Contemporanul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 28, nr. 1-27)

1974-02-01 / nr. 6

6 Teatrul liric din Constanţa : „Soarele Londrei“ • CU punerea in sce­nă a acestei operete ro­mâneşti contemporane, Teatrul liric constănţean oferă o imagine mai e­­xactă a potenţialului său valoric, realizând, toto­dată, unul dintre cele mai bune succese din ul­­­timele stagiuni. Pe sce­na constăţeană se acor­dă fericit una dintre o­­peretele româneşti cele mai izbutite cu una din­tre montările cele mai inspirate. Avantajul e reciproc, lucrării lui Florin Comişel şi Nicu­­şor Constantinescu rele­­vîndu-i-se o nouă per­sonalitate, iar artiştii teatrului liric fiind mai bine puşi în valoare de o partitură substanţială, modernă, perfect cir­cumscrisă canoanelor genului. Impresia generală e aceea a unui spectacol închegat, în care libre­tul, muzica, dansul şi scenografia îşi dau mina intr-o deplină fuziune, cu tendinţa eliminării oricărei fisuri. Regizorii (Nicuşor Constantinescu, autor al libretului, şi Ion Drugan) pun accen­tul pe mişcarea cân­­tăreţilor-actori, şi în­drumă către un joc de scenă simplu şi firesc. Dansul se inte­grează perfect în acţiu­ne şi constituie în sine o realizare remarcabi­lă a coregrafei Mireille Savopol, a trupei de ba­let şi a celor doi solişti — Isabela Aguletti şi Fănică Lupu. Iar cadrul scenografic (Dan Nem­­ţeanu şi Mircea Niculau), adecvat stilistic şi func­ţional, e unul dintre a­­tuurile succesului Ce­lălăit atu, cel mai mare, poate,­­ deţine magistrala creaţie a ac­torului convertit la o­­peretă, Romei Stănciu­­gel, în rolul tragedianu­lui Kean, „soarele Lon­drei“, personajul com­plex şi complicat în jurul căruia se struc­turează acţiunea. Sunt rare în spectaco­lele noastre de operetă contribuţiile actoriceşti care să aibă forţa, emo­­ţionalitatea, dramatis­mul sau căldura celei cu care Romei Stânci­ugei impune tulburătorul personaj Kean. Adău­gaţi o voce de tenor proaspătă, frumos tim­brată cu inflexiuni bari­tonale, o mobilitate cor­porală impresionantă pe care numai studiul zil­nic ţi-o dă, şi veţi avea imaginea aproximativă a realizării rolului prin­cipal. Mai remarc, din distribuţia pe care am văzut-o eu, două so­prane : Maria Doroban­­ţu, cînd lirică, cînd in­genuă in rolul îndră­gostitei Anna Damby, şi Romfila Radu, impună­toare în contesa Floria . Nae Ivănescu e cuceritor prin bonomia persona­jului său, Solomon, iar Radu Popescu — con­vingător în Prinţul de Galles. Şi ceilalţi in­terpreţi, cîntăreţi sau actori (Niculina Cîrstea, Jean Stamatiade, Niki Popescu, Lucia Georges­­cu-Szabo, Sofronie Că­­dariu ş.a.) se integrează firesc în spectacol, sub bagheta promptă, sigură, a lui Silviu Panţîru. Co­rul, condus de Boris Cobasnian, are o fru­moasă ţinută muzicală, dicţiunea şi mişcarea urmînd a fi Încă revă­zute. Nicolae SPIRESCU Corala „Macalester“ 11 • CU cîteva zile in urmă, Muzeul de Artă, in colaborare cu Institutul de istoria artei al Acade­miei de ştiinţe sociale şi politice, a prilejuit pu­blicului bucureştean întîlnirea cu o valoroasă for­maţie corală alcătuită din tineri studenţi ameri­cani I „Macalester“. Păstram vie in memorie im­presia excelentă lăsată de Corul Oberlin, intr-un turneu efectuat la noi, şi am aşteptat cu maxim interes evoluţia acestor interpreţi. A fost o verita­bilă demonstraţie, ce a reunit, aşa cum observa muzicologul Alfred Hoffman , care a oficiat ser­viciile unei bune gazde — plăcerea tipică forma­ţiei de amatori, caracterizată printr-o indiscutabilă dragoste faţă de muzică, şi practicarea ei cu nivelul profesional de excepţie. O tehnică vocală cultivată cu mult bun simţ, susţinută cu precizie şi supleţe, pe baza unei impecabile culturi de gen, cuplată cu o rară fineţe a atacului, şi o notabilă puritate a Intonaţiei, condusă cu măiestrie printr-o impresio­nantă disciplină a nuanţei — consider că sunt cele mai de preţ valenţe ale artei interpreţilor. Dirijo­rul lor, dr. Dale Warland, pune în slujba acesteia o gestică amplă, clară, nu neapărat metrică, vi­­brînd permanent ca interpret, nu numai ca şef al ansamblului, şi manifestînd o grijă maximă pentru dicţiune, pe care o pune la baza unor veritabile planuri de arhitectură dramatică. Paleta repertorială, extrem de diversă, a în­scris citeva madrigale, un cîntec gregorian, mai multe monodii, două cîntece spirituale, patru pas­torale, două dificile cîntece de Maurice Ravel, trei foarte Inspirate piese de Samuel Barber, monodia Seninătate de Charles Ives și muzică folclorică americană. Soprana Cheryl Conklin a redat extrem de atră­gător, cu multă sensibilitate, monodia solitară Fe­ciorul căruţaşului, lucrare aparţinînd folclorului american, cu teme de largă sau restrînsă respiraţie, prezentate variaţional, canonic, exteriorizînd multă prospeţime şi atractivitate. Din creaţia contempo­rană, Patru pastorale de Cecil Effinger, o suită con­­trapunctică, pe alocuri modală, cu mişcări labile, traducea o nostalgie rece, rafinat colorată, iar poe­nul Voci in noapte de Nicolas Roussakis, o coman­­dă a dirijorului formaţiei, era o muzică „vrăjită“, cu şoapte,­ exclamaţii, onomatopee şi puţină per­­cuţie, întregul concert s-a aflat, de fapt, pe linia Inten­ţionată — puncte de comunicare, repertoriul era­­ind un exemplar conţinut etic şi, ceea ce mi se pare demn de subliniat, cu un veritabil crez înscris , program prin miniatura folclorică De cite ori simt spiritul. Anton DOGARU Din viaţa Uniunii |! Compozitorilor || • CELE mai recente cenacluri de luni seara ale Uniunii Compozito­rilor au adus in dezba­tere primul volum al cărţii muzicologului Octavian Lazăr Cosma Hronicul muzicii româ­neşti, şi tema Tendinţe înnoitoare şi spirit con­temporan în muzica ro­mânească. In discuţiile ce au urmat lecturii referate­lor prezentate de mu­zicologii Gheorghe Fir­ea şi Viorel Cosma, s-au conturat o serie de con­sideraţii asupra perio­dizării şi situării în context universal­e creaţiei muzicale naţio­nale, iar în cadrul ur­mătoarei dezbateri, doi compozitori — Anatol Vieru şi Doru Popovici — şi-au expus punctele de vedere, într-o fruc­tuoasă confruntare de opinii cu ceilalţi parti­cipanţi la discuţii. Stagiunile Filarmonicii clujene • PARALEL cu tradi­ţionalele sale concerte prezentate la sediu, Fi­larmonica din Cluj a organizat — în colabo­rare cu Comitetele ju­deţene şi municipale de cultură şi educaţie so­cialistă — o stagiune permanentă în cîteva oraşe învecinate, încă de acum doi ani. Deva a beneficiat de prezenţa periodică a orchestrei simfonice clujene, iar începind de anul trecut iniţiativa s-a extins, cu­­prinzînd Hunedoara şi Turda. Pentru actuala stagiune, sălile au fost vîndute prin abonament (la întreaga lor capaci­tate) unui public recep­tiv şi exigent, din care o bună parte o constituie elevii. Calitatea progra­melor, a interpretării, precum şi a prezentării lor (căci concertele sunt întotdeauna precedate de comentarii menite să deschidă auditorilor căi de înţelegere spre lu­mea muzicii) au prins să-şi spună cuvântul în formarea gustului — dovadă faptul că publi­cul a început să solicite un anumit repertoriu (din care nu lipsesc creaţiile contemporane), iar melomanii Devei şi-au manifestat dorinţa de a urmări de asemeni evoluţia Orchestrei de Cameră a Filarmonicii din Cluj. ”“ Theodor Rogalski Un artist de o rară generozitate A 2 februarie se împlinesc 20 de ani de la moartea lui Theodor Ro­galski, muzician multilateral, de mare talent, care a desfăşurat timp de două decenii şi jumătate o rodnică activita­te ca şef de orchestră, compozitor şi pedagog. între 1930—1951 dirijor al Orchestrei simfonice Radio-Bucureşti. Intre 1951- 1954 prim dirijor al Filarmonicii de Stat „George Enescu“. Rogalski, străin de orice vedetism, s-a distins ca şef de orchestră datorită autenticităţii in­terpretării textului muzical, a respec­tului desăvîrşit pentru intenţiile com­pozitorului, nu numai în cazul capo­doperelor repertoriului universal, dar punîndu-şi talentul şi excepţionala sa conştiinciozitate profesională şi în serviciul confraţilor săi, slujind mu­zica românească cu un devotament deosebit. A studiat compoziţia Intîi la Conser­vatorul din Bucureşti, cu Alfonso Castaldi şi Dimitrie Cuclin, apoi la Conservatorul din Leipzig, cu Siegfried Karg-Elert şi, la Paris, cu Vincent d’Indy ; tot aici a studiat orchestraţia cu Maurice Ravel. Primele lucrări care au atras aten­ţia cercurilor muzicale din capitala ţării asupra tîrţărului compozitor, pe atunci în vîrstă de 22 de ani, au fost Allegro simfonico şi Frescă antică (scene de balet), ambele lucrări scri­se în 1923. Succesul pe care îl obţine la con­cursul anual de compoziţie „George Enescu“ din 1926, cînd i se acordă Premiul I pentru Quartetul de coarde compus în 1925, îl consacră pe Ro­galski ca pe unul dintre compozitorii fruntaşi ai generaţiei sale. Quartetul poartă încă amprenta muzicii france­ze, cu care autorul a ajuns în viu con­tact în timpul şederii sale la Paris. Influenţa culturii franceze se mani­festă și într-un echilibru ,,latin" al formei. După ce In mod firesc a adus tribu­tul şcolilor la care s-a format, în anii care urmează compunerii Quartetului, Rogalski face o hotărîtoare cotitură în orientarea sa stilistică. Ca şi alţi confraţi ai săi, Rogalski aderă la ideea şcolii naţionale. După perioada post-impresionistă de orientare franceză, caracteristică muzicii româneşti între 1910—1920, cînd nota „naţională“ se manifestă în creaţia unor compozitori români în primul rînd prin scoaterea în eviden­ţă a unui anumit colorit local şi va­lorificarea pitorescului folclorului oră­şenesc (lăutăresc), inspiraţii din mu­zica populară autentic ţărănească au determinat o radicală schimbare sti­listică a muzicii noastre culte. Cu­noaşterea structurii melodice şi rit­mice atît de originale a cîntecelor şi dansurilor născute în mediul rural a deschis compozitorilor un orizont nou, oferind posibilităţi inedite ale modu­lui de exprimare, dobîndirea unei in­dependenţe faţă de muzica occidenta­lă. Interesul lui Rogalski este captat mai ales de structura ritmică a dan­surilor, fapt ce îl determină să com­pună Două dansuri româneşti pentru suflători, baterie şi pian la patru miini (1926). Urmează apoi trei cînte­ce populare, prelucrate pentru voce şi pian (1927). Deşi în armonizarea melodiilor ce­lor două dansuri Rogalski se sprijină în parte pe inovaţiile armonice ale impresionismului, el ştie în acelaşi timp să valorifice în mod ingenios a­­numite procedee de acompaniament ale tarafurilor de la ţară. Semnificaţia acestei lucrări în contextul muzicii româneşti din cel de al treilea deceniu rezidă în faptul de a fi fost printre primele realizate cu mijloacele stilis­tice cele mai potrivite pentru scoate­rea în evidenţă a specificului româ­nesc plin de prospeţime. Din cauza intensei sale activităţi di­rijorale, consacrată în bună parte pre­zentării în primă audiţie a unor lucrări simfonice ale compozitorilor români, Rogalski nu a avut timp suficient pentru a crea un număr mai mare de lucrări. Astfel, de la compunerea celor două dansuri şi pînă la realiza­rea pieselor simfonice Inmormîntare la Pătrunjel şi Paparudele (1929), au trecut trei ani. In realitate două am­ple tablouri simfonice, aceste piese sînt în felul lor unicate în muzica noastră. In ciuda unor elemente cari­caturale, lucrarea se ridică mult dea­supra unei parodii muzicale sau a unei încercări de exploatare a pito­rescului în conţinut şi limbaj. De o rară generozitate şi sensibili­tate, Rogalski nu rămînea niciodată indiferent în faţa suferinţei şi a bucu­riilor semenilor săi. Inmormîntarea este redarea printr-o imagine muzica­lă a mizeriei omeneşti din mahalalele Bucureştiului de altădată, iar Paparu­dele, expresia veseliei unor fiinţe simple, ataşate în trecut de unele o­­biceiuri golite de semnificaţia lor ri­tuală. Forţa expresivă a muzicii ex­plică şi efectul ei asupra auditoriului care, fără să cunoască titlurile şi sub­stratul programatic al celor două piese, este întotdeauna impresionat la ascultarea lor. Nu mai puţin reprezentative pentru creaţia compozitorului sunt şi cele Două Capricii pentru orchestră (1932), în care materialul tematic este inven­tat, ca şi în lucrarea precedentă, în spiritul folclorului, pe temeiul trans­figurării personale a substanţei muzi­cale populare. După o întrerupere de opt ani, Ro­galski își reia în 1940 activitatea com­ponistică ; abordînd de data, aceasta genul vocal, el scrie trei Balade pen­tru tenor și orchestră : Iancu Jianu, Toma Alimos, Mihu Copilu. Datorită economiei mijloacelor de realizare, cele trei balade constituie un model de prelucrare a melodiei populare, com­pozitorul procedînd în spiritul lui E­­nescu, care spunea : „Să umblăm cu muzica românească cu tact, fără a face un prea mare caz de cunoştinţe acumulate în şcoală“. O baladă are în general o altă am­ploare decît o doină şi, în concordan­ţă cu caracterul ei epic, desfăşurarea acompaniamentului, cu rol de comen­­tar al sensului expresiv al melodiilor, justificînd astfel contribuţia compozi­torului, creşte şi ea în amploare. Ce­rinţei de a îmbogăţi melodia populară printr-un aport personal îi corespunde în mod exemplar prelucrarea celor trei balade, în care compozitorul, fără a renega trăsăturile esenţiale ale gîn­­dirii sale armonice, ajunge la o esen­­ţializare a ei, îmbogăţind-o cu proce­dee derivate din structura arhaică a cîntecelor populare. Au trecut alţi zece ani pînă ce Ro­galski a compus cele Trei dansuri simfonice (Joc din Ardeal, Gaida, Ho­ră din Muntenia) (1950). Armonizate în mod deosebit de original, orchestra­te strălucit, ele s-au bucurat totdea­una de un mare succes, ori de cîte ori au fost executate în țară sau în străi­nătate, figurînd printre lucrările favo­rite ale lui George Georgescu. în anul 1952, Rogalski compune muzica la filmul Viaţa învinge. Con­ştiinciozitatea profesională nu i-a în­găduit să scrie o lucrare de circum­stanţă şi, cu măiestria-i caracteristică, a realizat una dintre cele mai consis­tente muzici de film, valabilă şi în sala de concert. Curînd după aceasta, Rogalski se îmbolnăveşte, fiind răpit la vîrsta de 53 de ani de o moarte prematură, care pune capăt unei activităţi creatoare bogate, nu atît din punct de vedere numeric al lucrărilor, cit al valorii deosebite a acestora. Datorită acestei valori, Theodor Rogalski şi-a înscris numele în istoria muzicii româneşti printre cei mai de seamă reprezen­tanţi ai şcolii noastre naţionale mo­derne. Zeno Vancea Vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor Director muzical la Radio (1939). Theodor Rogalski In anul 1950, împreună cu Constantin Silvestri (1933). La repetiție, cu Orchestra Radiodifuziunii (1941). ! pf ~ ft !- •« f. ff , , ,J concerte concer­t­e Primul concert extraordinar Ion Voicu Inaugurarea ciclului celor trei B la Radioteleviziune VOICU a parcurs un drum firesc , fără rupturi, fără fisuri ; a cîntat o vre­me în „Filarmonică“ şi nu se sfieşte să-şi aducă aminte de timpul acela, care il ajută să înţeleagă sufletul orchestran­­ţilor acum, cind se află in fruntea lor ca director al instituţiei. Ca solist, a început prin a avea o predilecţie mar­cată pentru repertoriul de bravură, că­tre care îl îndrepta îndemânarea sa na­tivă şi voluptatea de a stirni, pe calea cea mai scurtă, admiraţia publicului. De altfel, nu l-a părăsit nici astăzi, aşa cum ne-a dovedit-o bisul din Paganini acor­dat la sfirşitul concertului de duminică. Dar însuşi felul cum a cîntat această piesă mărturiseşte netăgăduita evoluţie săvârşită in concepţia interpretativă a artistului. Meritul cel mare al lui Ion Voicu este că nu a stat pe loc, că nu s-a mulţumit să rămină un violonist „de efect“ şi a tins continuu către sfere tot mai inalte ale profesiunii sale, cu­cerite nu fără efort, nu dintr-odată, dar pînă la urmă cucerite definitiv. In ase­menea urcuşuri, drumeţul are nevoie de încrederea şi dragostea celor ce îl înconjoară — şi trebuie spus că această atmosferă favorabilă i-a fost creată în primul rînd de către public, care nu l-a trădat niciodată. Virtuoz strălucitor Voicu nu s-a temut să arate că are ce invăţa de la mai marii viorii acestei lumi ; cind şi-a făcut reintrarea, după studiile cu Iampolski şi Oistrah, ne a­­mintim că a cîntat lucrări de Mozart şi Brahms. Era o cumpănă a carierei lui, se simţea că spontaneitatea işi aflase legi de guvernare mai riguroase şi poate că nu-şi regăsea de la început prospe­ţimea de baştină. Dar astăzi, după ce am ascultat in vara lui 1972, la Taor­mina, un fenomenal Concert in Re ma­jor de Paganini, care i-a pus pe gîn­­duri pe italieni, după ce am urmărit duminică Concertul in Re major de Beethoven, armonios echilibrat în alcă­tuirea lui intimă, ne putem da seama de noblețea efortului făcut in anii aceia care şi-a dat ulterior roade bine pîr­­guite. Intr-o aceeaşi direcţie — dar pe alt plan — trebuie înţeleasă şi strădania lui Ion Voicu de a crea o orchestră de cameră model — Orchestra Bucureşti — care, privită poate cu un surîs îngădui­tor la începuturile ei, acum cinci ani şi-a cucerit in scurt timp un prestigiu ce nu mai poate fi clintit. La primul concert din seria celor şase ce aniversează împlinirea a trei decenii şi jumătate de la debut, Ion Voicu ne-a apărut în plină formă matură, cu con­ştiinţa răspunderii actului artistic so­lemn la care lua parte. Caracterul săr­bătoresc, simţit desigur in pulsul sălii — există, la Ateneu, o atmosferă inde­finibilă dar foarte pătrunzătoare care defineşte evenimentul muzical — a fost dat totuşi în primul rînd de înţelepciu­­nea şi temeinicia interpretărilor. Vioara a sunat plin şi generos, tonul ei a avut o substanţialitate şi o gravitate sporite, frazele s-au înălţat spre culmi cu liniş­te, cu respiraţie calmă, aşezată. Tempii au avut pondere, au fost egal de depăr­taţi de lîncezeală ca şi de precipitare şi s-au situat pe linia adevărului, a ome­nescului. De fapt, Ion Voicu este iubit pentru că ştie să înţeleagă şi să onoreze publicul, arta lui este caldă şi recon­fortantă ; avem în faţa noastră un vir­tuoz, dar un virtuoz apropiat, care parcă face părtaş pe auditor la bucuria ex­plorării resurselor viorii, nu se îndepăr­tează de el cu ifose şi sclifoseli de ve­detă. In toţi aceşti ani, de la îndepăr­tatul său debut, Ion Voicu, care a trăit din plin realitatea vieţii muz­eale româ­neşti — chiar cînd străinătatea l-a che­mat şi l-a rechemat de atîtea ori — a fost pretutindeni acolo unde simţea că­­ arta lui este necesară şi aducătoare de bucurii. Nu şi-a ales, cu grijă pedantă şi socotită, numai împrejurările cele mai avantajoase pentru apariţiile lui, a fost mereu prezent, fără să ştie ce înseamnă oboseala şi economisirea forţelor. De aceea, acum, cînd îl ascultăm cu atîta plăcere într-un moment de bilanţ şi de perspective al drumului lui, se cuvine să ţinem seama nu numai de frumuseţea clipei ci şi de toată această continuă dăruire a lui Voicu, care este unul din aspectele esenţiale ale personalităţii ar­tistului. Sub conducerea lui Mircea Basarab, Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ a evitat, un acompaniament, cu muzica­litate şi frumuseţe sonoră, doritoare să creeze cel mai adecvat climat concerte­lor aniversare, inaugurate duminică seara. BACH, Beethoven, Brahms şi-au exercitat din nou magia seducătoare a­­supra publicului şi studioul de concerte al Radioteleviziunii, suprasolicitat şi supraîncălzit, a devenit neîncăpător pentru mulţimea celor veniţi să dove­dească încă o dată că pasiunea pentru marea muzică este, la noi, un fenomen de masă. Tineretul, îndeosebi, este se­tos de valori sonore — l-am văzut în ultimul timp umplând pînă la refuz să­lile de concert ; se cere tuturor facto­rilor de răspundere muzicală să fie la înălţimea unui asemenea entuziasm mai mult decît îmbucurător. Noul ciclu va prilejui Orchestrei Ra­dioteleviziunii, dirijată de Iosif Conta, confruntarea, deloc lesnicioasă, cu exi­genţele create de textele cele mai pre­ţioase ale patrimoniului simfonic. Spe­răm că formaţia este conştientă de sem­nificaţia unui asemenea examen pe care il are de trecut, pentru a se dovedi în continuare demnă de rangul pe care şi l-a cîştigat în viaţa artistică a Capitalei şi a ţării. Primul concert a fost inegal. Plăce­rea de a asculta mai rar cîntate de Sin­­fonii pentru orgă şi orchestră de Johann Sebastian Bach (optăm pentru termenul sinfonia, in accepţiunea lui de introdu­cere, care se deosebeşte de simfonia haydniană ulterioară) ne-a fost mult diminuată de calitatea redării. Iosif Gerstenengst, din păcate ca de multe alte ori, a cîntat amorf şi neîndemâna­tic, creînd senzaţia unei citiri nu prea inspirate a textului , fără îndoială că şi răspunsul acompaniamentului s-a mo­lipsit şi am asistat la o trădare a unui element sfînt — mai presus de orice — în muzica lui Bach, precizia şi sugesti­vitatea ritmică. Fără­ îndoială, la puţi­nătatea regretabili a organiştilor noştri, contribuţia lui Gerstenengst este trebu­incioasă , dar nu se poate miza numai pe asemenea circumstanţe. Este impe­rios necesară — şi aici mă alătur opi­niei exprimate de colegul Iancu Dumi­­trescu — formarea de tineri organişti valoroşi dintre atit de numeroasele ta­lente noi de muzicieni ce se ivesc in ul­timii ani la tot pasul. Talentul lui Mak Mc Kray, înzestra­tul pianist canadian, nu este fără îndo­ială beethovenian ; a evitat Imperialul cu nişte minanderii inexplicabile, cu u­­nele fineţuri şi manierisme de prisos la o asemenea capodoperă, bărbătească şi sculptată in­stincă. La trecuta sa vizită, tălmăcise excelent Concertul de Aurel Stroe şi mulţumitor Concertul în La ma­jor de Liszt. Dar, amintindu-ne că la concursul „Enescu“ se cam chinuise în re minorul de Brahms, ar fi trebuit să fim­­Prudenţi în a-l programa in covâr­şitorul opus beethovenian. Pe deasupra, lemnele orchestrei au cîntat teribil de fals. Toată lumea spunea că Iosif Conta şi-a păstrat „garnitura cea bună“ pentru simfonie. Dar chiar şi a doua garnitură are datoria de a respecta muzica. Simfonia I de Brahms ne-a redresat in mare măsură moralul, serios zdrun­cinat după prima parte a concertului. A sunat mult mai amplu şi calitativ, iar finalul a avut chiar o atmosferă impu­nătoare. Nu ne îndoim că Iosif Conta, dirijor încercat, care a făcut faţă multor împrejurări dificile, îşi va da seama că se cuvine să stimuleze energiile orches­trei.­in viitoarele concerte ale ciclului, spre redobindirea prestigiului, în pri­mul rînd în ce priveşte fidelitatea faţă de text şi puritatea intonaţiei. Alfred Hoffman #.Mulţumimu-ţi gazd­a nostru"... • A FOST reluată, la Muzeul Satului, cu dorinţă de permanenti­zare, o mai veche iniţiativă : pre­zentarea în incinta muzeului a u­­nor formaţii artistice săteşti, cu programe folclorice autentice din zone diverse, care să completeze vizitatorilor imaginea culturii noastre populare tradiţionale. A­­flăm de la directorul muzeului, prof. dr. Gheorghe Focşa, că „la apelul lansat Comitetelor judeţene de cultură şi educaţie socialistă, de a organiza manifestări folclo­rice cu formaţiuni autentice care ar putea să se deplaseze voluntar la Bucureşti, s-au primit cîteva răspunsuri cu scuze, invocînd lip­sa de fonduri pentru astfel de de­plasări“. Iată insă că cei din judeţul Hu­nedoara s-au arătat bucuroşi de invitaţie, promiţind nu unul, ci şapte spectacole diferite cu forma­­ţii săteşti din această deosebit de bogată zonă folclorică. Şi au venit duminică 27 ianuarie, la Muzeul Satului din Bucureşti, aducind cu ei din satul Pojoga colindele pro­fane obişnuite de veacuri la ro­mâni, ca simboluri ale reînnoirii speranţelor de mai bine cu fie­care nou început de an. Au venit şi din Pane, să ne dezvăluie stră­vechile ritualuri de fertilitate ale nunţii, prin care, făcind legămint cu natura, omul ii invoca din ce­le mai vechi timpuri harurile de viaţă, pentru a se regăsi mereu. In permanenţa sa pe acest pă­­mînt, prin urmaşi. Au venit hu­­nedorenii la Bucureşti, oferin­­du-ne o sărbătoare a autenticită­ţii folclorice, într-o manifestare de originalitate şi de nivel artis­tic elevat, aducind cu ei, după o­­bicei, pe lingă oraţii şi cîntece ar­haice însoţite de dube, colacii, clinaţii şi rachiul, steagul mirelui, zestrea miresei şi frunze verzi de merişor şi, etalând nepreţuite po­doabe de vestimentaţie tradiţiona­lă, ne-au zis la despărţire „Mul­­ţumimu-ţi gazd’a nostru“. Din păcate Insă, în piaţa satu­­lui-muzeu, unde s-a desfăşurat spectacolul, nu se aflau decît 30— 40 de privitori, punîndu-i la soco­teală şi pe reprezentanţii presei, Cinematografiei şi Radioteleviziu­­nii, ca şi pe specialiştii atraşi de valoarea documentară a manifes­tării. Dar unde au fost ceilalţi ?! Un­de a fost acel public dornic de frumos care umple de obicei săli­le spectacolelor de toate genuri­le ? Am aflat că s-au distribuit 300 de invitaţii, că s-au pus afişe în trei mari uzine bucureştene şi la Liceul „N. Tonitza“. Şi am mai aflat că sătenii din Pojoga şi din­ Pane au stat două zile în Bucureşti, veniţi pe chel­tuiala judeţului Hunedoara, ca să ne aducă la noi acasă ceva din tezaurul lor de artă populară. Oare nu se putea totuşi să* fie valorificată mai bine această prezenţă In Capitală? Aşa îneît cheltuiala să folosească Intr-ade­văr unui act major de cultură?! Cu atît mai mult, cu cit numai formaţiile hunedorene mai au programate la Muzeul Satului incă 6 spectacole, cel mai apro­piat fiind duminică 3 februarie, la orele 11, cu formaţia de călu­şari din Dineul Mare şi cu obice­iuri de primăvară din Popelnic. Şi, dacă tot vin la noi, haideţi dragi bucureşteni să mai lăsăm co­moditatea şi plictisul, şi chiar da­că e frig afară, să luăm o gură de aer curat la Muzeul Satului şi să ne bucurăm de tezaurul artistic pe care ni l-au lăsat moşii şi stră­moşii, ca să ne poată spune musa­firii din toată inima „Mulţumi­­mu-ţi, gazd’a nostru“ ! Gruia Stoia

Next