Contemporanul, iulie-decembrie 1977 (nr. 26-52)
1977-07-01 / nr. 26
Sonetul de vineri 1877 Aurul Orientate-n geana de lumină şi înrâdăcinate-n asfinţit, răsfrînte-n subtpămîntul răscolit, tranşeele-s un fel de mare mină. Se scapără-n penumbră vreun chibrit, se-afundă şoaptele încet în tină, e o mişcare-ntotdeauna lină pe un vulcan de luptă pregătit. Astfel noi stăm din timpuri indecise, de veacuri, sau milenii, pare-mi-se, destoinicie aspră a prezenţei, din lungul nostru nobil şir de vise, din toate adîncurile larg deschise să scoatem aurul independenţei. Grigore HAGIU Opinia publică (Urmare din pag. 1) normelor eticii şi echităţii socialiste, elaborarea, perfecţionarea şi aplicarea fermă a istoricului program ideologic al partidului nostru oferă baza, obiectivele şi perspectivele necesare pentru afirmarea tot mai puternică a opiniei publice ca autoritate morală, ca factor de întărire a coeziunii si unităţii societăţii noastre, de promovare a spiritului militant, revoluţionar, a atitudinii înaintate in toate problemele vieţii economice, sociale si politice. La toate acestea se adaugă climatul de încurajare a exprimării opiniilor, a gindirii vii si a iniţiativei oamenilor, a schimbului de păreri, a dezbaterii publice. In acest fel s-a amplificat intervenţia opiniei publice ca mijloc activ de înfăptuire a programului complex de perfecţionare a vieţii sociale, de formare si dezvoltare a conştiinţei revoluţionare ; sporeşte continuu participarea nemijlocită a oamenilor muncii la conducerea treburilor publice, se creează posibilităţi mereu mai largi pentru acţiunea opiniei publice ca factor al conducerii şocuri-politice, ca mijloc de control social, ca „for“ poliitico-educativ. Din iniţiativa conducerii partidului personal a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, s-a trecut la elaborarea si înfăptuirea unui ansamblu de măsuri cu caracter democratic care stimulează exprimarea opiniilor oamenilor in toate problemele de interes public, manifestarea mai activă a opiniei publice pe toate planurile vieţii sociale, măsuri care dau dimensiuni calitativ noi rolului social al opiniei colectivelor de oameni ai muncii. O direcţie esenţială de intervenţie a opiniei publice o constituie tocmai acţiunea de reglementare socială a relaţiilor de convieţuire şi a conduitei oamenilor, promovarea valorilor si normelor morale ale societăţii noastre. Pentru combaterea manifestărilor retrograde din atitudinile, conduita, obiceiurile si mentalităţile unor oameni, pentru recuperarea și integrarea socială a celor care au comis abateri, un rol de cea mai mare însemnătate revine, prin urmare, pengă alte mijloace — politice, educative, juridice, administrative — opiniei publice, atitudinii colectivelor de oameni ai muncii, care formează cea mai bună scoală a prevenirii abaterilor, precum si a redresării morale a celor care au greşit. Funcţia de creaţie si purificare morală, de reeducare pe care trebuie să o exercite opinia publică capătă, In perspectiva recentei hotăriri cu privire la creşterea rolului maselor in respectarea legalităţii şi la educarea prin muncă. o Însemnătate deosebită, fiind una dintre cele mai puternice şi active arme — pină acum încă insuficient folosite — pentru a determina respectarea normelor de convieţuire şi legalitatea socialistă. Atitudinea plină de grijă, dar fermă a colectivelor de muncă, puterea exemplului înaintat, vocaţia educativă şi regeneratoare a muncii libere, noile relaţii interumane, forţa integratoare a colectivităţii socialiste, judecata publică, intervenţia obştească se dovedesc a fi nu numai unul dintre mijloacele cele mai eficiente de prevenire, de educare şi refacere morală, ci si cea mai cuprinzătoare formă de acţiune socială, ea putindu-se manifesta practic in toate domeniile, unităţile si grupurile sociale. Baza largă de masă a formelor, obşteşti de acţiune şi influenţare socială conferă opiniei publice un rol tot Un cititor din Bucureşti, Teofil Grigore, ne propune să facem „o distincţie riguroasă intre doi termeni care se confundă asta de mult: sincretism şi eclectism“. Ne oprim, deocamdată, la primul termen. • În sens general, prin sincretism se înţelege o juxtapunere de elemente eterogene şi, de regulă, greu conciliabile, sau o stare originară de nediferenţiere a unor entităţi care, prin dezvoltare şi separare, capătă caracteristici specifice şi distincte. în epoca modernă, termenul sincretism a fost folosit cu semnificaţii diferite, de către diverşi autori şi in domenii particulare. In filozofie, sincretismul desemnează reunirea intr-un singur sistem a unor doctrine, in principiu, ireconciliabile. Intr-un sens foarte apropiat de acesta, termenul sincretism este folosit de către Im. Kant. După ce arată că „a fi consecvent este obligaţia supremă a unui filozof“ şi că această calitate ,,se întîlneşte cel mai rar“, întemeietorul criticismului scrie : „Vechile şcoli greceşti ne dau despre aceasta mai multe exemple decit se pot intîlni în epoca noastră sincretici, cind din principii contradictorii se formează un anumit sistem conciliant plin de rea-credinţă şi superficialitate, fiindcă acesta convine mai bine unui public care se mulţumeşte să ştie din toate cite ceva şi în total nimic, şi să se priceapă astfel la toate“ (Im. Kant, Critica raţiunii practice, I. 1.3). Un proeminent gînditor francez din secolul trecut, Ernest Renan (1823—1892), foloseşte termenul sincretism pentru a denumi primele trepte, complexe — şi nu simple, cum există uneori tendinţa de a crede — ale culturii umane, caracterizate printr-o „unitate confuză dar frumoasă“ în care valorile artistice, filozofice, morale, religioase, politice, juridice coexistă intr-un ansamblu nediferenţiat şi armonios. Cu o semnificaţie apropiată este folosit termenul sincretism in psihologie — prima dată de către cunoscutul psiholog şi pedagog elveţian, Edouard Claparede (1873-1940) —, desemnind caracterul întîietăţii percepţiei globale a lucrurilor de către copii, faţă de percepţia detaliilor sau a elementelor componente, care este ulterioară. In estetică, termenul sincretism este folosit pentru a desemna amestecul arbitrar al diferitelor stiluri, caz în care, scria esteticianul german Karl Köstlin, influenţat de gîndirea lui Hegel, „obiectul artistic realizat pe cale sincretică trebuie tratat cu mult mai mult spirit pentru a nu face din el expresia dezgustătoare a unui talmeşbalmeş lipsit de principii şi pur arbitrar“, căci sincretismul „păcătuieşte împotriva legii estetice a păstrării originalităţii“. (Karl Köstlin, Aesthetik, Tübingen, 1869, p. 966). O ultimă accepţie, în fine, la care ne referim, aparţine domeniului antropologiei culturale. Melville Herskovits, un cunoscut antropolog american, consideră sincretismul ca o formă particulară a reinterpretării, care marchează toate aspectele schimbării culturale şi care este înţeleasă,« la rîndul ei, ca „procesul prin care semnificaţii vechi sunt atribuite elementelor noi, sau prin care noi valori schimbă semnificaţia culturală a vechilor forme“. Un exemplu de sincretism înţeles in această perspectivă : In timpul campaniei lui Napoleon in Rusia (1812), soldaţii francezi, cărora le era frică de ţăranii ruşi ce-i hărţuiau necontenit, încercau să şi-i apropie pe aceştia, repetind mereu şi peste tot expresia „bonami“ — prieten Kim ; din acest motiv, pentru ţăranii ruşi, francezii au devenit bonamiceski, cuvînt a cărui semnificaţie era pentru ţărani aceea de „ticălos“ (Melville J. Herskovits, Cultural Dynamics, Alfred A. Knopf, New York, 1967, p. 190—191). Rezultă din cele de mai sus că termenul sincretism, pe lingă o semnificaţie generală dar destul de vagă, are mai multe semnificaţii particulare, a căror întemeiere şi valoare se cuvin aprofundate, fiecare, în cadrul unor discipline ştiinţifice particulare. Constantin COŞMAN Sincretism VIOREL MĂRGINEAN : Pescărie mai puternic in opera de perfecţionare a relaţiilor sociale, a conduitei si condiţiei generale a omului in societatea noastră socialistă, in exprimarea si dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane. Cultura populară (Urmare din pag. 1) de pledoarie în favoarea oralităţii ca funcţiune permanentă şi ca valoare fundamentală a culturii de masă. Trebuie să fim adine recunoscători mijloacelor moderne audio-vizuale ; de aici, insă, nu rezultă că emisiunea şi amplificarea electronică ar putea să ne dezobişnuiască de vibrarea şi sinceritatea vocii naturale. Este firesc şi este constitutiv ca vn era ştiinţifică în care ne aflăm, comunicările noastre să cuprindă un chip structural scheme şi formalizări ; am greşi, insă, socotind că aceste scheme şi formalizări sunt exclusiviste, negind din principiu tot ce ar ţine de incantaţie şi discursivitate. Există situaţii ale procesului instructiv in care înregistrarea de pe banda de magnetofon poate asigura în mod fericit scopul urmărit ; nu e insă mai puţin adevărat că există şi situaţii ale aceluiaşi proces, tot atît de legitime, în care e fundamental ca adevărurile să trăiască şi să se transmită prin scăpărări şi emoţii umane, încă un aspect, meritînd de asemenea să fie amintit. E vorba de genul conferinţei publice, ca mijloc popular de comunicare intelectuală. Unii afirmă, insistent, că genul ar fi perimat sau, in orice caz, un curs de perimare. Mulţi, de aceea, îşi fac un titlu de modernitate din a-i ignora existenţa şi a-l exclude din preocupările lor. Rămîne de văzut, totuşi, dacă aceştia au sau nu dreptate. E de datoria noastră să nu simplificăm chestiunea, raportind-o doar la unele împrejurări exterioare, ci s-o privim cu discernămînt în datele şi nuanţele ei intrinseci. Conferinţa, anume, este altceva decit ceea ce adesea poate părea. De exemplu , este altceva decit lecţia pregătită ca pentru catedră ; este altceva decit capitolul strict dintr-o materie de specialitate ; este altceva decit fragmentul defalcat dintr-un curs universitar ; este altceva decit studiul sau eseul din volumul tipărit sau aflat sub tipar ; este altceva decit discursul academic sau comunicarea din cadrul unei sesiuni ştiinţifice ; este altceva, in genere, decit o transmitere programatică ori profesionalizată de cunoştinţe. Conferinţa, cred, trebuie să constituie o delectare intelectuală, decurgind simplu, cu artă şi cu sinceritate, cu interes şi cu respect dezinteresat pentru bucuriile culturii, ca un dialog tacit intre vorbitor şi publicul său. Contează, fireşte, şi personalitatea conferenţiarului. Adevăratul conferenţiar nu se va gîndi niciodată să-şi strivească ascultătorii prin ştiinţa sau gravitatea vederilor sale. Cultura de masă reclamă climat de simpatie şi mutualitate încrezătoare între oameni. Nimic mai potrivit, nimic mai eficace spiritualmente, decit ca vorbitorul să nu se distanţeze de cei care il urmăresc, ci dimpotrivă să-i confirme, opărind ca egalul şi prietenul lor, făcîndu-le explicite opţiuni şi sensuri care în conştiinţa lor stăruiau implicit Rîndurile de faţă nu au nimic rechizitorial. Vor, totuşi, să anunţe o îngrijorare. E nevoie să apărăm oralitatea ! De ceea ce vom şti să dăm cuvintului depind, deopotrivă, şi înţelepciunea, şi poezia, şi puterea noastră convingătoare ca oameni. Fără oralitate, cultura populară şi-ar pierde, nu numai fosforescenţa, ci poate însăşi una din pirghiile ei susţinătoare. CENACLU Despre generozitate • NOI TOŢI răspundem şi pentru, nu numai prin cărţile pe care le tipărim, chiar dacă unora le place să creadă că ultima lor carte le face uitate pe celelalte. Această răspundere este imensă şi trebuie să corespundă orgoliului cu care „îndrăzneşti* să spui că vei scrie o carte care să se alăture în rafturile propriei biblioteci operelor scriitorilor cu adevărat mari, români şi străini. Acest act al răspunderii morale mi se pare a fi primul gest creator de maturitate, iar neasumarea lui o descalificare profesională, o înşelare grosolană a bunei credinţe a tuturor celor care ne citesc. Mai mult, fără el, şansele de a reuşi nu neapărat capodopera, dar cel puţin o carte bună, adevărată, care să te implice profund în actualitate, sunt minime. Succesele ar trebui să i se pară scriitorului suspecte, pentru că îl împiedică pur şi simplu prin suficienţa lor. Dimpotrivă, eşecurile, cînd nu sînt continue, îl împing cu mai multă putere spre ceea ce îşi doreşte să scrie, spre acel virf al creaţiei spre care urcă fără odihnă nedorind să se „cocoaţe", cu sentimentul dureros al îndepărtării de el pe măsură ce şi-l apropie. Se înţelege de aici că prozatorul, mai ales cel tinăr, trebuie să reziste la succesul de moment şi să-şi înţeleagă propriile eşecuri, negîndindu-se decit la faptul că este singur răspunzător în faţa lui şi a celorlalţi pentru fiecare carte pe care o scrie. Această carte trebuie să-l exprime nu numai pe el şi nu numai in primul rînd pe el, ci timpul şi lumea în care a scris-o, viaţa care i-a îngăduit să trăiască alături de ceilalţi. Există prejudecata că, ajuns la notorietate, scriitorul ar avea in sfîrşit prilejul să-i dezmintă pe toţi cei care nu l-au înţeles şi nu l-au încurajat la începuturile sale, ba chiar au încercat să-l împiedice să se afirme. Sigur că se poate întimpla şi asta in ceea ce priveşte o „notorietate“ de moment, în nici un caz însă adevăratul scriitor nu va deborda de răutate şi nu-şi va face publice ranchiunele, nu va „plăti poliţe“ „duşmanilor“. El va scrie astfel cu indulgenţă despre asemenea oameni în care caută mai degrabă trăsăturile personajelor de epocă, decit cele particulare, mai mult chiar, îi numeşte, pentru a nu face din ei nişte existenţe dubioase, uşor sau greu de presupus de cei care ii citesc cartea. Se observă, din generozitatea adevăratului scriitor, puterea sa de a-şi infringe micile sau marile antipatii, în dorinţa de a nu-şi risipi timpul preţios în răzbunări tîrzii şi meschine, care ar sfîrşi prin a-l împiedica să-şi scrie cărţile. Detaşarea scriitorului nu este „olimpiană“, nu înseamnă o rupere de lume, o claustrare, ci exprimă voinţa sa de a se ridica deasupra ideilor mărunte şi extraliterare, la înălţimea marilor idei artistice cărora el trebuie să le dea viaţă la masa sa de scris, în folosul tuturor. Această „detaşare”, această „obiectivare" uneori atît de dureroasă, nu-l îndepărtează, ci îl apropie de oameni prin cărţile sale. De oamenii între care a trăit şi trăieşte cu aceeaşi dorinţă de a le fi îndatorat prin ceea ce scrie adevărat despre ei. Iulian NEACŞU . -4 ' ' V, v'&