Contemporanul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 28, nr. 1-27)

1974-04-19 / nr. 17

Marin Soresculi vă recomandă... • RUGAT în mod brusc de „Contemporanul“ să fac nişte recomandări, m-am întrebat, la fel de brusc, ce rost au recomandările în artă. Omul mo­dern este de esenţă suspicioasă : împins într-o di­recţie, simte nevoia s-o ia exact în cealaltă. Toto­dată, însă, timpul său se contractă, chiar şi pri­măvara, la cald, aşa încît, spre a-i economisi în­tinde urechea după sugestii. Deci, rubrica aceasta este binevenită şi fără alt protocol voi face şi eu cuvenitele selecţii din multele manifestări cul­turale ale Bucureştiului de mîine (la propriu), încep cu teatrul, dintr-un reflex condiţionat. E o ocazie de a-mi exprima încă o dată marea ad­miraţie pentru actorul şi regizorul român, unii (fără nici o exagerare) dintre cei mai buni din lume. Duceţi-vă prin urmare la spectacolele la care am fost şi eu în ultima vreme şi veţi putea admira jocul inspirat al lui Octavian Cotescu, Ro­­dica Tapalagă, Dan Nuţu şi — revelaţia pentru mine —, Paul Schumacher, în cea mai nouă şi, după părerea mea, cea mai izbutită piesă a lui Ion Băieşu, Chiţimia. Doresc să văd la Giuleşti piesa talentatului dramaturg ieşean Mircea Radu Iacoban, Simbătă la „Veritas“. Am început cu dramaturgia originală nu din politeţe (că nu se mai poartă), ci din convingerea, mai veche, că În­totdeauna cu aceasta trebuie să începem, cînd e vorba de teatru. Piesa Noile suferinţe ale tinăru­­lui , pusă în scenă la „Bulandra“ are meritul, chiar dacă nu e sclipitoare, de a fi contemporană. Ca text. Cît priveşte interpretarea, ea este, ca întotdeauna, excepţională, în cazul lui Virgil Ogă­­şanu, şi convingătoare în cazul actriţei de mare ta­lent care este Valeria Seciu. Spectacolul merită să fie văzut şi pentru concepţia regizorală , şi, mai ales, pentru noua „aşezare" a sălii de la Grădina Icoanei. La Teatrul Mic se joacă de mult, cu succes. După­ cădere, piesa serioasă a lui Mil­ler, şi cei care n-aţi văzut-o pînă acum, duceţi-vă pentru creaţia actorului de un real dramatism, Ion Marinescu. L-am lăsat la urmă pe Hamlet (al lui Cernescu de data aceasta), despre care toată lumea spune cuvinte, mari, shakespeariene şi pe care eu însumi îmi propun să-l văd neapărat săp­­tămîna viitoare. * . Am fost la premiera filmului Porţile albastre ale oraşului, realizat după un scenariu de Marin Preda, care era, mi se pare, şi el in sală, undeva pe sus, cu emoţii, şi vă mărturisesc că emoţiile scenaristului s-au transmis şi jos, în sală. Pe scurt , filmul mi-a plăcut, numărîndu-se printre puţinele creaţii româneşti în domeniu, care pot fi văzute de la cap la coadă cu interes crescînd şi nu invers. Foarte în rol, cum se spune, Ion Caramitru, Costel Constantin şi debutantul al că­rui nume îmi scapă, nu însă şi interpretarea plină de har. Se anunţă şi o premieră absolută, Fraţii Jderi. Ce vă pot spune ? Vom merge să o vedem cu toţii, din patriotism şi din stimă pentru Mircea Drăgan, iar la urmă vom discuta. Nu mă îndoiesc că va fi ceea ce aşteaptă toată lumea de la un regizor de seriozitatea sa şi de la un autor de seriozitatea lui Sadoveanu, plus vitejia fraţilor Jderi. Trecem repede peste muzică, neavînd ureche muzicală. Tocmai pentru aceasta e bine să fim în sală la deschiderea ciclului de audiţii cu tema „Limbajul muzicii şi tainele lui“, luni 22 aprilie, la Sala Mică a Palatului. Ciclu susţinut de George Bălan. Cei care n-au văzut încă un dirijor japo­nez, au ocazia unui prim contact vineri, 26 aprilie, la Filarmonica din Bucureşti, unde se vor pre­zenta lucrări de Beethoven, Schumann şi Brahms. Cărţi apar multe, dar nu toate sunt bune. Am citit zilele acestea, cu sufletul la gură, închipui­­ţi-vă, o carte de critică : Scriitori români de azi de Eugen Simion. Cum îmi voi spune părerea în altă parte mai pe larg, nu mai insist, dar v-o recomand. Mircea Maliţa e prezent în librării, cu nişte ispititoare eseuri : Pietre vii (Ed. Eminescu), iar Const. Ciopraga cu studiul Personalitatea lite­raturii române (Ed. Junimea). Ajung trei cărţi pentru o săptămînă. Şi o singură expoziţie : cea de la Dalles, „Salo­nul de primăvară al pictorilor şi sculptorilor din Municipiul Bucureşti“. Dacă putem face recoman­dări şi pentru viitorul mai îndepărtat, am sugera (nu ştiu cine se ocupă cu astfel de treburi) nişte expoziţii personale : Gheorghe Apostu, Sabin Bă­­laşa, Ion Gheorghiu. Am început alfabetic, după cum vedeţi, cunoscind ce va să zică să fii artist şi-mi lipseşte un pictor cu V ca să închei, dar nu-mi vine un minte. Iar dacă ar fi să mă plimb, aş sta totuşi acasă şi aş mai citi. 2­ IMMM PARTIDA CU BRAZILIA #_ SCRIU aceste rînduri cu cîteva ore înaintea întilnirii cu naţionala de fotbal a Braziliei şi există riscul ca rezultatul să contrazică într-un fel sau altul modes­tele noastre observaţii. E un risc pe care ni l-am asumat cu premeditare... Brazilia se resimte după retragerea lui Pele şi a celorlaţi monştri sacri , nici măcar în fot­bal talentele mari nu se găsesc pe toate drumurile... Rezultatele obţinute de brazi­lieni în perioada de pregătire au fost mo­deste şi chinuite : majoritatea victoriilor la un punct diferenţă. Asistam acum patru ani la triumful de­plin al Braziliei. Nu cred că există posi­bilitatea reeditării acelei extraordinare per­formante, la actualul campionat. R.F. Ger­mania a fost întotdeauna principalul ad­versar al tuturor echipelor care visau să cucerească titlul, oferind in același timp partidele cele mai frumoase — nu se poate uita, de pildă, acea splendidă semifinală cu Italia... E deci greu de presupus că ea nu-și va fructifica la maximum avantajul marelui talent și avantajul terenului pro­priu... Dar noi ? Cind echipa lui Angelo Nicu­­lescu a pierdut cu 2—3 partida oficială cu viitoarea campioană mondială a fost cri­ticat de către unii confraţi prea exigenţi Era o Brazilie puternică, strălucitoare, nu cea de acuma, care se chinuie să termine la egalitate cu Mexicul. Echipa Braziliei nu mai este cea de odinioară, iar echipa României încă se caută, încă tinjeşte după o formulă şi o idee de joc... E o caracte­ristică a echipei României faptul că se simte bine in compania formaţiilor puter­nice, care ii stimulează ambiţia şi talen­tul... Sincer vorbind, mi-e mai teamă în preliminariile europene de partida cu Da­nemarca decit de cea cu Spania... In orice caz, turneul din America Latină, cu toate neplăcerile legate de întreruperea campio­natului, ne va ajuta să căpătăm imaginea reală asupra posibilităţilor noastre. Cu toate riscurile de a-ţi vedea ridurile, e bine să te uiţi din cînd in cînd in oglindă. Teodor Mazilii CITITORII ŞI FILMUL ROMANESC • PE adresa redacţiei au sosit numeroase scrisori de la cititori în Intimpinarea Conferinţei cineaştilor, care se desfăşoară in aceste zile. Dezbaterea preconizată cu prilejul publicării tezelor Asociaţiei Cineaşti­lor a trezit un larg ecou printre „beneficiarii“ creaţiei cinematografice. Opiniile spectatorilor de film vin să completeze, cu o altă dimensiune, dezbaterea problemelor de fond ale cinematografiei româneşti, acum, când Conferinţa cineaştilor îşi propune o analiză lucidă, temeinică şi responsabilă, a realizărilor obţinute în acest domeniu, şi o nouă deschi­dere de perspectivă. — «SUNT un spectator constant al filmelor româneşti — mărturiseşte, în­tr-o scrisoare amplă, profesorul COS­­TEA VLADIMIR din Bucureşti — şi cred că ultimii ani au marcat un în­semnat progres în domeniul filmelor inspirate de realităţi prezente. Avem nevoie de cît mai multe filme care să ne reprezinte preocupările, gîndurile, munca noastră de fiecare zi, pasiu­nile, să ne reprezinte pe noi aşa cum sîntem, cu bucurii şi nelinişti, cu îm­pliniri şi îndoieli. De ce m-a intere­sat în mod deosebit un film ca Pro­prietarii ? Pentru că am simţit în el bătaia de inimă a timpului prezent. De ce m-a emoţionat Drum în penum­bră (pe care l-am revăzut cu plăcere la televiziune) ? Pentru că oamenii erau foarte adevăraţi acolo, mă sim­ţeam undeva printre ei, alături de ei, „în ei“. De ce mi-a captat atenţia Ex­plozia ? Pentru că avea mult dina­mism, o acţiune densă, şi avem multă nevoie de astfel de filme de actuali­tate, pe care să le urmărim „cu sufle­tul la gură“, de la început pînă la sfirşit, aşa cum privim filmele lui Sergiu Nicolaescu. Se mai întîmplă şi altfel, ca filmele româneşti să ne piar­dă pe drum, şi asta se întîmplă, cred, tocmai pentru că autorii lor nu au prea multe de spus despre noi şi pen­tru noi». — ERA firesc ca problemele crea­ţiei cinematografice de actualitate să-i preocupe în mod special pe corespon­denţii noştri. Pe această temă sunt axate, de fapt, majoritatea scrisorilor primite. Dr. MIHAI MITEA din Cluj face cîteva consideraţii privind „rela­ţiile“ filmului românesc cu viaţa satu­lui contemporan : «Am cunoscut satul românesc ilustrat în cele mai diverse genuri cinematografice, sub cele mai variate ipostaze sufleteşti. Comedia lui Saizescu Un surîs în plină vară ne-a arătat, de pildă, amuzant, o anume faţetă a satului, unele mentalităţi de care ne despărţim rîzînd copios. Şi totuşi, în ciuda acestor realizări, mai sînt încă multe de făcut pentru a cu­prinde multitudinea de aspecte pe care o îmbracă dinamic satul nostru de as­tăzi. Se vorbeşte tot mai mult despre in­tegrarea intelectualului în viaţa rurală, de asimilarea şi naturalizarea lui în universul agrest. Profesori, medici, a­­gron­omi, economişti sîr ft factori tot mai importanţi în dezvoltarea ritmică eco­­nomico-socială a satului, cadre de con­ducere care imprimă prin întreaga lor activitate un anumit impuls mersului înainte al societăţii săteşti. Intelectua­lul de la sate — cu împlinirile, satis­facţiile şi preocupările sale, cu lumi­nile dar şi cu umbrele sale, procesul integrării sale în lumea rurală, nu lip­sit de unele impasuri şi limite, efortul tuturor intelectualilor din comune pentru ridicarea gradului de conşti­inţă şi pregătire de cultură generală a ţăranului nostru — iată cîteva subiec­te care îşi aşteaptă prioritatea pe ma­rele ecran. — «FILMELE cu subiect contempo­ran — ne scrie prof. LAURENŢIU GH. ŞTEFÂNESCU din Bucureşti — nu sunt ancorate, toate, în problematica stringentă a zilelor noastre. Sunt abor­date teme minore, banale de multe ori. Cred că orice om de cultură ar fi interesat să vadă pe ecran un film după piesa lui Paul Everac Un fluture pe lampă, după piesele lui Aurel Ba­­ranga Opinia publică şi Interesul ge­neral, sau ceva asemănător. O altă la­cună este aceea a lipsei, putem spune totale, a filmelor despre şi pentru tine­ret. S-a făcut prea puţin în această di­recţie, s-a lucrat cu frică şi fără curajul necesar. S-ar putea să greşesc — dar am impresia că Ion Băieşu şi Octav Pan­­cu-Iaşi — ar fi printre cei mai îndrep­tăţiţi să „atace“ nişte scenarii referi­toare la tineret — pe care-i cunosc foarte bine şi prin intermediul sute­lor de scrisori citite pentru rubrica „De la om la om“ publicată în pagi­nile „Scînteii Tineretului“. Avem un tineret bun, conştiincios — aprecia n­ o dată tovarăşul Nicolae Ceauşescu, şi de aceea considerăm că el trebuie să-şi găsească locul cuvenit în cine­matografia noastră, atît în scenarii, cît şi în realizarea lor». — FLORIN ANGHEL, de la liceul „Nicolae Bălcescu“ din Piteşti, după ce relatează povestea nu tocmai fericită a unui propriu scenariu de film, face cîteva observaţii cu valori generalizatoare: «...Asta înseamnă, probabil, că „materialul“ a fost prost. Nu e nici o supărare. Ar fi fost su­părare dacă m-aş încăpăţîna să cred că e bun. Sau dacă — aşa prost cum e — l-ar fi luat cineva în serios şi l-ar fi făcut film. S-a mai întîmplat (cu alţii). Atîta supărare am , că nu mi s-a răspuns nici măcar ca la „Poşta redacţiei“ , nu mai încercaţi. Barem atît... Mă gîndesc însă că, dintr-o sută de „idei“ cinematografice, una ar putea să fie aptă pentru a deveni scenariu. Fiindcă şi noi, „a­­matorii“, cunoaştem bucurii şi neca­zuri, fericiri şi nefericiri, împliniri şi decepţii. Şi noi visăm, îndrăgim, ne zbuciumăm, afirmăm, negăm, cădem, ne ridicăm. Intr-un cuvînt, trăim, Trăim zilele — şi clipele *£■ fier­bihe ale vremurilor noastre. De aceea ieri, dacă dintr-o sută, numai un singur „amator“ ar vedea şi simţi „cinema­tografic“ cîteva frînturi din tumultul vieţii — încă ar fi de-ajuns pentru a nu se renunţa la cultivarea „ideilor“ cinematografice — virtuale scîntei ce ar putea aprinde şi înaripa mii de suflete». — SPAŢIUL nu ne îngăduie repro­ducerea tuturor scrisorilor primite în ultimele săptămîni la redacţie, şi nici măcar citarea lor fragmentară. Vom mai aminti doar pledoaria ingine­rului EMIL RADUŢOIU, din Timi­şoara, pentru un repertoriu cinemato­grafic de calitate pe ecranele noastre, pledoaria sa pentru arta autentică, pe care o aseamănă cu cercetarea ştiin­ţifică fundamentală („singura în măsură să conducă spre marile des­coperiri“), şi vom face loc scrisorii unui binecunoscut cineast amator, IO­SIF COSTINAŞ, tot din Timişoara, pe o temă aparent „specioasă“, dar, de fapt, de o mare însemnătate cultural­­educativă : «în tezele Conferinţei Aso­ciaţiei Cineaştilor, activitatea de cine­­club a fost denumită „şcoală a formă­rii gustului artistic, a culturii cinema­tografice înaintate“. Iată, aşadar, re­zumată în cîteva cuvinte, una dintre principalele meniri ale cineamatoris­­mului, care, într-o perspectivă foarte apropiată, ar putea justifica pe de­plin eforturile materiale din ce în ce mai substanţiale consacrate dezvoltă­rii acestui gen al mişcării artistice de amatori din ţara noastră. In cineclu­­buri se formează, sau trebuie să se formeze, cinefilii avizaţi­­spun „cine­fili avizaţi“, deoarece există o cate­gorie de consumatori fervenţi ai celei de-a 7-a arte, „cinefili“ care pot vedea de-a valma, fără tresăriri de conştiinţă, tot ce rulează la un mo­ment dat pe ecrane, de la o floare şi doi grădinari pînă la Structura cristalului), capabili să influenţeze ridicarea exigenţei publicului specta­tor în aprecierea producţiilor cine­matografice româneşti sau străine. Asistăm, pe an ce trece, la o creş­tere numerică spectaculoasă a cine­­cluburilor, atît la oraşe, cît şi în mediul rural, cineamatorismul dobîn­­dind astfel, cu adevărat, un caracter de masă. Mi-am permis să atrag atenţia şi cu alte ocazii, asupra lipsei acute de îndrumare care se resimte în unele cinecluburi, mai ales în cele nou înfiinţate, sectorului de speciali­tate al Centrului de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artis­tice de masă Bucureşti fiindu-i im­posibil să acopere întreaga reţea de cinecluburi din ţară. Au fost şi sunt realizate „după ureche“ zeci şi zeci de filme, uneori fără cunoaşterea ce­lor mai elementare reguli de creaţie cinematografică. Acum, cînd lucrările Conferinţei Asociaţiei Cineaştilor sunt în plină desfăşurare, ar fi poate o­­portună realizarea unui program de îndrumare sistematică a cinecluburi­­lor, atît sub aspect tehnic, cît şi, mai ales, din punct de vedere artistic, un program eşalonat pe o perioadă de mai mulţi ani, la elaborarea căruia să contribuie, pe lingă sectorul de specialitate al Centrului de îndru­mare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă Bucureşti, sau re­prezentanţii unor foruri şi organisme care patronează cinecluburile, şi cei rîiai activi istogaşţi amatori. Desigur, ,mat finalitatea.­,acestui deziderat legi­tim şi necesar va implica un efort destul de serios în plus pentru cei care, îmi place să cred, vor răspunde solicitării noastre. Dar cunoscîndu-i pe cîţiva dintre statornicii susţinători ai filmului de amatori, nu fără spe­ranţă au fost scrise aceste rînduri». Rad. LIVIU NIŢU : Balerină Minimum • CÎTEVA sute de elevi dintr-o şcoală aflată la nord de lacul Victoria (Tanzania) au fost inter­naţi in spital deoarece, spre îngri­jorarea generali, porniseră, de la o vreme, să rida in gura mare fără contenire. In momentul cind scriem rindurile de faţă, medicii caută tratamentul cel mai indi­cat pentru oprirea hohotelor. Cu toate că unui observator ipotetic de pe altă planetă şi informat atit cu privire la efor­turile disperate ale umoriştilor de a provoca risul cît şi la ne­voia publicului de a se amuza cotidian, dorinţa medicilor de a tăia fără întirziere pofta de ris a copiilor i s-ar părea paradoxală, noi înţelegem foarte bine neli­niştea persoanelor răspunzătoare de sănătatea celor mici. Pe de o parte, toată lumea ştie cit de uşor se poate muri de ris. Pe de altă parte, oamenii simt că sunt de prins cu-adevărat mai ales in clipele cind se fac de ris. In sfirşit, asemeni gripei, scarlati­­nei sau altor boli, risul e molip­sitor şi, prin urmare, nociv pe plan social. Ţinind seama de progresul terapeuticelor moderne, sunt în­credinţat că şcolarii atinşi de morbul veseliei işi vor reveni la normal. Ceea ce — dacă luăm in considerare observaţia lui Hegel, potrivit căreia sufletul imediat sau natural al individului este învăluit in melancolie şi copleşit parcă de ceva anume — înseamnă că bolnavii vor ieşi din spital sărind in sus de bucurie că nu le mai arde de ris. Al. MIRODAN „Transilvania" • REVISTA „Transilvania“ din Sibiu, tipărită excelent, avusese o vreme un profil incert, datorită pe de o parte ca­renţelor de organizare a materialelor, iar pe de alta, însuşi conţinutului aces­tor materiale, inegale ca valoare, şi care nu vădeau o continuitate in preocupări, o strategie redacţională. Cele trei numere apărute in cursul acestui an dovedesc un progres real, efortul de concentrare pe o anume tematică, de cuprindere mai largă a fenomenului cultural şi de teo­retizare. Direcţia principală a publicaţiei pare a fi aceea de a contribui la înţelegerea complexităţii funcţionale şi a implicar­­iilor valorice de universalitate ale cul­turii şi artei româneşti. In acest sens, in primul număr pe acest an s-a orga­nizat o anchetă la care au participat Ion Dodu Bălan care demonstrează că poporul român a creat opere ce „au îm­bogăţit toate curentele literare şi artis­tice, printr-o manieră originală şi adesea sincretică“. Aurel Rău — care consideră îndreptăţit că „scrisul, arta românească, trebuie să se preocupe mai ales de a viza cit mai adevărat şi mai acut univer­salul in modalităţi specifice limbii şi spiritualităţii noastre şi mai puţin de livrarea imediată in exterior, care foarte bine poate constitui una din sarcinile a­­genţiei de comerţ“, de a da „răspunsuri proprii la întrebări aceleaşi pentru întreaga omenire“, şi Mircea Blaga, care combătîndu-i, în continuare, pe dinami­tarzii care caută să opună specificului naţional universalitatea, el ia hotărit atitudine şi împotriva cultivării cu obsti­naţie a specificului de suprafaţă, care „însemnează degradarea nu numai prin plictiseala repetiţiei dar şi prin prezen­tarea pitorescului incidental ca valoare fundamentală“. In numărul 2 şi 3, problematica e re­luată de alţii şi din alt unghi, cu ob­servaţii, pertinente şi ele. Vorbeam apoi de un interes mai sus­ţinut pentru problemele teoretice în genere. O viziune nouă, creatoare, asu­pra filozofiei hegeliene de Marin Panait (nr. 1) in care se discută interpretarea dată de D. D. Roşea filozofiei lui Hegel. Teorie, acţiune şi umanism de l. Ma­xim Danciu (nr. 2), recenziile aceluiaşi din nr. 3 la volumele „Introducere in sociologie" de Miron Constantinescu şi la lucrările de antropologie filozofică ale lui C. I. Gulian, o demonstrează. E vizibil, iarăşi, efortul de a impune atenţiei publice tineri scriitori de valoa­re, precum poetul Titus Andronic (nr. 2) şi prozatorul Ştefan Mate Găbrian (nr. 3). Cronica literară, mai ales cind e sus­ţinută de Mircea Tomuş, la obiect tot­deauna, pertinentă, cu observaţii inte­resante. Rubrica de recenzii substanţial lărgită. Deficienţele publicaţiei ţin încă de un interes mult prea pronunţat pentru cer­cetări arhivistice, locale şi oarecum gra­tuite. Un articol, ca cel semnat in nr. 2 de Valentin Silvestru — Destinul istoric şi biografia problematică a teatrului din Sibiu — indică, într-un fel, soluţia lichi­dării unei atari deficienţe , raportarea la trecut pentru a lumina o problemati­că contemporană, şi nu de dragul ei numai. » Si in ceea ce priveşte organizarea ma­terialelor mai sunt încă multe de făcut. Bunăoară, în mod firesc, un articol strict informativ ca Istoriografia română pes­te hotare de Vasile Netea n-ar fi tre­buit să ţină capul de afiş al numărului. Ar fi de dorit ca strădania redacţiei să se îndrepte către o mai puternică anco­rare in actualitatea culturală româneas­că, o dezbatere dintr-o perspectivă mai adecvată, analitică, a activităţii cultu­rale locale, o mai bună punere in pa­gină — după importanta lor — a ma­terialelor. Ioana Voicu Cartea străină THÉOPHILE GAUTIER: „Avatari IN timpul lecturii tulburătoarelor po­vestiri fantastice ale lui Théophile Gau­tier, ne reaminteam de rînduri mai vechi în care reluam teza romantismu­lui descoperitor al noilor zone ale li­teraturii, prin coborîri interioare, prin descifrarea adevărurilor în moduri su­biective, prin viziunile noi date de starea pe ţărmurile fluviilor unde curg marile mistere. Se acorda acum visă­rii şi subconştientului un mare rol creator. Scriitorii înclinaţi către con­templaţie îşi poartă transfigurările pînă la viziuni halucinante. Erau revelările misterului care nu mai existase în poe­zia lumii. Era o viaţă ocultă, descope­rită acum, cu toţi fiorii noi ai necu­noscutului, explorat pînă la extreme limite. Se credea numai in realitatea pe care Eu­ o creează. Exista însă o sigură intuiţie a Uni­versului, o căutare intensă în trăirea ocultă a lucrurilor însufleţite de pan­teism. Sunt noile realităţi ale miste­rului, descoperite în îndepărtarea de lo­gica raţională, în fantezie sau în cores­pondenţe invizibile, care pot lega uni­tar toată creaţia. Sunt puteri absconse care pot invada de dincolo de reali­tate, izbind sensibilitatea dilatată a poetului. Netraduse frecvent prin cu­­vintele-idei, ci prin cuvinte-sugerare muzicală, apte de a pregăti în cititor o stare sen­soria­lă de receptivitate a noilor, arcanelor noţiuni, înfăşurate in mister, in această nouă realitate secre­tă: scufundarea, explorarea în interior este a tuturor, dar numai scriitorul poate percepe reverberaţiile sonore, co­respondenţele acestei invizibile lumi. Anormalitatea, dilatarea sensibilităţii, reflectarea unor sensuri de taine, son­darea în necunoscut, căutarea noului in prăpăstii ignorate, impulsionează spre spiritualitate noua literatură. Adevăruri oculte din indescifrabila natură se pot revela numai spiritului atunci cînd gin­­direa sucombă prin­ existenta ei nedez­­voltată la o structură primă sau prin imposibilitatea de a găsi răspunsuri, întreaga realitate se poate claustra în Eu, care poate avea drept suprem atri­but fantazia a cărei facultate permite descifrarea misterioaselor caractere ale Cosmosului. Scriitorii intuiesc și trans­­mit ecourile zonelor misterioase ale ne­cunoscutului, ale infinitului,, comuni­când cu natura. Scriitorii sunt viziona­rii, pătrunzători ai noilor lumi. Ei în­deplinesc oficiul de intermediari ai ex­traordinarei lor perceperi (căci simţu­rile lor dilatate sunt cele mai vibra­toare receptoare), intre Univers şi omul care nu este poet. Puterea suficientă a solitudinii acordă facultatea de a simţi direct viaţa şi de a privi lucru­rile în frumuseţea lor originară. Scrii­torii romantici recunosc Naturii forţa de a-şi fi arhitect creator, de a fi în­sufleţită de trăire, de o curgere me­reu reînnoită. A „vedea“ şi a ..auzi“, sunt facultăţile supreme ale poetului, iar bătaia inimii realităţii este recep­tată numai de către aceia care se în­clină cu fervoare spre Natură, îndepăr­­tîndu-i densele văluri, prin intuiţie şi studiu intens. Ei caută sensul univer­sal, cu puterea magică pe care le-o acordă structura lor specifică de a pă­trunde esenţe, de a fi clarvăzători, de a străfulgera spre alţii revelarea ade­vărurilor. Conştiinţa morţii îi diferenţiază pe oameni de restul existenţelor. Din tra­gicul acestei culmi, sfirşit al trăirii, care este dizolvarea materiei, scrii­torii romantici au făcut o con­stantă a literaturii, o lege austeră, etică. După cum ei au perceput miste­rul general, înfăşurînd lucrurile sau ste­lele, gîndirea de Dumnezeu nou, crea­ţia, trecînd dincolo de zăgazurile ridi­cate în faţa cunoaşterii de imposibili­tatea pătrunderii sensurilor universale, dincolo de poezia care, singură, poate uneori explica, descifrând prin intuiţie. Ei au populat golurile ştiinţei cu fan­tastice creaţii de vis şi au predicat so­lidaritatea umană înfiorată sub atinge­rea infinitului exprimat în moarte, în mister. Acesta este sensul primordial al na­raţiunilor fantastice ale lui Théophile Gautier. Scriitorul romantic france­z a putut reda cu intens dramatism con­ştiinţa de inexorabilitate a stării mor­ţii, invăluind un marele mister al tre­cerii de dincolo pe morţii care inter­ferează încă viaţa. Ei se pot întoarce, cu permanenţa sentimentelor, in visul acelora care nu le pot accepta dispariţia, aducînd sen­zaţiile unei necunoscute lumi care poa­te înfiora de sensurile grave ale miste­rului. Există în naraţiunile lui Gautier o stare medhanică în evocarea acelora care revin de dincolo de moarte,­ ne­­putînd uita marile iubiri ale pămîntu­­lui şi vieţii. Desigur că stării de con­templaţie fixă, de scufundare absolută în amintire şi iubiri, îi datorează Gau­tier intuiţia, puterea de mag reînvie­­tor al morţilor. Gautier izbuteşte să în­făţişeze cu luciditate deplină interferă­rile lumii de dincolo cu existenţa pâ­­mînteană, prin viziuni de înaltă poe­zie, extrasă din necunoscut. Modernitatea naraţiunilor sale se ex­plică încă o dată de la existenţa plas­­matică a misterului in arta sa. Sensibi­litatea sa acordă consistenţă unei noi realităţi, a unui vast zăcămînt de fan­tome. Neliniştea căutătorului căruia pri­ma dată i se descopăr neexplorate, ne­cunoscute zone de noi realităţi, este o nelinişte profund umană. Există o sete de cunoaştere care coboară în abisurile în care explicaţiile nu le mai poate a­­corda filozofia sau raţiunea, ci starea fantastică a poeziei. Personajele nara­ţiunilor sale percep invizibile interpene­traţii şi complexe stări, atunci cînd dez­­văluiesc aparenţe, incercînd să pătrun­dă in miezul secret al lumii. La rin­­dul nostru, nu vom putea uita niciodată tulburătoarea înalta poezie a lui Mi­­hai Eminescu­ din Avatara faraonului Tia, această iniţiere cutremurătoare în misterele morţii şi ale reînvierii labirin­tice. Traducerea Andreei Dobrescu-Vara­­din transmite fiorii neliniştei de explo­rare în zonele de taine, proiectînd asu­­pră-le luminile sensibilităţii, creînd ha­­louri fosforescente. Ea redă astfel spe­cificul „prozei fantastice exemplare“ a lui Théophile Gautier, despre care scrie Laurenţiu Ulici în lucida, geome­trica sa prefaţă. Alexandru Balad EX-LIBRIS • SCRIITORUL ucrainean Iuri Smo­­lici, laureat al premiului Lenin, e autorul unui mare număr de romane, nuvele, povestiri, piese de teatru. In ultimul timp şi-a tipărit memoriile sub titlul Urmare a povestirii despre neo­­dihnă, unde evocă prima generaţie de scriitori sovietici intraţi în literatură in epoca revoluţiei. Printre cei evocaţi este şi Konstantin Paustovski, admirat pen­tru măiestria cu care „pictează“ munca omenească şi natura, pentru fineţea şi scrupulozitatea de chirurg cu care îşi analizează propria sa operă, pentru por­tretele, cu o aură romantică, de o so­noritate tandră, intimă şi vibrantă. • CUNOAŞTEREA operei lui Freud s-a îmbogăţit cu o lucrare capitală : Jurnalul, pe care l-a ţinut unul din pa­cienţii săi celebri, Ernst Lehrs, poreclit şi Omul cu şoareci. Lucrarea, apărută în colecţia „Bibliothéque de la psycha­­nalyse“ condusă de Jean Laplanche, este o Încercare de roman, un document asupra tehnicii lui Freud, asupra „în­doctrinării“ răbdătoare a pacienților săi. • PATRICK BESSON, în vârstă de numai 17 ani, elev de liceu, debutează cu primul său roman, Micile suferințe ale iubirii, in Editions du Seul, roman apărut în luna februarie a acestui an. Romanul a fost remarcat de critici pen­tru talentul precoce, viu, al tînărului autor, pentru umorul seducător. .. Dida Solomon-Galintachi • DEBUTUL pe scena Teatru­lui Naţional, al Didei Solomon, de care, Îndureraţi, ne despărţim, a fost memorabil. Stagiunea 1920—1921 era pe sfîrşite ; Victor Eftimiu, directorul teatrului ţi­nea, totuşi, s-o marcheze prin­­tr-un „spectacol modern“ (era perioada de după primul război mondial, cînd cearta dintre „tra­diţionalişti“ şi „modernişti“­­ era in toi, cînd aceştia din urmă în­vinuiau pe conducătorul primei noastre scene, că „nu şi-a ţinut promisiunea“ făcută la instalare, de a „aduce un aer proaspăt“ in glorioasa instituţie). Pentru „demonstraţie“ s-au a­­les două piese, menite să consti­tuie un spectacol : Domnişoara Iulia de A Strindberg şi Electra de H. Hoffmannstahl , pentru in­terpreta Iuliei. Eftimiu a cerut să i se recomande cea mai ta­lentată absolventă a Conservato­rului, o tînără cu însuşiri scenice personale, care să nu caute să „imite“ pe nici una dintre mari­le actriţe ! Nottara, fără să ezite, a recomandat-o pe Dida Solomon şi nu s-a înşelat. Tinerei actriţe i s-au încredin­ţat roluri, mai mari sau mai mici, în piese de fină analiză su­fletească. Consemnăm, cîteva biruinţe ale Didei Solomon în piesele lui Ibsen : Raţa sălbatică, Hedda Gabler, John Gabriel Borhmann, Pescăruşul de A.P Cehov, înte­meind un ansamblu propriu, cu intenţia de a cultiva un reper­toriu cu problematică socială — teatrul „Caragiale“ — Dida So­lomon a interpretat, intre altele, rolurile principale din Maya de Simon Gantillon, Ratatul de H. Lenormand. Revenind la Teatrul Naţional, Dida Solomon (care între tim­p jucase intr-unul din primele noastre filme, Trenul fantomă) a apărut in Vinovaţi fără vină de N. Ostrovski, insir­te mărgă­rite de Victor Eftimiu (rolul Vră­jitoarei), Citadela sfărîmată de Horia Lovinescu. Legată de teatru, cu care in­tr-o vreme şi-a confundat viaţa, actriţa — caracter integru — la­să in urma sa părere de rău, o amintire luminoasă Ioan MASSOFF

Next