atîtea care erau de cea mai bună țe­sătură“. Pentru că de la inaugurarea acestui monument au trecut 43 de ani, se simte nevoia ca cineva de la Comisia monumentelor istorice să mai treacă pe aici şi să hotărască unele lucrări care să perpetueze numele acestui­­ poet erou. Aş sugera ca pe acest soclu de marmură, dalta să sape frumoasele versuri ale poetului: „Strămoşii mei, desigur pe-aici au stat şi ei... Păstori pribegi de turme şi herghelii grozave. Ei nu aveau palate măreţe, n-aveau nave . Dar îşi iubeau pămintul blagoslovit de zei...“ Oricum, monumentul poetului care a cerut să fie înrolat voluntar în răz­boiul din 1916—1918 şi a murit apă­­rîndu-şi patria, trebuie să fie La înăl­ţimea jertfei sale. D. CONSTANTINIDE Predeal • DE CE O SINGURĂ MATERIE ? — SlNT părintele unei fete care ur­mează Facultatea de Arte Plastice de 3 ani de aici, din Timişoara. După terminarea celor 3 ani, poate preda desenul la şcolile generale cu 1—10 clase. Nu ştiu dacă programa acestor facultăţi a fost suficient studiată, dar însuşi faptul că e axată pe o singură materie, cu un număr destul de re­dus de ore, face ca aceşti absolvenţi, la terminarea facultăţii, să nu poată intra în Fondul Plastic, neavînd pre­gătirea necesară, iar în învăţămînt, cu o singură materie, ca aceasta, nu aco­peră numărul de ore necesar unei norme întregi. Şi atunci mă întreb : de ce nu sunt pregătiţi pentru cel pu­ţin două materii sau discipline ? De ce nu sunt pregătiţi în mod practic, cu materii înrudite cum ar fi, de pildă, pentru fete, lucrul manual, cusut, ţesut şi eventual gospodăria ? In poligrafie, unde am lucrat 40 de ani, am avut ocazia să cunosc cîţiva absolvenţi ai acestei şcoli, angajaţi, pentru un timp, în secţia unde lu­cram, ca desenatori, şi am putut con­stata lacunele educaţiei primite. Iar dacă nu poate intra în învăţă­mînt din diferite motive, rămîne pur şi simplu un neisprăvit. Părerea mea este că profilul aces­tei şcoli ar trebuie gîndit în aşa fel încit absolvenţii, poate mai puţin ar­tişti, dar solid pregătiţi în materii practice, legate de viaţă, îndrăgostiţi de frumos, să poată deveni cît mai utili societăţii. ; - î Dionisie BOROŞ Timişoara p p ^ &JI ^ fir JOHANNES URZIDIL: „Schiţă cu elefant“ D­­iN aceeaşi familie de scriitori cu Gustav Meyrink, Karl Hans Strobl, Max Brod, consideraţi de către Fritz Martini naratori praghezi, Johannes Urzidil s-a autoclasificat, pe buna dreptate, în filiaţie directă cu austria­cul Adalbert Stifter. Acestui remarca­bil scriitor îi va zugrăvi, de altfel, chiar în volumul de faţă, un emoţio­nant portret, de o surprinzătoare pros­peţime, la limita amăgitoare dintre real şi imaginar, carte de populari­zare ori viaţă romanţată în care co­există, în acelaşi plan al realităţii, scriitorul şi personajele cărţilor sale. Debutant ca poet, în 1920, cu volu­mul Prăbuşirea damnaţilor, Johannes Urzidil a imprimat stilului prozei sale un lirism spontan, sincer, neelaborat, amplificat pe fondul realist al crea­ţiei. Realism înţeles şi prezentat cu subtile nuanţe, pentru că eternele va­lori etice, sacre pentru scriitori, sunt adaptate şi acordate la complicatele mutaţii sociale survenite în lumea contemporană. Pentru Urzidil, realitatea obiectivă se află permanent intr-un raport de­terminativ cu motivarea ei subiectivă. Uneori, alternarea planurilor real­­imaginar, trecerile bruşte de la o si­tuaţie concretă, justificată epic, de în­lănţuirea logică a naraţiunii, creează o stare de incertitudine, de reverie şi mister în acelaşi timp. Urziciii cultivă alegoria transparentă cu intenţia de a impune sau, mai bine-zis, reimpune­­ valori etice, uneori ignorate, prin in­termediul esteticului. De aceea, multe povestiri din vo­lum pot părea, la o privire superfi­cială, mici pilde morale, turnate în tipare mai largi, literare. Fiecare po­vestire, nuvelă, se poate reduce la un proverb, la o vorbă înţeleaptă, ner­vură centrală a edificiului narativ, înălţat de Urzidil cu detaşarea tempo­rală şi spaţială a înţeleptului, dar şi cu preocuparea vădită de a încărca stilul cu o cît mai mare tensiune e­­moţională, afectivă. In două din povestirile grupate în volumul Schiţă cu elefant (impropriu tradus în „Istoria literaturii germa­ne“, de către Fritz Martini, „Foaia elefanţilor“) apărut la München în 1962 sunt mai discret ori mai făţiş ilustrate opiniile despre artă, despre literatură ale scriitorului. Nuvela care împrumută titlul întregii culegeri nu este, cum­ s-ar putea crede, o frescă barocă a pitorescului veac al XVII- lea, ci o meditaţie amplă şi gravă a­­supra destinului omului de artă, feri­cit în măsura în care înţelege şi se contopeşte cu natura, solitar în crea­ţie şi totuşi permanent printre oameni. Cugetările lui Siegelman, alias Ur­zidil, despre auteticitatea literaturii pornesc de la necesitatea implicării scriitorului In faptele relatate. Prin implicare el devine totodată obiectiv și subiectiv. Diferite ca tematică, realizare teh­nică și chiar valoric, acoperind tem­poral cîteva secole şi ca întindere în­treaga lume, povestirile lui Urzidil au totuşi o surprinzătoare unitate, izvo­râtă atît din pasiunea scriitorului pen­tru lucrul bine făcut, definitiv, cît şi din rostirea pe ton firesc a unor ade­văruri fundamentale care nu exclude însă posibilitatea îndoielii, a aflării altor răspunsuri la esenţialele proble­me ale existenţei umane. Valentin Ciucu Revista revistelor Dezbateri • MULT mai animate, de la o vreme, principalele publicaţii ale Uniunii Scrii­torilor, „România literară“ şi, îndeosebi, „Luceafărul“ care nu se mărginesc doar să consemneze noile apariţii sau să or­ganizeze discuţii in jurul unor cărţi. Se dezbat probleme de interes teoretic, cu multiple implicaţii, menite să ducă la o mai adincă, adecvată înţelegere a feno­menului literar, să permită abordarea sa dintr-o perspectivă mai largă şi pe baza unei metodologii din ce in ce mai per­fecţionate , să spulbere totodată preju­decăţi persistente încă. Astfel de discuţii ca acelea purtate, nu „Luceafărul“ în legătură cu dialectica Mit-istorie, Opera deschisă. Perspectiva operei, şi recent de tot referitor la apor­tul psihanalizei in interpretarea operei, la relaţiile dintre marxism şi psihana­liză (vezi îndeosebi articolul lui Paul Georgescu — O meditaţie posibilă) cre­ează, prim­ele insele, climatul de efer­vescenţă intelectuală, necesar evoluţiei literaturii noastre. Cu atit mai mult, cu cit, adesea, discuţiile nu se poartă in abstract, nu lipsesc referirile la opere sau atitudini concrete, o intervenţie, chiar dacă n-o infirmă pe alta, o com­pletează, opinii eronate sau inoperante sunt combătute fără a se încerca discre­ditarea celor care le-au emis (vezi, bu­năoară, articolele de poziție : Calandri­­no este fericit, dar... de V. Florescu şi Precizări minime de Adrian Isac), punc­tul de vedere marxist e afirmat fi sus­­ţinut cu argumente variate. Interesant, dacă nu în totalitate cel puțin prin anume intervenţii, cum ar fi cea a lui Paul Anghel — e colocviul organizat de „România literară" care se constituie nu numai ca o încercare de definire a Universului artei noastre, de autocunoaştere necesară, de dobindire a unei conştiinţe critice asupra a ceea ce am realizat şi a drumului pe care ur­mează să înaintăm, dar încearcă să a­­ducă în discuţie puncte de vedere noi, fertile, denotind cel puţin un efort de autodepăşire care constituie, prin el în­suşi, garanţia împrospătării şi imbogăţi­­rii literaturii noastre. Schimbul de opinii, altădată mai de­grabă un deziderat frumos, devine, ast­fel, o realitate. „Orizont", nr. 36 • CAM pulverizat, acest număr al săptăminalului timişorean. In afara cronicii lui C. Ungureanu (Nicolae Da­mian : „Pribegi, noi visam") ne mai atrage atenţia un bun profil „Ioan Ale­xandru", semnat de Alexandru Ruja, critic ce se conturează din ce in ce mai convingător, in ciuda unor asperităţi de stil care fac să-i mai treneze fraza. Pa­ginile 4—7 ne prezintă un panoramic arădean : poezie, reportaje, interviuri — necesar ca intenţie, dar nu tocmai semnificativ. La care adăugăm traduce­rile din lirica latino-americană. Si cam atit. Rămîne lăudabilă consecventa, se pare, singulară, a redacţiei, in încuraja­rea epigramei, căzută în nemeritată desuetudine la noi. Reproducem, din acest număr, o săgeată la adresa Edi­turii Eminescu : „La marele poet, ori­cine pe atunci ! Găsea o înţelegere de­plină.­­ Dar ezi la „Eminescu“ de te duci, / Mereu ţi se găseşte o pricină!“ (Aurel Holb­ci). Pufin, prea pufin pentru o revistă ce apare în 12 pagini. Colectivul publica­ţiei ar trebui să facă mai mult efort in vederea îmbogăţirii acestora. De altfel, în numerele anterioare, „Orizont“ a confirmat asemenea posibilităţi şi nu ne îndoim ci şi pe mai departe va găsi resurse in acelaşi sens. „Arhitectura" • IN sumarul ultimului număr apă­rut — nr. 3, 1973, intitulat Judeţe — al revistei Arhitectura“, ne reţine atenţia iniţiativa redacţiei de a prezenta as­pecte ale creaţiei in domeniul arhitec­turii din judeţele ţării. Ideea de a face cunoscute preocupările arhitecţilor şi edililor din diferite zone ale ţării ni se pare extrem de interesantă şi ea va contribui, credem, la stimularea efor­turilor acestora pentru asigurarea dez­voltării armonioase şi a personalităţii localităţilor şi zonelor respective. For­mula aleasă pentru micromonografiile judeţelor — in acest număr : Dolj, Bi­hor, Suceava, Satu Mare, laşi, Arad — o prezentare generală, urmată de expu­neri ilustrate, a citorva obiective — are meritul de a ne introduce intr-un uni­vers de probleme complexe pentru re­zolvarea cărora se consumă un mare volum de eforturi creatoare, inteligenţă, investiţii. Revista mai cuprinde rubrica „Actua-­ităţi-Debut", unde sunt prezentate obi­ective arhitectonice din judeţele menţio­nate ca şi din altele, şi o serie de ru­brici — „Corespondenţă“, „Ne între­băm“, „Cronica subiectivă", „Fişe teh­nice", „Cadran", „Cronica", „Util-fru­­mos", „Înaintaşii noştri*, care între­gesc profilul unei publicaţii utile şi atractive editată de Uniunea Arhitecţi­lor. Dincolo, insă, de structura revistei, observăm că, din paginile ei, este ab­sentă critica de arhitectură, exegeza creației arhitectonice şi urbanistice. Exerciţiul critic in acest domeniu im­plică, fireşte, luarea in considerare a mai multor factori — sociali, artistici, tehnici etc. — dar el nu poate lipsi atunci cind ne punem foarte serios pro­blema ambiantei intr-un moment al unui extraordinar efort de construcţie a civilizaţiei noastre. Marea majoritate a autorilor articolelor publicate sunt şi autorii proiectelor respective, iar tex­tele sunt, fiin excepţie, expuneri con­ştiincioase dar fără nici o intenţie cri­tică. Absenţa unei critici de arhitectură, competentă şi constructivă, nu este nu­mai o lipsă a publicaţiei Uniunii Arhi­tecţilor, dar, aici, acest lucru este mai evident şi inexplicabil. Gindirea critică nu se poate exprima numai in judecata conţinută in proiect, ci, ca şi in alte domenii ale creaţiei de for public, şi în analiza, responsabilă şi cu exigențe profesionale, a ceea ce se face. Stilul arhitecturii civile, a celei industriale, soluţiile urbanistice, restau­rarea şi integrarea monumentelor isto­rice in noua structură arhitectonică, estetica peisajului, ornamentica şi sculp­tura monumentală, sistematizarea loca­lităţilor urbane şi rurale, cromatica spaţiului public sunt numai cîteva din problemele pe care specialiştii trebuie să le rezolve şi, printre aceşti specia­lişti, criticul, ca expresie a unei inter­venţii competente şi profund angajate, poate avea un rol foarte important, rol care, in prezent, după cite vedem, nu este deloc activ. Ioana Voicu Intre DA și NU JUR că nu pricep. Nu pricep teama pe care o poate avea cine­va, mărturisind că nu i-a plăcut... o recenzie la o carte. Adică ce-i poate trece acelui om prin min­te ? Că o să fie arătat cu degetul? Că o să fie pus la stîlpul infa­miei ? Că ii va sta capul unde ii sint picioarele ? Nu pricep și bas­ta.In fapt, e vorba de scrisoarea u­­nui gustător de literatură. D-sa joi se duce şi işi ia revista „Ro­mânia literară". Ajuns acasă, o citeşte şi nu e de acord cu autoa­rea recenziei la cartea lui Kor­man Mailer despre" Marilyn Mon­roe, fapt pentru care se aşează la masă şi, pe două pagini mari, cu citate, ne scrie o scrisoare. Pînă aci toate bune și la locul lor. Probabil adept al străvechiului dicton „Despre morfi numai bine“, l-a supărat pe om — ca să o de­numim cumva — impietatea, fapt pentru care afirmă : „Mi se pare instructiv a se vedea ce scrie au­toarea recenziei (o femeie) despre Marilyn Monroe (altă femeie).... Mă întreb ce-o fi avînd cu M.M., ziarista noastră... Îmi vine greu să cred că ar avea ceva de îm­părţit. Ce i-o fi greşit M.M. de n-o iartă nici moartă ?“ Precizind in încheiere : „A fost din cale a­­fară de frumoasă Marilyn Mon­roe“, corespondentul semnează : „Un bărbat român“. Ajuns aci, se pare ca, nemulţumit, a avut o oa­recare frămîntare, fapt pentru ca­re in josul semnăturii a simţit ne­voia să adauge : „N. B.: Dacă publicindu-se cele de mai sus, veţi fi tras la răspundere într-un fel, contaţi pe identitatea mea“. Trecînd peste identitatea celui caz ne-a scris (numele, pronume­le și număr de telefon), cu atit mai mult cu cit este și solicitarea d-sale : „Doresc să nu fie făcut public numele meu, ci folosit numai pentru a vă disculpa, de va fi nevoie“, — încă o dată jur că nu pricep. Adică cine să ne tragă la răspundere ? Pentru ce să ne disculpăm ? Că nu suntem de a­­cord cu o recenzie ? Zău că nu pricep ! Mihai Popescu

Next