Contemporanul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 28, nr. 1-27)
1974-02-01 / nr. 6
6 Teatrul liric din Constanţa : „Soarele Londrei“ • CU punerea in scenă a acestei operete româneşti contemporane, Teatrul liric constănţean oferă o imagine mai exactă a potenţialului său valoric, realizând, totodată, unul dintre cele mai bune succese din ultimele stagiuni. Pe scena constăţeană se acordă fericit una dintre operetele româneşti cele mai izbutite cu una dintre montările cele mai inspirate. Avantajul e reciproc, lucrării lui Florin Comişel şi Nicuşor Constantinescu relevîndu-i-se o nouă personalitate, iar artiştii teatrului liric fiind mai bine puşi în valoare de o partitură substanţială, modernă, perfect circumscrisă canoanelor genului. Impresia generală e aceea a unui spectacol închegat, în care libretul, muzica, dansul şi scenografia îşi dau mina intr-o deplină fuziune, cu tendinţa eliminării oricărei fisuri. Regizorii (Nicuşor Constantinescu, autor al libretului, şi Ion Drugan) pun accentul pe mişcarea cântăreţilor-actori, şi îndrumă către un joc de scenă simplu şi firesc. Dansul se integrează perfect în acţiune şi constituie în sine o realizare remarcabilă a coregrafei Mireille Savopol, a trupei de balet şi a celor doi solişti — Isabela Aguletti şi Fănică Lupu. Iar cadrul scenografic (Dan Nemţeanu şi Mircea Niculau), adecvat stilistic şi funcţional, e unul dintre atuurile succesului Celălăit atu, cel mai mare, poate, deţine magistrala creaţie a actorului convertit la operetă, Romei Stănciugel, în rolul tragedianului Kean, „soarele Londrei“, personajul complex şi complicat în jurul căruia se structurează acţiunea. Sunt rare în spectacolele noastre de operetă contribuţiile actoriceşti care să aibă forţa, emoţionalitatea, dramatismul sau căldura celei cu care Romei Stânciugei impune tulburătorul personaj Kean. Adăugaţi o voce de tenor proaspătă, frumos timbrată cu inflexiuni baritonale, o mobilitate corporală impresionantă pe care numai studiul zilnic ţi-o dă, şi veţi avea imaginea aproximativă a realizării rolului principal. Mai remarc, din distribuţia pe care am văzut-o eu, două soprane : Maria Dorobanţu, cînd lirică, cînd ingenuă in rolul îndrăgostitei Anna Damby, şi Romfila Radu, impunătoare în contesa Floria . Nae Ivănescu e cuceritor prin bonomia personajului său, Solomon, iar Radu Popescu — convingător în Prinţul de Galles. Şi ceilalţi interpreţi, cîntăreţi sau actori (Niculina Cîrstea, Jean Stamatiade, Niki Popescu, Lucia Georgescu-Szabo, Sofronie Cădariu ş.a.) se integrează firesc în spectacol, sub bagheta promptă, sigură, a lui Silviu Panţîru. Corul, condus de Boris Cobasnian, are o frumoasă ţinută muzicală, dicţiunea şi mişcarea urmînd a fi Încă revăzute. Nicolae SPIRESCU Corala „Macalester“ 11 • CU cîteva zile in urmă, Muzeul de Artă, in colaborare cu Institutul de istoria artei al Academiei de ştiinţe sociale şi politice, a prilejuit publicului bucureştean întîlnirea cu o valoroasă formaţie corală alcătuită din tineri studenţi americani I „Macalester“. Păstram vie in memorie impresia excelentă lăsată de Corul Oberlin, intr-un turneu efectuat la noi, şi am aşteptat cu maxim interes evoluţia acestor interpreţi. A fost o veritabilă demonstraţie, ce a reunit, aşa cum observa muzicologul Alfred Hoffman , care a oficiat serviciile unei bune gazde — plăcerea tipică formaţiei de amatori, caracterizată printr-o indiscutabilă dragoste faţă de muzică, şi practicarea ei cu nivelul profesional de excepţie. O tehnică vocală cultivată cu mult bun simţ, susţinută cu precizie şi supleţe, pe baza unei impecabile culturi de gen, cuplată cu o rară fineţe a atacului, şi o notabilă puritate a Intonaţiei, condusă cu măiestrie printr-o impresionantă disciplină a nuanţei — consider că sunt cele mai de preţ valenţe ale artei interpreţilor. Dirijorul lor, dr. Dale Warland, pune în slujba acesteia o gestică amplă, clară, nu neapărat metrică, vibrînd permanent ca interpret, nu numai ca şef al ansamblului, şi manifestînd o grijă maximă pentru dicţiune, pe care o pune la baza unor veritabile planuri de arhitectură dramatică. Paleta repertorială, extrem de diversă, a înscris citeva madrigale, un cîntec gregorian, mai multe monodii, două cîntece spirituale, patru pastorale, două dificile cîntece de Maurice Ravel, trei foarte Inspirate piese de Samuel Barber, monodia Seninătate de Charles Ives și muzică folclorică americană. Soprana Cheryl Conklin a redat extrem de atrăgător, cu multă sensibilitate, monodia solitară Feciorul căruţaşului, lucrare aparţinînd folclorului american, cu teme de largă sau restrînsă respiraţie, prezentate variaţional, canonic, exteriorizînd multă prospeţime şi atractivitate. Din creaţia contemporană, Patru pastorale de Cecil Effinger, o suită contrapunctică, pe alocuri modală, cu mişcări labile, traducea o nostalgie rece, rafinat colorată, iar poenul Voci in noapte de Nicolas Roussakis, o comandă a dirijorului formaţiei, era o muzică „vrăjită“, cu şoapte, exclamaţii, onomatopee şi puţină percuţie, întregul concert s-a aflat, de fapt, pe linia Intenţionată — puncte de comunicare, repertoriul eraind un exemplar conţinut etic şi, ceea ce mi se pare demn de subliniat, cu un veritabil crez înscris , program prin miniatura folclorică De cite ori simt spiritul. Anton DOGARU Din viaţa Uniunii |! Compozitorilor || • CELE mai recente cenacluri de luni seara ale Uniunii Compozitorilor au adus in dezbatere primul volum al cărţii muzicologului Octavian Lazăr Cosma Hronicul muzicii româneşti, şi tema Tendinţe înnoitoare şi spirit contemporan în muzica românească. In discuţiile ce au urmat lecturii referatelor prezentate de muzicologii Gheorghe Firea şi Viorel Cosma, s-au conturat o serie de consideraţii asupra periodizării şi situării în context universale creaţiei muzicale naţionale, iar în cadrul următoarei dezbateri, doi compozitori — Anatol Vieru şi Doru Popovici — şi-au expus punctele de vedere, într-o fructuoasă confruntare de opinii cu ceilalţi participanţi la discuţii. Stagiunile Filarmonicii clujene • PARALEL cu tradiţionalele sale concerte prezentate la sediu, Filarmonica din Cluj a organizat — în colaborare cu Comitetele judeţene şi municipale de cultură şi educaţie socialistă — o stagiune permanentă în cîteva oraşe învecinate, încă de acum doi ani. Deva a beneficiat de prezenţa periodică a orchestrei simfonice clujene, iar începind de anul trecut iniţiativa s-a extins, cuprinzînd Hunedoara şi Turda. Pentru actuala stagiune, sălile au fost vîndute prin abonament (la întreaga lor capacitate) unui public receptiv şi exigent, din care o bună parte o constituie elevii. Calitatea programelor, a interpretării, precum şi a prezentării lor (căci concertele sunt întotdeauna precedate de comentarii menite să deschidă auditorilor căi de înţelegere spre lumea muzicii) au prins să-şi spună cuvântul în formarea gustului — dovadă faptul că publicul a început să solicite un anumit repertoriu (din care nu lipsesc creaţiile contemporane), iar melomanii Devei şi-au manifestat dorinţa de a urmări de asemeni evoluţia Orchestrei de Cameră a Filarmonicii din Cluj. ”“ Theodor Rogalski Un artist de o rară generozitate A 2 februarie se împlinesc 20 de ani de la moartea lui Theodor Rogalski, muzician multilateral, de mare talent, care a desfăşurat timp de două decenii şi jumătate o rodnică activitate ca şef de orchestră, compozitor şi pedagog. între 1930—1951 dirijor al Orchestrei simfonice Radio-Bucureşti. Intre 1951- 1954 prim dirijor al Filarmonicii de Stat „George Enescu“. Rogalski, străin de orice vedetism, s-a distins ca şef de orchestră datorită autenticităţii interpretării textului muzical, a respectului desăvîrşit pentru intenţiile compozitorului, nu numai în cazul capodoperelor repertoriului universal, dar punîndu-şi talentul şi excepţionala sa conştiinciozitate profesională şi în serviciul confraţilor săi, slujind muzica românească cu un devotament deosebit. A studiat compoziţia Intîi la Conservatorul din Bucureşti, cu Alfonso Castaldi şi Dimitrie Cuclin, apoi la Conservatorul din Leipzig, cu Siegfried Karg-Elert şi, la Paris, cu Vincent d’Indy ; tot aici a studiat orchestraţia cu Maurice Ravel. Primele lucrări care au atras atenţia cercurilor muzicale din capitala ţării asupra tîrţărului compozitor, pe atunci în vîrstă de 22 de ani, au fost Allegro simfonico şi Frescă antică (scene de balet), ambele lucrări scrise în 1923. Succesul pe care îl obţine la concursul anual de compoziţie „George Enescu“ din 1926, cînd i se acordă Premiul I pentru Quartetul de coarde compus în 1925, îl consacră pe Rogalski ca pe unul dintre compozitorii fruntaşi ai generaţiei sale. Quartetul poartă încă amprenta muzicii franceze, cu care autorul a ajuns în viu contact în timpul şederii sale la Paris. Influenţa culturii franceze se manifestă și într-un echilibru ,,latin" al formei. După ce In mod firesc a adus tributul şcolilor la care s-a format, în anii care urmează compunerii Quartetului, Rogalski face o hotărîtoare cotitură în orientarea sa stilistică. Ca şi alţi confraţi ai săi, Rogalski aderă la ideea şcolii naţionale. După perioada post-impresionistă de orientare franceză, caracteristică muzicii româneşti între 1910—1920, cînd nota „naţională“ se manifestă în creaţia unor compozitori români în primul rînd prin scoaterea în evidenţă a unui anumit colorit local şi valorificarea pitorescului folclorului orăşenesc (lăutăresc), inspiraţii din muzica populară autentic ţărănească au determinat o radicală schimbare stilistică a muzicii noastre culte. Cunoaşterea structurii melodice şi ritmice atît de originale a cîntecelor şi dansurilor născute în mediul rural a deschis compozitorilor un orizont nou, oferind posibilităţi inedite ale modului de exprimare, dobîndirea unei independenţe faţă de muzica occidentală. Interesul lui Rogalski este captat mai ales de structura ritmică a dansurilor, fapt ce îl determină să compună Două dansuri româneşti pentru suflători, baterie şi pian la patru miini (1926). Urmează apoi trei cîntece populare, prelucrate pentru voce şi pian (1927). Deşi în armonizarea melodiilor celor două dansuri Rogalski se sprijină în parte pe inovaţiile armonice ale impresionismului, el ştie în acelaşi timp să valorifice în mod ingenios anumite procedee de acompaniament ale tarafurilor de la ţară. Semnificaţia acestei lucrări în contextul muzicii româneşti din cel de al treilea deceniu rezidă în faptul de a fi fost printre primele realizate cu mijloacele stilistice cele mai potrivite pentru scoaterea în evidenţă a specificului românesc plin de prospeţime. Din cauza intensei sale activităţi dirijorale, consacrată în bună parte prezentării în primă audiţie a unor lucrări simfonice ale compozitorilor români, Rogalski nu a avut timp suficient pentru a crea un număr mai mare de lucrări. Astfel, de la compunerea celor două dansuri şi pînă la realizarea pieselor simfonice Inmormîntare la Pătrunjel şi Paparudele (1929), au trecut trei ani. In realitate două ample tablouri simfonice, aceste piese sînt în felul lor unicate în muzica noastră. In ciuda unor elemente caricaturale, lucrarea se ridică mult deasupra unei parodii muzicale sau a unei încercări de exploatare a pitorescului în conţinut şi limbaj. De o rară generozitate şi sensibilitate, Rogalski nu rămînea niciodată indiferent în faţa suferinţei şi a bucuriilor semenilor săi. Inmormîntarea este redarea printr-o imagine muzicală a mizeriei omeneşti din mahalalele Bucureştiului de altădată, iar Paparudele, expresia veseliei unor fiinţe simple, ataşate în trecut de unele obiceiuri golite de semnificaţia lor rituală. Forţa expresivă a muzicii explică şi efectul ei asupra auditoriului care, fără să cunoască titlurile şi substratul programatic al celor două piese, este întotdeauna impresionat la ascultarea lor. Nu mai puţin reprezentative pentru creaţia compozitorului sunt şi cele Două Capricii pentru orchestră (1932), în care materialul tematic este inventat, ca şi în lucrarea precedentă, în spiritul folclorului, pe temeiul transfigurării personale a substanţei muzicale populare. După o întrerupere de opt ani, Rogalski își reia în 1940 activitatea componistică ; abordînd de data, aceasta genul vocal, el scrie trei Balade pentru tenor și orchestră : Iancu Jianu, Toma Alimos, Mihu Copilu. Datorită economiei mijloacelor de realizare, cele trei balade constituie un model de prelucrare a melodiei populare, compozitorul procedînd în spiritul lui Enescu, care spunea : „Să umblăm cu muzica românească cu tact, fără a face un prea mare caz de cunoştinţe acumulate în şcoală“. O baladă are în general o altă amploare decît o doină şi, în concordanţă cu caracterul ei epic, desfăşurarea acompaniamentului, cu rol de comentar al sensului expresiv al melodiilor, justificînd astfel contribuţia compozitorului, creşte şi ea în amploare. Cerinţei de a îmbogăţi melodia populară printr-un aport personal îi corespunde în mod exemplar prelucrarea celor trei balade, în care compozitorul, fără a renega trăsăturile esenţiale ale gîndirii sale armonice, ajunge la o esenţializare a ei, îmbogăţind-o cu procedee derivate din structura arhaică a cîntecelor populare. Au trecut alţi zece ani pînă ce Rogalski a compus cele Trei dansuri simfonice (Joc din Ardeal, Gaida, Horă din Muntenia) (1950). Armonizate în mod deosebit de original, orchestrate strălucit, ele s-au bucurat totdeauna de un mare succes, ori de cîte ori au fost executate în țară sau în străinătate, figurînd printre lucrările favorite ale lui George Georgescu. în anul 1952, Rogalski compune muzica la filmul Viaţa învinge. Conştiinciozitatea profesională nu i-a îngăduit să scrie o lucrare de circumstanţă şi, cu măiestria-i caracteristică, a realizat una dintre cele mai consistente muzici de film, valabilă şi în sala de concert. Curînd după aceasta, Rogalski se îmbolnăveşte, fiind răpit la vîrsta de 53 de ani de o moarte prematură, care pune capăt unei activităţi creatoare bogate, nu atît din punct de vedere numeric al lucrărilor, cit al valorii deosebite a acestora. Datorită acestei valori, Theodor Rogalski şi-a înscris numele în istoria muzicii româneşti printre cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii noastre naţionale moderne. Zeno Vancea Vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor Director muzical la Radio (1939). Theodor Rogalski In anul 1950, împreună cu Constantin Silvestri (1933). La repetiție, cu Orchestra Radiodifuziunii (1941). ! pf ~ ft !- •« f. ff , , ,J concerte concerte Primul concert extraordinar Ion Voicu Inaugurarea ciclului celor trei B la Radioteleviziune VOICU a parcurs un drum firesc , fără rupturi, fără fisuri ; a cîntat o vreme în „Filarmonică“ şi nu se sfieşte să-şi aducă aminte de timpul acela, care il ajută să înţeleagă sufletul orchestranţilor acum, cind se află in fruntea lor ca director al instituţiei. Ca solist, a început prin a avea o predilecţie marcată pentru repertoriul de bravură, către care îl îndrepta îndemânarea sa nativă şi voluptatea de a stirni, pe calea cea mai scurtă, admiraţia publicului. De altfel, nu l-a părăsit nici astăzi, aşa cum ne-a dovedit-o bisul din Paganini acordat la sfirşitul concertului de duminică. Dar însuşi felul cum a cîntat această piesă mărturiseşte netăgăduita evoluţie săvârşită in concepţia interpretativă a artistului. Meritul cel mare al lui Ion Voicu este că nu a stat pe loc, că nu s-a mulţumit să rămină un violonist „de efect“ şi a tins continuu către sfere tot mai inalte ale profesiunii sale, cucerite nu fără efort, nu dintr-odată, dar pînă la urmă cucerite definitiv. In asemenea urcuşuri, drumeţul are nevoie de încrederea şi dragostea celor ce îl înconjoară — şi trebuie spus că această atmosferă favorabilă i-a fost creată în primul rînd de către public, care nu l-a trădat niciodată. Virtuoz strălucitor Voicu nu s-a temut să arate că are ce invăţa de la mai marii viorii acestei lumi ; cind şi-a făcut reintrarea, după studiile cu Iampolski şi Oistrah, ne amintim că a cîntat lucrări de Mozart şi Brahms. Era o cumpănă a carierei lui, se simţea că spontaneitatea işi aflase legi de guvernare mai riguroase şi poate că nu-şi regăsea de la început prospeţimea de baştină. Dar astăzi, după ce am ascultat in vara lui 1972, la Taormina, un fenomenal Concert in Re major de Paganini, care i-a pus pe gînduri pe italieni, după ce am urmărit duminică Concertul in Re major de Beethoven, armonios echilibrat în alcătuirea lui intimă, ne putem da seama de noblețea efortului făcut in anii aceia care şi-a dat ulterior roade bine pîrguite. Intr-o aceeaşi direcţie — dar pe alt plan — trebuie înţeleasă şi strădania lui Ion Voicu de a crea o orchestră de cameră model — Orchestra Bucureşti — care, privită poate cu un surîs îngăduitor la începuturile ei, acum cinci ani şi-a cucerit in scurt timp un prestigiu ce nu mai poate fi clintit. La primul concert din seria celor şase ce aniversează împlinirea a trei decenii şi jumătate de la debut, Ion Voicu ne-a apărut în plină formă matură, cu conştiinţa răspunderii actului artistic solemn la care lua parte. Caracterul sărbătoresc, simţit desigur in pulsul sălii — există, la Ateneu, o atmosferă indefinibilă dar foarte pătrunzătoare care defineşte evenimentul muzical — a fost dat totuşi în primul rînd de înţelepciunea şi temeinicia interpretărilor. Vioara a sunat plin şi generos, tonul ei a avut o substanţialitate şi o gravitate sporite, frazele s-au înălţat spre culmi cu linişte, cu respiraţie calmă, aşezată. Tempii au avut pondere, au fost egal de depărtaţi de lîncezeală ca şi de precipitare şi s-au situat pe linia adevărului, a omenescului. De fapt, Ion Voicu este iubit pentru că ştie să înţeleagă şi să onoreze publicul, arta lui este caldă şi reconfortantă ; avem în faţa noastră un virtuoz, dar un virtuoz apropiat, care parcă face părtaş pe auditor la bucuria explorării resurselor viorii, nu se îndepărtează de el cu ifose şi sclifoseli de vedetă. In toţi aceşti ani, de la îndepărtatul său debut, Ion Voicu, care a trăit din plin realitatea vieţii muzeale româneşti — chiar cînd străinătatea l-a chemat şi l-a rechemat de atîtea ori — a fost pretutindeni acolo unde simţea că arta lui este necesară şi aducătoare de bucurii. Nu şi-a ales, cu grijă pedantă şi socotită, numai împrejurările cele mai avantajoase pentru apariţiile lui, a fost mereu prezent, fără să ştie ce înseamnă oboseala şi economisirea forţelor. De aceea, acum, cînd îl ascultăm cu atîta plăcere într-un moment de bilanţ şi de perspective al drumului lui, se cuvine să ţinem seama nu numai de frumuseţea clipei ci şi de toată această continuă dăruire a lui Voicu, care este unul din aspectele esenţiale ale personalităţii artistului. Sub conducerea lui Mircea Basarab, Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ a evitat, un acompaniament, cu muzicalitate şi frumuseţe sonoră, doritoare să creeze cel mai adecvat climat concertelor aniversare, inaugurate duminică seara. BACH, Beethoven, Brahms şi-au exercitat din nou magia seducătoare asupra publicului şi studioul de concerte al Radioteleviziunii, suprasolicitat şi supraîncălzit, a devenit neîncăpător pentru mulţimea celor veniţi să dovedească încă o dată că pasiunea pentru marea muzică este, la noi, un fenomen de masă. Tineretul, îndeosebi, este setos de valori sonore — l-am văzut în ultimul timp umplând pînă la refuz sălile de concert ; se cere tuturor factorilor de răspundere muzicală să fie la înălţimea unui asemenea entuziasm mai mult decît îmbucurător. Noul ciclu va prilejui Orchestrei Radioteleviziunii, dirijată de Iosif Conta, confruntarea, deloc lesnicioasă, cu exigenţele create de textele cele mai preţioase ale patrimoniului simfonic. Sperăm că formaţia este conştientă de semnificaţia unui asemenea examen pe care il are de trecut, pentru a se dovedi în continuare demnă de rangul pe care şi l-a cîştigat în viaţa artistică a Capitalei şi a ţării. Primul concert a fost inegal. Plăcerea de a asculta mai rar cîntate de Sinfonii pentru orgă şi orchestră de Johann Sebastian Bach (optăm pentru termenul sinfonia, in accepţiunea lui de introducere, care se deosebeşte de simfonia haydniană ulterioară) ne-a fost mult diminuată de calitatea redării. Iosif Gerstenengst, din păcate ca de multe alte ori, a cîntat amorf şi neîndemânatic, creînd senzaţia unei citiri nu prea inspirate a textului , fără îndoială că şi răspunsul acompaniamentului s-a molipsit şi am asistat la o trădare a unui element sfînt — mai presus de orice — în muzica lui Bach, precizia şi sugestivitatea ritmică. Fără îndoială, la puţinătatea regretabili a organiştilor noştri, contribuţia lui Gerstenengst este trebuincioasă , dar nu se poate miza numai pe asemenea circumstanţe. Este imperios necesară — şi aici mă alătur opiniei exprimate de colegul Iancu Dumitrescu — formarea de tineri organişti valoroşi dintre atit de numeroasele talente noi de muzicieni ce se ivesc in ultimii ani la tot pasul. Talentul lui Mak Mc Kray, înzestratul pianist canadian, nu este fără îndoială beethovenian ; a evitat Imperialul cu nişte minanderii inexplicabile, cu unele fineţuri şi manierisme de prisos la o asemenea capodoperă, bărbătească şi sculptată instincă. La trecuta sa vizită, tălmăcise excelent Concertul de Aurel Stroe şi mulţumitor Concertul în La major de Liszt. Dar, amintindu-ne că la concursul „Enescu“ se cam chinuise în re minorul de Brahms, ar fi trebuit să fimPrudenţi în a-l programa in covârşitorul opus beethovenian. Pe deasupra, lemnele orchestrei au cîntat teribil de fals. Toată lumea spunea că Iosif Conta şi-a păstrat „garnitura cea bună“ pentru simfonie. Dar chiar şi a doua garnitură are datoria de a respecta muzica. Simfonia I de Brahms ne-a redresat in mare măsură moralul, serios zdruncinat după prima parte a concertului. A sunat mult mai amplu şi calitativ, iar finalul a avut chiar o atmosferă impunătoare. Nu ne îndoim că Iosif Conta, dirijor încercat, care a făcut faţă multor împrejurări dificile, îşi va da seama că se cuvine să stimuleze energiile orchestrei.in viitoarele concerte ale ciclului, spre redobindirea prestigiului, în primul rînd în ce priveşte fidelitatea faţă de text şi puritatea intonaţiei. Alfred Hoffman #.Mulţumimu-ţi gazda nostru"... • A FOST reluată, la Muzeul Satului, cu dorinţă de permanentizare, o mai veche iniţiativă : prezentarea în incinta muzeului a unor formaţii artistice săteşti, cu programe folclorice autentice din zone diverse, care să completeze vizitatorilor imaginea culturii noastre populare tradiţionale. Aflăm de la directorul muzeului, prof. dr. Gheorghe Focşa, că „la apelul lansat Comitetelor judeţene de cultură şi educaţie socialistă, de a organiza manifestări folclorice cu formaţiuni autentice care ar putea să se deplaseze voluntar la Bucureşti, s-au primit cîteva răspunsuri cu scuze, invocînd lipsa de fonduri pentru astfel de deplasări“. Iată insă că cei din judeţul Hunedoara s-au arătat bucuroşi de invitaţie, promiţind nu unul, ci şapte spectacole diferite cu formaţii săteşti din această deosebit de bogată zonă folclorică. Şi au venit duminică 27 ianuarie, la Muzeul Satului din Bucureşti, aducind cu ei din satul Pojoga colindele profane obişnuite de veacuri la români, ca simboluri ale reînnoirii speranţelor de mai bine cu fiecare nou început de an. Au venit şi din Pane, să ne dezvăluie străvechile ritualuri de fertilitate ale nunţii, prin care, făcind legămint cu natura, omul ii invoca din cele mai vechi timpuri harurile de viaţă, pentru a se regăsi mereu. In permanenţa sa pe acest pămînt, prin urmaşi. Au venit hunedorenii la Bucureşti, oferindu-ne o sărbătoare a autenticităţii folclorice, într-o manifestare de originalitate şi de nivel artistic elevat, aducind cu ei, după obicei, pe lingă oraţii şi cîntece arhaice însoţite de dube, colacii, clinaţii şi rachiul, steagul mirelui, zestrea miresei şi frunze verzi de merişor şi, etalând nepreţuite podoabe de vestimentaţie tradiţională, ne-au zis la despărţire „Mulţumimu-ţi gazd’a nostru“. Din păcate Insă, în piaţa satului-muzeu, unde s-a desfăşurat spectacolul, nu se aflau decît 30— 40 de privitori, punîndu-i la socoteală şi pe reprezentanţii presei, Cinematografiei şi Radioteleviziunii, ca şi pe specialiştii atraşi de valoarea documentară a manifestării. Dar unde au fost ceilalţi ?! Unde a fost acel public dornic de frumos care umple de obicei sălile spectacolelor de toate genurile ? Am aflat că s-au distribuit 300 de invitaţii, că s-au pus afişe în trei mari uzine bucureştene şi la Liceul „N. Tonitza“. Şi am mai aflat că sătenii din Pojoga şi din Pane au stat două zile în Bucureşti, veniţi pe cheltuiala judeţului Hunedoara, ca să ne aducă la noi acasă ceva din tezaurul lor de artă populară. Oare nu se putea totuşi să* fie valorificată mai bine această prezenţă In Capitală? Aşa îneît cheltuiala să folosească Intr-adevăr unui act major de cultură?! Cu atît mai mult, cu cit numai formaţiile hunedorene mai au programate la Muzeul Satului incă 6 spectacole, cel mai apropiat fiind duminică 3 februarie, la orele 11, cu formaţia de căluşari din Dineul Mare şi cu obiceiuri de primăvară din Popelnic. Şi, dacă tot vin la noi, haideţi dragi bucureşteni să mai lăsăm comoditatea şi plictisul, şi chiar dacă e frig afară, să luăm o gură de aer curat la Muzeul Satului şi să ne bucurăm de tezaurul artistic pe care ni l-au lăsat moşii şi strămoşii, ca să ne poată spune musafirii din toată inima „Mulţumimu-ţi, gazd’a nostru“ ! Gruia Stoia